Arhivă pentru ‘numărul 20’

Adriana Gheorghiu

Da? Oh! Dar văd că înainte de-a merge la culcare, ţi-ai făcut timp să schimbi apa la flori. Drept răsplată am să-ţi spun povestea celor doua flori ale soarelui.

Era în august, când floarea soarelui creşte înaltă şi zveltă de ţi-e mai mare dragul s-o priveşti. Aşa se face că într-o dimineaţă, Marga, o fetiţă de vreo cinci anişori, vecină cu mătuşa ta, deschide uşa la bucătărie şi numai ce vede două flori ale soarelui mai înalte decât gardul. Parcă crescuseră acolo peste noapte ! Amândouă se uitau în grădina ei şi-şi spuneau ceva una alteia.

Atunci, Marga îşi ia coşul şi se duce în grădină să culeagă nişte flori – că tot nu mai avea flori proaspete în vază – dar să şi audă ce-şi spuneau cele două flori ale soarelui.

- Oh, de când îmi doream să cresc mare! îi spunea floarea soarelui mai mică celei mai mari.

- Da’ de ce? o întreabă cea mare.

- Păi….de când eram mică, cât o aşchie, mă uitam prin crăpăturile gardului şi vedeam tot felul de culori în grădina vecină şi mă întrebam ce sunt.

- Şi ai aflat acum?

- Da. Sunt flori ca şi noi. Numai că nu mi-am închipuit că florile pot avea şi alte culori decât a noastră.

- Da’ ştii că ai dreptate! Că doar şi ele ca şi noi cresc la soare. Chiar aşa. Cum de nu sunt şi ele galbene?

Marga asculta şi nu-i venea a crede:

- Cum? Cele două flori ale soarelui chiar credeau că toate florile din lume trebuie să fie ca ele, galbene? Niciodată n-aş fi crezut una ca asta. Mă duc s-o întreb pe mama.

- Da’ nu trebuie să te duci niciunde. Şi eu îţi pot răspunde, se ridică din tufă o petunie roşie.

- Şi eu, se aude glasul cristalin al unui clopoţel albastu.

- Şi noi, se grăbesc să intre în vorbă margaretele.

- Ei! Da’ cum se face că voi ştiţi şi eu nu? le întreabă Marga.

- Păi noi creştem aici, în grădină, sub razele soarelui, îi răspund daliile.

- Ei, dar şi sub stropii de ploaie, că şi de ei avem nevoie ca să creştem mari, adaugă un boboc de trandafir.

- Da, aşa spune şi mama, aprobă bobocul de gura leului. Iar mama mea mai spune că şi de pământ bun avem nevoie, ca să creştem sănătoase.

- Dar să vă spun eu mai întâi de ce vecinele noastre de gard, florile soarelui, sunt galbene şi de ce se numesc aşa, se îndreaptă din lujer crinul cel înţelept. Pentru că ele îşi rotesc coroana după soare. Voi n-aţi văzut – şi aici se adresează el florilor soarelui – că dimineaţa sunteţi cu faţa la est, iar seara, vă întoarceţi faţa spre vest?

- Da. Ştim asta, şi chiar ne place. Dar voi, de ce aveţi alte culori decât noi ?

- Pentru că pe pământ sunt toate culorile. Toate cu rostul lor, mai adaugă crinul cel înţelept.

- Uite !Vezi? Eu sunt albastră ca cerul, spune floarea-de-nu-mă-uita.

-Iar eu sunt albă ca raza de lună, îşi ridică regina nopţii căpuşorul către floarea soarelui cea mica.

- Dar voi, garofiţelor ? De ce sunteţi mov ? intră în joc şi Marga.

- Noi suntem mov ca nasturii de la bluza ta, spun ele înălţându-se din tufe.

- Şi eu am o culoare. Sunt roz ca obrajii tăi, Marga, se apleacă din talie, muşcata.

- Şi noi…….

Oh, Ana-Maria, dar văd că aproape ai adormit!

Da. Şi uite aşa cele doua flori ale soarelui au aflat, pentru prima dată în viaţa lor, că florile pot avea toate culorile pământului.

Noapte bună, Ana-Maria!

Ioan Gelu Crişan

Am vrut să renunţ la pix
Şi i-am spus nevestei fix,
Ea mi-a zis ,,cu ochii-n x”:
-Dă-l naibii, că dădea chix!

Un perete privesc fix,
Stau şi eu ,,cu ochii-n x”,
Mă gândesc de care pix
Îmi spunea că dădea chix.

De-am să scriu într-o zi ,,x”,
Ca să nu dau iarăşi chix,
La vecinul mă duc fix,
Să m-ajute cu-al său pix.

Alexandru Iosif

plouă…
ce zi minunată!
plouă domol…
priveşte picătura!
se prelinge uşor pe geam
şi noi o privim…
mă strângi uşor de mână
şi îmi şoptesti că ţi-e teamă…
apoi mă săruţi-
un vis…

Mădălina Rascarache

Ne plimbăm
cu barca
pe luciul
spumei de cafea…
şi vâslim,
fără să privim
în urmă,
prin găurile
negre
ale tutunului.
Acum…
ajungem nicăieri
şi suntem
prinşi
cu roşu
de fundele
cercurilor vicioase
pe care le împărţim;
Ne împletim
viciile
în fire
de frustrare
şi uităm
de noi,
regăsindu-ne
prin lume,
prin mirosul
de negru,
prin ceaţa
de neputinţă…
Plutim
deluzoriu
printre crengile
viciilor noastre
şi ne bate
vântul discriminării.
Degeaba…
în zadar
ne legăm
de suflet
gheare de speranţă,
în jocul
în care am intrat,
nu este apă…

Ioan Gelu Crişan

Când se trezeşte-al zilei astru,
Aprinde câmpuri verzi cu rouă,
În pomi cireşe câte două
Pătează-n roşu ceru-albastru.

