Îţi promit iubito să mă-ntorc
Clandestin în seri albastre
Pe o mare de dezastre
La zeiţa din New York

Are braţe moarte, reci
Dar rămâne un simbol
Plinul ei, de fapt un gol
Furat de la nişte greci

Şi-n tăcerea absolută
Doar atât: un greiere
Prinde să cutreiere
Lumea pe o altă rută

Orice zi e o spirală
Proiectată în eter
Însă nici un giuvaier
Nu-i slujeşte de vestală

Cade luna de mătase
Şi se-ngroapă în Bermude
Numai joi cu straie ude
Ne întoarcem după şase

Elena-Simona Popescu

O singură dată am fost
copilul cu aripi de fluture
în păr, pe umeri,
cu umbra ridicată
în vârful picioarelor
ca să agaţe stele în mers,
copilul cu lumea întoarsă
de sus în jos,
cu cerul în călcâie,
pământul balon,
cu marea
ploaie.
O singură data lumea a fost
frumoasa,
cu cercei de cireşe în urechi,
cu maci adormiţi în braţele mele,
cu mere verzi prin iarbă dansând,
sărind în iazul
dintre salcâmi.
O singură dată am fost
ca niciodată,
melcul care-şi căra mândru
lumea în spinare,
prin mai,
în grădina mamei,
sărutând spini,
petale.

Coni, vecina de peste drum a lui Act, are cea mai frumoasă casă de pe strada noastră: acoperişul este roşu, pereţii, albi ca neaua, grădina plină cu flori, poteca bătută cu pietricele ca de marmură. Perdelele la ferestre şi ele albe, cu buline roz, iar cutia poştală, cuminte, îl aşteaptă pe poştaş, care pune scrisorile cu mare grijă, ca nu cumva s-o zgârâie. Tot frumoasă şi mereu curată este şi cuşca lui Tal, câinele cel credincios. De aici, de la fereastra mea, casa pare un joc de pătrate, triunghiuri şi cercuri colorate.
Dar poate vreţi să ştiţi cum a ajuns casa lui Coni să fie cea mai frumoasă de pe strada noastră.
Într-o zi de primăvară, cu mult soare, mă întorceam de la şcoală, obosită şi nu mai puţin amărâtă din cauza elevilor mei, care greu se mai dau la învăţat. Mergeam agale, gândindu-mă la ei, când, deodată, văd la picioarele mele o ceaşcă cu tortiţa roşie şi cu ghirlande de trandafiraşi pe burtică. Dau s-o ridic, dar ea se fereşte. Merg mai departe, când îmi apare în cale, de data asta, o linguriţă cu codiţa de iepuraş, tare frumoasă şi ea. La fel, dau s-o ridic, dar şi linguriţa se dă deoparte, ascunzându-se după două fire de iarbă. Grăbesc paşii spre casă, şi, în timp ce-mi căutam cheile, văd o farfuriuţă coborând anevoie scările de la uşa mea. Când am dat s-o ajut, s-a smucit aşa de tare, că a căzut şi s-a făcut bucăţele.
Atunci, în spatele meu, aud deodată un zgomot ciudat: veneau în grabă ceaşca, linguriţa, un castronel, o furculiţă şi un ceainic cu burtica julită. Toate se îndreptau spre mine, ciorovăind şi certându-mă:
- Şi tu eşti un om rău! Toţi oamenii sunt răi!, a strigat ceainicul la mine.
- Şi tu te porţi urât cu noi, ca şi Coni din casa de peste drum!, s-a năpustit la mine furculiţa cu resturi de ou uscat printre dinţii ei mici, ascuţiţi.
- Sigur că şi tu, acasă la tine, îţi laşi ceaşca de cafea – că doar tu nu bei lapte – murdară săptămâni întregi!, s-a răstit ceşcuţa la mine.
- Uite ce i-ai făcut surioarei noastre, farfuria! Era cea mai frumoasă! Avea pe ea numai ghiocei şi viorele, iar tu…
Cum la un moment dat au început sa vorbească toate o dată şi nu mai înţelegeam nimic, mi-am luat inima în dinţi şi le-am întrebat:
- Dar ce se întâmplă? Ce-i cu voi aici, în stradă? Locul vostru este în dulap, pe raft, în bucătărie!
- Da, aşa-i, în dulap, dar nu în chiuvetă unde stăm de-o săptămână, aşteptând să ne spele Coni.
- Până acum câteva săptămâni ne spăla mama ei, dar într-o zi, aceasta i-a spus lui Coni că-i timpul să-şi spele singură vasele în care mănâncă.
- Însă Coni nici nu vrea să audă… şi…
- … Şi de-o săptămână stă oul ăsta uscat pe mine, s-a plâns furculiţa.
- De-o săptămână mă strânge restul ăsta de lapte, că se tot usucă şi pocneşte din loc în loc, a adăugat ceşcuţa.
- Da’ eu ce să mai spun: de săptămâni sunt maro ca ceaiul pe dinăuntru, a spus şi ceainicul.
Şi uite aşa fiecare şi-a spus of-ul, unul mai trist ca celălalt.
- Să ştii că n-avem de gând să ne întoarcem la ea, nici în ruptul capului. Dacă vrei, mergem la tine.
- Nu! Nu se poate! Se va supăra Coni pe mine. Ştiţi… ea mai vine pe la mine. Uneori îmi mai cere un sfat pentru lecţiile de a doua zi.
- Ahaaa! Care va să zică nici lecţiile nu şi le face!
- Oh! Nu! Să nu înţelegeţi greşit! Eu numai o ajut.
- Ba nu! Nu-şi face lecţiile! Degeaba îi iei apărarea!
- Bine, vă iau la mine. Numai pentru noaptea asta, ca să nu staţi în stradă. Mâine, însă, mergeţi înapoi, la Coni.
- Ni-cio-da-tă! Niciodată, au ţipat toate în cor.
În cele din urmă, le-am ridicat din stradă şi le-am dus cu mine în casă. Le-am spălat, le-am uscat, după care le-am pus într-un coş de paie. Cioburile celei mai frumoase farfuriuţe le-am aşezat în alt coş, ca să le lipesc mai târziu. În tot acest timp, n-am auzit nici o vorbă. Tăcuseră ca prin farmec. Parcă nici nu mai erau aceleaşi vase. Le-am lăsat liniştite în coş şi m-am dus la mine în cameră. Seara se lăsa încet. Mai aveam de corectat vreo două lucrări, dar eram prea obosită pentru ele. Şi apoi gândul îmi era numai la vasele lui Coni: “Ce să fac cu ele? Să-i scriu un bilet lui Coni sau mamei ei…? Să mai aştept?”
A doua zi, de dimineaţă, la cafea, am mai aruncat o privire spre poznaşele de vase. Nici o mişcare, nici un sunet. În drum spre şcoală, m-am uitat spre casa lui Coni, întrebându-mă dacă mica mea vecină a observat că vasele ei au dispărut. Când colo, ce văd ? O plapumă, tare frumoasă, care se frământa să sară gardul. Mai încolo, o pernă se chinuia şi ea la fel, iar, lângă gard, jos, spre stradă, cearşaful. “Asta-i prea de tot! Deci şi aşternutul e supărat pe Coni. Sigur, Coni are multe lecţii şi nu mai are timp de altceva”. Nu-mi termin gândul, când mă aud strigată. Vai de mine! Sunt ele: plapuma, perna şi cearşaful, toate cu danteluţă şi cu fundiţe roz!
- Stai! Stai! Noi te ştim pe tine. Eşti doamna Gheo. Ia-ne şi pe noi la tine! Noi nu mai vrem să stăm în casa asta! Coni ne-a lăsat cu totul în paragină! Ne ţine numai în casă, nu ne aeriseşte niciodată! Uite ce palide şi ofilite suntem!
- Ce să fac eu cu voi?
- Să ne duci la tine acasă, au sărit ele cu gura la mine.
Ştiam de la vase că degeaba mă opun. Aşa că, gândindu-mă că voi găsi eu o soluţie până la urmă, le-am dus la mine, în curte, le-am înşirat pe sârma de rufe, şi am plecat repede la şcoală. Din cauza lor eram în întârziere.
La şcoală, gândul îmi era numai la vasele şi aşternutul lui Coni.
La întoarcere acasă, culmea! În faţa porţii, i-am găsit hăinuţele, ghiozdanul, jucăriile, toate plângându-se de Coni. După ce le-am dus pe toate în casă, m-am hotărât să mă duc la mama lui Coni, doamna Tuti. Aşa am aflat cum Coni nu mai avea în ce mânca, cum noaptea trecută dormise pe canapeaua din sufragerie, că nu s-a mai putut juca, şi ce-i mai rău, nici lecţiile nu şi le-a făcut.
- Da, doamna Gheo, aşa s-a întâmplat, a încheiat doamna Tuti, cu lacrimi în ochi. Am o fată tare leneşă, care nu vrea să facă nimic. O vedeţi? A rămas singură. A ajuns cea mai urâtă fată de pe strada noastră, şi aşa va rămâne, pentru că nu mă ascultă defel.
- Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! N-am să fiu singură şi nici n-am să fiu cea mai urâtă, a răspuns Coni, printre sughiţuri şi lacrimi.
- Cum aşa?, a întrebat-o doamna Tuti.
- Pentru că am să mă duc după lucrurile mele la capătul pământului, dacă e nevoie. Am să mă duc eu, numai eu! Şi apăsând pe cuvântul “eu”, arăta cu mânuţa spre ea. Şi am să le aduc înapoi. Am să le promit că am să mă îngrijesc de ele de aici înainte. Uite! O să-l iau şi pe Tal cu mine. Nu-i aşa, Tal, că mergi cu mine?
Tal era singurul care mai rămăsese pe lângă Coni.
- Dacă o să vrea să meargă cu o asemenea fată, a adăugat mama, uitându-se fără nici o speranţă, când la Coni, când la Tal, când la mine.
- Tal! Tal! Vrei să mergi cu mine? Câinele, şi el nespălat şi ciufulit, a dat din codiţă, lăsând boticul în jos, în semn că “da”.
- Bine, atunci, haideţi cu mine! i-am spus eu lui Coni.
- Cum? Cu dumneavoastră? Nu! Eu mă duc după hăinuţele mele, după ceşcuţa mea, după plăpumioara mea, după farfuriuţa mea cu ghiocei şi viorele. Mă duc la capătul…
- Nu trebuie să te duci aşa departe! Toate sunt la mine. Toate au venit la mine, acasă. Eu ştiu tot.
- Cum? Dumneavoastră ştiţi de ce au plecat?
- Da. De aceea am venit aici, ca să văd ce se întâmplă.
După ce-am liniştit-o pe doamna Tuti, ne-am grăbit spre casa mea. Când am deschis portiţa, am auzit un murmur şi-o foială, că am tresărit amândouă, iar Tal a început să latre.
- Uite, Tal, aşternutul meu!, a strigat Coni, emoţionată.
Tal s-a repezit spre aşternut, apoi la Coni, dând din codiţă, semn că recunoscuse fundiţele roz de pe aşternut.
- Uite, jucăriile mele, Tal!, a continuat Coni, cu lacrimi în ochi.
Tal le recunoştea pe toate, că imediat se ducea spre ele.
- Doamna Gheo, dar vasele mele n-au venit la dumneavoastră?
- Ba da. Pentru ele trebuie să mergem în casă.
- Nu! Nu! Nu mergem nicăieri! Ni-că-ieri!, au întâmpinat-o vasele pe Coni. Iar din curte s-a auzit acelaşi zumzet.
Mult timp mi-a luat să le conving. Le-am spus de promisiunea lui Coni, dar a mai trebuit să-mi iau angajamentul că le voi aduce înapoi, la mine, dacă stăpâna lor nu va avea grijă de ele. A fost o adevărată luptă: luam ceşcuţa din coş, şi între timp, venea înapoi, în coş, linguriţa; dădeam jos plapuma de pe sârmă, sus pe sârmă, venea înapoi cearşaful. Şi uite aşa, abia seara târziu, am reuşit să le ducem pe toate la casa lui Coni.
De-atunci însă, n-a mai fost nevoie să mă împiedic de lucrurile lui Coni pe stradă, n-a mai trebuit să le spăl, să le pun în coş sau pe sârmă. Şi aşa, începând de a doua zi, Coni a devenit o altă fetiţă, de data aceasta, cea mai harnică, cea mai curată, cea mai frumoasă şi cu cei mai mulţi prieteni, iar Tal, şi el, a juns cel mai îngrijit câine de pe strada noastră.
Peste o săptămână, m-am dus în vizită, la doamna Tuti, înapoindu-i lui Coni vasul care a avut cel mai mult de suferit: farfuriuţa cu ghiocei şi viorele.

