Vara aduce un moment de răscruce în viaţa fiecăruia, moment căruia i se mai spunea „examenul vieţii” şi repet: „i se mai spunea”…

Toţi am trecut prin acest examen, simțindu-l și implicându-ne mai mult sau mai puţin, dar ceea ce mă face să spun că a devenit între timp un examen metaforic, sunt toate aceste evenimente care se petrec an de an în jurul său.

Stau si mă gândesc: „oare mai are sens și logică să-l mai aşteptăm cu teamă?”
Poate că unii, gândindu-se și retrăind evenimentul, mai au frânturi de emoții…alţii, cu siguranţă nu au deloc. Zic „unii” și mă refer la generatia X care învață „Luceafărul” în ritm de manele, nu prea știu dacă Nichita o fi bărbat sau femeie, găsesc un comentariu literar online, citesc romanele pe messenger, fac calculele în Excel etc.

Ei, după așa mult patos și timp pierdut, e momentul să ne prezentăm și la marea evaluare, pe care o promovăm!…dar…culmea ironiei e că nu ne mai amintim subiectul primit acum trei ore; Ce contează, oricum „totul va fi bine” cum la fel de bine zice refrenul unui cântec. Mâine este alt examen, o alta probă, care pentru mulţi este o adevărată probă de creație. Spun asta, văzând câte perle sunt debitate tocmai din neștiința ce-i caracterizează. Apoi, urmează să obținem o altă notă “de brio” și iată că am terminat. Cum este și normal, curg râuri de aplauze și felicitări, dar mă întreb retoric: „Oare au nevoie de ele? Ce folos să lauzi pe cineva pentru neștiință?” Şi acum, îmi permit să citez: „Evident că…l-am luat cu 10!” aşa că îmi calc pe suflet și transmit şi eu o mică felicitare, măcar așa în amintirea bunelor maniere.

Culmea ironiei este însă, că (încă) mai există și copii care muncesc, care învață, care se pregătesc, care nu citesc cărtile pe mess, dar care, din pacate…vor sta pe aceeași creangă cu ceilalți. Și iar mă macină întrebarea : „E corect?…mai avem nevoie de…..educatie?”. Probabil că nu, probabil și posibil vor merge la un shoping de examene și totul se va rezolva.

Dar ideea e că toată această aventură nu se termină aici, datorită sistemului bine pus la punct ne facem ‘telectuali, cu studii superioare, pe care le absolvim la fel de bine ca și până acum, iar peste câțiva ani, cel ce nu-l prea știa pe Nichita…oare unde este? e bine, e undeva departe, cu job bun, cu un salar de invidiat și probabil mai are şi tupeul să te înţepe cu ceva bete în roate dacă ai ghinionul să-l nimerești şef.

Unde vom ajunge?
Înca nu pot să mă pronunț…dar cum „viitorul sună bine” , rămân la aceeaşi întrebare:”oare mai avem nevoie de……”

frământă cerul norii
ca buna colăceii
pe la lăsatul serii

dar buna când frământă
îi cântă şi descântă
şi-n tavă mi-i sărută

azi cerul îi loveşte
şi-i învălătuceşte
iar plânsul nu se-opreşte

cad lacrimile toate
şi să le ţină-n spate
pământul nu mai poate

bunica nu mai cântă
colaci nu mai sărută
priveşte-n zări pierdută

plutind un colţ de casă
un colăcel pe-o masă
şi voalu-i de mireasă

mai cată-n jur cernită
cu inima-n piept friptă
tabloul de la nuntă

să plângă nu mai poate
c-atunci apele toate
ar creşte jumătate

frământ-acum doar gândul
rugând tainic Cuvântul
să ierte iar pământul…

Pe-o margine de vis
s-au oprit culorile toamnei
toate…

Pe-o margine de sărut
te-ai aşezat ca roua dimineţii mele dintâi
când am pipăit culoarea
zorilor împreună… 

Pe-o margine de clipă
te-am aprins ca pe o candelă
în altarul iubirii
şi te-am numit OM
atât cât să îţi simt sufletul
călătorind prin mine
ca printr-un labirint.