Coasa scrâşneşte-n fânul falnic,
Miresme crude se-nfiripă,
Respir din plin a vieţii clipă,
O doină-n vale sună-amarnic.

Te văd acum venind sfioasă
Cu margarete prinse-n plete,
Îţi prind mijlocul pe-ndelete
Şi-mi iau adio de la coasă.

Alexandru Iosif

Volume didactice – enciclopedii pierdute. Coşul de fructe şi scrumiera conversau tacit… rar tabachera tuşea. Parfumuri de damă şi “pour l’homme” îmbătau impresiile din albumul foto. Miros de mentă: medicamente răspândite printre ciocolata răpitoare de energie raţionalizând consumul de apă caldă uitată în baia populată de bacterii.

Virtual – univers paralel becului stins – simetrie perfectă. Poligloţi – dicţionare şi cărţi în limbi exotice. Timpul măsurând un ceas. Cădere liberă spre potenţiale zero.

Cip reproductiv şoptea volumelor antice.

Conceptul de “looking forward” domina fereastra spre sinuciderea anticelor volume din biblioteca cu becul stins încă, acolo unde nu ajunsese deoarece becul continua să fie stins.

Experimentele a priori ne demonstrează clar că  pensula  nu există. Panta determina combinaţia ilogică de culori să îngenucheze chiar în faţa sa. Absurdă ideea culorii să afirme că pensula nu există: se crease de la sine. Entropia scăzu astfel încât presiunile se acumulară la poli făcând aurora boreală provenită de la inexistenţa becului stins să fie invizibilă. ordine…

Polii erau incluşi în ecuatia N. Un glas aiurea: ”pensula a dat ordine culorii”. În evoluţia sa becul stins continua inexistenţa sa a priori. “evrica!” se strigă în neant: “există lumina aceasta din totdeauna şi niciodată nu îşi va sfârşi fragila sa existenţă”. Evoluară presiunile astfel încât N incluse ordinea absolută, a posteriori, plecând de la  descoperirea niciunei modalităţi de creştere a nivelului entropiei.

“cucerire!”  haosul include ordinea în ordinea priorităţilor.

“pensula nu există” – se creaseră în urma evoluţiei în polii presiunilor – în urma exploziei se creară compoziţii aiurea…

poliglot…

raţiune: există culoarea având drept cauză partea de pânză şi  partea de pânză are drept cauză aplicarea. Se poate ajunge astfel la infinit sau la pensulă; aşadar pensula există.

“pensula nu există: apensulism”

Lumina continua stinsă în timp ce culorile din compoziţiile date credeau că nu au nuanţă; credeau sau ştiau? Pensula reprezintă o propoziţie evidentă – fără predicat. Aşadar există pensula.

Şi în cazul în care culorile spre culori tind o fac pt că pensula există.

Continuă astfel încât becul împrăştiase lumina inexistentă deja din cauza presiunii într-un punct al culorilor deja dispărute.

Ceas aspaţial deja în timp. timp fără spaţiu.