(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)

Motto ”Comicul este mai exasperant decât tragicul.El nu lasă nici o ieşire.”(Eugen Ionescu)

                              Ce este Tăcerea?…Un vas de bronz care sună a gol de fiecare dată când un gând se loveşte de suflet.Atunci omul se apropie de sine si vorbeşte cu propria-i linişte.Îşi aminteşte  propria-i naştere, ziua când Timpul  şi-a deschis  ” uterul”  primordial.Homo cogitans s-a sustras Neantului şi s-a dăruit Universului.Şi a zburat ca albatrosul lui Baudelaire urmând să cadă din cauza aripilor sale prea mari.S-a înălţat falnic spre cele patru zări şi a văzut concomitent Nadirul şi Zenitul.Pentru prima dată a vorbit şi tăcerea n-a rămas mută şi împietrită.S-a spart într-o infinitate de întrebări fără răspuns…Homo cogitans a devenit Homo faber,încercând să compună mozaicul unei incertitudini transcedentale.De fiecare dată când o întrebare părea sa îi aducă răspunsul,acel răspuns tăcea….Cât de grăitoare sunt uneori Necuvintele…Uneori adevarurile lumii răsună cel mai azursitor atunci când raţiunea doarme iar sufletul vorbeşte prin vocea lui Homo Estimans,cel care valorifică  Frumosul Autentic.Frumos nu este ceea ce poate fi exprimat,Frumosul Pur se află dincolo de raţiune.Este mut pentru că orice încercare de a-l corporaliza  în cuvinte e inutilă.Este şchiop,el nu poate merge decât cu un singur picior.Un picior aleargă ca Eriniile,zeiţele răzbunării pe capetele muritorilor iar celălalt picior se plimbă prin camerele sufletului.Sufletul poartă Frumosul închis în sine.Frumosul nu are braţe,pentru că dacă ar avea ar sprijini lumea în mâini şi din prea multă iubire ar strivi-o.Nu are ochi,e orb ca Homer.E un nou Demodoc,căruia Muzele i-au hărăzit producerea de încântare şi plăcere.Frumosul este incapabil să vadă Urâtul.Frumosul Artistic este un Narcis iraţional care rămâne mut spre a-şi contempla Tăcerea.Cine ştie să facă din iraţional raţiunea motorie care pune în mişcare Universul,acela va şti să asculte şi să înţeleagă Tăcerea Autentică.   

