Trecem grăbiţi pe lângă ei
Şi nu avem nimic de spus,
Copii uitaţi de către zei,
Ce zboru-n faşă le-au răpus.

Strâmbăm din nas că sunt murdari
Şi-au haine rupte şi-s desculţi,
Dar suntem, Doamne-atât-de-avari
Şi nu ne pasă de cei mulţi.

Uităm c-au suflete şi ei,
Nu-s doar imagini în decor,
Zicem scârbiţi că-s derbedei,
Ce-s oare-atunci părinţii lor !?

Şi tot din carne sunt făcuţi,
Iar rănile la fel îi dor,
Loviţi de soartă de micuţi,
Se chinuiesc în lumea lor.

Să alinăm, pe cât putem,
A sufletului lor tumult
Şi chiar atunci când bani n-avem,
O vorbă bună, oare-i mult ?

„… în ceea-ce-este-vizat-prin-întrebare rezidă, ca ceea ce este propriu-zis avut în vedere, ceea-ce-se-obţine-prin-întrebare…” – Martin Heidegger – Fiinţă şi timp (cap. Structura formală a întrebării privitoare la fiinţă)

            – Deci, unde mergem? Te-ai hotărât?

            Mă uit la ea şi schiţez un zâmbet. Unde să mergem? La mine? La tine? Oriunde şi nicăieri?

            Îmi mai aprind o ţigară. Să pot medita asupra destinaţiei noastre, îi spun. Nu îşi dă seama şi zâmbeşte şi ea, încurcată şi înciudată. Oricum, nu te-am luat pentru minte. Pentru ochişorii ăia ai tăi şi pentru zâmbetul tău fără riduri, pentru asta. O ştii şi tu acum, dar a început să nu-ţi mai pese. Ce rost ar avea? Vom ajunge acolo unde ştii şi tu. Degeaba.

            Rotocoale, rotocoale, fumul albăstrui iţi mângâie sânii, urcă încet-încet spre gât şi apoi te îneacă. La fel ca şi mine, aseară. Numai că, atunci, dintre noi dispăruseră finele şi de firmă bariere pe care le îmbraci în fiecare zi. Şi atunci nu erai înciudată, darămite încurcată.

            - Ştiu că sunt frumoasă, dar îmi răspunzi astăzi?

            Mă uit insistent la ea. Unde mergem. Oriunde şi nicăieri. Dar nu îi mai zic asta. Încă mă gândesc. Nu are de unde să ştie unde vom fi în următoarele ore. În nici un caz la mine.

             Ştiu că acelaşi lucru l-am întrebat şi eu, odată.

            - Unde mergem?

            - Mergem undeva unde o să te simţi mai bine, o să vezi, o să fie bine, o să fie mai bine…

            Da. Începeam să înţeleg unde vom ajunge. În nici un caz acasă. Vom merge acolo unde nu mai fusesem în primii cincisprezece ani de viaţă. Dar, asta este. Trebuie să mă fac mai bine.

            Am plecat în zori. A stat cu mine toată noaptea şi a încercat să mă îmbuneze. Încă mai visam când a venit asistenta şi a spus:

            - J., în jumătate de oră soseşte ambulanţa. Strângeţi repede lucruşoarele, şi coboară la camera de gardă, pentru un ultim set de analize.

            Vezi tu, mama era invizibilă.

            Cu toate astea, pe ea am lăsat-o să îmi strângă repede… lucruşoarele, că de! eu trebuia să cobor pentru un ultim set de analize. Mă obişnuisem. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară mi se lua un ultim set. Păi dacă eu eram un caz mai… special? De ce nu? Doar nu sângele îmi lipsea…

            Cobor. Aceeaşi asistentă neîndemânatică încearcă să-mi găsească venele (la cele patruzeci şi cinci de kilograme pe care le aveam, era şi foarte greu…), aceeaşi asistentă începătoare îmi spune că ţi se ascund venele de frică (cred şi eu – doar era prima mea întâlnire cu un ac…), acelaşi director al spitalului vine (da, chiar sunt special) şi salvează ziua; şi, în plus, îmi dăruieşte încă o echimoză – aşa, ca o încununare a tuturor ultime seturi…

            Dar, chiar nu mai contează. În nici o oră voi fi plecat şi voi fi lăsat în urmă spitalul ăsta infect, cu toţi doctorii lui specialişti şi cu toate asistentele lor la fel de profesioniste. În curând, la capitală!

            - J.! Mai eşti aici? ALO!

            Momentan, abonatul… Nu îi spun nici asta. Îmi este prea… dragă? Din cauza ochilor ei negri, orbitor de negri. Perfecţi… nu, nu – nu perfecţi. Ideali, dacă pot spune aşa. Şi i-am zis-o de multe ori. Dar, nu m-a crezut. Nici măcar odată. În fiecare dimineaţă, imediat după ce mă „asistă” la o ţigară – repede, în baie, la sulimenit! Mereu râde când aude cuvântul ăsta. Iar eu mereu îl folosesc. Doar să o pot auzi chicotind…

            Îi zâmbesc iar, şi o privesc. Fumul îmi inundă plămânii.

            Acolo am început să fumez, în Bucureşti. Locul în care urma să mă fac mai bine. Şi într-adevăr, aşa a fost. Mai bine. Chiar nu conta ce fel de mai bine, era un mai bine.

            În două săptămâni am pus douăzeci de kilograme. Mult, nesperat de mai bine. Atât de mai bine, încât a crăpat pielea pe mine – pe spate, pe braţe, pe coapse, pe.

            Acolo am început să fumez. Prima dată eram la… nu, nu mai ştiu unde. Era o cameră prăfuită, cu soarele arzând parchetul crăpat, cu flori de mucigai, şi cu – pentru un moment – fără raţiune.

            Eram culcat pe burtă, cu fruntea sprijinită de o pernă – întocmai cât să pot respira din când în când. El, în halat verde, şi ea, în halat alb, ieşiseră. Mi-au spus că se vor întoarce repede. Înapoi, au şi specificat. Bine; oricum nu aveam de gând să… de fapt: oricum nu puteam pleca nicăieri. Îi aştept. Şi în cinci minute se întorc. Înapoi, trebuie să spun. Glumeau, erau veseli, încrezători, radiau ai fi putut spune.

            - Pregătit? Normal că eşti pregătit… nici nu o să ştii când s-a terminat.

            Iar eu… Da, te cred… Doar suntem în cap…

            Şi cam atât. Vezi, el, doctorul, deja îşi începuse treaba. Iar eu, pacientul, deja ar fi trebuit să nu mai ştiu nimic de mine. Şi aşa a şi fost, pentru o clipă.

            Şi ce clipă! O eternitate în care am putut învăţa toate limbile pământului – mă rog, esenţialul lor – pentru ca apoi, în aceeaşi clipă, să exprim toată această cunoaştere.

            Şi am fost ascultat. Pesemne i-am speriat pe cei doi. Pe verde şi pe albă. Nu au înţeles ei tot ce am spus  – că de! cine e mai… special ca mine? – dar s-au putut dumeri de unde geniul meu. Verdele s-a făcut roşu, iar alba s-a îngălbenit; praful a început să dănţuie, iar soarele în continuare a strălucit.

            - Ei uite că am făcut-o şi pe asta… În loc de biopsie, îmi ieşea o autopsie! şi încercă să râdă – ăsta era doctorul.

            Eu unul nu i-am înţeles gluma – după atât efort (că nu-i chiar uşor să fii geniu doar pentru o clipă) mintea mea îşi luă o mică vacanţă.

            Şi, peste zece minute, după ce biopsia-autopsie mă terminase (că doar nu pot să spun că se terminase), am aprins prima ţigară.

            Ca orice primă dată. Cu un ochi în stânga, cu un ochi în dreapta (nu, nu sunt atât de special încât să am ambii ochi pe partea… stângă) şi cu urechile ciulite. Cu ţigara proaspătă, albă, mentolată şi mai proastă decât toate. Cu o mână ferm apăsând rana de la spate, şi cu cealaltă tremurândă încercând să aduc lumina. Cu nările umflate în aşteptarea noii senzaţii. Cu mintea răvăşită. Cu cerul prieten.