Ioan Crişan

 
- Asta, da! Prindeai?
- Cum să nu! Am prins la cârlig somn mai lung decât mine, şi vezi cât sunt şi eu! Aveam în sat un ţigan fierar, care îmi făcea cârlige din care, atunci când muşca peştele, nu mai scăpa. Puneam pe cârlig o bucată de carne mai mare de un kilogram. Cârligul era cu gută din fir marinăresc subţire, dar mai tare decât orice altceva, şi aruncam în Dunăre. Capătul de pe mal îl legam bine de un pomişor mai tare şi îmi vedeam de treabă. Când se mişca pomişorul înainte şi înapoi, mergeam să trag de gută, ca să văd cât de mare era peştele. Sincer îţi spun, de câteva ori am scos somnul cu Racheta, pe care trebuia să o deranjez din visare, că singur era prea greu de tras.
- Dar, ia stai, mă, aşa! Cum ai reuşit tu să instruieşti iapa?
- Cu marmeladă. Dacă vroiam să facă ceva, atunci o momeam cu o felie de marmeladă. După ce s-a învăţat cu comenzile, îi dădeam pâine sau ouă, că marmelada îmi trebuia pentru ţuică. Mânca Racheta mea ouăle ca pe sâmburi. Îmi lua oul din palmă, îl zdrobea în gură şi dădea capul pe spate, după care scuipa coaja şi mă privea aproape zâmbind.
- Taci, mă, zâmbea iapa…
- Ei, zâmbea. Spun şi eu aşa!
- Şi marmeladă de unde?
- De peste tot, dar cel mai mult de la noi, din cambuză! Luam şi de la ţărani, patru găini la o cutie de marmeladă. Când nu aveam clienţi pentru găini, cumpăram marmeladă de la magazinul alimentar din sat. Ieftin, numai cu o sută unşpe lei sau o sută de ouă era cutia de zece kile.
- Da, atâta costa şi la noi. Eu, dintr-o cutie şi cinci kile de zahăr, scoteam unşpe-doişpe litri de ţuică destul de tare.
- Te cred, dar tu o făceai acasă cu un cazan bun, pe când eu o făceam cu mijloace rudimentare şi fără prea mult zahăr. Nu am scos niciodată mai mult de doi litri jumătate sau trei dintr-o cutie!
- O cutie de marmeladă?
- De marmeladă!
- Puţin ai scos. Eu…
- Lasă tu… pe, eu! Cât scoteam îmi ajungea numai bine pentru un matolit fain. Eram sătul de vin. Prindeam şi somn mai mic de 30-40 de centimetri, dar la vârşe. Din ăia făceam bani, că îi vindeam subofiţerilor la jumătate de preţ, să mă pun bine cu ei.
- De unde aveai tu vârşe?
- Păi… nu aveam eu, aveau pescarii. Eu numai intram în Dunăre şi le schimbam locul sau le goleam. Nu ţi-am spus… cu chestia asta la Giurgiu, mi-am mai făcut o dambla. Am trecut de mai multe ori graniţa, aşa, numai din răzbunare că nu mi-a mers prima oară. Adică, am înotat de mai multe ori până la bulgari.
- În Dunăre?
- Ba nu, că în ploaie, ce cap ai! În Dunăre, desigur, că numai apa aia era mai mare pe acolo. Dacă mă prindeau grănicerii fluviali de la ei, ori mă băgau la balamuc, ori mă decorau ca erou, ori mă împuşcau!
- Tu nu eşti normal, Petrică!
- Ştiu! Aşa îmi zicea şi adjutantul Alexe Muşchiu, şeful meu direct. Perioada cât am fost eu acolo, cred că a fost cea mai neagră perioadă a lui. Când dădeam mâncare la găini şi la porci, nu intram acolo decât îmbrăcat cu haine de subofiţer, adică cu chipiu şi veston. El avea obiceiul să fie tot timpul descheiat la veston şi eu tot aşa eram atunci când îmi hrăneam păsările şi porcii. Ştii, asta făcea parte din planul strategic. După un timp, puteam să intru la ele cu ţinută militară de lucru, în costumul alb marinăresc de oraş sau în pantaloni scurţi, că nici nu mă băgau în seamă. Circulau găinile ca nişte bezmetice peste tot, râcâind pământul sau discutând între ele despre cine ştie ce, dar cum intram cu chipiul dat pe ceafă şi cu vestonul fluturând, ştiau că este rost de haleală şi se adunau cu toate în jurul meu mai ceva decât oamenii din sat, când aducea bere la sticlă. Cu porcii, la fel. Acum vine partea faină. Cum intra adjutantul Muşchiu să facă inventarul, erau călare pe el. No, mai numără tov. adjutant, că îşi schimbau locul mai repede decât furnicile. După o oră-două de numărat, ieşea ăla din câte un ţarc cu ochii cruciş. Nu a reuşit să numere niciodată mai mult de cincizeci.
- Al naibii eşti, Petrică! Cam câte găini aveai în subordine?
- Nu am ştiut niciodată! Se spunea ceva, acolo, în jurul numărului de zece mii!
- Câte?
- Câte ai auzit. Adjutantul, când vroia să facă inventarul la găini, încerca să îl facă doar la cele câteva sute de găini selecţionate pentru comandanţii noştri şi pentru ofiţeri. În masa mare de găini nu avea cum. Porci aveam cam patru sute. Se tăiau mereu porci şi găini pentru trupă şi pentru popotă!
- Dar, totuşi, erau cam multe, mă!
- Nu mă durea capul. La curăţenie, în coteţe sau în ţarcurile de vară ale găinilor, mergeam la trupă pe nava bază, şi era destul să strig, „- Cinci voluntari setoşi la mine, fuga!” şi veneau o sută. Unii mă rugau să îi iau, chiar şi cei leat cu mine. Le dădeam băutură gârlă! Dormeam pe vasul mamă, cam trei sute de militari şi erau sătui de atâta frecat puntea.
- Nu ieşeau la instrucţie?
- Ieşeau, pe naiba. Poate o dată la lună şi era bucurie pentru ei să mai simtă pământul sub picioare. Nava mamă era scoasă doar când se pleca la trageri, în rest se patrula pe Dunăre, în vedete rapide.