Mulţi dintre compatrioţii noştri stabiliţi în străinătate au reuşit să-şi facă un rost şi să fie acceptaţi sau asimilaţi chiar în ţările adoptive. Puţini dintre ei şi-au propus să investească în patrie, exprimându-şi astfel recunoştinţa pentru ce au primit cu laptele mamei – limba română. Este cazul distinsului Eugen Holban, descendent din neamul Holbanilor din Cărpineni, fiul lui Ştefan Holban, membru al Sfatului Ţării, care a facut parte şi din Comisia de lichidare a Sfatului Ţării. (Pe lângă lichidarea juridică a Sfatului Ţării, această Comisie a mai avut o misiune: să elucideze activitatea Sfatului Ţării. Materialul a stat depozitat în Arhive până în 2004, când a văzut lumina tiparului la editura “Prut – Internaţional”, în monografia “Sfatul Ţării”).

La Chişinău, numele lui Eugen Holban se mai asociază cu diaspora basarabeană din Franţa, cu editura Căpriana, cu vastele şi pertinentele articole şi observaţii publicate în presa de după anii ’90, observaţii despre tot ce se întâmplă la noi, ale unei persoane din afară, dar cu sufletul aici.

Mai mult ca orice, însă, numele lui Eugen Holban se asociază cu concursul “Moştenire”.

Stabilit la Paris din 1986, Eugen Holban s-a consacrat limbii române, literaturii române şi istoriei românilor, pe care le concepe ca pe o moştenire supremă. Tocmai din acest motiv a oferit tinerilor din Basarabia posibilitatea de a reconstitui adevărul istoric, moştenirea literară şi istorică, prin antrenarea în concursul republican de o coloratura aparte, “Moştenire”.

Lucrurile fiind prea puţin limpezi în Basarabia, concursul “Moştenire” este oportun, constituind o alternativă concursurilor şi olimpiadelor oficiale care pun în discuţie problemele noastre din alt unghi de vedere, uneori destul de conjuncturist. Concursul urmăreşte alte obiective, nu doar un program şcolar, momente din istoria românilor din Basarabia, în contextul istoriei spaţiului românesc în ansamblu.

Prin cele 13 ediţii ale concursului, s-a cristalizat o familie frumoasă de discipoli ai lui Eugen Holban din sute de tineri molipsiţi de adevăr istoric, adevăraţi “moştenitori” ai patrimoniului românesc, ce se deosebesc de semenii lor prin cunoştinţe, prin modul de a judeca, dar şi prin modalitatea de exprimare, concursul oferindu-le o posibilitate unică de afirmare.

La baza aprecierii tezelor stă utilitatea cercetării, cunoaşterea documentelor, posibilitatea autorului de a-şi susţine punctul de vedere în faţa unei comisii competente. Tezele vin în completarea formării tinerilor şi, de la an la an, denotă o anumită maturitate în a-şi întemeia gândul. Tinerii trecuţi prin şcoala “Moştenirii” au şi nişte abilităţi deosebite de comunicare.

Astfel gândesc mentorii concursului, membrii Comisiei de evaluare, fideli şi ei ideii concursului, timp de 13 ani. Cu toţii profesori universitari (distinşii istorici – prof. Pavel Parasca, conf. dr. Gheorghe Palade, conf. dr. Lidia Moldoveanu, conf. dr. Ion Eremia şi distinşii literaţi – prof. Tamara Cristei, prof. Nicanor Turcanu), îi consideră pe tinerii “moştenitori” mai degrabă colegi decât discipoli. Discursurile aprinse, întemeiate, ce se dau, anual, între participanţi şi profesorii cu multă experienţă în spate, doar confirmă faptul că fac parte cu toţii din aceeaşi familie de “moştenitori”, strâns legată de numele lui Eugen Holban.

În toamna anului trecut, anticipându-şi aniversarea a 85-a din 22 decembrie, compatriotul nostru şi-a permis un cadou luxos: o vizită în Basarabia. Deşi s-a născut la Chişinău, consideră şi Cărpinenii o baştină a sa. La Cărpineni s-a născut tatăl său, Ştefan Holban, şi doi fraţi mai mari. Vacanţele şi le-a petrecut la Cărpineni şi se simte foarte legat de amintirile din adolescenţă. Pentru Eugen Holban interbelicul a fost o perioadă frumoasă şi fericită. Exista o înţelegere perfectă în licee între români, găgăuzi, evrei, ucraineni, ruşi. Era o prietenie generală. Curentul românesc care a definit acei ani, a cuprins mulţi ucraineni şi ruşi cu o profundă simţire românească.

Preocupat de moştenirea istorică a neamului românesc, dar şi de cea a dinastiei Holban, Bostan şi Furdui din Cărpineni, Eugen Holban şi-a vizitat rudele şi prietenii de la ambele baştini.

La Cărpineni, cu ocazia acestei vizite, s-a întâmplat un lucru minunat: Liceul Teoretic din localitate a fost botezat cu numele lui Ştefan Holban. La serbare a venit satul, cu mic cu mare. Unul dintre verii domnului Eugen a hotărât că este cel mai potrivit moment să-şi pună haina militară din tinereţe, cu toate distincţiile sovietice. Eugen Holban i-a întins o insignă cu sigla Societăţii “Limba noastră cea română”: “Poart-o pe aceasta în locul la toate. Limba română este decoraţia supremă”. Dealtfel, a rămas impresionat de atmosfera de la Cărpineni şi a găsit o diferenţă mare în comparaţie cu anul 1991. Consideră progresul esenţial. A simţit o schimbare în toate: în modul de a gândi, de a vorbi, în vocabular, chiar în tonalitate şi în maniera de exprimare. A rămas profund impresionat şi de calitatea manifestărilor – una profund românească, cu cântece şi dansuri vechi româneşti.

Comunicarea cu tinerii “moştenitori” şi cu membrii comitetului organizatoric al concursului a avut loc într-o atmosferă degajată, la sediul Societăţii “Limba noastră cea română”.

Ideea întâlnirii presupunea un schimb de impresii. Evident şi satisfacerea unei doze de curiozitate reciprocă. Cei câţiva tineri, participanţi la diverse ediţii, astăzi studenţi la Economie, la Drept, la Arte, la Jurnalism, au avut un discurs extrem de convingător în favoarea concursului “Moştenire”. Cel mai tânăr dintre ei, liceanul Dan Nicu, a înregistrat o performanţă unică: a participat la 6 ediţii ale concursului, fiind abia în clasa a XI-a. La prima sa participare era doar în clasa a VI-a şi a fost acceptat ca excepţie. A impresionat membrii comisiei şi a smuls primul trofeu – o menţiune. De atunci are câte un premiu la fiecare ediţie şi ştie bine că va fi istoric cercetător, după ce va urma Jurnalismul.

Discursul tinerilor a fost în favoarea concursului ca şcoală a patriotismului, ca avangardă în lupta pentru păstrarea fiinţei româneşti şi a patrimoniului românesc, drept o oportunitate pentru tineri de a lupta împotriva inculturii; ca o şansă fericită de valorificare a cunoştinţelor.

Un lucru a rămas limpede pentru Eugen Holban: concursul va continua cu orice preţ. Acesta este mesajul românilor basarabeni pentru românii din diasporă.