            Nu a fost nimic special. Era ca şi cum m-aş fi născut cu ţigara în mână. Şi, ce-i drept, aşa a şi fost.

            - J.! Dacă mă mai ignori mult, plec singură şi să nu mă mai cauţi.

            Şi dă să se ridice.

            O privesc mirat. Sting ţigara, care oricum e pe terminate. Nu o înţeleg, aşa cum nici ea nu mă înţelege pe mine. Ne potrivim atât de bine…

            - Hai măi, beib, de ce te superi aşa? Ştii doar ce zi infectă am avut astăzi… Şi dacă nici tu nu mă înţelegi…

            Nu îmi răspunde. Însă rămâne pe scaun. Frumoasă ca niciodată, radiind aş putea spune.

            - Uite, îmi pare rău că te-am supărat… (ce-i drept – al naibii de uşor te mai superi). Uite, mai stăm până aduce chelneriţa nota. Şi apoi plecăm. Până atunci, aş vrea să te mai privesc puţin, doar atât…

            Lovitura de graţie. O cunosc atât de bine… Şi ea crede că mă cunoaşte.

           Ne-am întâlnit în primul an de facultate. Bobocei. Habar nu am ce a văzut la mine, habar nu am de ce încă mă mai aşteaptă. Încă de pe atunci îmi apăruseră cearcăne, slăbisem nesperat de mai bine şi citisem Cioran – venisem după un an de convalescenţă. Blugi mai largi ca oricând, tricou la fel de mare, şi cerul… mai întunecat.

            Ea – cu o fustiţă scurtă, o palmă sub fesele rotunde şi tari, cu o bluziţă şi mai scurtă, să îi poţi admira abdomenul plat (fără pic de celulită, pe atunci), cu săndăluţe care să nu iasă în evidenţă – decât atât cât trebuie. Ea – cu totul la diminutiv.

            O oricare alta. Şi, cu toate astea…

            Îmi mai aprin o ţigară.

            - Mai ţii minte? Prima dată când venit la tine?

            Roşeşte. Nici nu ştie că încă o mai iubesc, aşa – “imperfectă” – cum este ea.

            Roşeşte. Şi nu ştiu de ce. Am văzut un film, şi am vorbit. Atât. O seară epicureiană. Am vorbit despre totul şi despre nimic. Am vorbit despre ea şi despre mine.

            - Vrei o cafea? mă întreabă.

            - Mi-ai pus gând rău, nu? şi îi fac din ochi. Sângele îi năvăleşte în obraji. Sper să nu o mai ruşinez, măcar în seara asta.

            - Ei, pe naiba… Eram şi eu o gazdă bună şi tu tragi repede concluzii…

            Nu, că tu nici cu gândul nu ai gândit…

            - Bine, mulţumesc, dar fă-o fără zahăr.

            - Oricum eu nu beau… Am avut timp să dorm azi la seminar.

            Râdem amândoi.

            Bine cel puţin că ai avut timp. Eu? Eu nu am niciodată timp – sunt atemporal, eu şi părerile mele. Şi tu nu eşti decât una dintre ideile mele frumoase.

            - Nici nu ştii cât mă bucur că ai venit pe la mine… Sunt unele zile în care mă simt atât de singură, atât de mică…

            Păi de unde să ştiu? Întotdeauna am fost înconjurat de prieteni, întotdeauna oamenii m-au iubit…

            Prieten… Ce cuvânt uzat! Ce înseamnă acum şi ce ar fi trebuit să însemne… Mergem la o bere, vedem un film, jucăm un fotbal şi: prietenie instant! Dar, ferească sfântul să ai nevoie de o vorbă bună, de cineva care să încerce măcar să-ţi împărtăşească suferinţa… În primul an de spital ştiu că mereu sunam pe la „prieteni” vorbeam cu ei şi, de fiecare dată când închideam telefonul, abia aşteptam să vină a doua zi în care să… Dar, nu mă sunau. Ci tot eu pe ei. Prieteni.

            Nu mai cred decât în suflete dragi… decât în propriile mele păreri despre cineva. Aşa, nu trebuie, NU TREBUIE, să mă aştept la nimic.

            Tu? Tu eşti unul dintre acele suflete.

            Ştii? Oare ştii tu ce este aceea singurătate? Atunci, trebuie că îi cunoşti melodia… Începe încet, încet, din linişte, cu bătăile inimii tale…

            Trebuie că ştii că nici inima nu mai este a ta, ai smuls-o din piept acum mai bine de… ani de zile şi ai trimis-o în lume, ai vândut-o pe două oglinjoare negre. Ah, oglinzile! Ce bine arătam în ele!

             Da, sunetul singurătăţii… începe cu bătăile inimii, încet şi rar. Şi nu este o bătaie oarecare… un „beat”. Apare de niciunde, de undeva unde tu ştii că nu  mai este nimic. Şi bate, şi toacă. Şi se hrăneşte din fiecare gând cu care te-ai gândit vreodată, fiecare gând al tău – şi numai  al tău –  despre tine.

            Brusc, îţi auzi plămânii înecându-se. Nu vorbesc aici despre tuse tabagică, măgărească sau mai ştii tu cum… Pur şi simplu altfel. O poţi compara cu acele cânturi funebre omagiind amintirea celor petrecuţi – dar în care poţi descoperi zâmbetul apropierii de altceva decât lumea fumurie în care ai trăit atâţia ani. Da, un recviem în care, totuşi, măcar speranţa nu a murit.

            În ultimul act auzi viorile. Normal, plângând. Credeai altceva? În singurătate ele nu pot decât să plângă. Este ţiutiul ăla pe care îl auzi de fiecare dată când, noaptea târziu, te culci şi încerci să adormi. Nu, nu este un semn că eşti  obosită sau că îţi este somn. Este neliniştea faptului că între tine şi cel de lângă se cască o prăpastie de neumplut şi peste care nici un cuvânt-punte nu poate fi ridicat. Celălalt? Fizic este lângă tine. Dar sufletul lui…

            Viorile… de când le aud le compar cu sunetul pânzei fine trecute peste oasele golite de trecerea vremii… La început nu auzi nimic, dar zgomotul acela este şi va fi până când din structura aceea dură şi rezistentă nu a mai rămas decât un praf albicios pe care prima suflare îl va spulbera. Şi atât.

            Oare ştii tu ce înseamnă să fii singură?

            - Da? Păi l-am descărcat şi eu acum câteva zile de pe reţea, era cotat bine… nu vrei să îl revezi?

            - De ce nu… Oricum nu îţi voi spune nimic din ce gândesc, să nu îţi întunec şi ţie cerul. Asta trebuie să o faci doar tu. Genial film – absurditatea lumii şi acceptarea ei… E singura comedie la care am râs de fiecare dată când am vizionat-o.

            - Da? Ce era să ratez…

            Şi câte ai pierdut…

            Cam asta a fost prima noastră (?) seară. Am vorbit tocmai ce nici unul din noi nu gândea. O fi bine? O fi rău? Acum, nu mai contează.

            - Unde mergem? Păi asta e cea mai simplă întrebare!

            - La tine, nu? şi ochii îi râd.