- Deci, ai avut armată faină, Petrică!
- Faină, dar lungă. La noi, la marină, în doi ani poţi să faci multe. Între timp, am învăţat-o şi pe Racheta să bea. Seara era chiaună de cap şi dimineaţa, mahmură. Păştea pe malul Dunării şi când o fluieram venea repede, că ştia că e rost de pileală. Ei îi dădeam numai vin sau bere. Mai aveam doi câini, unul bea, celălalt nici să nu audă. Cred că eram o apariţie faină prin unitate după-amiaza, după ce plecau cadrele acasă, toţi patru, din care trei eram beţi. De multe ori câinelui, care nu bea, îi era ruşine cu noi şi rămânea mai în urma noastră. Ia spune, Niculaie, tu ai băut vreodată cu un cal sau cu în câine, să vezi ce fain îi?
- Încă nu!
- Ascultă la mine că nici nu se compară, mai ales când bei cu calul. Tu bei din sticlă, lui îi pui într-o crăticioară mai rea. Nici nu are rost să mai ciocneşti cu el şi îi poţi împuia capul cu tot ce îţi vine prin minte. Mai tragi un gât lung, îi mai pui şi lui de patru degete în crăticioara lui şi,… „Hai noroc, Rachetă!” Câinelui meu, ăla care bea, îi puneam într-o cutie de conservă goală. Dimineaţa habar nu avea de nimic, dar cum se schimba garda de la ora trei şi ieşea pe poartă autobuzul cadrelor, îşi lua conserva lui în gură şi venea la mine la porci. La două săptămâni, se făcea curat şi ordine în cambuză. Ştii, în cambuză se ţineau alimentele pentru trupă şi popotă. Eu supravegheam activitatea răţuştelor sau bibanilor, cum le mai spuneam. Ca să nu se fure, plutonierul adjutant Muşchiu, care pe lângă porci şi găini, mai era şi magazioner, ne încuia înăuntru în cambuză, până eram gata cu ordinea şi aranjatul pe sortimente. Tot timpul se rulau alimente şi băuturi, unele ieşeau, altele intrau. Era un hublou care se putea deschide fără probleme, de sus cineva de-al meu cobora o găleată legată cu funie, băgam în ea tot ce ne trebuia şi prietenul o trăgea sus. Asta de mai multe ori.
- Ce luai?
- De toate. Conserve, coniac, rom… vin nu, pentru că aveam destul de pe găini şi purcei. Ce naiba era să fac şi eu, pe lângă faptul că o duceam bine: mă mai şi distram! Oare mai au mult fetele astea?
- Ziceau că îşi fac şi deştele! Unghiile…
- Lasă-le, Niculaie, să se facă frumoase, că doar mergem la petrecere! Vrei să-ţi mai spun cu armata?
- Zi, Petrică!
- Porcarul dinaintea mea, cel în locul căruia am venit eu, a băut tot alcoolul din busola unei navete de patrulare! A orbit din cauza asta!
- Busola nu merge pe bază de magnet? Ce alcool!
- Lasă tu, că pe nave nu au busole dintr-acelea de la casa pionierilor, ca la orientare turistică! Sunt tot pe bază de ac magnetic, dar în loc de aer, ca la cele mici, la marină acul magnetic este în alcool pur. Într-o busolă de pe navă intră cam trei litri de alcool tehnic. Porcarul l-a scos pe tot şi câteva zile a văzut tot dublu. Pe urmă, nu a mai văzut nimic mult timp!
- Ce prost şi ăla!
- Crezi că a fost singurul! Spirtul medicinal, strecurat prin pâine şi dublat cu apă, era la mare cinste. Eu nu am băut, că aveam ţuica mea din marmeladă, dar nu spun că nu am fost tentat. Am băut după liberare odată şi nu a fost rău deloc! Am vrut să văd cum e.
- Du-te naibii!
- Da, mă. Altul, de la noi, a scos lichidul de frână şi a băgat apă în loc. Numai când au ieşit în patrulare au văzut că busola nu mai merge după hartă şi naveta a luat-o aiurea. Când au ajuns la apă mai mică, şi aveau viteză, ăia nu au mai putut-o frâna şi.. gata! Au rămas cu vasul priponiţi. Ăla era tot în spital şi când îl întrebau ceva, vorbeau tot trei de un leu.
„- Ce ai făcut cu busola, nenorocitule?” i-a strigat cel care îl ancheta de la doi centimetri distanţă de ureche. Fostul porcar, după un efort de gândire, i-a răspuns privind fix în tavan cu ochii cât două cepe: „ – Busola, am băut-o!” Nu au avut ce să îi facă decât să îl bage la batalionul disciplinar, dar numai pe doi ani, fiindcă nu au fost pagube. Naveta eşuată au tras-o cu altă navetă la apă adâncă. Pe urmă am venit eu porcar şi găinar acolo. Nu ţi-am spus cum îl fentam pe adjutant cu purceii?
- Cum?
- Aveam un purcel mort, pe care i-l arătam mereu. Mă punea să îl arunc în Dunăre, dar aveam legată gută pescărească la un picior al purcelului, pe care îl recuperam de cum pleca el, şi a doua zi, murea din nou! Puteam să fac aşa cu adjutantul până îmi putrezea purcelul. Mai murea câte un altul, şi pe ăla care şi-a făcut cu prisosinţă datoria, îl aruncam în Dunăre fără gută la picior, să se odihnească în sfârşit şi el, pe fundul apei, până îl mâncau peştii! Uite, Niculaie, că ies fetele noastre, gata coafate. Măi, ce neveste faine avem! Fă-le semn să vină încoace.
- Auzi, Petrică, dacă stau să mă gândesc, şi eu am avut o armată faină la transmisiuni. Îţi voi povesti şi eu, odată!
- Chiar nu vrei să îţi prind un porumbel? Numai aş, şi îi dau drumul pe urmă!
- Nu, mă, lasă porumbeii în pace!
- Îi las, numai aşa am zis. Aha, că am uitat să îţi spun…
- Ce mai e?
- La liberare am primit diplomă de timonier. Mergem spre noi spre ele, Niculaie?