Pe-o margine de gest
te-am căutat în formele neştiute
ale norilor bântuiţi de furtună.
Erai aici, demult ,
de la facerea lumii
aşteptându-mă să vin
cu braţele încărcate
de florile pământului răscolit
de prea multa iubire… 

Pe-o margine de zâmbet
te-am primit ca pe-o ofrandă
a zeilor încercănaţi de timpul
scurs atât de fără de sens.

Pe-o margine de suflet
te-am aşezat
că să-mi umpli orele de singurătate
şi să visam împreună
la noi, cei cu lumina în păr,
cei cu soarele în mâini,
cei cu buzele uscate de dor,
cei care nu cunoaştem
decât
păcatul de a iubi
infint de departe,
infinit de mult,
infinit…
de infint.

măicuţa din schitul adormirii
îşi aranjează părul încurcat de licurici.
trupul se acoperă cu in alb
aşa cum fac toate miresele Domnului.
nuferii palmelor cad grei de făclii
care s-o poarte spre altarul
unde Dumnezeu împarte pâine şi vin.
în plecăciuni
florile uluite îi miros pielea unsă
scuturându-se petalele sub tălpile nude.
aerul ameţind
devine rouă
doar să-i sărute fruntea
să-i scuture genele.
şarpele grăbit să coboare
se încurcă de crengile unui brad şi
gândeşte să-i sară în braţe
dar crengile îl leagă strâns.
pe uşa bisericii măicuţa dă mâna
aripilor îngereşti.
icoanele se topesc sub buzele ei.
ea le soarbe
una câte una
căutându-l pe Dumnezeu.
Dumnezeu doarme de mult
la sânul ei.

„Mască după mască”,
până ţi-am uitat, Doamne,
Chipul…
replămădeşte-ne cu aceeaşi
Dragoste
şi învaţă-ne
să ne acoperim
doar cu
Asemănarea Ta…

Norii-şi plâng sudoarea muncii,
Ca vâslaşii pe galere,
Biciuiţi cu funii lucii
Luminând adănci unghere.

Ziua s-a făcut iar noapte
Pe oceanul de căldură,
Îngerii vorbesc în şoapte
De un sfânt cu foc în gură.

Este bunul sfânt Ilie,
Ce deschide porţi în ceruri
Şi aruncă jos, pe glie,
Răpăieli prinse-n danteluri.

El apare-n deal la vie,
Sau pe valea pârjolită,
Cu săgeţi la pălărie
Şi o cofă ciuruită.

Toată holda îl aşteaptă
Să mai ude colbul ţării,
Cu bulbuci de apă castă
Întru împlinirea verii.

În bucătărie miroase a tocană. Ce bine miroase! O felie groasă de pâine cu o farfurie de tocană şi pe urmă poţi să stai cu nasul lipit de geam. Borcănaşul de castraveţi îl grijeşte bunica pentru revelion, când va face salată de Boeuf. Este bună salata de Boeuf cu carne de vită sau de găină şi tot felul de legume! Şi cârnaţul fiert în zeamă de varză este aşa de bun, şi sarmalele cu varză acră, dar asta numai după postul Crăciunului. Anul acesta bunica nu a mai pus varză la murat, a cumpărat doar zece căpăţâni, pe care ni le-a pus nenea Romică la el în butoi. Trebuie să ţinem post, cum spune bunica şi domnul Părinte, că numai aşa ne ajută Dumnezeu! O să mâncăm imediat, dar asta numai după ce termină bunica mâncarea. Sunt în vacanţă, afară este frig, iar seara coboară. Oameni zgribuliţi merg repede pe stradă, vor să ajungă mai repede acasă la căldură. Peste o săptămână vine Crăciunul şi celelalte sărbători de iarnă, noi, elevii, suntem în vacanţă şi nu mai avem de învăţat şi de scris. Mie îmi place la şcoală chiar dacă este puţin frig şi în pauze nu ne lasă în clasă. Doamnele învăţătoare ne lasă pe holuri şi ele merg în cancelarie să bea cafea de la automat. Tanti Popov, femeia de serviciu îi ceartă pe cei care fug şi îşi pun piedică pe culoare, iar copiii râd de ea şi îi spun că ea este doamna Directoare. Tanti Popov se supără câteodată şi ridică mătura la cei care fug, dar nu a lovit pe nici un copil niciodată. Mie îmi era tare frică de ea mai înainte, dar într-o zi, când eram cu bunica la poarta şcolii, a venit şi tanti Popov şi a vorbit cu bunica despre mămica mea:

- Să nu-mi spui doamna Antim, că micuţa asta cuminte e fetiţa sărăcuţei noastre de Ileana, Dumnezeu să o hodinească!

- Ba da, doamna Popov! a prins a lăcrima bunica.

Tanti Popov a plâns, m-a strâns în braţe şi m-a mângâiat pe păr, şi a blestemat pe nu ştiu cine. De atunci nu mai mi-e frică de ea. Bunica mi-a spus că toată lumea o iubea pe mămica mea şi că atunci când a murit a fost jale mare. În pauze stau cuminte lângă geam cu Melania, colega de bancă, şi ne uităm afară în curtea şcolii, unde băieţii mai mari se joacă cu mingea. Bunica vine când se termină orele să mă ia de la şcoală şi atunci nu mai mi-e frică de copiii mai mari care le împing pe fete sau le trag de păr şi de haine.

Întorc capul şi privesc la bunica care mestecă în cratiţă cu o lingură de lemn. Din mâncarea făcută, pe vremuri, în acea cratiţă a mâncat şi mama, când era aşa ca mine. Bunica mi-a povestit o mulţime de lucruri despre părinţii mei şi mi-a mai spus că au fost fericiţi şi au mers la mare cu mine când eram mică-mică! Cred că a fost frumos atunci când am fost mică. Numai de tăticul meu nu îmi povesteşte bunica, dar mi-a povestit odată tanti Corfaru, că tăticul meu şi-a pierdut mintea de durere atunci când a murit mama. După un an şi ceva, tăticul meu l-a prins pe un nene senator, l-a trântit cu capul de bordură şi i-a strigat că este criminal. Apoi a fost arestat şi închis pentru mult timp. Tanti Corfaru mi-a mai spus că nenea acela a fost şi este un ticălos care a dat ordine rele şi au murit mulţi oameni, dar că acum locuieşte la Bucureşti în Casa Poporului şi e apărat de lege.

O privesc pe bunica cum face treabă pe lângă sobă iar buzele ei rostesc rugăciuni. Aproape tot timpul bunica spune rugăciuni, le spune în gând, iar buzele repetă. La radio se cântă colinde ale unui nene care vine în fiecare an să ne spună că linu-i lin. De un timp nu mai auzim altceva decât linu-i lin şi de nenea cu păr blond şi lung, care vine în fiecare an să ne cânte, apoi pleacă în altă ţară, unde este mai bine. Pe stradă, când trebuie să mergi undeva, din magazine şi din chioşcuri se aude tot mereu că linu-i lin. Ce să fie când linu-i lin? Şi la televizor se cântă colinde, dar televizorul este în camera mare şi acolo nu facem căldură, pentru că este prea scump. Ascult colinde, muzică şi ştiri la radio. Nenea Ioachim spune că la televizor nu este adevărat ce se vede, adică este adevărat ce se vede, dar totuşi nu e adevărat chiar tot, mai ales când vine un moş, care dă daruri la toţii copiii îmbrăcaţi frumos. La ce se gândeşte bunica de plânge atunci când aude colinde mai vechi? La copilăria ei? La bunicul? La moş Crăciun? La mama? La tata? La mine? Eu nu plâng şi nici nu mă gândesc la moşul! Moşul de la televizor, de multe ori seamănă cu nenea ambasador care l-a împuşcat pe Ceauşescu, de care povestesc toţi oamenii de pe strada noastră în pragul Crăciunului! Şi de domnul acela cu faţă de broască vorbesc oamenii şi îl înjură. Nenea Ioachim, de la a doua casă de noi, plânge de câte ori vorbeşte despre eroii de la revoluţie, despre băiatul lui, care, spune el, a căzut chiar din prima zi, aşa cum au căzut pe urmă şi gemenii lui şi tanti Roşca, şi… mămica mea. Bunica îl ceartă când îl aude, dar nenea Ioachim tot plânge şi dă din mână în timp ce se întoarce cu spatele şi întră în curtea lui. De ce ţine nenea Ioachim pumnii strânşi tot timpul, când îl vede pe nenea acela cu pipă în gură şi cu barbă, care râde tare şi care spune peste tot că el a fost erou la revoluţie, iar ceilalţi au fost nişte proşti?