            - La mine să fie! Dar, mai întâi, să termin ţigara asta…

offf… nici nu ştie că eu îl înţeleg, cu… puţina mea minte…

În fiecare toamnă, bunica Elena pregăteşte fasolele, abia strânse de pe câmp, pentru a le depozita peste iarnă. Iar nepoţii ei o ajută întotdeauna pentru că, o dată nu este o treabă uşoară şi apoi, ei ştiu că bunica lor găteşte cele mai bune bucate din fasole. Aşa că şi anul acesta cei trei nepoţi au dus sacul de fasole, de toate culorile, albe, roşii, negre, pistruiate, în beci, în locul cel mai uscat.
Şi pentru că bunica are bunul obicei de-a ţine în beci şi o băncuţă, pentru a-şi mai trage sufletul, când oboseşte prea tare, şi nepoţii s-au gândit să se aşeze puţin şi să arunce o privire prin beci: de toate adună bunica aici…
- Uite, vezi, din putina aia de colo ne dă bunica cea mai bună brânză.
- Oh, da, nimeni în sat nu pune mai bună brânză la putină decât bunica !
- Ia uitaţi, şi beţele pentru struguri !
- Da, şi pentru cârnaţi… pentru când taie porcul !
- Şi rafturile cu murături… oh, şi unul cu dulceaţă!
- Ssst… dar ce se aude?
- Oh, Ian, tu tot nu te-ai mai obişnuit cu zgomotele din beci !
- Da, bine, dar de data asta chiar că se aude ceva. Ascultaţi puţin!
- Bine, să vedem ce mai e de data asta? Că data trecută ne-ai ţinut aşa câteva minute bune numai pentru că foşnea ceva în buzunarul nu ştiu cui.
- Ssst!
- Ssst!
- Da, de data asta are dreptate… parcă sunt nişte voci.
- Sigur hoţii lui Ali Baba s-au mutat în beciul bunicii … ce zici de asta, Ian?
- Stai, ascultă … astea nu sunt voci de oameni.
- Dar eu nu ştiu decât voci de oameni. Ce altceva poate fi?
- Uite, din partea aia vin vocile, dinspre sacul cu fasole, pe care tocmai l-am adus în beci.
- Staţi! Linişte! Auziţi?

- Ba voi să plecaţi, că sunteţi negre !
- Ba voi, că sunteţi albe !
- Dar noi ce să mai zicem că de fapt numai noi avem dreptul să stăm aici, că suntem roşii şi cu pistrui ?
- S-o credeţi voi! Ba noi, că suntem numai roşii. Uitaţi-vă la voi cum arătaţi: voi, fasolele albe, nu sunteţi nici măcar albe, că una două vă murdăriţi, voi, astea negre, nu vă deosebiţi de negrul tăciunelui, iar voi, pistruiatelor, nici n-ar trebui să vă numiţi fasole, că ne faceţi neamul de râs.
- Dar cine vă dă vouă dreptul, fasolelor roşii, să vorbiţi aşa de noi, fasolele albe. Că doar de!… noi suntem cele mai căutate, cu noi borşul iese limpede şi curat.
- D-apoi voi nu ştiţi că nepotului preferat al bunicii, Ian, îi plac fasolele negre, pentru că noi, într-adevăr, suntem cele mai gustoase.

- Hei! Hei! Păi n-am ştiut că tu, Ian, eşti nepotul preferat.
- Şi nici că fasolele au aşa o problemă.
- Staţi, că mai spun ceva.

- Noi, fasolele pestriţe, ne-am cam săturat să stăm în acelaşi loc cu voi. Din cauza voastră, ne pierdem şi pistruii, şi suntem tot mai puţine de la an la an.
- Noi vrem să avem sacul nostru, numai sacul cu fasole albe. Ce frumos sună: sacul cu fasole albe !

- Tare bine mai era pe câmp când un lujer avea numai fasole roşie! Nu ne amestecam cu voi, guralivelor!
- Oricum, pe câmp era mai bine pentru noi, fasolele negre, şi nu aici, în întunecimea beciului.
- Ei, era bine pe câmp! Aţi uitat de ploi, de soarele care dogorea?
- Oh, să nu mai spun de insectele care ni se urcau pe cap.
- Dar şi când venea câte un fluturaş, nu era frumos?
- Dar ai uitat când veneu oamenii şi ne stropeau cu nu ştiu ce soluţie, că nu ne mai reveneam o săptămână ?

- Oh! Dar aici e gâlceavă mare. Să mergem să-i spunem bunicii. Să vedem ce putem face.
- Păi nu ştiu dacă putem face prea multe, că doar sunt deja toate în sac.
- Poate la anul.
- Dar poate putem să le ajutăm acum, anul acesta, ca să nu se certe toată iarna.
- Cred că ai dreptate. Că din cauza gâlcevii ar putea să crape fasolele astea şi nici bucatele lui bunica să nu mai iasă bune.
- Aşa e.
- …oare are bunica patru saci mai mici? Hai s-o întrebam şi să-i spunem de cearta fasolelor.
- Bunică, tu ştiai că fasolele tale nu se înţeleg între ele acolo, în sacul cel mare, din beci?
- Oh! Bineînţeles! În fiecare toamnă, când le pun în sac, nu încap unele de altele. Voi ştiţi că şi fasolele sânt ca şi oamenii: se ceartă între ele pentru te miri ce.
- Da, da acum îşi reproşează că unele sunt albe, altele negre. Mie mi se pare o problemă serioasă.
- Are să le treacă până-n primăvară, mai ales că de la o lună la alta vor fi tot mai puţine.
- Dar ştii, bunică, nepotul tău preferat a găsit deja o soluţie.
- Nepotul meu preferat? De unde aţi mai auzit-o şi pe asta?
- Păi, de la fasole.
- Măi, dar vorbăreţe mai sunt fasolele astea!
- Păi, n-ai spus matale că fasolele sunt ca oamenii.
- Bine, bine… şi ce-a spus nepotul meu preferat?
- A spus să punem fiecare culoare de fasole în sacul ei… deci am avea nevoie de patru saci.
- Patru saci? De unde să iau eu patru saci?
- Las’ că trag eu o fugă până la magazin.
- Cum, chiar aveţi de gând să le separaţi? Asta nu-i treabă uşoară. O să vă ia cam o săptămână.
- Două zile, bunică, şi gata! Fasolele au să fie fericite.

Zis şi făcut. Ian mai că a zburat să cumpere sacii, iar ceilalţi doi nepoţi s-au şi dus în beci şi au deşertat sacul cu fasole într-un vas uriaş, de metal.
Şi uite aşa, în trei zile, cei trei nepoţi au dovedit să separe fasolele. Acum, bunica avea un sac de fasole albă, unul de fasole neagră, un sac de fasole pestriţă şi altul de fasole roşie, iar nepoţii erau tare mândri de munca lor.

A venit şi iarna. Bunica era fericită că beciul îi era plin cu de toate, iar astăzi, tocmai s-au anunţat la masă nepoţii. Aşa că va trebui să coboare în beci şi să aducă nişte fasole, cred că va aduce fasole pestriţă… sau neagră… în fine, o să vadă ea, când ajunge în beci

Dar cum s-a apropiat de saci, numai ce aude :
- Apăi tot mai bine era când eram cu toatele împreună, ziceau fasolele albe.
- Mai împărtăşeam impresii de pe câmp, ziceau şi fasolele negre.
- Să nu mai spun că tare ne-am mai plictisit să vedem numai pistrui în jurul nostru.
- Mi-aduc aminte cum odată fasolea neagră ne-a spus o poveste frumoasă despre o pasăre care a poposit pe lujerul ei.
- Of! Ce vremuri!

A stat bunica aşa şi a ascultat şi nu-i venea a crede.
- Cum, acum, vor să fie iar împreună? Bine, tot nu ştiam eu ce culoare să aleg pentru azi. Aşa că am să iau câte un pic din fiecare şi uite aşa am să fac un borş de fasole negre, albe, roşii şi pistruiate, la un loc.
La masă, nepoţilor nu le venea a crede: toate culorile de fasole în acelaşi castron!
Atunci bunica le-a spus ce a auzit ea, de data asta, în beci.
Şi uite aşa, printre zgomotul de linguri şi castronele, printre cuvintele bunicii şi râsetele nepoţilor pe seama neamului fasolelor, afară se aşeza, liniştită, zăpada.

Şi nimeni n-a văzut cum două fasolele au sărit din castronel şi s-au pitit sub solniţa de sare.
- Ce bine că suntem din nou împreună, surioară!
Fasolica roşie îi spunea celei albe.

