Arhiva revistei

Îţi promit

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 2,50 din 5)
Loading...

Ion Untaru

Îţi promit iubito să mă-ntorc
Clandestin în seri albastre
Pe o mare de dezastre
La zeiţa din New York

 

Are braţe moarte, reci
Dar rămâne un simbol
Plinul ei, de fapt un gol
Furat de la nişte greci

 

Şi-n tăcerea absolută
Doar atât: un greiere
Prinde să cutreiere
Lumea pe o altă rută

 

Orice zi e o spirală
Proiectată în eter
Însă nici un giuvaier
Nu-i slujeşte de vestală

 

Cade luna de mătase
Şi se-ngroapă în Bermude
Numai joi cu straie ude
Ne întoarcem după şase

Copil cu vise în păr

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

Elena-Simona Popescu

O singură dată am fost
copilul cu aripi de fluture
în păr, pe umeri,
cu umbra ridicată
în vârful picioarelor
ca să agaţe stele în mers,
copilul cu lumea întoarsă
de sus în jos,
cu cerul în călcâie,
pământul balon,
cu marea
ploaie.
O singură data lumea a fost
frumoasa,
cu cercei de cireşe în urechi,
cu maci adormiţi în braţele mele,
cu mere verzi prin iarbă dansând,
sărind în iazul
dintre salcâmi.
O singură dată am fost
ca niciodată,
melcul care-şi căra mândru
lumea în spinare,
prin mai,
în grădina mamei,
sărutând spini,
petale.

Coni

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

Adriana Gheorghiu

 