Dormim în bucătărie pe dormeză amândouă şi nu ne este frig. Bunica se trezeşte dimineaţa devreme şi aprinde focul în soba Vesta, apoi se roagă sub icoana cu candelă, de lângă tabloul cu mine şi părinţii mei. Tot timpul se roagă bunica. De multe ori mă trezesc noaptea şi îi privesc buzele care i se mişcă şi în somn. Ştiu că pentru mine se roagă tot timpul bunica!

Este vacanţă, este frig afară, noaptea coboară şi tocana aceea miroase aşa de bine! Privesc prin geam la trecătorii tot mai rari. În curând vine Crăciunul, cu daruri şi mâncăruri bune. Cu prăjituri şi cozonac, sarmale, friptură… Nici anul acesta nu o să avem brad. Bunica nici nu se roagă să avem brad de Crăciun. Până ieri, s-a rugat să vină pensia la timp, acum se roagă să nu se facă mai frig în iarna asta şi să nu o ia, încă, Dumnezeu. Tot mereu se roagă bunica să nu o ia, încă, Dumnezeu. Nici eu nu mă rog să avem brad. În piaţa din centrul oraşului este un brad mare cu multe becuri şi pachete mari, învelite în hârtie lucioasă, agăţate de crengi. Îmi spun, în gând, că acela este şi bradul meu şi nu îmi mai trebuie altul, să nu o necăjesc pe bunica. Bunica mă duce câteodată, pe înserat, în Orăşelul Copiilor, şi este frumos, sunt multe chioşcuri cu bunătăţi şi jucărele, şi vată de zahăr pe beţişor, baloane în toate culorile şi gardieni. Şi la noi, la şcoală, a fost adus un brad mare, care a fost împodobit de doamnele învăţătoare şi de un domn profesor de la sport. Când am să mă fac mare, o să fac cum pot şi voi avea câte un brad în fiecare iarnă, şi îl voi împodobi frumos. Doamna învăţătoare ne-a dat poezii, ca să le învăţăm pentru când vine moşul la şcoală. Ea îi spune moşului, Santa-Claus, şi ne spune şi nouă să îi spunem aşa. Eu spun Santa-Claus, dar în gând îi spun tot Moş Crăciun. Doamna învăţătoare de la noi, cei din clasa a doua, este tare frumoasă şi miroase a parfum. Colega mea, Melania, spune că o aşteaptă tot mereu un nene mai bătrân şi cu burtă mare, într-o maşină neagră, la poarta şcolii. Nu o cred, pentru că eu am văzut-o odată cum se săruta cu domnul director, dar nu am spus la nimeni. Când o să cresc mare vreau şi eu să mă fac frumoasă, şi să am multe rochiţe. Şi acum am două, pe care mi le-a cumpărat bunica. Am şi paltonaş, şi geacă groasă, şi ghetuţe noi. Bunica are şi ea un palton cu care merge la cumpărături şi la taxe, şi mai are încă un palton negru, cu care se îmbracă atunci când mergem la biserică. Mi-a spus că este paltonul pe care i la cumpărat bunicul, când trăia. Avem un tablou în camera cu televizorul, şi în acest tablou sunt bunica cu bunicul, când erau tineri. Stăteau amândoi aşa de serioşi atunci când au făcut poza, că de câte ori mă uit la ei, îmi vine să râd. Bunica îl şterge de praf mai mult decât pe icoane, dar eu cred că ea vrea numai să îl mângâie pe bunicul, după care îi pare rău, dar cred că mai mult îi pare rău după mămica. Ea crede că eu nu o văd cum priveşte la tabloul mămicii mele? Nu îmi mai amintesc de bunicul, pentru că atunci când trăia el eu eram mică şi locuiam cu mămica şi cu tăticul la bloc. De mămica îmi amintesc numai un pic, pentru că eram prea mică atunci când a murit.