Sunt casa fără uşi dintr-o poiană
împrejmuită de salcâmi bizari.
Trec des prin mine spadasini bondari,
raze năuce puse pe hârjoană.

Prind vaiete dintre cireşi amari
când floarea li-i prădată de prihană,
când boarea serii-mi suduie a goană
truditul gând că n-ai să mai apari.

Pe-obrazul pietrei iarba răsfăţată
mi-e pernă-n căpătâi şi-am aciuat
un cuib de rândunică-ntârziată
să-şi fulguiască dorul nezburat.

Nici vântul nu mă uită niciodată,
chiar dacă-l vreau în locul tău – plecat.

Trage aer adânc în piept şi…

…greu îmi mai vine… serios. Mereu am făcut ce am vrut, şi acum – aruncat în faţa unei sarcini atât de neplăcute – nu am nici o idee despre ceea ce aş putea… scrie. Făcutul şi scrisul, sunt cam tot pe acolo, vezi şi tu – că eu abia am văzut. Înainte nu făceam nimic. Scriam mult, dar nu făceam nimic. Ţin minte nopţile alea în care stăteam la lumina ţigării şi citeam… nu stiu, să zicem Eliade, şi câteodată scriam câte o pagină de notiţe la fiecare pagină de carte citită. Ce mai scriam eu atunci… Aaa, nu citeam nuvele, mai… Păi ar fi trebuit să citesc atunci… Scuze: ar fi trebuit să gândesc atunci. La Eliade, când citeam Eliade, mă uitam pe chestiunile alea filosofice… Aaa… despre epifanii, despre orgii celeste, despre timp… chestii din astea… fenomenologice. Frumos, frumos… Măi, ce mai scriam. Şi înţelegeam fără să mă chinuiesc prea mult… Aaa, păi acum vreo doi-trei ani, deci aveam ceva ani. Nu contează asta, oricum. Bătrânul meu spunea că niciodată nu e prea târziu pentru citit, dar e bine să te apuci devreme. Eu m-am apucat târziu. Şi, sincer, cred că am recuperat… unde eram înainte să mă întrerupi… da, la Eliade şi la cât scriam eu. Mult. Am terminat. Uite, vezi? Puteai să mă laşi că oricum nu mai aveai de aşteptat. În fine… S-a dus povestea mea despre cât de mult scriam eu înainte. M-au întrerupt unii în timpul vieţii şi mi-au zis să fac ceva despre… ceva anume. Mi-au zis să citesc şi să fac o lucrare de multe pagini, cu multe note de subsol, cu o mare bibliografie şi în care să îmi pun părerea mea proprie şi personală… Mda… Bun aşa… Trebuie să creez, trebuie să fac, trebuie să scriu… Mda… Bun aşa…. Mă duc să fumez. Fumezi? Nu? Eu trebuie să fumez. Şi trebuie să te anunţ că eşti pe cale de dispariţie… serios. Hai şi tu, îmi ţii companie, mai vorbim, poate îmi vine şi mie o idee…

…ţine înăuntru…

… ooo, daa… bunăciune. Vorba vine. Nu găsesc nici o plăcere în a fuma. Şi nici nu pot să spun că sunt dependent. Nu, chiar nu pot să spun, oi fi eu – dar am prea multe… dependenţe. Ţigara asta e mai mult un mod de distracţie. Serios, când mă gândesc fumez o ţigară şi mă pierd în fumul ăsta albăstrui şi gata atenţia mea de la mine! Puf-puf… fără pas. Sunt un egoist. Numai la mine gândesc… uite şi acum. Te văd cum caşti. Şi ce dacă? Nu te-am obligat să vii cu mine. Dar, e bine. Cel puţin nu îmi admir fumul singur. Vezi ce albastru este? Albăstrui, chiar, cu nuanţe de cenuşă. Camus… cenuşiu, cu nuanţe de albastru. Îl vezi vorbind despre absurd, despre absurdul dintre noi şi noi, spunându-ne că putem fi ca nişte fericiţi. Mda… aşa am zis şi eu. Ăsta e optimism? Aşa se vrea să fie – un optimism. Hehe, mă şi văd pe mine ridicând o piatră mare (daaa, odată am ridicat televizorul şi mi-am tasat vertebrele) la nesfârşit şi zâmbind, fenomenologic, înspre mine care mă uit la mine ridicând o piatră care nu sunt eu. Da, cum să nu. Poate că îmi lipseşte chestia aia, reducţiile alea prin care să pun lumea între paranteze (cum fac acum şi pomenesc de A. care are nişte picioare fenomenale… nu fenomenologice, până în sâ… nu, e doar un alt vis de-al meu; ce să facă ea cu mine?) şi prin care să mă concentrez până la erupţie – eu, în faţa ochilor mei, ridicând o piatră doar de amorul vieţii. Mda, cum să nu… Aberez, nu? Ştiu. Dar văd că tu taci, mă întrerupi doar aşa, să mă întrebi câte o chestie. Vorbesc şi eu pentru că îmi vine să fac nimic. Ştiu că trebuie să scriu, dar… cum poţi să împingi pe cineva de la spate, să-i pui o tastatură şi un monitor în faţă şi să îi spui să se reproducă? Ha-ha-ha. Punct. Ce amuzantă eşti. Da, poţi să îl aşezi la calculator, dar… Hehe, ştiu că ai înţeles, dar intram şi eu în joc. Nu, nu cred că eşti (pun lumea între paranteze şi spun: tare îmi mai vine să pun aici un smiley; unul din ăla care rânjeşte cu toţi dinţii, albi, perfecţi… ooo, da; textele fără poze sunt tare anoste; aşa, dacă dai peste vreo două pagini scrise ca şi cum autorul ar fi tras aer adânc în piept şi ar fi r…ăbufnit pe tastatură te întrebi: ce să faci – să citeşti, să nu citeşti… dacă citeşti, sigur te-apucă amocul de câte inepţii ştii sigur că o să găseşti; dacă nu citeşti, poate următoarele pagini vor fi interesante – dar nu le vei înţelege pentru că nu ai citit ălea două pagini… oki, m-ai pierdut… ca şi concluzie: o poză, un mic smiley rânjitor, îţi poate transmite cel puţin o mică parte din alea două pagini… banal, ştiu, dar… sunt banal) proastă, ţi-am mai zis. Dar, văd că vrei să îţi repet. Hehe. Ţi-ai dat până acum seama că vreau doar să repet. Hehe… văd că ţii la mine. Intrăm, că am terminat ţigara şi…

… nu da drumul!

… ce frig s-a făcut. Mi-au îngheţat coastele. Da, aşa este – nu pot să spun că sunt gras. De data asta, nici nu sunt gras. Mă zboară vântul în toate ideile… sau ideile îmi zboară în toate direcţiile? Nu contează. Mai bine să vorbesc aşa în toate. Uite, Kant. E de-a dreptul oribil. Foarte logic, tocmai de aia. La el vezi o notă de subsol pe pagina X care face trimitere la pagina Z, pagină care te trimite tot printr-o notă de subsol la Y. Prea… structural. Prea… nenatural. Prea… inuman. Păi, dacă am gândi toţi aşa, unde am ajunge? Nu e nevoie să răspunzi, ştiu cum am ajunge… dar nu am mai fi noi. Noi suntem altfel. Visăm, trăim, visăm altceva, trăim din nou… Kant e ca un maraton de al visurilor. Kant e ca un supra-om, sau daca vrei sub-om… Kant nu e om. Kant e cannot. E can’t. Îţi dai seama, dacă am fi toţi ca el? Hehe… viaţa sexuală a domnului Kant s-a rezumat la… Hehe… câteva rânduri, că restul erau de umplutură. Foarte amuzant, să refuzi plăcerea corpului în favoarea plăcerii (?) spiritului… Hehe, nu ştia ce pierde… Păi da, măi M, nu ştiai că vorbesc numai de pe dealuri? Acolo bate vântul cel mai puternic. Dincoace vine o idee de Eliade şi te pătrunde până la ultimul neuron… De dincolo, o idee de Kant care îţi spulberă şi ultima rezervă de autorespect… Şi la urmă, bate Camus care te încălzeşte, îţi intră până la suflet şi te roade, te macină ca pe o piatră ce ai devenit… citind. Pe dealuri. Iarnă, vară, toamnă, primăvară. Zi sau noapte. De pe dealuri. Foarte frumos acolo, ar trebui să încerci şi tu. Serios acum. Pe dealuri. La ţară. Verde. Albastru. Soare. Fără negru. De la pagini. Curat. Simplu. Frumos. Estetic. Sau aisthetik? Simţuri. Simţi. La maxim. Fără cărţi. Fără tastaturi. Doar natură. Atât. Punct. Hehe. Smiley. Poze. Fără. Pagini. Multe. Seci. Anoste. Urâte. Murdare. De. Geaba. Şi nu scrii. Doar… Re-creezi. Te. Frumos. Smiley. Punct.