Ioan Crişan

 
„- Zău! Atunci fă-mi şi mie un semn aşa cum i-ai făcut ei când spui că ai agăţat-o, să văd ce impresie îmi faci!” mi-a spus în timp ce a luat o mică pauză pentru refacere. Cartea din mâna lui arăta jalnic, dar tot mai era bună pentru dat cu ea.
- Şi, i-ai făcut semn cum ţi-a cerut, măi Petrică?
- Cum să nu. Prima oară i-am zâmbit tâmp şi băteam nebuneşte din pleoape, pe urmă i-am făcut semn cu ochiul drept, că stângul era umflat şi nu mai vedeam cu el, iar la urmă, i-am trimis un pupic din vârful buzelor sparte cu cartea aia…
- Şi?
- Şi pe urmă am văzut cartea de telefoane tot mai aproape. A fost singura lovitură pe care am luat-o în plină moacă. Cred că aia m-a năucit de nu am mai ştiut nimic. Dar am avut noroc, pentru că atunci când mi-am revenit, mi-au dat drumul acasă. Alţii, că ăla bubosul, nu mai erau acolo.
Nu m-am putut abţine să nu râd, şi a râs şi prietenul meu. O întrebare mi se învârtea prin minte şi i-am pus-o până la urmă:
- Auzi, ce carte era?
- Eşti surd, de telefoane!
- Nu, mă, din ce judeţ era cartea?
- Păi, eram la mare, mă! De Constanţa, desigur. De ce?
- Mă gândeam că dacă ar fi avut o carte de telefoane din New-York, îţi rupea capul, ăla! Aia îi cea mai groasă din lume.
- Taci, mă, că atunci eram comunişti şi nu aveau ce căuta la noi în ţară lucruri din occidentul capitalist. Numai ceasul de la mâna lui era elveţian!
- Ticălosul naibii! L-ai mai văzut?
- Pe ăla?, cum să nu. Trebuia să merg la hotel să îmi iau lucrurile de la Inge. Ea era pe plajă, dar mi-am găsit ce aveam la recepţia hotelului. Nu m-au mai recunoscut ăia decât cu greu, după mutra pe care mi-au fabricat-o ăia. Am cotrobăit printre lucruri şi am găsit nişte bani puşi de suedeză. Ca să îi mulţumesc, am mers către locul nostru obişnuit de pe plajă, şi acolo ce să vezi!
- Ce?
- Bubosul care m-a bătut, numai în budigăi de plajă, aşezat chiar lângă Inge, bătea nebuneşte din pleoape către ea şi îi trimitea pupici tot la cinci secunde.
- Ha, ha!
- Da, măi, Niculaie! Ăla vroia să-mi ia locul pe lângă fata aia faină şi făcea cum i-am spus eu că am făcut. M-am retras mai la distanţă de ei şi i-am urmărit, până ce Inge s-a săturat de strâmbăturile lui şi a plecat la hotel. Nu mai ştiu nimic de ea de atunci, dar în ziua aceea m-am hotărât să fug din ţară, numai aşa, de-al naibii. Vroiam să fug de pe undeva de pe litoral şi cu banii de la suedeză m-am tot învârtit pe acolo.
- Atunci se fugea pe la sârbi, nu pe la mare, mă!
- Ce ştii tu. Am umblat şi pe la Oraviţa! Am revenit acasă taman cât să pierd examenele şi să plec în armată. Direct la trupă, pentru că părinţii mei au vrut să mă pedepsească pentru că nu am intrat la facultate şi, deşi aveau posibilităţi să mă ajute, au vrut să îmi dea o lecţie. Ştii unde trebuiau să mă ducă?
Am dat din umeri a neştiinţă, şi am spus la întâmplare:
- La diribau, unde altundeva!
- De unde ştii, Niculaie?
- Nu ştiu, am zis şi eu aşa.
- Chiar, mă?
- Chiar, ce naiba!
- Da, mă, trebuia să plec la diribau, dar mi-a aranjat un vecin colonel, fără să ştie bătrânii mei, şi am ajuns la grăniceri!
- Unde?
- La „Marina Grăniceri” şi… culmea, am ajuns tocmai acolo pe unde am vrut eu să fug din ţară. Marina grăniceri, unde am nimerit eu, este diferită de cealaltă marină unde se făcea armată adevărată. Aveam aceeaşi ţinută ca şi ei, numai pe şapcă ne scria „Marina Grăniceri” Ai noştri erau mai oropsiţi decât adevăraţii marinari, deşi armata era tot de doi ani. La noi se spunea că faci un an pe burtă şi un an pe spate. În plus, faţă de alte arme, nouă ne dădeau câte o sută de mililitri de vin la fiecare masă de prânz. Crezi că bibanii din ciclul întâi vedeau vinul? Vezi să nu! Odată, unul dintre bătrânii de ciclul doi, a băut vreo treizeci de porţii de la pufoşi şi vreo zece de Dumnezeu ştie unde, şi a făcut scandal. Un maistru militar a vrut să îl potolească, dar s-a ales cu un pumn în nas care l-a aruncat în apă. Tipul a primit trei ani de batalion disciplinar. Eu am avut noroc, că după şase săptămâni de perioadă, am fost înaintat în funcţie.
- În grad, vrei să spui!
- În funcţie îţi spun, mă, pentru că gradele nu se prea dădeau în ciclul întâi, decât pentru merite deosebite. Am primit funcţia de porcar!
- Cum de porcar! Ce legătură au grănicerii cu porcii?
- Au, mă! Şi cu găinile, la fel, dar la găini l-au pus pe altul. Era numai un gard din plasă de sârmă între noi. Ne furam unul pe altul mai ceva decât ăştia din fotbalul de acum! Ăla îmi şutea câte un purcel, eu, ca replică, îi luam câte o sută de găini. Ne înjuram prin gardul de sârmă după ce ne descopeream lipsurile.
- Chiar o sută?
- Ce conta că îi luam zece, un milion sau o sută. Îi luam câte îi puteam prinde când nu era atent. Făceam o gaură sub plasă şi aruncam grăunţe găinilor care mă priveau ca pe un prostănac, şi veneau încântate să ciugulească ce le dădeam. Mâna mea, care se odihnea în teritoriul găinarului, nici nu mişca în timp ce privirea mea fixă încerca să le hipnotizeze. Ca un şarpe. Când era momentul, haţ de gât, şi o trăgeam pe sub gard la noi în porcime. Valora două-trei kile de vin, depinde. Vrei să îţi demonstrez pe un porumbel de aici din piaţă cum e cu viteza de mână şi cu hipnoza? Uite, pe porumbelul acela alb cu negru!
- Lasă Petrică, că te cred. Zi mai bine, câte găini ai reuşit să îi furi ăluia în total?
- Multe, Niculaie! În şase luni, el m-a lăsat fără vreo cinşpe purcei, şi dacă ne gândim la numărul de găini care i-au lipsit lui, fă un calcul. Pe o găină luam de la civili două-trei sticle de vin sau o jumătate de ţuică. Asta pentru găinile standard, adică cele albe. Pentru cele roşii nu lăsam din preţ nici de-al naibii. Trei găini roşii la doi litri de lichior sau de bitter. Cât am băut eu în timpul acesta, câtă băutură am dat bibanilor care dădeau mâncare la porci şi le făceau curăţenie în locul meu, câte găini am mâncat eu şi cu câtă băutură m-au prins, adică vreo sută cincizeci de sticle de vin, cincizeci de ţuică, patru zeci de bitter şi opt de lichior. Cam câte găini crezi că i-am luat în total?
Am încercat câteva momente să mă gândesc, dar a fost prea greu.
- Mă doare capul, Petrică!