Nu mai trec oameni pe stradă. Mâncarea este gata, dacă bunica pune masa. Ce bine miroase tocana de cartofi! Ne facem rugăciunea şi mâncăm amândouă, una lângă cealaltă. Avem şi gogonele la masă, lângă tocană şi sunt bune. Bunica ştie să facă de toate şi mă învaţă şi pe mine. Ştiu să gătesc chifteluţe marinate, mai ştiu să fac clătite şi macaroane cu brânză! Mai este puţin şi se va sărbători din nou naşterea domnului Isus, mai sunt încă trei ani şi vom trece în noul mileniu, şi atunci, se spune, va fi mult mai bine pentru noi. Tanti Corfaru, vecina de peste drum, spune că atunci va fi sfârşitul lumii şi că este mai bine aşa, pentru că numai atunci vom fi cu toţii egali. Oare chiar va fi mai bine?

Şi anul acesta, la fel ca şi în alţi ani, de ajun, cred că va veni unchiul Ştefan la colindat cu tuşa Uţa, şi sigur îşi va aduce cu el doi-trei prieteni cu nevestele, aşa cum face în fiecare an, şi vor cânta colinde frumoase, pe mai multe voci. Ei nu intră în casă, colindă la uşă, ne urează Crăciun fericit şi pleacă mai departe. Bunica cântă din bucătărie împreună cu ei, apoi îi invită în casă, la un pahar cu vin, deşi ştie că ei nu o să intre, cum nu intră la nimeni. Aşa le place lor să colinde şi să ducă vestea despre pruncul sfânt. Seara de ajun, seara dinainte de Crăciun, e seara când bunica face focul şi în teracota din cameră, e seara în care nu plânge, e seara mea şi a bunicii mele, şi a noului născut. Atunci, chiar dacă îmi vine somnul, sunt în cameră pe canapeaua unde bunica spune că s-a născut mama, o să privesc la televizor şi pe măsuţă voi avea farfuria cu cozonac şi prăjituri. Bunica, din fotoliu, va privi şi ea la televizor, iar eu copila ei, nepoata ei, o să adorm cu gândul că, poate atunci când mă voi trezi, va fi şi tăticul în cameră cu noi. Nici nu m-am gândit că, totuşi, vroiam un cadou de la Moşul. De la adevăratul nostru Moş, nu de la Santa-Claus! Cadoul de la Moşul cel adevărat, să fie acela ca să vină tăticul meu şi să îl strâng în braţe, că mămica mea, sărăcuţa, nu mai poate veni…

Pe noi ne omoară grijile, mai cu seamă grijile altora. Şi de grijile noastre se ocupă cineva.

Fiecare om se crede şi vrea să pară mai isteţ decât este şi mai isteţ decât ceilalţi. Uneori, chiar reuşeşte.

Pentru om, nu e nicio fiară mai periculoasă decât omul.

Fiecare dintre noi crede că apreciază corect cumpăna lucrurilor. Numai crede.