Concluzia? Mai şi expiră, dacă nu – îţi pierzi frazele. Mă duc să ex…plodez.

Corăbii de iluzii îmi navighează-n gânduri
Din negurile vremii spre o lumină pură
Mai înţelept cu-o viaţă şi lecuit de ură,
Cu mâna tremurândă îţi scriu câteva rânduri.

E linişte adâncă aproape-i miezul nopţii,
Mă urmăresc imagini stinghere de-altădată,
E clasica poveste între-un băiat şi-o fată
Pierduţi unul de altul în valurile sorţii.

Pasteluri luminoase, noi doi la malul mării,
Valuri sinucigaşe sfârşindu-se-n faleză,
N-avem idei de viaţă aflate-n antiteză,
Scrutăm mână în mână nemărginirea zării.

Aş vrea să-ţi cer iertare, peniţa nu m-ascultă,
Dar inima curată o pune în mişcare
Şi îmi răsare-n minte o dreaptă cugetare:
Când ai prea mari orgolii iubirea este frântă.

Mai tot timpul revine, de parcă-i desprinsă din iarna ce trece. Primăvăratică sparge-n zăgazuri de gheaţă. Spun mai tot timpul, deoarece uneori nu-i aud bătaia ca de ceasornic, alteori….?!? Chiar aşa…alteori. De parcă aş fi în stare să pun piedici anotimpurilor ce vin şi-s duse.

Eternă trecere a timpului care mă apropie de un nou început sau dimpotrivă, mă îndepărtează depinzând doar de deplinătatea trăirilor ori a stării spirituale în care mă aflu, motivându-mi sau nu singurătatea trăirilor. Dacă nu, itineranta căutare a celui care să-mi ajute să intru în apa tulburată de înger, poate fi chiar aruncare în scârbă, lehamite de suferinţa-mi ce strigă la alţii. Aruncare în vâltoarea apelor limpezi ale vieţii tulburate de suferinţă, fizică sau morală, poate doar uneori şi în chip nevăzut de aripi de fluturi ce nu ştiu să zboare.

Există cu siguranţă singurătate ce nu poate fi împărtăşită, dar singurătate de neîmpărţită nu poate exista, pentru că totul se poate împărţi de vrei. Singurătatea poate fi împărţită la mai mulţi sau, de vrei, poate fi cedată celui ce o poate suporta, trebuie doar să-l găseşti pe cel sau pe cei ce vor să-ţi dea din singurătatea lor ca tu să-mparţi cu ei sau el să-mpartă cu tine. Devenind astfel singurătate aruncată-n scăldătoarea îngerească.

Secundă, minut, oră, zi. Enumeraţie de multipli ai timpului petrecut sau trecut. Diplomatic numit prezent. Dar ce este prezentul, dacă nu un trecut actual?…astfel numesc diplomaţia: arta de a face totul posibil. Timpul fiind acela ce transformă până şi imposibilul în posibil, deci timpul este cel mai mare diplomat, unul din acei mari ce depăşesc fără a egala.

- A mai trecut o oră.

- A trecut, cum de altfel au mai trecut multe alte…ore.

- De unde ştiu?

- Ceasul îmi arată, dar ce ştie ceasul despre trecerea timpului… El doar măsoară cu o măsură găsită de om. Măsuri care să dea proporţie faptelor, cuvintelor…Pesemne pot spune că a mai trecut o măsură de om măsurată. Trecut-a încă un ceas.

Doar că la fel, pot scrie că a mai trecut o vorbă, o faptă, un gând. A mai trecut un… a mai trecut o… Eternă trecere. În care uneori, cuvintele sunt mai presus de persoana care le spune. Nemaicontând individul, ci doar ceea ce transmite, (iar de ideea exprimată poate să întărească sau să distrugă în interioru-mi, dacă se aseamănă cu crezul despre mine şi mă înconjoară, dacă poate face să găsesc în spusele lui un drum pe care-mi doresc să-l urmez) ci doar măsura cu care măsoară.

Dacă cuvintele spuse de un oarecine întăresc, unesc, aducând în locul vrajbei pace, în loc de tulburare linişte şi iubire, chiar că nu mai contează fizicul discipolului atât timp cât maestrul creează unealta. Şi chiar că nu mai contează forma uneltei, estetica ei, atât timp cât este folositoare, devenind indispensabilă. Astfel, etalonul a devenit „unealta discipol” a cărui formă o accepţi ca pe o necesitate, nemaicontând frumuseţea ei.

La fel şi ziua sau zilele, pot fi frumoase sau urâte dar într-un cumul, pot da o viaţă trăită frumos. Astfel pot scrie:

- A mai trecut o zi.

- Trecut-a oare la fel cum trecut-au toate ce le-am trăit până acum?

- Nu, nu cred.

- De unde ştiu? Cum pot să-mi dau seama?

- Simt că am devenit mai înţelept, fiindu-mi oareşcum să spun mai bătrân. Cu toate că înţelepciunea nu este neapărat o virtute a bătrâneţii. Aici chiar şi aici totul are o măsură.

- În ce măsură voi fi măsurat şi cântărit? Care va fi etalonul? La care din timpi sau timpuri voi fi analizat?

Sper doar că nu la etalonul uman se va face această lămurire, deoarece nu voi fi găsit bun. Atunci nu voi mai fi în stare decât să fac lipituri de cârpaci. Vai, cum ar arăta gândul rupt, lipit cu bandă adezivă…chiar de-i incoloră. Colaj de gânduri „kiciute”! Rupturi suprapuse de ici, de colo, din viaţă. Conflictuală încercare de a sări peste etape. Este, dacă vreţi, conflictul etern între noua şi vechea generaţie. Adică încercarea de depăşire fără start doar cu o linie de finiş. Linie demarcată de fiecare generaţie în parte, împinsă de fiecare tot mai departe. Saltul peste etapă. Egalarea nemaiavând sens.

Iar totul revine în formă de gând desprins în primăvară!

- Eu nu înţeleg un lucru: de ce numai eu sunt pus întotdeauna în frigider, la rece? Trebuie răcit laptele, se ia castronelul verde şi în frigider cu el. Rămâne mâncare de la masă, în castronelul verde se pune, şi apoi în frigider cu el. Să ştiţi că eu chiar am să mă revolt.

- Da’ noi cu ce suntem vinovate, mă rog? Din contra. Ar trebui să ne simţim ofensate că stăpâna noastră nu ne ia în seamă, îi întoarce vorba Castronelul Galben. Uite! Pe mine s-a pus deja praful. Nesuferit mai e neamul ăsta al prafului! Peste tot se bagă. Zău aşa! N-am înteles de când m-am născut acolo, în fabrică, la ce-i bun praful ăsta.

- Ei, şi tu, acum! Noi vorbim de lucruri importante. Personalitatea nostră e în joc, iar tu faci teoria prafului, îl repede Castronelul Albastru.