Şi dacă la precedenta vizită în Basarabia, în 1995, fiind întrebat de ce nu zâmbeşte, Eugen Holban a răspuns: “Nu pot zâmbi când stau departe de patrie. Nu pot zâmbi când ştiu ce se întâmplă aici”, de astă dată, după 9 ani, zâmbetul i-a reapărut. Poate se datorează tinerilor ca Victoria Mereuţă, care l-a însufleţit cu promisiunea: “Vreau să-l urmez pe Eugen Holban şi să iniţiez şi eu un asemenea concurs”.

Notă:

Ideea concursului a venit de la un grup de români stabiliţi la Paris, dintre care făcea parte şi Eugen Holban. La sfârşitul anilor ’80 urmăreau cu toţii evenimentele din fosta Uniune, evident marcaţi în primul rând de evenimentele din Basarabia.

În 1991, când unele lucruri s-au limpezit, în grup s-a pus problema unei contribuţii pragmatice în susţinerea luptei românilor din Basarabia.

Posibilitatea de a organiza un concurs pentru adolescenţi, în baza celor două discipline esenţiale, literatura română şi istoria românilor, a fost salutată în unanimitate.

Primele ediţii s-au desfăşurat sub egida Comunităţii românilor din Franţa, dar mulţi susţinători veneau din America, în special din America de Sud. Concursul se numea „Basarabia Românească”. Mai târziu a fost înregistrată Alianţa pentru sprijinul Basarabiei (preşedinte, Eugen Holban), având în obiectiv concursul. În această idee s-a trecut peste viziunile politice ale membrilor, care s-au unit pe alte principii: într-o problemă strict românească, de ordin naţional.

Concursul se ţine de 13 ani. Anual, tuturor susţinătorilor din diasporă li se comunică rezultatele lui şi Apelul de a continua contribuţia.

Fidelitatea faţă de concursul „Moştenire” a spulberat axioma cum că românii n-ar fi oameni de cuvânt, că se aprind repede şi se sting tot atât de repede, uitându-şi promisiunile.

Câştigătoare în 2007 a premiului Editurii Convorbiri Literare, APLER şi Dacia Literară, Ioana Florea îşi face debutul în iunie 2008 cu volumul de poezii intitulat „Noaptea cea mai frumoasă”. Un debut curajos, plin de prospeţime şi tinereţe, cu o versificaţie originală care se diferenţiază prin stil şi cadru de cea a creatorilor din mediul virtual, mediu pe care şi autoarea de faţă îl frecventează.

Poezia Ioanei Florea se desprinde de contemporaneitate, chiar dacă, uneori, părinţii şi prietenii sunt evocaţi în texte. Caracterul atemporal, dar cu trimiteri spre mitologie (Tyche, Pygmalion, Casandra) sau spre poezia clasică nord-americană (Strigoiul acela bătrân, Casa cu vedere spre moarte), ne introduce într-un univers al dualităţii (Ana), proiectat într-o ceaşcă de cafea cu noapte: o lume cu îngeri şi fantome, o lume de visări şi de umbre.

Însă, realistic, poeta ţine să precizeze şi rezultatul căutărilor specifice vârstei prin care trece, prin definirea dragostei corporale: noaptea cea mai frumoasă / nu e într-o ceaşcă de cafea / nu e într-un gând ascuns / în cotloanele întunecate ale memoriei / nu e în cerul închis de dinţi / noaptea cea mai frumoasă e în trupul femeii / şi nicăieri altundeva (Noaptea cea mai frumoasă).

Negrul, pământul, apele moarte sunt elemente ale închiderii în sine. Există o contrabalansare între ceea ce simte tânara femeie şi ceea ce gândeşte. Tristeţea, singurătatea sunt consecinţe ale unor relaţii superficiale în raport cu oamenii sau ale unor îndepărtări faţă de persoanele dragi (părinţii). Poezia se dovedeşte un refugiu situat undeva pe la mijloc, între împliniri şi eşecuri, între întâlniri şi despărţiri, între veniri şi plecări.

Unde se află idealul? Unde se află fericirea? Relevante versurile din poemul „Despachetez, împachetez valiza” : voiam să plec, nu ştiu unde, trebuia să împachetez / totul să fie în ordine / valiza de care mă împiedecam mereu / aştepta lângă uşă / mă simţeam ca o fantomă bântuind o casă străină / rătăcind undeva într-o lume iluzorie.

Sentimentul inutilităţii este şi el prezent, în universul închis-repetitiv, în care timpul este un devorator de himere. Sugestive comparaţiile din poezia „negru” : fiecare dimineaţă este o alergare / între a fi sau a nu fi / când toate apele au culoarea înecului / … / între două vieţi / se ascunde un devorator de himere / cu faţa îngropată în pământ.

Metaforele sunt abundente şi surprinzătoare. Cu puţine cuvinte Ioana Florea reuşeşte să creeze imagini ample, există un rafinament al versificaţiei, o delicateţe chiar şi atunci când contextul este teluric, morbid : doresc un mort cu ochii pustii / răstigniţi în ceaţă (Mi-e gura plină de ţărână).

Epilogul poetic este impozant : te-am pierdut / printre pleoapele zării / sunt vântul care suflă / în lumânările / cerului / întinsă pe toate cărările sufletului / mă dor semnele trupului tău / visez mereu pe aceeaşi / parte concavă / a gândurilor / în care sunt pasărea uitată de toamnă / în cuibul cu amintiri / sau frunza care-ţi acoperă intimitatea / ultimei contopiri / cu moartea.

Poezia Ioanei Florea este matură şi transcendentală. Între viaţă şi moarte, între durere şi înălţare, autoarea are harul alchimiei : sufletul în creuzet / cu puţine lacrimi / şi lasă-l să crească (Alchimia sufletului). De fapt întregul corpus poetic este o alchimie de cuvinte bine alese, pe un registru bogat de stări sufleteşti.

Volumul „Noaptea cea mai frumoasă”, apărut la Editura Convorbiri Literare, este un debut reuşit drept pentru care o felicit pe autoare şi îi doresc realizări la fel de notabile.

26.06.2008

Montréal

Pâlpâie o flacără timidă
Umbrele se-nchină la icoană
Oprite grijile din goană
S-au închis în câte o firidă

Tremură şi sufletul ca ceara
Binecuvântarea curge ca un har
Psalmii de credinţă din altar
Luminează feţele cu seara

Jertfa lumânării purpuriu
Razele aruncă pe pereţi
Suferinţa din atâtea vieţi
Să facă roditor acest pustiu

Doamne curăţeşte-ne de vină
Smerenia ne-aşează în genunchi
Lumânarea arde ca un trunchi
Noduros, în valuri de lumină

Doamne dă-mi puterea ca să ard
Răutatea fiecărei zile
Asemeni adierilor subtile
Crusta păcătoasă ca un fard!

 
În secunda nocturnă
în care lumea amorţită se rupse de viaţă
ca să se hrănească cu întuneric şi nemişcare,
noaptea se umplu de lumina blândă şi tăcută
a soarelui care uitase apusul, oprindu-şi
greutatea incandescentă
de cealaltă parte a orizontului
la capătul unde răsare întunericul.
Lumina ştrangulată a soarelui care lupta cu noaptea
se oprise pe silueta unei fiinţe,
care-şi lucra nemurirea,
desfrunzindu-se,
ca un copac, toamna,
de materia hidoasă şi rece,
ca să renască din sine însăşi,
hrănită cu lumină,
înmugurind străveziu cu aripi
urcând, pe unda unei stele
cu soarele în braţe,
ca să-şi unească destinul cu nemurirea.