Coni, vecina de peste drum a lui Act, are cea mai frumoasă casă de pe strada noastră: acoperişul este roşu, pereţii, albi ca neaua, grădina plină cu flori, poteca bătută cu pietricele ca de marmură. Perdelele la ferestre şi ele albe, cu buline roz, iar cutia poştală, cuminte, îl aşteaptă pe poştaş, care pune scrisorile cu mare grijă, ca nu cumva s-o zgârâie. Tot frumoasă şi mereu curată este şi cuşca lui Tal, câinele cel credincios. De aici, de la fereastra mea, casa pare un joc de pătrate, triunghiuri şi cercuri colorate.
Dar poate vreţi să ştiţi cum a ajuns casa lui Coni să fie cea mai frumoasă de pe strada noastră.
Într-o zi de primăvară, cu mult soare, mă întorceam de la şcoală, obosită şi nu mai puţin amărâtă din cauza elevilor mei, care greu se mai dau la învăţat. Mergeam agale, gândindu-mă la ei, când, deodată, văd la picioarele mele o ceaşcă cu tortiţa roşie şi cu ghirlande de trandafiraşi pe burtică. Dau s-o ridic, dar ea se fereşte. Merg mai departe, când îmi apare în cale, de data asta, o linguriţă cu codiţa de iepuraş, tare frumoasă şi ea. La fel, dau s-o ridic, dar şi linguriţa se dă deoparte, ascunzându-se după două fire de iarbă. Grăbesc paşii spre casă, şi, în timp ce-mi căutam cheile, văd o farfuriuţă coborând anevoie scările de la uşa mea.
Când am dat s-o ajut, s-a smucit aşa de tare, că a căzut şi s-a făcut bucăţele.
Atunci, în spatele meu, aud deodată un zgomot ciudat: veneau în grabă ceaşca, linguriţa, un castronel, o furculiţă şi un ceainic cu burtica julită. Toate se îndreptau spre mine, ciorovăind şi certându-mă:
– Şi tu eşti un om rău! Toţi oamenii sunt răi!, a strigat ceainicul la mine.
– Şi tu te porţi urât cu noi, ca şi Coni din casa de peste drum!, s-a năpustit la mine furculiţa cu resturi de ou uscat printre dinţii ei mici, ascuţiţi.
– Sigur că şi tu, acasă la tine, îţi laşi ceaşca de cafea – că doar tu nu bei lapte – murdară săptămâni întregi!, s-a răstit ceşcuţa la mine.
– Uite ce i-ai făcut surioarei noastre, farfuria! Era cea mai frumoasă! Avea pe ea numai ghiocei şi viorele, iar tu…
Cum la un moment dat au început sa vorbească toate o dată şi nu mai înţelegeam nimic, mi-am luat inima în dinţi şi le-am întrebat:
– Dar ce se întâmplă? Ce-i cu voi aici, în stradă? Locul vostru este în dulap, pe raft, în bucătărie!
– Da, aşa-i, în dulap, dar nu în chiuvetă unde stăm de-o săptămână, aşteptând să ne spele Coni.
– Până acum câteva săptămâni ne spăla mama ei, dar într-o zi, aceasta i-a spus lui Coni că-i timpul să-şi spele singură vasele în care mănâncă.
– Însă Coni nici nu vrea să audă… şi…
– … Şi de-o săptămână stă oul ăsta uscat pe mine, s-a plâns furculiţa.
– De-o săptămână mă strânge restul ăsta de lapte, că se tot usucă şi pocneşte din loc în loc, a adăugat ceşcuţa.
– Da’ eu ce să mai spun: de săptămâni sunt maro ca ceaiul pe dinăuntru, a spus şi ceainicul.
Şi uite aşa fiecare şi-a spus of-ul, unul mai trist ca celălalt.
– Să ştii că n-avem de gând să ne întoarcem la ea, nici în ruptul capului. Dacă vrei, mergem la tine.
– Nu! Nu se poate! Se va supăra Coni pe mine. Ştiţi… ea mai vine pe la mine. Uneori îmi mai cere un sfat pentru lecţiile de a doua zi.
– Ahaaa! Care va să zică nici lecţiile nu şi le face!
– Oh! Nu! Să nu înţelegeţi greşit! Eu numai o ajut.
– Ba nu! Nu-şi face lecţiile! Degeaba îi iei apărarea!
– Bine, vă iau la mine. Numai pentru noaptea asta, ca să nu staţi în stradă. Mâine, însă, mergeţi înapoi, la Coni.
– Ni-cio-da-tă! Niciodată, au ţipat toate în cor.
În cele din urmă, le-am ridicat din stradă şi le-am dus cu mine în casă. Le-am spălat, le-am uscat, după care le-am pus într-un coş de paie. Cioburile celei mai frumoase farfuriuţe le-am aşezat în alt coş, ca să le lipesc mai târziu.
În tot acest timp, n-am auzit nici o vorbă. Tăcuseră ca prin farmec. Parcă nici nu mai erau aceleaşi vase. Le-am lăsat liniştite în coş şi m-am dus la mine în cameră. Seara se lăsa încet. Mai aveam de corectat vreo două lucrări, dar eram prea obosită pentru ele. Şi apoi gândul îmi era numai la vasele lui Coni: „Ce să fac cu ele? Să-i scriu un bilet lui Coni sau mamei ei…? Să mai aştept?”
A doua zi, de dimineaţă, la cafea, am mai aruncat o privire spre poznaşele de vase. Nici o mişcare, nici un sunet. În drum spre şcoală, m-am uitat spre casa lui Coni, întrebându-mă dacă mica mea vecină a observat că vasele ei au dispărut. Când colo, ce văd ? O plapumă, tare frumoasă, care se frământa să sară gardul. Mai încolo, o pernă se chinuia şi ea la fel, iar, lângă gard, jos, spre stradă, cearşaful. „Asta-i prea de tot! Deci şi aşternutul e supărat pe Coni. Sigur, Coni are multe lecţii şi nu mai are timp de altceva”. Nu-mi termin gândul, când mă aud strigată. Vai de mine! Sunt ele: plapuma, perna şi cearşaful, toate cu danteluţă şi cu fundiţe roz!