- Vedeţi că nu înţelegeţi nimic. V-am spus de-atâtea ori că toate lucrurile, fie ele cât de mici, sunt importante în viaţa castronelelor. Iar tu, o ţii una şi bună cu personalitatea. Mai bine ai fi atent cum stai pe raft, că atunci ai să vezi tu ce înseamnă personalitate, nu se lasă nici Castronelul Galben.

- D-apoi ştiu că v-a dat Dumnezeu gură bogată. Mie îmi clănţănesc dinţii în gură în frigider, apa mă arde, detergentul ăsta nesuferit mi se bagă în suflet, iar voi îi daţi ba cu praful, ba cu personalitatea. Ce treabă am eu cu ele, zău nu ştiu.

- Să stii că ăştia se trag din acelaşi arbore genealogic, se aude şi vocea Castronelului Alb.

- Ei, ce mai este şi asta? Zău că nu mai pricep nimic. Săriţi de la una la alta. Şi apoi, spune nemulţumit Castronelul Verde, vorbiţi de parcă toată lumea ar fi învăţată ca voi.

- Ştii ceva, intervine Castronelul Galben. Nu-i nevoie să fii învăţat ca să-ţi dai seama că şi praful şi detergentul sunt la fel de nocive.

- De noci…ce? întreabă Castronelul Albastru, nedumerit.

- De nocive. Te pomeneşti că nici asta nu ştii. Mă întreb ce-ai făcut tu până să ajungi aici, pe raft cu noi? se burzuluieşte Castronelul Alb.

- Ştii ceva? Să nu te legi de personalitatea mea!

- Of! Iar a inceput. Nu ştiu de unde ştie castronelul ăsta ce-i aia personalitate.

De undeva, din casa, se aud voci de oameni şi, deodată, toate castronelele se liniştesc ca prin farmec.

Şi pentru că gâlceava a încetat, eu am sa profit să vă spun cât de frumoase sunt de fapt aceste castronele: Castronelul Verde are pe el desenaţi doi pui de caprioară, Castronelul Galben e pictat cu raze de soare, Castronelul Albastru, cu ghiocei, iar Castronelul Alb, alb ca zăpada, este tot numai o dantelă. De aceea le-a şi pus stăpâna lor împreuna, pe cel mai frumos raft din bucătărie : pentru că sunt cele mai frumoase.

Liniştea n-a durat însă mult, că numai ce se aude din nou Castronelul Verde :

- Sigur, ca de obicei. Când să vă spun şi eu din of-urile mele, voi vă luaţi la harţă. Sunt şi eu în fine pe raft cu voi, vreau să-mi trag sufletul şi când colo…, Uite! În loc să am puţină înţelegere din partea vostră, că doar de…suntem din acelaşi neam…

- Hm! se aude tuşind Castronelul Alb.

-Ei! Da! Ştiu, dragă, că tu vii de pe un raft mai sus, se grăbeşte să adauge Castronelul Verde.

- Hm! se aude acelaşi tuşit.

- Da. Mai ştiu că tu eşti din porţelan fin şi ai stat mai mult prin bucătăriile alea elegante, de care am auzit numai de la stăpâna noastră, când mai povestea prietenelor ei despre anii cât a fost studentă la Oxford. Într-o zi, când s-a întâmplat ca stăpâna să mă scoată şi pe mine pe terasă, chiar m-am gândit la tine, Castronele Alb. Şi mi-am zis:”Ce viaţă pe el! Nu frigider, nu resturi de ou, nu apă rece, nu apă clocotită.” Asta zic şi eu viaţă de castronel.

- Dacă-i mai spui şi asta, apoi chiar că o să i se urce detot la cap, intervine Castronelul Galben.

- Eu nu înteleg ce vi s-a căşunat astăzi pe mine! Acum vă luaţi şi de condiţia mea de castronel…

- Sss! Se aud iar voci de oameni.

- Cred că a venit stăpâna noastră acasă.

Şi cum stăteau ele acolo pe raft, în aşteptare, numai ce se aprinde lumina . Aşa au putut castronelele să vadă că stăpâna lor venise acasă cu o prietenă, căreia tocmai îi spunea ceva despre castronelele cele frumoase, de pe raftul din bucătărie.

În scurt timp, bucătăria s-a umplut de vorbele celor doua prietene, şi de mirosul de cafea.

Iar castronelele se dau în vânt după aroma de cafea. E adevărat că ele mai au şi alte preferinţe: aroma de vanilie, mirosul de pâine caldă,…. dar cafeaua le întrece pe toate.

Furate aşadar de aroma cafelei, dar şi de discuţia dintre cele doua prietene, – doar discutau despre neamul lor, al castronelelor, – n-au apucat să-şi dea prea bine seama de ce se întâmpla: Castronelul Alb era ridicat de pe raft şi numai ce-o aud pe stăpâna lor spunând :

- Draga mea prietenă, pe ăsta ţi-l dau ţie. Ştiu că porţelanul fin e pasiunea ta.

Cum aude Castronelul Alb una ca asta, se face şi mai alb la faţă decât era şi, întorcându-se către celelalte castronele, începe să strige :

- Nu. Nu merg nicăieri. Eu vreau să rămân cu prietenele mele….

- Ai spus ceva, dragă prietenă? Deci, pe asta unic ţi-l dau ţie.

- Hei! Hei! Ai auzit, dragă castronele? “Unic”! îi spune Castronelul Albastru celui Verde.

- Dar voi aţi auzit ce-a spus”Unicul” nostru? intervine şi Castronelul Verde.

- Nu. Ce-a spus?

- A spus că el nu-si părăseşte prietenele.

- Atunci să-l ajutăm să rămână cu noi.

Şi numai ce încep cele trei castronele să se foiască pe raft, gata-gata să-l răstoarne.

- Draga mea, dar ce se întâmplă cu raftul tău?

- Nimic. Ce să se întâmple? răspunde stăpâna castronelelor, aruncând o privire către raft, fără să observe ceva deosebit.

- Poate mi s-a părut mie…şi totuşi, uite!…dau să vina jos. Da’ ce zarvă fac!

- Cine? Cine?

-Castronelele care au rămas pe raft. Uite ce agitate sunt.

- Ajutor! Ajutor! prinde curaj Catronelul Alb din mâna prietenei. Nu, nu trebuie să mă las. Vreau să mă întorc la prietenele mele. Vreau să le spun că eu, de fapt, le iubesc…chiar mult…

- Uite! Şi castronelul din mâna mea se mişcă. Uf! Da’ ce puternic e! Mai mai să-l scap. Ştii ceva, dragă prietenă…Apreciez tare mult că vrei să-mi dai castronelul ăsta frumos, şi într-adevar se potriveşte cu celelalte pe care le am, dar cred că e mai bine să stea aici la tine, pe raft. Aşa am să-l pot admira când am să mai vin pe la tine să bem o cafea împreună.

Prietena s-a mai uitat o dată la castronel, i-a mângâiat dantela fină, şi apoi l-a pus cu grijă pe raft, alături de celelalte castronele, care mai aveau puţin şi cădeau de pe raft de atâta agitaţie.

Şi aşa Castronelul Alb a ajuns înapoi la prietenele lui, de-abia trăgându-şi sufletul de spaimă.

-Am reuşit! Am reuşit să-l aducem înapoi! strigă celelalte castronele în cor.

-Ba eu am venit singur, că doar eu….Oh! Nu! Nu-i adevarat. Toate am luptat din greu ca să vin înapoi. Ştii ceva, Castronelule Verde, data viitoare mă duc eu în frigider…

- Iar eu n-am să mai fac atâta caz de praf, se grăbeşte să adauge şi Castroneleul Galben.

- Iar eu….

N-au mai apucat să-şi termine promisiunile, pentru că stapâna lor s-a apropiat de raft, s-a uitat lung la castronele, le-a mângâiat pe fiecare în parte, dupa care a plecat să-şi conducă prietena, stingând lumina în urma ei.

Aşa au putut castronelele să vadă că afară începuse să ningă cu fulgi mari de zăpadă.