O zi nefolosită, deci pierdută, rămâne o pagină nescrisă în cartea vieţii tale.

Să nu faci niciun pas înapoi decât atunci când trebuie să-ţi iei avânt.

Am primit la redacţie trei volume semnate de domnul Simion Todorescu: Omul şi munca (selecţie I), Femeia, dragostea, iubirea şi fericirea (selecţie II) şi Moralia (selecţie III), apărute la Editura “Augusta”  şi Editura “Artpress”din Timişoara.

În prefaţa primului volum, domnul Adrian Dinu Rachieru, care este şi consilier editorial al celor trei volume ne introduce în universul “spiritului febril şi neliniştit al autorului”:

“Prin fiece rând Simion Todorescu apără – meditând, înţelepţit de viaţă – condiţia de om, fireşte fără a ignora cusururile semenilor, deloc puţine. Căci bogată e grădina, să recunoaştem! El doar constată, le “denunţă” detaşat, într-un seducător limbaj aforistic dar nu-şi face iluzii că prin strădanii curative le-ar putea vindeca. Ori elimina. Ştie însă, pe urmele lui Blaga, că literatura aforistică este “sarea gândirii”. Şi ştim şi noi cum e cu “sarea în bucate”. Ne aşteaptă, vă asigur, o lectură îmbietoare şi profitabilă.

Poftiţi, aşadar, să degustaţi!”

Plutim iar cu lacrimi sărate
spre ceruri odată visate.
Corăbii se-ndreaptă spre mal
purtând parfum de santal.

Epave ce-au fost inimi triste
ascunse în ametiste
miros a toamnă şi rouă,
a culoare de lună prea nouă.

Cuvinte ce lumea îmbată,
gesturi cu vocea schimbată,
mirări că lumina mai moare,
şoptind aşteptate în zare…

Dureri în carne închise,
şi zvonuri de paradise…
Viori ce răsună în noapte,
o-ntrebare ce ţine de şapte…

O zi sau poate …un nume…
un cal ce aleargă în spume…
Un chip ce îl vrei iar în vis -
al lacrimii scâncet trimis…

După nopţi de nesomn şi de chin
ai vrea să te schimbi în pelin,
să mă bei cu gura secată
de dor şi preaplin încercată,

spre misterul ce l-am descântat
să fii doar al meu…şi… bărbat -
să mă cauţi pe cărări de abis,
să se-nchidă cercul nescris .

Deasupră-ne să se cearnă
culori de iubiri şi de iarnă…
Să prindem în palme tot cerul
din noi dezgolind iar misterul

ascuns în suflet de ploi,
să nu fim mereu decât…NOI,
cei care-ncercând să iubim
al soarelui rost mult sublim

am şters al stelelor ochi
cu săruturi – descânt de deochi.
De-aşteptare şi de cuvânt
am uitat şi-am aflat numai vânt…

Eşti dar venit doar de sus -
o pleoapă ce cade pe-apus…
Privim pe sub streşini cum plouă
şi ni se-ntâmplă doar nouă

să păşim pe-un tărâm de poveste
ce a fost odat` şi…azi este
parfum de flori dintr-un vis
răsturnat violet pe iris.

Mai vine un timp de tăceri,
mai vine o zi de-adieri…
Acum vom rămâne doar noi –
doi oameni cu tâmple de…ploi…

cernind etern peste pământ
mereu făcând legământ,
turnând amintiri în pocal
s-ajungem cu timpul la… mal,

umplându-ne cerul cu clipe
s-aflăm în seminţe aripe….

Privesc mii de flori, în zare,
Dar că zboară mi se pare…
De tulpină s-au desprins
Şi plutesc încet, ca-n vis?

Sunt imagini… uimitoare!
Soarele, din raze, pare
C-a făcut steluţe mii,
Să-i încânte pe copii.

Le pictează tot mereu,
Din culori de curcubeu,
C-o pensulă fermecată,
Să încânte lumea toată.