– Stai! Stai! Noi te ştim pe tine. Eşti doamna Gheo. Ia-ne şi pe noi la tine! Noi nu mai vrem să stăm în casa asta! Coni ne-a lăsat cu totul în paragină! Ne ţine numai în casă, nu ne aeriseşte niciodată! Uite ce palide şi ofilite suntem!
– Ce să fac eu cu voi?
– Să ne duci la tine acasă, au sărit ele cu gura la mine.
Ştiam de la vase că degeaba mă opun. Aşa că, gândindu-mă că voi găsi eu o soluţie până la urmă, le-am dus la mine, în curte, le-am înşirat pe sârma de rufe, şi am plecat repede la şcoală. Din cauza lor eram în întârziere.
La şcoală, gândul îmi era numai la vasele şi aşternutul lui Coni.
La întoarcere acasă, culmea! În faţa porţii, i-am găsit hăinuţele, ghiozdanul, jucăriile, toate plângându-se de Coni. După ce le-am dus pe toate în casă, m-am hotărât să mă duc la mama lui Coni, doamna Tuti. Aşa am aflat cum Coni nu mai avea în ce mânca, cum noaptea trecută dormise pe canapeaua din sufragerie, că nu s-a mai putut juca, şi ce-i mai rău, nici lecţiile nu şi le-a făcut.
– Da, doamna Gheo, aşa s-a întâmplat, a încheiat doamna Tuti, cu lacrimi în ochi.
Am o fată tare leneşă, care nu vrea să facă nimic. O vedeţi? A rămas singură. A ajuns cea mai urâtă fată de pe strada noastră, şi aşa va rămâne, pentru că nu mă ascultă defel.
– Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! N-am să fiu singură şi nici n-am să fiu cea mai urâtă, a răspuns Coni, printre sughiţuri şi lacrimi.
– Cum aşa?, a întrebat-o doamna Tuti.
– Pentru că am să mă duc după lucrurile mele la capătul pământului, dacă e nevoie. Am să mă duc eu, numai eu! Şi apăsând pe cuvântul „eu”, arăta cu mânuţa spre ea. Şi am să le aduc înapoi. Am să le promit că am să mă îngrijesc de ele de aici înainte. Uite! O să-l iau şi pe Tal cu mine. Nu-i aşa, Tal, că mergi cu mine?
Tal era singurul care mai rămăsese pe lângă Coni.
– Dacă o să vrea să meargă cu o asemenea fată, a adăugat mama, uitându-se fără nici o speranţă, când la Coni, când la Tal, când la mine.
– Tal! Tal! Vrei să mergi cu mine? Câinele, şi el nespălat şi ciufulit, a dat din codiţă, lăsând boticul în jos, în semn că „da”.
– Bine, atunci, haideţi cu mine! i-am spus eu lui Coni.
– Cum? Cu dumneavoastră? Nu! Eu mă duc după hăinuţele mele, după ceşcuţa mea, după plăpumioara mea, după farfuriuţa mea cu ghiocei şi viorele. Mă duc la capătul…
– Nu trebuie să te duci aşa departe! Toate sunt la mine. Toate au venit la mine, acasă. Eu ştiu tot.
– Cum? Dumneavoastră ştiţi de ce au plecat?
– Da. De aceea am venit aici, ca să văd ce se întâmplă.
După ce-am liniştit-o pe doamna Tuti, ne-am grăbit spre casa mea. Când am deschis portiţa, am auzit un murmur şi-o foială, că am tresărit amândouă, iar Tal a început să latre.
– Uite, Tal, aşternutul meu!, a strigat Coni, emoţionată.
Tal s-a repezit spre aşternut, apoi la Coni, dând din codiţă, semn că recunoscuse fundiţele roz de pe aşternut.
– Uite, jucăriile mele, Tal!, a continuat Coni, cu lacrimi în ochi.
Tal le recunoştea pe toate, că imediat se ducea spre ele.
– Doamna Gheo, dar vasele mele n-au venit la dumneavoastră?
– Ba da. Pentru ele trebuie să mergem în casă.
– Nu! Nu! Nu mergem nicăieri! Ni-că-ieri!, au întâmpinat-o vasele pe Coni. Iar din curte s-a auzit acelaşi zumzet.
Mult timp mi-a luat să le conving. Le-am spus de promisiunea lui Coni, dar a mai trebuit să-mi iau angajamentul că le voi aduce înapoi, la mine, dacă stăpâna lor nu va avea grijă de ele. A fost o adevărată luptă: luam ceşcuţa din coş, şi între timp, venea înapoi, în coş, linguriţa; dădeam jos plapuma de pe sârmă, sus pe sârmă, venea înapoi cearşaful. Şi uite aşa, abia seara târziu, am reuşit să le ducem pe toate la casa lui Coni.
De-atunci însă, n-a mai fost nevoie să mă împiedic de lucrurile lui Coni pe stradă, n-a mai trebuit să le spăl, să le pun în coş sau pe sârmă. Şi aşa, începând de a doua zi, Coni a devenit o altă fetiţă, de data aceasta, cea mai harnică, cea mai curată, cea mai frumoasă şi cu cei mai mulţi prieteni, iar Tal, şi el, a juns cel mai îngrijit câine de pe strada noastră.
Peste o săptămână, m-am dus în vizită, la doamna Tuti, înapoindu-i lui Coni vasul care a avut cel mai mult de suferit: farfuriuţa cu ghiocei şi viorele.