- Te cred. Cât m-ar fi durut pe mine dacă aş fi încercat vreodată să ţin o statistică! Deci, cum ţi-am spus, m-au prins şefii mei cu surplus în gestiune. Am fost turnat de careva, urmărit şi prins. Asta este, Niculaie: viaţa de porcar în armată are suişuri, dar şi coborâşuri. Eu am coborât cinşpe zile direct în arestul garnizoanei.
- Mare lucru! Eu am făcut 25 de zile, numai în ciclul întâi! De cinci ori câte cinci.
- Bravo, dar nu cinşpe dintr-o dată, aşa ca mine! Am mai făcut câte trei, câte cinci, dar alea nici nu le mai pun la socoteală. Puteam să fac şi batalion disciplinar pentru furtul de găini, dar comandanţii mei nu vroiau cu nici un chip să piardă titlul de unitate de frunte. Mai ţii minte cum era pe atunci…
- Da, ştiu! O unitate militară care avea cel puţin un militar trimis la batalionul disciplinar, nu mai avea voie să fie unitate de frunte. Ce rahat!
- Cum să fie rahat, măi, Niculaie! Fără chestia asta, jumătate din armata română făcea batalion, în frunte cu mine. De fapt, pe mine şi de la batalion trebuia să mă trimită la alt batalion şi mai disciplinar, şi tot aşa mai departe, după câte prostii am făcut. Intram în cartea recordurilor şi acolo rămâneam!
- Hai, zi, cum a fost după arestul acela de cinşpe zile!
- A, da. Nu au mai vrut să mă ţină la noi în unitate şi m-au expediat la Giurgiu. Ca să pună ăia botul că le trimit un băiat bun, m-au pus să mă spăl bine, mi-au dat ţinută nouă şi m-au înaintat în grad.
- Ce?
- Da, mă! La noi, la porci, am fost caporal şi ăia m-au făcut sergent! Ai mai văzut porcar să nu fi fost fruntaş sau caporal? Porcarul trebuia să fie cineva în armata română, măi băiete! Tu ce grad ai avut?
- Soldat.
- Păi, vezi? Soldaţi erau cu sutele în fiecare unitate, porcarul, doar unul. Cum să se vadă că el este ceva peste ceilalţi, decât făcându-l gradat. Uite, acum mă gândesc, de ce naiba nu s-a creat la noi, în armata română, un grad special pentru cei de la gospodăriile anexă! Să se fi inventat de cei mari, gradul de… Talent, de exemplu. În loc de tresele din cârpă, să fi avut pe epoleţi două feliuţe de slănină, iar în loc de cuc la bonetă, un rât de porc. Toţi militarii în termen şi subofiţerii te-ar fi salutat cu „- Să trăiţi, toa-şu Talent!” şi ar fi trecut în pas de defilare când te vedeau cu slănina pe umeri. Ofiţerii inferiori ar fi vorbit cu tine în poziţia de drepţi, iar comandantul unităţii şi seful de stat major te-ar fi oprit la taclale despre starea vremii sau despre fotbal, de câte ori ai fi avut timp de ei.
- Mă, ce prost eşti!
- Ei, şi tu, măi Niculaie! Acum râdem, dar atunci când am ajuns la Giurgiu şi am văzut ce mă aşteaptă, nu am mai râs deloc. Ăia m-au pus şi porcar şi găinar!
- Ha?
- Ce, ha! Aveau gospodărie anexă cam la doi kilometri de Dunăre şi aveau nevoie de un porcar calificat ca de aer! Am fost mană cerească pentru ei când am apărut în ţinută ştoc, cu valiza într-o mână şi cu ordinul de serviciu în cealaltă. Nu am avut ce face şi m-am pus pe treabă! Armata era lungă şi trebuia să trăiesc şi eu, fie că era la Constanţa, la Giurgiu sau la Turnu Măgurele, aşa că, primul lucru pe care l-am făcut, după ce am luat în primire gospodăria anexă, a fost să vând unor ţărani zece găini din rasa grea de carne. Cine le băga în seamă pe prăpăditele alea de găini outoare pe care abia dacă primeam doi litri de vin.
- Cum?
- Cum ai auzit! Aveam nevoie de piaţă de desfacere, aşa că trebuia să nu pierd timpul. Pe bucătarul nostru îl cunoşteam din civilie, şi, spre bucuria mea, am aflat că cel mai mult îi plăcea să mănânce purcel la tavă. Asta mă scăpa de grija înmulţirii peste măsură a purceilor, aşa că mi-am concentrat atenţia către alte activităţi. Făceam ţuică din marmeladă!
- Ştiu cum vine. Şi eu făceam ţuică din marmeladă şi zahăr, dar în civilie, nu în armată!
- Lasă tu civilia când aveai cazan de rachiu şi toate facilităţile interzise în comunism. Acolo, pe malul Dunării, a trebuit să improvizez. Întâi am făcut rost pe mai nimic de un cazan mare de inox…
- Stai aşa! Ce însemna „pe mai nimic”?
- Doi purcei. Nu mă mai întrerupe acum când vorbesc despre fabricarea ţuicii. La asta trebuie concentrare şi atunci când povesteşti…
- Bine, mă, hai spune!
- Deci, unde am rămas… a, da. Un cazan mare din inox, în care atunci când nu faci ţuică, poţi şi fierbe la porci sau să-ţi speli hainele unsuroase cu leşie. În cazan bagi boasca din marmeladă, cam trei sferturi, şi pe boască pui un lighean mai adânc, cu o greutate în el, să stea locului când pică ţuica în el.
- Dar…
- Taci, mă şi ascultă! Pe cazanul de inox venea pus un capac de oală din-aia mare, dar cu toarta în jos, şi puneam apă rece în convexitatea capacului. Pe urmă lipeam capacul de oală cu aluat, care se întărea fain acolo. La fierbere, vaporii urcau în sus, se făcea condens cu capacul rece din cauza apei reci de pe el şi picăturile se adunau pe capac şi alunecau către toartă, de unde picau în ligheanul din boască. Trebuia numai să schimbi mereu apa de pe capac, să fie tot rece, dar aveam pentru asta acolo unul dintre cei cinci bibani care mă ajutau zilnic la porci şi la găini. Eu aveam alte preocupări atunci, nu îmi ardea mie de nimicuri. Dresam iapa!
- Ce iapă, mă?, nu m-am putut abţine.
- Iapa noastră, Racheta! Aşa o chema, şi era calul cu care aduceam mâncare la porci şi găini. Mă, Niculaie, aşa putoare de cal nu am mai văzut de când sunt! Când îl înhămam la căruţă să mergem după haleala tovarăşilor porci şi tovarăşelor găini, începea să caşte. Am încercat cu vorba bună, am încercat cu ameninţări, dar el, nimic. La început, mai mult trăgeam eu la căruţă atunci când trăgeam de iapă. Să o bat nu-mi plăcea, că era mai mică decât mine, aşa că m-am hotărât să o dresez.
- Şi… ai reuşit?
- Da, cum crezi? Era după ea! Nu ţi-am spus că eram sergent? În două săptămâni a devenit cea mai preţioasă iapă a armatei române şi mai instruită decât un biban după perioada de instrucţie. Când îi dădeam un ordin, ca, de exemplu „ Rachetă, stai!”, dacă era cu pasul pe undeva prin aer, aşa înţepenea, până îi dădeam comanda „Repaus!” Înhămată la căruţă, răspundea excelent la comanda „ Rachetă, la pas, marş!” şi porneam încet după lături şi grăunţe. Nu am riscat niciodată să măresc cadenţa pentru a nu mă face de râs, iar comanda „ Cu cântec înainte, marş!” nu cred că ar fi executat-o în ruptul capului. După ce am terminat cu instrucţia iepei, m-am îndreptat spre alte îndeletniciri mai plăcute. Pescuiam somn în Dunăre!