Nu mă dumiresc şi pace!
Dar priveliştea îmi place!
Tot alerg şi-ncerc să prind,
Cu mânuţa să cuprind,

O steluţă lucitoare,
Sau floare cu aripioare.
-Mami! Mami, unde eşti?
Parcă suntem în poveşti!

-Fluturaşi sunt, dragul meu,
Şi ei zboară tot mereu.
Dacă-i prinzi în palma ta,
Nu vor mai putea zbura!

Şi când stam mai încurcat,
Pe năsuc s-a aşezat,
Mic şi blând un fluturaş,
Cu privire de poznaş.

Nu-i steluţă şi nici floare!
E-o minune zburătoare,
Creată de Dumnezeu,
Să ne-ncânte tot mereu.

(poezie pentru copii)

Din noianul de speranţe, răsărite la-nceputuri,
Decimate-n lupta vieţii şi-aduse acas’ sub scuturi,
Pe a sufletului cale au rămas triste concluzii,
Despuiate de valoare şi pavate cu iluzii.

Tu m-ai plămădit din rouă, cu bucăţi de vis şi lacrimi,
M-ai spălat cu apă vie şi-ai turnat iubire-n patimi,
Iar cu flori de iasomie ai pictat zâmbind destinul,
În culori ce n-au puterea, ca să definească chinul.

Ai vărsat din cupe-amarul şi-ai turnat argint în vise,
Mi-ai curmat zborul demonic înspre false paradise,
Vreau, să ştii, că numai moartea şi poate că nici aceea,
N-o să-mi curme, de iubire, către tine odiseea.

Apărut la Editura Destine, Montréal, 2007, volumul Eliptica se vrea a fi chintesenţa gândirii filozofice a poetului George Filip. Din păcate cartea, datorită greşelilor întâlnite la mai tot pasul şi a versificaţiei extrem de facile, te lasă cu un gust amar. Poate că numai două sau trei poezii izbutesc să se ridice la nivelul unei scrieri serioase. Dar, după cum ştim, cu o floare nu se face primăvară: „Am testamentul scrijelat pe seu: / Să-mi fiu prin viaţă slugă şi stăpân. / Prin bâlciurile vieţii scriu mereu: / Nu-s vinovat că m-am născut român! / Atâta oameni buni mi-a mai rămas: / Într-un culcuş urzit de Dumnezeu, / Ca un străin ce caută popas / Să dorm la umbra sufletului meu…” (LA STEJARUL MEU). Frumos!

Reiterând, chiar şi un cititor fără mari veleităţi critice poate constata la o analiză rapidă că acest volum cu pretenţii, al unui poet cu peste douăzeci de apariţii editoriale, este de fapt compromis. Sper să fie singurul.

1. DEZACORDURI

- „Sufletul gintei – cât va trăi, / trebuie să vâneze zilnic / să aibă cu ce-şi plăti / dreptul lor de a fi” (pagina 11).

Acord greşit: Sufletul gintei – dreptul lor; corect ar fi fost: dreptul ei.

- „Zei / cu febra / demnă-n oase / care / ne cozmonizase” (p.46).

Mai înainte de toate, cuvântul „cozmonizase” nu există, dar dacă ar fi existat, forma corectă ar fi trebuit să fie: „cosmonizase”; în al doilea rând, fiind vorba de plural (pe noi ne…), cuvântul ar fi trebuit scris: „cosmonizaseră”.

- „Vrednic, cum am fost dintotdeauna / Scrijeleşteşi-ţi Soarele şi Luna.” (p.65). Dezacord de persoană între cele două versuri şi, în plus, greşeală de exprimare în cel de al doilea vers.

- „Doar lacrima nu plânge sub drapel / Supuşii la cazarmă suntem şi Tu şi El ” (p.69). Forma verbală „suntem” (indicativul prezent al verbului auxiliar „a fi” , persoana I, plural) implică noţiunea de „Noi”. Nu poate să existe „suntem” numai cu Tu şi El.