Câmpia arde uscată sub ochi de soare cald
Învăluită în raze se aşterne visătoare
Sub firele de iarbă, săbii sunătoare
De fier încins în zborul vântului turbat.

Ca o carafă plină de sunetul ce curge
În stropi de vin, se umple aerul cu larmă
Cu strigăte de arcuri şi sunete de goarnă,
În ropote de cai, hăitaşi cu gust de sânge.

Gonind ca un vârtej de spumă învolburată
Părea că smulge vieţii suflarea-i muritoare
Sărind în şa, urma  umbra ciutei care
Din drumu-i abătută în faţă i se arată.

Nicicând un vânător nu fi-va mai abil,
În a întinde arcul, săgeata slobozind
Decât destinul crunt pururea silind
Parcele să curme firavul vieţii fir.

Mânat de calu-i aprig cu botul negru în spume
Ajunse într-o vale, acolo odihnind
O peşteră ascunsă de ierburi ce se întind
Intrarea să ascundă cu lacăt fără urme.

Dar Acteon văzuse…La ceasul în care zorii
Leneşi se coboară să lase ca să urce
Amiaza pe-al său cer, soarele îşi duce
Carul tras de cai, zburând în rând cu norii.

Şi atunci el o zări…Fecioară despletită
Născând mânia cruntă în suflet şi în privire
Dar Acteon vedea visarea cu chipul candid de femeie
Chip de ghips şi lut sculptat de-o mână hărăzită.

Ea nu vedea bărbatul, iubitul mult dorit
Să fure fragii buzei şi murele privirii,
Artemis, vedea omul ajuns din legea firii
Să calce cu picioru-i în loc de nedorit.

Sărmanul Acteon, ce preţ plăti iubirii
Din falnic prinţ să poarte coarne lungi de cerb
Copite noduroase şi o piele ce încet
Cu o blană mătăsoasă se înfăţişa privirii.

Goni înspăimântat, sărind peste izlazuri
Strigând în van cuvinte ce nu poate a rosti.
Din urmă-i vânătorii încearcă a-l încolţi
Fantome ucigaşe ivite dintre dealuri.

Dar ei vedeau un cerb şi nu pe Acteon,
Iar vânătoarea cere a se împlini sentinţa
Cărnii sfârtecate de aprig vânător
Când goarna-i sună lung şi-i cânta biruinţa.

Astfel pieri sărmanul, sub colţii de ogar
Urmând a ajunge hrană pe masa de prieteni
Iar pielea-i jupuită fi-va larg întinsă
Pe umbra de perete, podoabă în cuie prinsă.   

Lacrimi …de noapte
Ţi-am dat
lacrimile mele
de noapte…
mărgele de cuarţ negru…
să-ţi ţină de urât
în serile cu şemineu…
Câte una
pentru fiecare clipă de vis
împreună…
Ţi-am dat lacrimile mele de rouă…
Una …
pentru sărutul dintâi…
Una…
pentru că m-ai făcut să plâng
de fericire…
Una…
pentru dimineţile
devenite nopţi de iubire…
Una…
pentru zâmbetul
din colţul gurii…
Una…
pentru gestul început
şi de fiecare dată…altul…
Una…
pentru tot ce am dorit mereu
să fie altfel …şi…
a fost…
Una…
pentru mângâierile
care îmi deşirau fiecare moleculă
şi o transformau
în sângele tău….
Una…
pentru fiecare fior
care mi-a disecat sufletul…
Una…
pentru ieri…
Una …
pentru azi…
şi una…
pentru eternitate…
să le simţi atingerea
în palmă
ori de câte ori
îţi vei aminti
ce a fost, ce este si ce va fi…
Lacrimă de rouă
Nu ştiu când vântul
m-a atins cu mângâierea lui.
Nu ştiu când tu,
steaua mea căzătoare,
ţi-ai lăsat culoarea
în sufletul meu.
Nu ştiu când merele domneşti
şi-au copt aroma pe buzele mele
iar tu ai cules-o
ca o himeră rătăcitoare.
Nu ştiu de eşti răsărit sau apus,
sărut sau durere,
necuvânt sau iubire,
tăcere au adevăr
dar ştiu
că mă cauţi
în fiecare dintre cerurile tale
atât de înalte
încât ceilalţi nu pot înţelege
că doar noi
putem visa acolo…
si ştiu
că soarele se aprinde
pentru ca întunericul din noi
să devină mirarea primului sărut,
pentru ca verdele frunzelor
să se răsfrângă în apa ochilor tăi,
pentru ca nespusele încă vorbe
să atingă infinitul.
Nu ştiu dacă eşti azi sau ieri…
sau mâine …care înseamnă mereu…
dar te simt
ca pe o lacrimă de rouă
pe buzele
unui trandafir alb.
Lacrimi
lacrimi de vis….
pe cer de abis,
lacrimi de stele…
pe lumi paralele,
lacrimi de dor.
de suflet covor,
lacrimi de stea
lumină a mea,
lacrimi de cer
pe-al lumii mister,
lacrimi de rouă
deşi iarăşi plouă,
lacrimi de jar
pe guri de nectar,
lacrimi şuvoi
pe-un cer doar cu NOI…
Pereţii cum strâng
Şi-aş vrea să mai frâng
tot ce n-am avut…
un vis de demult
ce doar a durut -
un bob de năut
un vis de demult…
şi inima ta ,
lumină şi stea
să cadă pe lume
să scrie doar nume
de iubiri infinite
de sus dăruite.
Un arc peste lume
să nască lagune
să fim iarăşi flori
plutind peste nori,
să atingem neant
şi adânc de bazalt,
să rupem din noi
miresme de ploi
ce cad pe pământ
fără cuvânt…
Te-aş duce pe cai
pe-o aripă de rai
să culegem minuni
din flori şi genuni,
să răpim infinitul,
s-ascultăm asfinţitul,
să ningem iubind
să plângem râzând….

Ochii-am deschis mai mari ca veşnicia
când m-ai cuprins. Strângeai atât de tare,
că inima pornise temătoare
să îşi trădeze-ntreagă – stângăcia.

Nu pricepeam de ce ploua cu soare
acolo unde mă-nfrâna trufia,
de ce doream să-ţi sorb sălbăticia,
chiar de-mpărţeai doar clipa care doare.

Izvorul zvârcolit peste ţărână
adânc şi grav, cu patimă bizară
chopininan ne-nfăşura sub lună
pe clapele misterelor de seară…

Roteam fluturi de foc dintr-o Nocturnă
minţind că armonia n-o să moară.

Afară e iarnă, iar zăpada s-a aşezat, încetişor, pe acoperişurile caselor, pe crengile copacilor, pe cutia poştală şi chiar pe gardurile astea ascuţite, care mereu îţi prind pantalonii când vrei să le sari. De multe ori s-a întrebat Act cum de stă zăpada asta aşa de liniştită pe gardurile astea aşa de subţiri.

Acum, în pat, acoperit cu plapuma până sub bărbie şi aşteptând-o pe mama să-l ia în braţe şi să-l ducă la baie, să se spele, Act îşi pune aceeaşi întrebare, dar imediat îi reapare în minte şi întrebarea cealaltă: De ce nu mai vine…? Dar nu mai are timp să termine, că în faţa îi apare un disc mare, cu doua braţe de argint, unul mic şi unul mare, şi încă unul auriu care se mişcă întruna. Discul alb este încercuit cu o ramă toată din aur. Da. Act îl recunoaşte. Este un ceas. Atâta doar că-i un ceas mai mare decât cele pe care le ştie el, şi mai frumos.