 

 

(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)

Tăcerea iraţionalului

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

                                                                     Andreea Smedescu

 

Motto ”Comicul este mai exasperant decât tragicul.El nu lasă nici o ieşire.”(Eugen Ionescu)

                              Ce este Tăcerea?…Un vas de bronz care sună a gol de fiecare dată când un gând se loveşte de suflet.Atunci omul se apropie de sine si vorbeşte cu propria-i linişte.Îşi aminteşte  propria-i naştere, ziua când Timpul  şi-a deschis  ” uterul”  primordial.Homo cogitans s-a sustras Neantului şi s-a dăruit Universului.Şi a zburat ca albatrosul lui Baudelaire urmând să cadă din cauza aripilor sale prea mari.S-a înălţat falnic spre cele patru zări şi a văzut concomitent Nadirul şi Zenitul.Pentru prima dată a vorbit şi tăcerea n-a rămas mută şi împietrită.S-a spart într-o infinitate de întrebări fără răspuns…Homo cogitans a devenit Homo faber,încercând să compună mozaicul unei incertitudini transcedentale.De fiecare dată când o întrebare părea sa îi aducă răspunsul,acel răspuns tăcea….Cât de grăitoare sunt uneori Necuvintele…Uneori adevarurile lumii răsună cel mai azursitor atunci când raţiunea doarme iar sufletul vorbeşte prin vocea lui Homo Estimans,cel care valorifică  Frumosul Autentic.Frumos nu este ceea ce poate fi exprimat,Frumosul Pur se află dincolo de raţiune.Este mut pentru că orice încercare de a-l corporaliza  în cuvinte e inutilă.Este şchiop,el nu poate merge decât cu un singur picior.Un picior aleargă ca Eriniile,zeiţele răzbunării pe capetele muritorilor iar celălalt picior se plimbă prin camerele sufletului.Sufletul poartă Frumosul închis în sine.Frumosul nu are braţe,pentru că dacă ar avea ar sprijini lumea în mâini şi din prea multă iubire ar strivi-o.Nu are ochi,e orb ca Homer.E un nou Demodoc,căruia Muzele i-au hărăzit producerea de încântare şi plăcere.Frumosul este incapabil să vadă Urâtul.Frumosul Artistic este un Narcis iraţional care rămâne mut spre a-şi contempla Tăcerea.Cine ştie să facă din iraţional raţiunea motorie care pune în mişcare Universul,acela va şti să asculte şi să înţeleagă Tăcerea Autentică.   

Limba română este decoraţia supremă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 4,29 din 5)
Loading...

Valentina Butnaru

 

Mulţi dintre compatrioţii noştri stabiliţi în străinătate au reuşit să-şi facă un rost şi să fie acceptaţi sau asimilaţi chiar în ţările adoptive. Puţini dintre ei şi-au propus să investească în patrie, exprimându-şi astfel recunoştinţa pentru ce au primit cu laptele mamei – limba română. Este cazul distinsului Eugen Holban, descendent din neamul Holbanilor din Cărpineni, fiul lui Ştefan Holban, membru al Sfatului Ţării, care a facut parte şi din Comisia de lichidare a Sfatului Ţării. (Pe lângă lichidarea juridică a Sfatului Ţării, această Comisie a mai avut o misiune: să elucideze activitatea Sfatului Ţării. Materialul a stat depozitat în Arhive până în 2004, când a văzut lumina tiparului la editura “Prut – Internaţional”, în monografia “Sfatul Ţării”).

La Chişinău, numele lui Eugen Holban se mai asociază cu diaspora basarabeană din Franţa, cu editura Căpriana, cu vastele şi pertinentele articole şi observaţii publicate în presa de după anii ’90, observaţii despre tot ce se întâmplă la noi, ale unei persoane din afară, dar cu sufletul aici.

Mai mult ca orice, însă, numele lui Eugen Holban se asociază cu concursul “Moştenire”.

Stabilit la Paris din 1986, Eugen Holban s-a consacrat limbii române, literaturii române şi istoriei românilor, pe care le concepe ca pe o moştenire supremă. Tocmai din acest motiv a oferit tinerilor din Basarabia posibilitatea de a reconstitui adevărul istoric, moştenirea literară şi istorică, prin antrenarea în concursul republican de o coloratura aparte, “Moştenire”.