- Mai ţineti minte? Când ne-am întâlnit toate aici, pe raft, tot aşa, era iarna, şi afară ningea liniştit….îşi aduce aminte Castronelul Alb.

Eric Carle, autorul acestei cărţi s-a născut în 1929, în Syracuse, New York. La vîrsta de şase ani s-a mutat cu familia în Germania. Aici şi-a făcut studiile şi a absolvit Academia de artă din Stuttgart. Visul său, însă, era să revină în America, rămasă în memoria sa ca tărâmul fericit al copilăriei. În 1952, cu o mapă de lucrări sub braţ şi cu foarte puţini bani în buzunar, a ajuns la New York, unde s-a angajat ca ilustrator la departamentul de publicitate al New York Times. În urma unui afiş publicitar pe care l-a creat, a primit o cerere de la o editură de-a ilustra o poveste. Azi este unul dintre cei mai iubiţi autori de literatură pentru copii.
“Copiii sînt în mod natural foarte creativi şi dornici să afle mereu lucruri noi. În cărţile mele am încercat să le arăt că a învăţa poate fi ceva fascinant şi distractiv “, spune Eric Carle.
Cu un aspect bine îngrijit, cartea “Omidă mancacioasă ” abordează diferite teme legate de cunoaşterea de sine şi familiarizeaza copiii cu responasabilitatea.
Micuţii vor descoperi, cu siguranţă, că, indiferent de locul în care trăiesc, au câteva lucruri în comun: sunt inocenţi, curioşi şi dornici să-şi lase imaginaţia să zboare şi să descopere lumea în joacă.
Includerea mai multor ilustraţii sunt menite să educe şi să dezvolte gustul celor mici pentru artă.
Creată de unul dintre cei mai populari autori şi ilustratori, cunoscut şi admirat în întreagă lume, cartea încurajează şi invită copiii într-o lumea doar a lor, un tărâm fermecat.
Eric Carle, este autorul unor cărţi ilustrate atrăgătoare şi originale pentru copii.
“Omidă mancacioasă “, una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale , a ajuns în mîinile a milioane de copii din întreaga lume, dornici să exploareze în detaliu curiozităţile ce-i macină. A fost tradusă în peste 45 de limbi şi s-a vîndut în peste 25 de milioane de exemplare, de curând a apărut şi în limba română la editura Cartea Copiilor.
Arta lui Eric Carle este distinctă şi uşor de recunoscut. Lucrările sale sînt create prin colaj: începe prin a picta coli mari de hîrtie cu diverse modele şi texturi, apoi le decupează şi le lipeşte unele peste altele, pînă cînd obţine acele ilustraţii vii şi fermecătoare care l-au făcut cunoscut. Acestea sunt menită să dezvolte intelectul celor mici. Foarte multe dintre cărţile sale au forme neobişnuite, cu pagini decupate sau pliate, ceea ce le transformă în adevărate jucării pentru cei mici, putem spune că aceasta e o şi o capcană, pentru a atrage copiii să descopre lumea în inocenţa lor prin astfel de pasaje foarte bine ilustrate.
Cu “Omidă mâncăcioasă”, copiii de 2-4 ani pot învăţa să numere şi să cunoască zilele săptămânii, printr-o scurtă şi amuzantă povestire despre transformarea unei omizi în fluture .

Volum colectiv
Corneliu Zegrean, Ştefania Puşcalău, Dan David, Dan Sîrbu,
Ioan Gelu Crişan, Raluca Iordan şi Daniel – Dumitru Darie
Recenzie
de Patricia Lidia

Undeva la finele secolului XIX, Barbu Ştefănescu Delavrancea făcea o afirmaţie îndrăzneaţă pentru acea vreme: „România este patria noastră şi a tuturor românilor. E România celor de demult şi-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.” Tot el, în discursul prezentat la Ateneul Român, invitat de către Societatea „Tinerimea Română“, la data de 24 ianuarie 1915, spunea: „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscoleşte toate puterile din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existenţa lui şi-l face să moară de bună voie pentru liniştea şi mărirea unor urmaşi pe care nu-i cunoaşte şi nu-i vor cunoaşte. (…) Patria este înlăuntrul nostru şi o ducem cu noi peste ţări şi peste mări, şi numai când suntem departe şi în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, şi nu găsim mângâiere decât în restrişte şi în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri.”

Cuvintele sale au fost promotoarele unui volum colectiv de poezie, lansat recent de editura 3D: „Zalmoxes gratia, ab Romania condita”.

Încă de la început ne putem da seama că avem de-a face cu o carte mai puţin obişnuită: un titlu provocator, poate puţin ciudat prin alegerea scrierii sale în limba latină – „De la întemeierea României, cu mulţumiri lui Zalmoxes”, o tematica mai puţin utilizată în ultimele decenii şi autori de toate vârstele. Toate aceste elemente reprezintă sarea şi piperul unui volum mic, dar cuprinzător, în a cărui prefaţă prof. Constantin Juan-Petroi spune multe lucruri demne de luat în seamnă: „La început a fost, la cumpăna veacurilor XVI şi XVII, gestul lui Mihai Viteazul, încercarea de unire, prin forţa spadei, a tuturor forţelor româneşti în faţa pericolului otoman… Gest realizat, dar repede trecător…

Mai apoi, după alte două veacuri şi jumătate, glasul reunit al românilor, strânşi sub sceptrul revoluţiei paşoptiste pe Câmpia Blajului, de atunci numită «a Libertăţii», s-a ridicat din inimi transilvane chemarea «Noi vrem să ne unim cu ţara!»; un glas pornit spre celelalte provincii româneşti şi regăsit în programele Revoluţiei. Mai mult chiar, acum efemerida unire a Viteazului Mihai a devenit crez repetat, recitat şi cântat. La început ca «Horă a Unirii», mai apoi ca «Deşteaptă-te, române», ca «Tricolorul»… Refrene imnice pentru întreaga oikumenă românească… Din har poetic moldav s-au născut apoi cântarea lui Mateevici pentru «Limba noastră», ori «Balada» lui Ciprian Porumbescu, rapsodiile şi simfoniile cu caracter românesc ale lui George Enescu sau, sub penelul lui C. D. Rosenthal, tablourile Unirii din 1859. Poezia, plastica şi muzica deveneau embleme «Micii Uniri», pregăteau «Marea Unire» de la 1 Decembrie 1918.

Pe acelaşi drum, al Marii Uniri, s-au reunit în Bucureşti, de unde, de pe acum, «soarele răsărea pentru toţi românii», la marea Expoziţie din 1906, artişti din atâtea provincii vorbitoare de limba română şi purtătoare de tradiţii româneşti şi au început drumurile «Doinei» severinene dirijată de I. St. Paulian spre vecinătăţile bănăţene, ducând cu ele mesaj peste Carpaţi, aşa cum o făcea şi Badea Cârţan, «dacul coborât de pe Columnă», cum l-au văzut locuitorii Romei, purtând peste aceiaşi Carpaţi carte românească. Gesturi cultural prefaţatoare ale României Reîntregite.

Iar România Mare, drumul spre ea şi sentimentul împlinirii ei, cinstirea celor care au înfăptuit-o cu pana, penelul, bagheta ori sacrificiul suprem pe câmpul de onoare, şi-a aflat şi continuă să-şi afle cântare literară. Reunirea acesteia între coperte de antologie nu poate fi decât o altă cinstire ideii noastre de unitate de neam, chiar şi, sau poate mai ales acum, într-o Europă unită şi lume ce tinde spre globalizare.”