Ioan Crişan

Vorbeam deunăzi cu un prieten, aşteptând să ne iasă soţiile de la coafor, despre una sau alta, şi, ca orice discuţie între doi bărbaţi bine, aşa ca noi, am ajuns inevitabil şi la fostele cuceriri din vremea când credeam că tot ce zboară este rusesc. Vă anunţ că cele ce voi scrie în această bucată, s-ar putea să fi păţit mulţi dintre dumneavoastră pe vremea când mai aveam şi noi o armată şi o flotă. În mare parte întâmplările sunt autentice. Prietenul şi companionul meu se numea şi se numeşte, să zicem, Petrică, dar puteţi să îi spuneţi şi Radu.
- Am cunoscut una, zic eu, care nu avea fir de păr pe picioare, dar avea păr pe burtă!
- Nu te lauzi?
- Eu, să mă laud! Cu ce?
- Cu aia cu părul plantat de natură tot aiurea!
- Dacă vroiam să mă laud, îţi ziceam că am câştigat la loto, nu cu aia! Ştii ce meserie avea pe vremea când am cunoscut-o? Era frizeriţă!
- A!, păi aşa se explică. Dar, de ce dracu nu se bărbierea pe burtă, dacă tot avea sculele la îndemână?
- Aşa mi-am zis şi eu la început Petrică, dar mi-a fost nu ştiu cum să o întreb. Mai târziu am aflat că se bărbierea numai iarna. Când ne dezbrăcam la ştrand eram în centrul atenţiei. Ea cu păr pe burtă, eu cu păr pe faţă, că purtam barbă încă de pe atunci. Ştii, e mai comod cu barbă! Îmi plăcea să stau la plajă, cu capul pe burta ei, iar cei care treceau pe lângă cearceaful nostru, nu mai ştiau ce e acolo! Silvioara, că aşa o chema, Pleteanu Silvia, mă mângâia pe păr şi pe barbă, dar, de multe ori, fără să îşi dea seama că eu am plecat în bazinul cu trambulină, continua să mângâie propriul ei gazon de pe burtă!
- Hai, mă!
- Dacă-ţi spun! Eu am păr şi pe umeri, iar atunci când făceam plajă întins pe burtă, era alt spectacol pentru cei de pe acolo care se învârteau în jurul nostru ca la o expoziţie de curiozităţi. Ore întregi nimeni nu mai făcea baie sau plajă, şi se plimbau în jurul nostru privind, chipurile, nepăsători! Silvioara se topea de plăcere că o priveau toţi ca nişte nehaliţi, iar eu eram mai mândru decât un păun. Bine că nu eram bruneţi, nici eu nici ea, că atunci nu mai era aşa de efect.
- Dar ea, ce culoare avea la păr?
- Ea, roşcată spre blond, eu, şaten deschis, nu prea băteam la ochi aşa de tare cât ar fi vrut Silvioara. Nu-ţi spun cât era de mândră de părul ei din zona abdomenului! Era o continuare a părului pubian care, de cum ieşea de sub zona acoperită de chilot, se lăţea către lateral şi nu se oprea decât sub ţâţe. De la ţâţe în sus, redevenea femeie normală.
- Nu te cred!
- Dacă îţi arăt poze, mă crezi?
- Nu.
- Treaba ta. Când plecam de la ştrand, ea ne pieptăna pe amândoi că doar era de meserie. Mie pleata şi barba, ei abdomenul, apoi ne luam tricourile pe noi şi nu se mai băga nimeni în seamă. Eram ca şi ceilalţi.
- Mă, eu tot nu te cred!
- Aşa au zis şi alţii. Nu îţi mai spun câte pariuri am câştigat eu cu părul Silvioarei, hă-hă! Cu timpul mi-am făcut un obicei să mă laud peste tot cu drăguţa mea şi cu părul de pe burta ei. Cine nu credea, şi au fost destui, hai la frizeria din strada Pomilor! Silvioara, parcă ştia de ce vin cu cineva, şi mândră de podoaba de pe burtă, imediat îşi descheia halatul în partea de la mijloc, iar cel care nu credea, aşa ca şi tine, trebuia să dea lada de bere. Câte unul o mai şi trăgea de câte un smoc, să nu fie părul lipit acolo cu cine ştie ce adeziv. Un electrician de la noi de la fabrică, Iftode, a vrut să se convingă dacă e păr adevărat şi a dat să îi facă proba cu o brichetă, dar nu l-am lăsat. Iarna nu câştigam nici un pariu de pe urma părului ei burtifer, că, ţi-am mai spus, iarna se bărbierea, să se îndesească gazonul. Pe mine mă bărbierea pe spate! Vrei să dau tricoul jos ca să vezi ce păr am pe spate?
- Lasă, nu-l da, că văd destul păr la tine pe cap şi pe mutră. Dar pe burtă…
- Ce are părul dacă este pe burtă! Pe mine nu mă deranja părul Silvioarei, şi am vrut să mă însor cu ea, dar mi-a suflat-o unul cât am fost în armată. Ce m-am mai supărat atunci, dar până la urmă mi-am zis că Dumnezeu ştie ce face. Cine ştie ce fel de copii mai ieşeau din combinaţia asta a noastră. Nici nu vreau să mă gândesc!