Lucrurile fiind prea puţin limpezi în Basarabia, concursul “Moştenire” este oportun, constituind o alternativă concursurilor şi olimpiadelor oficiale care pun în discuţie problemele noastre din alt unghi de vedere, uneori destul de conjuncturist. Concursul urmăreşte alte obiective, nu doar un program şcolar, momente din istoria românilor din Basarabia, în contextul istoriei spaţiului românesc în ansamblu.

Prin cele 13 ediţii ale concursului, s-a cristalizat o familie frumoasă de discipoli ai lui Eugen Holban din sute de tineri molipsiţi de adevăr istoric, adevăraţi “moştenitori” ai patrimoniului românesc, ce se deosebesc de semenii lor prin cunoştinţe, prin modul de a judeca, dar şi prin modalitatea de exprimare, concursul oferindu-le o posibilitate unică de afirmare.

La baza aprecierii tezelor stă utilitatea cercetării, cunoaşterea documentelor, posibilitatea autorului de a-şi susţine punctul de vedere în faţa unei comisii competente. Tezele vin în completarea formării tinerilor şi, de la an la an, denotă o anumită maturitate în a-şi întemeia gândul. Tinerii trecuţi prin şcoala “Moştenirii” au şi nişte abilităţi deosebite de comunicare.

Astfel gândesc mentorii concursului, membrii Comisiei de evaluare, fideli şi ei ideii concursului, timp de 13 ani. Cu toţii profesori universitari (distinşii istorici – prof. Pavel Parasca, conf. dr. Gheorghe Palade, conf. dr. Lidia Moldoveanu, conf. dr. Ion Eremia şi distinşii literaţi – prof. Tamara Cristei, prof. Nicanor Turcanu), îi consideră pe tinerii “moştenitori” mai degrabă colegi decât discipoli. Discursurile aprinse, întemeiate, ce se dau, anual, între participanţi şi profesorii cu multă experienţă în spate, doar confirmă faptul că fac parte cu toţii din aceeaşi familie de “moştenitori”, strâns legată de numele lui Eugen Holban.

În toamna anului trecut, anticipându-şi aniversarea a 85-a din 22 decembrie, compatriotul nostru şi-a permis un cadou luxos: o vizită în Basarabia. Deşi s-a născut la Chişinău, consideră şi Cărpinenii o baştină a sa. La Cărpineni s-a născut tatăl său, Ştefan Holban, şi doi fraţi mai mari. Vacanţele şi le-a petrecut la Cărpineni şi se simte foarte legat de amintirile din adolescenţă. Pentru Eugen Holban interbelicul a fost o perioadă frumoasă şi fericită. Exista o înţelegere perfectă în licee între români, găgăuzi, evrei, ucraineni, ruşi. Era o prietenie generală. Curentul românesc care a definit acei ani, a cuprins mulţi ucraineni şi ruşi cu o profundă simţire românească.

Preocupat de moştenirea istorică a neamului românesc, dar şi de cea a dinastiei Holban, Bostan şi Furdui din Cărpineni, Eugen Holban şi-a vizitat rudele şi prietenii de la ambele baştini.

La Cărpineni, cu ocazia acestei vizite, s-a întâmplat un lucru minunat: Liceul Teoretic din localitate a fost botezat cu numele lui Ştefan Holban. La serbare a venit satul, cu mic cu mare. Unul dintre verii domnului Eugen a hotărât că este cel mai potrivit moment să-şi pună haina militară din tinereţe, cu toate distincţiile sovietice. Eugen Holban i-a întins o insignă cu sigla Societăţii “Limba noastră cea română”: “Poart-o pe aceasta în locul la toate. Limba română este decoraţia supremă”. Dealtfel, a rămas impresionat de atmosfera de la Cărpineni şi a găsit o diferenţă mare în comparaţie cu anul 1991. Consideră progresul esenţial. A simţit o schimbare în toate: în modul de a gândi, de a vorbi, în vocabular, chiar în tonalitate şi în maniera de exprimare. A rămas profund impresionat şi de calitatea manifestărilor – una profund românească, cu cântece şi dansuri vechi româneşti.

Comunicarea cu tinerii “moştenitori” şi cu membrii comitetului organizatoric al concursului a avut loc într-o atmosferă degajată, la sediul Societăţii “Limba noastră cea română”.