- Prima strofă a poeziei Nedumerire (p.81) începe cu: „Stimate Domn / nu veni sub o mască…” (adresarea se face unei singure persoane) şi se încheie cu: „nici dacă minţiţi / că aţi fost răstigniţi”), sărind, fără vreo justificarea, la persoana a doua, plural.

- Poezia Balta (p.50) începe astfel: „Să vină cerbii pe la sărbători / Când mă vindeam prin târg, adeseori”. Forma verbală „să vină”, a conjuctivului prezent, implică, în cazul de faţă, un viitor mai mult sau mai puţin apropiat; „mă vindeam” este un verb la imperfect (deci la un timp trecut). Cele două construcţii verbale nu fac casă bună împreună!

2. FRAZE / PROPOZIŢII ELIPTICE

De subiect

- „Prin literele haimanale / Apar prea circumstanţiale, / De fapt nişte exasperări / Nomade peste depărtări” (p.73). Subiectul este partea de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal. El este uşor de găsit pentru că răspunde la intrebările: „cine?, ce?” Predicatul, în cazul nostru este „apare”. Căutaţi, dumneavoastră subiectul, dacă puteţi!

De predicat

- „fragile jucării curgând de-a pururi / spre muntele ce nu-şi mai ştie valea / dar secerând trifoi cu patru frunze / nebănuind că-n pâine plânge jalea.” (p.107). Fraza, sau ce-o fi ea, n-are predicat. Verbele: curgând, secerând, nebănuind aparţin Modului Gerunziu, un mod nepersonal. Verbele la modurile nepersonale nu pot forma predicate.

3. ASOCIERI IMPROPRII DE CUVINTE

- „peste crestele / cele ecvestrele” (p.28)

(ecvestru, adj. = de călăreţ, călare)

- „să-mi ling rănile / mai personalele” (p.29)

( personalele = trenuri de pasageri care opresc în mai toate staţiile)

- „e puiul meu prin viaţă / un bulgăre de schismă” (p.37)

( schismă = separare formală a unui grup de credincioşi de o

comunitate religioasă)

- „Precum un fiu etanş” – nelegitim” (p.52)

(etanş = ermetic)

- „Drept pentru care femeile mele / Mă devoră: prin menestrele” (p.57)

(menestrel, s.m. = cântăreţ ambulant din Evul Mediu)

4. EXPRESII IMPROPRII LIMBII ROMÂNE

- „nimeni mai credea” (p.31)

- „să bat în retur” (p.30) (corect: În retragere)

- „La sfârşitul lui drum” (p.40)

- „Un zeu desculţ care se nu mira” (p.66)

- „patria-i convivă” (p.79) (Conviv = comesean).

- „cu-n ciur în subsuoară” (p.79) (corect: la subsuoară).

-„Prospectatorii propun prospecţii” (p.86)

- „Inodorizând solfegii” (p.94) (inodor = fără miros)

- „Lângă lucid mă aşez voluntar” (p.108)

- „Pe ringuri de amin” (p.111) (Amin, inter. = Adevarat! , Aşa să fie!)

- „E lanţul care nu l-am ştersul” (p.112)

5. CUVINTE SCRISE GREŞIT

- „stalagnitele” (p.27)

-„blesfemiatoare” (p.33)

- „Idulgenţi” (p.39)

- „aurorit” (p.59)

- „denetemut” (p.59)

- „galopedând” (p.69

- „ideie” (p.76)

-„în flori de salomeie” (p.107) (corect: salomie)

. „eccae” (p.112)

Concluzia? Poetul George Filip este corigent la limba română.

P.S.:

Cu stupoare am descoperit, pe pagina colaboratorilor, că numele meu figurează ca fiind cel al redactorului şef, cel care a acceptat ca manuscrisul să fie dat la tipar. Fals în acte! Însuşire frauduloasă de identitate! Caz care, în anumite circumstanţe, poate deveni penal!