- Ce-o fi cu ceasul ăsta la mine în cameră?, se întreabă Act. Da, mi-ar place să am şi eu unul la fel.
- Eu sunt ceasul regelui, şi locuiesc la castel, pe-o măsuţă numai din aur şi cristal, iar vecinul meu de măsuţă este un balerin din porţelan, care, de când a venit lângă mine, nu-şi mai dă jos piciorul drept. Stă aşa, parcă-i în aer. Suntem tare buni prieteni.
- Tu eşti un ceas vorbitor!, se miră Act.
- Da, vorbitor, şi important, ca stăpânul meu, regele. Eu şi regele ne înţelegem tare bine. Dacă regele îmi spune că are chef să doarmă până la ora doisprezece, ziua, eu îmi închid soneria, iar braţului ăsta mic şi harnic îi spun să meargă fără zgomot.
- Cum de te înţelegi aşa de bine cu regele şi regele cu tine?, întreabă Act tot mai mirat.
- Ce te miră? Doar şi tu ai un ceas! Fiecare om are un ceas, un ceas-prieten…
- Da, răspunde o voce necunoscută.
Act se uită nedumerit în jur. Un alt ceas luase locul celui dintâi. De data aceasta, ceasul este pus într-o lădiţă lucioasă, iar braţele lui sunt dintr-un lemn deosebit de fin.

- Eu sunt ceasul profesorului de fizică, bătrânul ce locuieşte peste drum de tine. Eu te văd când te duci dimineaţa la şcoala. Stau pe biroul de lângă fereastră, printre cărţile şi ochelarii profesorului. De-aici văd direct în stradă.
- Şi tu te înţelegi bine cu stăpânul tău?, întreabă din nou Act.
- Desigur. Avem aceeaşi vârstă, şaptezeci de ani. Câteodată nici nu-i nevoie să dau din clopoţelul ăsta pe care-l vezi atârnat deasupra capului meu, că profesorul numai se uită la mine şi ştie că trebuie să se trezească pentru a continua să scrie la cartea pe care a început-o acum douăzeci de ani.
- Ce frumos! Vreau şi eu aşa un ceas.
- Dar ai şi tu unul! Uite-l pe noptieră! Fiecare om are un ceas-prieten.
- Da, se aude o altă voce.
De data aceasta, Act nu mai înţelege nimic. Cum? O tigaie? Ce legătură are ea cu toate ceasurile cu care a stat de vorba până acum?
- Eu nu sunt o tigaie. Eu sunt ceasul doamnei Priti, vecina din portiţă cu voi. Într-adevăr, chipul meu se sprijină pe o tigaie, dar eu am braţe care o anunţă pe doamna Priti când e gata prăjitura din cuptor sau când trebuie să-şi ia medicamentele. Ce-mi place mie la stăpâna mea e că niciodată nu-mi dă în cap când sun, cum am auzit că fac alţi stăpâni de ceasuri. Parcă suntem noi vinovaţi că ei ne pun să sunăm!

- Bine. Îmi place ce-mi spuneţi voi. Dar oare copiii pot avea un ceas-prieten?
- Bineînţeles. Uite, văd că şi tu ai unul, se aude vocea cristalină a unui ceas, care tocmai luase locul ceasului-tigaie. Fiecare copil poate avea un ceas-prieten.
- Şi tu eşti tare frumos! Văd că chipul tău seamănă cu o păpuşă. Sigur stăpâna ta este o fetiţă. Uite ! Toate orele tale sunt desenate pe câte o mărgică, iar braţele tale sunt făcute din şiraguri de mărgele. Eşti tare frumos! Vai! Dar ce clopoţel ai! Parcă-i un jeleu!
- Îţi mulţumesc, îi răspunde ceasul. Să ştii că şi stăpâna mea mă laudă la prietenele ei, pentru că sunt frumos, dar mai ales pentru că dimineaţa o scol la timp, cu clinchetul meu. Datorită mie, nu întârzie niciodată la şcoală. Pentru asta îmi este foarte recunoscătoare: în fiecare zi mă şterge de praf şi mă aşează pe mileul cel mai frumos şi mai pufos, lângă ursuleţul de pluş şi iepurilă de catifea. Ne înţelegem cu toţii tare bine, suntem ca o familie.

Act auzea şi nu-i venea a crede. Dădu să se mai uite o dată la ceasul-păpuşă, dar nu-l mai văzu. Afară era, în continuare noapte, iar sub razele de lună, zăpada sclipea din ce în ce mai tare.
- Oare de ce nu mai vine mama? Doar ceasul a sunat demult!, se întreabă Act, uitându-se lung spre fereastră… iar afară… Oo! E tot întuneric! Parca-ar fi noapte, noapte!
- Nici nu trebuie să vină mama ta, că-i de-abia miezul nopţii. Când am sunat, nici nu te-ai uitat la mine. Mi-ai dat una peste cap, uite aici, de mă doare şi acum. Dacă te-ai fi uitat la mine, puteai să vezi că n-am sunat pentru dimineaţă. Mai ai de dormit. Somn uşor!
Grăbit, Act se întinde, aprinde veioza de pe noptieră şi-şi ia ceasul în braţe.
- Stai! Stai! Iartă-mă! N-am vrut… Ştii… de azi înainte, vreau să fim prieteni. Tu ai văzut şi ai auzit ce am văzut şi auzit eu? Vrei să fim şi noi la fel? Uite! Oh! Dar nici nu mai ştiu cum de mai poţi suna, din cauza prafului de pe tine! Vai de mine câte julituri ai! Eu ţi le-am făcut pe toate? Te rog iartă-mă!

Dimineaţa, când a venit mama să-l ia pe Act din pat, ia-l de unde nu-i… Tare s-a mai speriat! Chiar a crezut pentru o clipă că i-a furat cineva odorul. Dar de când hoţii îţi strâng patul? De când hoţii îţi aerisesc camera? Şi îţi mai şterg şi ceasul de praf?
În timpul acesta, Act era de mult în faţa chiuvetei şi-şi spăla dinţişorii.

În după-amiaza aceleiaşi zile, când m-am întâlnit cu el, Act îşi aducea ceasul de la ceasornicarul de pe strada noastră.
- Ştiţi, doamna Gheo, că am un prieten nou? s-a grăbit el să-mi spună, de îndată ce-a ajuns în dreptul meu.
- Îmi pare bine, Act. Şi cine e noul tău prieten?
- Uitaţi-l! E aici cu mine. El e. Ceasul meu. Am fost cu el la ceasornicarul nostru, care mi l-a curăţat de praf, mi l-a lipit, îndreptat şi vopsit din nou. Nu arată el ca ceasurile din noaptea trecută, dar este ceasul meu, şi prietenul meu.
Până acasă, Act mi-a spus toată povestea despre ceasurile pe care le-a văzut şi cu care a stat de vorbă.

(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)

Primăvara vine brusc
C-am ieşit ca gâzele la soare
Aripi şi lăbuţele să-mi usc
După iarna asta mare

Dorm căţeii toropiţi de cald
Pământul mai musteşte-a sevă
Parc-am intrat de nu ştiu când în grevă
Şi-aş visa un râu ca să mă scald

Nu m-aş duce nici la băcănie
Să-mi cumpăr de-ale gurii şi nici pâine
C-aş dormi aşa şi până mâine
de necaz.  Sau chiar de bucurie

Zarva lumii a rămas departe
Zgomotele nu mă mai ating
Doi copii-n vecini joacă pong-ping
De jocul lor o viaţă mă desparte

O turmă paşte vizavi pe deal
O fătucă saltă pe potecă:
Spuneţi voi care bibliotecă
Mai ascunde-aşa un ideal?