Ideea întâlnirii presupunea un schimb de impresii. Evident şi satisfacerea unei doze de curiozitate reciprocă. Cei câţiva tineri, participanţi la diverse ediţii, astăzi studenţi la Economie, la Drept, la Arte, la Jurnalism, au avut un discurs extrem de convingător în favoarea concursului “Moştenire”. Cel mai tânăr dintre ei, liceanul Dan Nicu, a înregistrat o performanţă unică: a participat la 6 ediţii ale concursului, fiind abia în clasa a XI-a. La prima sa participare era doar în clasa a VI-a şi a fost acceptat ca excepţie. A impresionat membrii comisiei şi a smuls primul trofeu – o menţiune. De atunci are câte un premiu la fiecare ediţie şi ştie bine că va fi istoric cercetător, după ce va urma Jurnalismul.

Discursul tinerilor a fost în favoarea concursului ca şcoală a patriotismului, ca avangardă în lupta pentru păstrarea fiinţei româneşti şi a patrimoniului românesc, drept o oportunitate pentru tineri de a lupta împotriva inculturii; ca o şansă fericită de valorificare a cunoştinţelor.

Un lucru a rămas limpede pentru Eugen Holban: concursul va continua cu orice preţ. Acesta este mesajul românilor basarabeni pentru românii din diasporă.

Şi dacă la precedenta vizită în Basarabia, în 1995, fiind întrebat de ce nu zâmbeşte, Eugen Holban a răspuns: “Nu pot zâmbi când stau departe de patrie. Nu pot zâmbi când ştiu ce se întâmplă aici”, de astă dată, după 9 ani, zâmbetul i-a reapărut. Poate se datorează tinerilor ca Victoria Mereuţă, care l-a însufleţit cu promisiunea: “Vreau să-l urmez pe Eugen Holban şi să iniţiez şi eu un asemenea concurs”.

 

Notă:

Ideea concursului a venit de la un grup de români stabiliţi la Paris, dintre care făcea parte şi Eugen Holban. La sfârşitul anilor 80 urmăreau cu toţii evenimentele din fosta Uniune, evident marcaţi în primul rând de evenimentele din Basarabia.

În 1991, când unele lucruri s-au limpezit, în grup s-a pus problema unei contribuţii pragmatice în susţinerea luptei românilor din Basarabia.

Posibilitatea de a organiza un concurs pentru adolescenţi, în baza celor două discipline esenţiale, literatura română şi istoria românilor, a fost salutată în unanimitate.

Primele ediţii s-au desfăşurat sub egida Comunităţii românilor din Franţa, dar mulţi susţinători veneau din America, în special din America de Sud. Concursul se numea „Basarabia Românească”. Mai târziu a fost înregistrată Alianţa pentru sprijinul Basarabiei (preşedinte, Eugen Holban), având în obiectiv concursul. În această idee s-a trecut peste viziunile politice ale membrilor, care s-au unit pe alte principii: într-o problemă strict românească, de ordin naţional.

Concursul se ţine de 13 ani. Anual, tuturor susţinătorilor din diasporă li se comunică rezultatele lui şi Apelul de a continua contribuţia.

Fidelitatea faţă de concursul „Moştenire” a spulberat axioma cum că românii n-ar fi oameni de cuvânt, că se aprind repede şi se sting tot atât de repede, uitându-şi promisiunile.

Poezia şi alchimia sufletului

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 2,50 din 5)
Loading...

Ionuţ Caragea

 

 

Câştigătoare în 2007 a premiului Editurii Convorbiri Literare, APLER şi Dacia Literară, Ioana Florea îşi face debutul în iunie 2008 cu volumul de poezii intitulat „Noaptea cea mai frumoasă”. Un debut curajos, plin de prospeţime şi tinereţe, cu o versificaţie originală care se diferenţiază prin stil şi cadru de cea a creatorilor din mediul virtual, mediu pe care şi autoarea de faţă îl frecventează.

Poezia Ioanei Florea se desprinde de contemporaneitate, chiar dacă, uneori, părinţii şi prietenii sunt evocaţi în texte. Caracterul atemporal, dar cu trimiteri spre mitologie (Tyche, Pygmalion, Casandra) sau spre poezia clasică nord-americană (Strigoiul acela bătrân, Casa cu vedere spre moarte), ne introduce într-un univers al dualităţii (Ana), proiectat într-o ceaşcă de cafea cu noapte: o lume cu îngeri şi fantome, o lume de visări şi de umbre.