Am uitat să vă spun că eram în parc pe o bancă, şi după ce eu am terminat de vorbit despre Silvioara, priveam amândoi porumbeii care ciuguleau din covrigul dat de Petrică. Sunt sigur că şi prietenul meu se gândea, la fel ca şi mine, la Silvioara, aşa că nu am fost mirat când l-am auzit că mă întreabă:
- Ai mai văzut-o!
- Ce să văd?
- Burta. Of, Doamne, nu burta! Pe tipa aia, pe Silvioara.
- Am mai văzut-o, după armată, de mai multe ori cu ăla, dar la puţin timp după revoluţie am aflat că a plecat în State cu bărbatu-său. Se spune că face bani frumoşi acolo la un circ, după părul de pe burtă.
Din nou am tăcut amândoi, dar simţeam că Petrică pregăteşte şi el o lovitură, şi chiar aşa a fost:
- Ţi-am spus măi, Niculaie, de suedeza pe care am cunoscut-o pe vremuri la mare?
- Nu, ce suedeză?
- O, una mortală! Făceam plajă chiar lângă ea, şi mă gândeam cu regret că trebuia că îmi strâng ţoalele şi să plec acasă, pentru că nu mai aveam bani decât de două cornuri şi de bilet de tren. Sau pentru patru cornuri, nişte beri şi ceva mărunţiş naşului, dar era riscant pentru că în plin sezon erau multe controale de stat. Deci, ultima plajă, două cornuri şi cu regret: ura, şi la gară! Mă uitam cu jind la blonda de pe cearceaful de lângă cearceaful meu, când, deodată, s-a întors spre mine şi mi-a spus ceva în limba lor. Nu înţelegeam suedeza, aşa că m-am mutat lângă ea pe cearşaf, şi vorbeam prin semne. Ce piele fină avea Inge, şi ce buze…
- Ce Inge?
- Inge, suedeza! Aşa o chema. Am reuşit să îmi dau seama după vreo trei ore de vorbit prin semne şi pipăieli.
- Aha, deci!
- Am făcut o mare greşeală atunci. Am stat cu ea la hotel zece zile pe banii şi nurii ei deosebiţi.
- Ce greşeală, Petrică? Eu aş fi stat tot sezonul, şi apoi, din cavalerism dezinteresat, o conduceam până acasă la ea în Suedia ei natală, să învăţ limba!
- He-he! Eram pe vremea lui Ceaşcă, măi Niculaie. Greşeala mea a fost că am stat zece zile. Trebuia să stau numai nouă, pentru că în a zecea zi, m-au luat pe sus băieţii veseli de la securitate. Eram tânăr şi cu capul în nori, aşa cum sunt şi acum. Ce am mai tras cu ăia vreo două zile, nici nu îţi mai spun. O ţineau una şi bună că m-am cuplat cu aia numai să îi vând secrete de stat. Eu şi secretele de stat! M-a pufnit râsul când am auzit ce debitează ăia acolo în birou. Cică, ce i-am spus şi de unde cunosc eu planurile de apărare strategică în caz de conflict. De unde să cunoască unul ca mine planurile de care aiurau ei, pentru că eu abia îmi terminasem liceul şi, dacă nu intram mai departe, trebuia să plec în armată direct la trupă.
- A, era înainte de armată?
- Da, mă! Abia trecusem de 19 ani şi mi-am permis o scurtă vacanţă la mare să sărbătoresc luarea bacului. Eu şi spionul!
„- Ce ai vorbit cu duşmana poporului, tovarăşe!”, bătea cu pumnul în masă un împuţit de civil scund şi slab ca un somalez scârbit de viaţă. Mai era şi plin de coşuri, şi avea bube de la coşurile rupte pe toată mutra. Şi pe frunte avea bube!
„- Nimic, dom… tovarăşe!”
„- Cum nimic mă! Stai zece zile şi nopţi cu ea, vă fâţâiţi peste tot, mâncaţi la cele mai scumpe restaurante şi… de unde ai tu atâţia bani?” vorbea cu ciudă ăla şi, zbeng, cu pumnul în masă exact sub botul meu.
„- Păi are ea, toaşu…! Eu nu am, că abia am terminat liceul şi am venit să mă relaxez trei zile înainte să mă apuc să învăţ pentru facultate.”
S-a enervat mai tare când a aflat că eu trăiam de pe urma tipei ăleia faine, în timp ce el, plin de coşuri pe faţă, ne urmărea peste tot. Mai mult ca sigur că ne urmărea şi pe plajă îmbrăcat în costum şi la cravată. A privit prin birou, şi singurul lucru mai voluminos care era acolo şi pe care a pus mâna, a fost o carte de telefoane, cu care a început să mă lovească peste tot, în timp ce eu îmi apăram capul cu mâinile.
„- Zi mă, ce te-ai înţeles cu ea în defavoarea ţării tale!” şi dă-i cu cartea. Avea antrenament bubosul, că nu s-a lăsat până nu a făcut cartea ferfeliţă. Printre loviturile primite, am încercat să îi explic că eu cu Inge nu ne puteam înţelege deloc pentru că nu ne înţelegeam unul altuia limba, şi că mai mult vorbeam prin semne.