Ce pace-n jurul meu respiră
Natura-n care m-am născut
C-aş lua-o iar de la-nceput
Precum Apollo doar cu-o liră

Dau foc ţărani gunoaielor prin curţi
Ascut securi, repară câte-un gard
Nu-ntreabă nimeni de rimel sau fard
Şi ţâncii ies cu pantalonii scurţi

Ce liniştită zi şi calmă
Că mie mi se-nchide pleoapa
Ogoarele se văd ca-n palmă
Şi mici sătenii care dau cu sapa

La câţiva paşi mulţime de izvoare
Îşi caută o albie comună
Şuviţele de apă se-mpreună
Şi pornesc la vale către mare

Ionel Creţu 

Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, pentru că – dacă toate lumile posibile ar fi fost bune – Dumnezeu nu ar fi creat-o pe aceasta (Leibniz, parafrazat)

Bâldâbâc!

            Am ajuns şi în facultate… facultatea de filosofie, chiar. Cum am ajuns aici? Am uitat. Dar, la cum mă ştiu, probabil ăsta a fost singurul obiect care m-a atras în liceu. În rest, cred că nici pauzele. Sigur nici pauzele.

            Hmmm… Şi uite, nici acum nu am nici un coleg. Doar colege, exact ca în liceu. Oare acum o sa îmi placă pauzele? Nu cred, dar tipa aia e chiar drăguţă… M cică o cheama. O să o chem şi eu. Vine?

            Nesperat. Chiar a venit.

            M e o draguţă, da. Mică la stat, cu nişte ochi să te pierzi în ei, cu buze voluptoase, nişte sânişori numai buni de ţinut în afara sutienului şi… hmmm… mă opresc aici. Nu am mai citit de mult – parcă – o revistă porno şi, dacă nu o am pe M în faţă… Văleu! Trebuie să-mi cumpăr o revistă!

            Da, e o draguţă. Chiar îmi place de ea. Şi vorbeşte de nu îmi puteam imagina… ceea ce e bine. Pentru că eu am ajuns, se pare, un tip plicticos. Ce o să facem în pauze? Să ne uităm unii în ochii altuia? Hmm… la ce ochi are, nu mi-ar diplăcea. Dar, eu am cearcăne şi oricum ochii abia mi se văd. Aşa, mai bine ea vorbeşte, eu ascult şi mă uit în ochii ei. Şi ce o să mă uit…

            Hmmm…

            Cum naiba am ajuns la filosofie?

            Oricum, e destul de bine în pauză. Chiar dacă nu am nici o şansă, nici acum. Cel puţin îmi ţine de companie tipa asta drăguţă. Să văd ce o să fie… dacă o să mai fie vreo ceva.

            Pun pariu că asta ziceam şi acum câţiva ani. „Să văd ce o să mai fie”. La ce bun? Văd, dar apoi uit. Poate ar trebui să mai trăiesc şi eu puţin… gata cu văzutul! Cu admiratul, cu uitatul!

            De acum încolo, cu ochii închişi.

Bâldâbâc!

            Acum… e bacalaureatul? Examenul meu de maturitate? Cum am mai ajuns şi aici? Şi pielea asta, iar mă sâcâie…

            Iar? Cum adică… iar? Dar când m-a mai sâcâit…? Ah, da… am uitat. De vreo cinci ani de zile am … Ce chestie. Nu m-aş fi gândit vreodată că mă voi îmbolnăvi. Dar socoteala de acasă… în fine.

            Examenul meu de om aproape matur. Dacă nu îl iau, rămân copil? Hehe… Ce ar fi să nu mai intru la următoarea probă…

- La ce avem acum?

- Nici în ultimul ceas nu te trezeşti măi J… filozofie scris.

            Ce e aia… filozofie? Ah, da…

            Aveam lunea dimineaţa. Trebuia să vorbim ce au vorbit acum vreo două mii de ani nişte… filozofi. Ce făceau ăştia toată ziulica? Păi luau ziua bună, dimineaţa, de la mamă/soţie/fiică, se duceau într-o piaţă publică în Atena şi îşi povesteau unul altuia despre ce au mai văzut în cele câteva ore de când nu se mai văzuseră.

            Ei, şi unii spuneau că au văzut cum oamenii iau naştere prin duplicarea (un fel de xeroxare, presupun eu…) unor zei străvechi ce locuiesc în cer, şi cum noi – pentru a nu ne depărta prea mult de originea noastră – ar trebui să încetăm din orice activitate, şi că omul – aşa impefect cum este el – nu poate să îi vadă pe aceşti zei.

            Şi mai erau alţii, care spuneau că de fapt oamenii nu sunt nişte copii, sunt… apă. Păi uită-te, spuneau ei, sus în nori e apă; sub pământ – dacă sap un puţ – iar e apă; dacă mergi destul de mult în cele patru zări – tot apă. Ce am mai văzut – dacă pun apă unei plante, ea tot creşte, dacă nu îi pun nu mai creşte; dacă beau apă, trăiesc, dacă nu – nu.

            Alţii spuneau că nu, în cer nu se află decât Unul – cifra supremă – din care iau naştere toate câte există. Şi că Unul ăsta e atât de perfect încât tot ceea ce se naşte din el e la fel de. Şi că sunt oameni care o duc la fel de bine cu un singur… ochi, cei care au doi fiind doar oameni cu unu plus unu ochi…

            Şi mai erau şi cei care se uitau tot aşa, pe sus, poate-poate vedeau şi ei altceva decât apă sau zei sau cifre… dar ei nu spuneau prea multe, că îi dureau picioarele de la gropile de pe drum…

            Şi uneori chiar se certau… daaa… păi, cred şi eu – cine a mai văzut zei străvechi în ceruri, făcuţi din H₁O? Hmmm? Se împăcau filozofii ăştia, că îşi erau simpatici. Şi mai puneau de un banchet, cu vin mult şi mâncare multă, şi apoi se lăsa cu vreo orgie homosexu…

            Adică mie filosofia mi-a plăcut în liceu? Nici nu mi-e de mirare că stăteam posac în bancă, în pauze… Eh…

            Dar, totuşi: de ce mi-a plăcut filozofia? Şi de ce nu mi-a plăcut matematica, sau altceva?

            - Shorty, la ce avem următorul examen?

            Hmmm… nu îmi mai răspunde. Oare din cauza ei? Eh, nu-i nimic, dau examenul şi o să văd şi eu cum o să fie să fiu mare.

Bâldâbâc!

            O să se uite ăştia la mine ca la circ – şi eu m-aş uita. La cum arăt. Bine că nu am decât colege, fetele sunt mai bune decât băieţii. Nu ar face niciodată un rău gratuit, mai ales cuiva pe care nu îl cunosc. Şi pe mine nu mă cunoaşte nimeni. Dar, e abia a doilea an de liceu. Cine ştie câte vor crede că mă cunosc, de acum încolo.

            Anul trecut a fost oribil. Poate va fi mai bine, văd eu.

Bâldâbâc!

            - Mergem la o ţigară?

            - Hai să mergem, în zece minute avem timp. Tu de care ai? Eu am găsit tot Pall Mall.