Însă, realistic, poeta ţine să precizeze şi rezultatul căutărilor specifice vârstei prin care trece, prin definirea dragostei corporale: noaptea cea mai frumoasă / nu e într-o ceaşcă de cafea / nu e într-un gând ascuns / în cotloanele întunecate ale memoriei / nu e în cerul închis de dinţi / noaptea cea mai frumoasă e în trupul femeii / şi nicăieri altundeva (Noaptea cea mai frumoasă).

Negrul, pământul, apele moarte sunt elemente ale închiderii în sine. Există o contrabalansare între ceea ce simte tânara femeie şi ceea ce gândeşte. Tristeţea, singurătatea sunt consecinţe ale unor relaţii superficiale în raport cu oamenii sau ale unor îndepărtări faţă de persoanele dragi (părinţii). Poezia se dovedeşte un refugiu situat undeva pe la mijloc, între împliniri şi eşecuri, între întâlniri şi despărţiri, între veniri şi plecări.

Unde se află idealul? Unde se află fericirea? Relevante versurile din poemul Despachetez, împachetez valiza” : voiam să plec, nu ştiu unde, trebuia să împachetez / totul să fie în ordine / valiza de care mă împiedecam mereu / aştepta lângă uşă / mă simţeam ca o fantomă bântuind o casă străină / rătăcind undeva într-o lume iluzorie.

Sentimentul inutilităţii este şi el prezent, în universul închis-repetitiv, în care timpul este un devorator de himere. Sugestive comparaţiile din poezia „negru” : fiecare dimineaţă este o alergare / între a fi sau a nu fi / când toate apele au culoarea înecului / … / între două vieţi / se ascunde un devorator de himere / cu faţa îngropată în pământ.

Metaforele sunt abundente şi surprinzătoare. Cu puţine cuvinte Ioana Florea reuşeşte să creeze imagini ample, există un rafinament al versificaţiei, o delicateţe chiar şi atunci când contextul este teluric, morbid : doresc un mort cu ochii pustii / răstigniţi în ceaţă (Mi-e gura plină de ţărână).

Epilogul poetic este impozant : te-am pierdut / printre pleoapele zării / sunt vântul care suflă / în lumânările / cerului / întinsă pe toate cărările sufletului / mă dor semnele trupului tău / visez mereu pe aceeaşi / parte concavă / a gândurilor / în care sunt pasărea uitată de toamnă / în cuibul cu amintiri / sau frunza care-ţi acoperă intimitatea / ultimei contopiri / cu moartea.

Poezia Ioanei Florea este matură şi transcendentală. Între viaţă şi moarte, între durere şi înălţare, autoarea are harul alchimiei : sufletul în creuzet / cu puţine lacrimi / şi lasă-l să crească (Alchimia sufletului). De fapt întregul corpus poetic este o alchimie de cuvinte bine alese, pe un registru bogat de stări sufleteşti.

Volumul „Noaptea cea mai frumoasă”, apărut la Editura Convorbiri Literare, este un debut reuşit drept pentru care o felicit pe autoare şi îi doresc realizări la fel de notabile.

 

26.06.2008

Montréal

Ruga

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Ion Untaru

 

Pâlpâie o flacără timidă
Umbrele se-nchină la icoană
Oprite grijile din goană
S-au închis în câte o firidă

 

Tremură şi sufletul ca ceara
Binecuvântarea curge ca un har
Psalmii de credinţă din altar
Luminează feţele cu seara

 

Jertfa lumânării purpuriu
Razele aruncă pe pereţi
Suferinţa din atâtea vieţi
Să facă roditor acest pustiu

 

Doamne curăţeşte-ne de vină
Smerenia ne-aşează în genunchi
Lumânarea arde ca un trunchi
Noduros, în valuri de lumină

 

Doamne dă-mi puterea ca să ard
Răutatea fiecărei zile
Asemeni adierilor subtile
Crusta păcătoasă ca un fard!