            Îmi zâmbeşte. Aşa îmi spune că ea e fidelă de tipul ei, deci are tot Winston. Tot tutun, tot unul şi acelaşi fum îl inhalăm. Tot acolo ajungem – după garajele amplasate parcă strategic, în faţa licelui, de vreun părinte care vrea să îşi ocolească odrasla fumătoare de privirile gardienilor şi ale profesorilor. Foarte frumos.

            Dar… nu eu eram ăla care chema la o ţigară? Ce-o fi păţit astăzi, nu ştiu, dar e bine. E plăcută compania ei.

            Pfi… Pe cine mint eu? Se vede de la o poştă (care e la vreo sută de metri de liceu) că sunt topit după fata asta. E scundă, deci nu trebuie să mă înalţ eu când o sărut; e blondă, deci nu trebuie să-mi bat prea mult gura cu ea; are ochii frumoşi, deci niciunul dintre noi nu vede bine… realitatea; are buze atât de cărnoase de îmi vine să i le iau la mozolit chiar acum. E frumoasă, ce mai.

            E ca un trandafir, roşu, şi fiecare petală a lui e câte o trasătură a corpului ei perfect. Iar parfumul ei…

            Mă îmbată pur şi simplu. Nu e un trandafir obişnuit, ăştia nu miros – decât dacă îi spui lu’ tanti de la florărie să dea cu puţin parfum pe ei. Dar nici aşa nu miros. Aşa doar put. Parfumul ei, în schimb…

            E prima cu care am intrat în vorbă anul ăsta. Îi trimisese unu’ o scrisoare de dragoste… în engleză (că cică engleza e mai expresivă decât româna) şi ea avea oarecare dificultăţi în a o înţelege. Şi m-am găsit eu să o ajut. Era faină scrisoarea aia, bine scrisă, să o lovească exact în moalele căpşorului, să îi cadă lui în braţe. Dar ea era blondă şi avea oarecare dificultăţi în a înţelege cuvintele.

Oare o să o doară capul?

Oricum, era un anume loc pe care nu îl înţelegea: „Your scent mesmerized me, so I try to” puncte – puncte. Ce este „scent” ăsta?

            - Păi măi Shorty, scent e tocmai parfumul tău…

- Bine, dar atunci nu putea să-i spună „perfume” sau Dolce (şi scoate limbuţa – altă petală, cea mai roşie dintre toate – şi râde).

- Nu, că „perfume” e doar parfum, aşa „scent” e parfumul pe care îl ai numai şi numai tu, parfum pe care el şi doar el a reuşit să-l deceleze în marea mare de mirosuri de zi cu zi; şi „scent” ăsta trimite cu gândul la o joacă de-a şoarecele şi pisica, dar un alt fel de vânătoare, din care amândoi aveţi de câştigat. De asta e „scent” şi nu „perfume”… ai înţeles?

- Ce amuzant! Am înţeles, măi J… ştiam şi eu, dar prea stăteai singur şi nu te băgai în seamă… Şi aşa că te-am băgat eu.

Şi iar îşi arată limbuţa.

Ce drăguţ din partea ei… Gata, îi scriu şi eu o scrisoare! În română!

- Ai foc?

- Normal că am!

- Bine

Şi trage adânc din ţigară. Mă priveşte cu ochii ăia doi, de parcă ar vrea să-mi zică ceva, dar nu îşi găseşte cuvintele. Gata, le-a găsit.

- De acum, nu mai vreau să vorbeşti cu mine, că mă râd fetele. Bine? Bine, hai pa!

Şi pleacă.

Oribil. Abia aştept să se termine liceul. Mă mut la altul.

Bâldâbâc!

            - Hai vino cu mine.

            Mergem, coborâm două etaje şi apoi încă unul, până la subsol – că acolo are dom’ doctor cabinetul – deschide uşa, intrăm, închide uşa, ne aşezăm. El în spatele biroului, la calculator, eu pe fotoliu. Pun mâinile în poală şi aştept.

            - J, de când ai venit aici ne-ai fost cel mai cuminte pacient. Dar nu asta voiam să îţi spun. Asta ţi-o zic şi asistentele.

            - Da, dom’ doctor.

            - Te-am chemat aici pentru că ne-am decis să îţi creştem doza de medicamente, pentru că până acum era prea mică şi – având în vedere diagnosticul pe care ţi l-am pus – doza actuală este prea mică.

            - Da, dom’ doctor.

            - Deci, de acum încolo, să ştii că ai de luat în fiecare zi câte 60 de miligrame de prednison, plus pansament gastric dimineaţă, la prânz şi seara.

            - Da, dom’ doctor…

            - Ah, nu ţi-am spus ce ai, nu?

            - Nu, dom’ doctor.

            - Nu trebuie să te sperii, este doar o boală, care ca oricare alta este vindecabilă – lupus eritematos sis…

            Oau! Lupus! Ce dur sună! Să audă băieţii de la bloc… gata! Mi-am găsit poreclă! Lupul. Eu sunt Lupul. „Lupule, vino încoa’!”. Ce fain este. Ah… ăsta încă mai vorbeşte…

            - … dar, pe lângă aceste complicaţii interne, există riscul să îţi apară pete mari, vineţii oriunde pe piele, aşa cum ai pe spate.

            Eh, şi tu acum… doar nu o să îmi apară pe faţă… unde ai mai văzut tu lup cu ochi vineţi…?

            - Poţi să pleci acum, şi să nu uiţi care îţi este doza.

            Aşa… Să înţeleg că acum sunt în clasa a… la 15 ani?

Pleosc!

            - Noi ne băgăm în apă, tu – dacă nu ştii să înoţi, stai şi păzeşte-ne hainele.

            - Da’ ce, voi sunteţi mai zmei ca mine? şi râd. Aşa fac eu acum, după ce ştiu că am picat capacitatea şi sunt băut. Viaţa e încă frumoasă, viitorul îmi străluceşte. Nu are ce rău să îmi facă o baie… O să stau numai la mal, doar – ce naiba! – e doar Siretul, nu Amazonul.

            Dau pantalonii jos, tricoul, tenişii şi mă arunc în apă, pleosc!, aşa cum au făcut-o şi ei. E rece şi murdară. Mie îmi este cald în schimb, şi încă sunt copil. Apa îmi e doar până la gât.

            - HA-HA! Şi voi voiaţi să nu intru în apa asta minunată!

            Şi cam atât.

            Un gol de apă? Da, un gol de apă. Şi ce văd? Nimic, ţin ochii închişi. Deschid gura, şi se umple de toată murdăria din lume; trag aer în piept, dar unde imi e aerul? Dau din mâini, dar la ce bun? Să dau şi din picioare? Oricum sunt pierdut. Deschid ochii şi mă văd… bolnav şi fericit că sunt bolnav. Sunt special – buboaiele de pe faţă îi fac pe toţi să întoarcă privirea spre mine şi să… îmi zâmbească? Nu văd prea bine… e lumea prea murdară. Dar e bună cu mine. Asta contează? Trebuie să fie asta… altfel, nu văd cum fericirea mea ar fi fericire.

            Dar… de ce sunt la filo-cum-îi-mai-zice? Oare acolo ajung cei ca mine, bolnavi şi cu pete pe faţă? Cei care nu uită cum se petrece viitorul lor? Sunt la filo… pentru că trebuie să fie şi un el care să fie la filo…? Ăsta e viitorul meu? De om fericit şi singur?

            Hmmm… o mână. M-a prins o mână de mână.

Perfect.