Noaptea însorită

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (8 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

 Elena-Simona Popescu

 
În secunda nocturnă
în care lumea amorţită se rupse de viaţă
ca să se hrănească cu întuneric şi nemişcare,
noaptea se umplu de lumina blândă şi tăcută
a soarelui care uitase apusul, oprindu-şi
greutatea incandescentă
de cealaltă parte a orizontului
la capătul unde răsare întunericul.
Lumina ştrangulată a soarelui care lupta cu noaptea
se oprise pe silueta unei fiinţe,
care-şi lucra nemurirea,
desfrunzindu-se,
ca un copac, toamna,
de materia hidoasă şi rece,
ca să renască din sine însăşi,
hrănită cu lumină,
înmugurind străveziu cu aripi
urcând, pe unda unei stele
cu soarele în braţe,
ca să-şi unească destinul cu nemurirea.

Moartea lui Acteon

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

Andreea Smedescu

 

Câmpia arde uscată sub ochi de soare cald
Învăluită în raze se aşterne visătoare
Sub firele de iarbă, săbii sunătoare
De fier încins în zborul vântului turbat.

Ca o carafă plină de sunetul ce curge
În stropi de vin, se umple aerul cu larmă
Cu strigăte de arcuri şi sunete de goarnă,
În ropote de cai, hăitaşi cu gust de sânge.

Gonind ca un vârtej de spumă învolburată
Părea că smulge vieţii suflarea-i muritoare
Sărind în şa, urma  umbra ciutei care
Din drumu-i abătută în faţă i se arată.

Nicicând un vânător nu fi-va mai abil,
În a întinde arcul, săgeata slobozind
Decât destinul crunt pururea silind
Parcele să curme firavul vieţii fir.

Mânat de calu-i aprig cu botul negru în spume
Ajunse într-o vale, acolo odihnind
O peşteră ascunsă de ierburi ce se întind
Intrarea să ascundă cu lacăt fără urme.

Dar Acteon văzuse…La ceasul în care zorii
Leneşi se coboară să lase ca să urce
Amiaza pe-al său cer, soarele îşi duce
Carul tras de cai, zburând în rând cu norii.

Şi atunci el o zări…Fecioară despletită
Născând mânia cruntă în suflet şi în privire
Dar Acteon vedea visarea cu chipul candid de femeie
Chip de ghips şi lut sculptat de-o mână hărăzită.

Ea nu vedea bărbatul, iubitul mult dorit
Să fure fragii buzei şi murele privirii,
Artemis, vedea omul ajuns din legea firii
Să calce cu picioru-i în loc de nedorit.

Sărmanul Acteon, ce preţ plăti iubirii
Din falnic prinţ să poarte coarne lungi de cerb
Copite noduroase şi o piele ce încet
Cu o blană mătăsoasă se înfăţişa privirii.

Goni înspăimântat, sărind peste izlazuri
Strigând în van cuvinte ce nu poate a rosti.
Din urmă-i vânătorii încearcă a-l încolţi
Fantome ucigaşe ivite dintre dealuri.

Dar ei vedeau un cerb şi nu pe Acteon,
Iar vânătoarea cere a se împlini sentinţa
Cărnii sfârtecate de aprig vânător
Când goarna-i sună lung şi-i cânta biruinţa.

Astfel pieri sărmanul, sub colţii de ogar
Urmând a ajunge hrană pe masa de prieteni
Iar pielea-i jupuită fi-va larg întinsă
Pe umbra de perete, podoabă în cuie prinsă.   

Vrăjitorul cuvintelor

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (7 voturi, în medie: 3,86 din 5)
Loading...

Lelia Mossora

Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,

cel care framânta silabele cu sângele lui.
Eu sunt vrăjitorul luminii,
cel care închide întunericul
în sâmburi de cireşe amare,
cel care adună ploile
în matca râurilor,
cel care seaca izvoarele lacrimilor
cu sărutări de soare.
Eu sunt vrăjitorul
care face cuvintele sa cânte
sub frunţi înnegurate…
Te aştept pe tine ,
un menestrel de sub vechiul turn,
o umbră care se furişeaza pe lănga ziduri
căutând un om…
Sunt aici ducând cu mine
răni de dor,
ţinănd în mână
fluturii albaştri ai nopţii
în care ne atingem
doar sufletele.
Unde mă cauţi ?
Sunt aici umblând cu tălpile goale
pe liniştea de mânăstire… aşternută între noi.
Sunt aici să înţeleg
de ce se ivesc zorii atât de târziu.
Sunt aici să te învăţ adevăruri
ascunse în seminţe de mac.