Îndelung disputată şi vehement negată, poezia patriotică revine în actualitate. Deşi nu este agreată de toţi cititorii, majoritatea luând chiar atitudine făţişă împotriva acestui gen de poezie, spunând că nu are viitor şi că nu va rămâne, se pare că, totuşi, mai există oameni care cred în puterea României de a se impune. Într-adevăr, epoca de glorie a poeziei patriotice românesti – în care contextul istoric justifica “înalt” subordonarea literarului la imperativele politicului – o constituie perioada paşoptistă. Sub semnul unei ideologii naţionale, aflate în căutarea febrilă a unor construcţii identitare şi mai decisă ca oricând să “înrădăcineze” mitic idealurile de libertate şi unitate naţională ale provinciilor româneşti, literatura care se scria în acea perioadă (în bună măsură sub stindardul curentului naţional şi popular de la “Dacia literară”) este una a patriotismului în cele mai variate forme de expresie estetică.

Toti poeţii cuprinşi în acest volum (Corneliu Zegrean, Ştefania Puşcalău, Dan David, Dan Sîrbu, Ioan Crişan, Raluca Iordan şi Daniel-Dumitru Darie) sunt purtători ai unei conştiinţe patriotice însufleţite de sentimentul istoriei, al trecutului glorios; ideile de patrie şi de libertate, mândria naţională şi aspiraţia spre un viitor luminos şi independent, un viitor al păcii, armoniei şi individualităţii impuse de necesitatea de a ieşi în faţă în această lume globalizată. Ei depăşesc limitările versului clasic şi reuşesc cu succes să dea expresie nouă unor atitudini şi simţăminte vechi, de când lumea.

Generaţiile se succed, dar sentimentul naţional nu se pierde: Raluca Iordan (n. 1991), Corneliu Zegrean – Nireşeanu (n.1934). Şi, chiar dacă şi-a părăsit patria-mamă pentru a-şi realiza idealurile pe tărâmuri străine, Dan David nu a uitat că este român.

Textele celor cuprinşi în această antologie se remarcă printr-o sensibilitate a scrierii şi a sentimentelor, printr-un non-conformism al expresiei trainice şi valide.

Acest volum colectiv încearcă să demonstreze tuturor că poezia patriotică adevărată nu este cea scrisă la comandă, cum s-a întâmplat de nenumărate ori în perioada comunistă, ci este cea izvorâtă din suflet. Din nişte suflete minunate, precum cele ale autorilor cuprinşi în „ mica nestemată”.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii, www.editura3d.ro, la preţul de 6RON.

Da? Oh! Dar văd că înainte de-a merge la culcare, ţi-ai făcut timp să schimbi apa la flori. Drept răsplată am să-ţi spun povestea celor doua flori ale soarelui.

Era în august, când floarea soarelui creşte înaltă şi zveltă de ţi-e mai mare dragul s-o priveşti. Aşa se face că într-o dimineaţă, Marga, o fetiţă de vreo cinci anişori, vecină cu mătuşa ta, deschide uşa la bucătărie şi numai ce vede două flori ale soarelui mai înalte decât gardul. Parcă crescuseră acolo peste noapte ! Amândouă se uitau în grădina ei şi-şi spuneau ceva una alteia.

Atunci, Marga îşi ia coşul şi se duce în grădină să culeagă nişte flori – că tot nu mai avea flori proaspete în vază – dar să şi audă ce-şi spuneau cele două flori ale soarelui.

- Oh, de când îmi doream să cresc mare! îi spunea floarea soarelui mai mică celei mai mari.

- Da’ de ce? o întreabă cea mare.

- Păi….de când eram mică, cât o aşchie, mă uitam prin crăpăturile gardului şi vedeam tot felul de culori în grădina vecină şi mă întrebam ce sunt.

- Şi ai aflat acum?

- Da. Sunt flori ca şi noi. Numai că nu mi-am închipuit că florile pot avea şi alte culori decât a noastră.

- Da’ ştii că ai dreptate! Că doar şi ele ca şi noi cresc la soare. Chiar aşa. Cum de nu sunt şi ele galbene?

Marga asculta şi nu-i venea a crede:

- Cum? Cele două flori ale soarelui chiar credeau că toate florile din lume trebuie să fie ca ele, galbene? Niciodată n-aş fi crezut una ca asta. Mă duc s-o întreb pe mama.

- Da’ nu trebuie să te duci niciunde. Şi eu îţi pot răspunde, se ridică din tufă o petunie roşie.

- Şi eu, se aude glasul cristalin al unui clopoţel albastu.

- Şi noi, se grăbesc să intre în vorbă margaretele.

- Ei! Da’ cum se face că voi ştiţi şi eu nu? le întreabă Marga.

- Păi noi creştem aici, în grădină, sub razele soarelui, îi răspund daliile.

- Ei, dar şi sub stropii de ploaie, că şi de ei avem nevoie ca să creştem mari, adaugă un boboc de trandafir.

- Da, aşa spune şi mama, aprobă bobocul de gura leului. Iar mama mea mai spune că şi de pământ bun avem nevoie, ca să creştem sănătoase.

- Dar să vă spun eu mai întâi de ce vecinele noastre de gard, florile soarelui, sunt galbene şi de ce se numesc aşa, se îndreaptă din lujer crinul cel înţelept. Pentru că ele îşi rotesc coroana după soare. Voi n-aţi văzut – şi aici se adresează el florilor soarelui – că dimineaţa sunteţi cu faţa la est, iar seara, vă întoarceţi faţa spre vest?

- Da. Ştim asta, şi chiar ne place. Dar voi, de ce aveţi alte culori decât noi ?

- Pentru că pe pământ sunt toate culorile. Toate cu rostul lor, mai adaugă crinul cel înţelept.

- Uite !Vezi? Eu sunt albastră ca cerul, spune floarea-de-nu-mă-uita.

-Iar eu sunt albă ca raza de lună, îşi ridică regina nopţii căpuşorul către floarea soarelui cea mica.

- Dar voi, garofiţelor ? De ce sunteţi mov ? intră în joc şi Marga.

- Noi suntem mov ca nasturii de la bluza ta, spun ele înălţându-se din tufe.

- Şi eu am o culoare. Sunt roz ca obrajii tăi, Marga, se apleacă din talie, muşcata.

- Şi noi…….

Oh, Ana-Maria, dar văd că aproape ai adormit!

Da. Şi uite aşa cele doua flori ale soarelui au aflat, pentru prima dată în viaţa lor, că florile pot avea toate culorile pământului.

Noapte bună, Ana-Maria!

Am vrut să renunţ la pix
Şi i-am spus nevestei fix,
Ea mi-a zis ,,cu ochii-n x”:
-Dă-l naibii, că dădea chix!

Un perete privesc fix,
Stau şi eu ,,cu ochii-n x”,
Mă gândesc de care pix
Îmi spunea că dădea chix.

De-am să scriu într-o zi ,,x”,
Ca să nu dau iarăşi chix,
La vecinul mă duc fix,
Să m-ajute cu-al său pix.

plouă…
ce zi minunată!
plouă domol…
priveşte picătura!
se prelinge uşor pe geam
şi noi o privim…
mă strângi uşor de mână
şi îmi şoptesti că ţi-e teamă…
apoi mă săruţi-
un vis…

Ne plimbăm
cu barca
pe luciul
spumei de cafea…
şi vâslim,
fără să privim
în urmă,
prin găurile
negre
ale tutunului.
Acum…
ajungem nicăieri
şi suntem
prinşi
cu roşu
de fundele
cercurilor vicioase
pe care le împărţim;
Ne împletim
viciile
în fire
de frustrare
şi uităm
de noi,
regăsindu-ne
prin lume,
prin mirosul
de negru,
prin ceaţa
de neputinţă…
Plutim
deluzoriu
printre crengile
viciilor noastre
şi ne bate
vântul discriminării.
Degeaba…
în zadar
ne legăm
de suflet
gheare de speranţă,
în jocul
în care am intrat,
nu este apă…

Când se trezeşte-al zilei astru,
Aprinde câmpuri verzi cu rouă,
În pomi cireşe câte două
Pătează-n roşu ceru-albastru.

Coasa scrâşneşte-n fânul falnic,
Miresme crude se-nfiripă,
Respir din plin a vieţii clipă,
O doină-n vale sună-amarnic.

Te văd acum venind sfioasă
Cu margarete prinse-n plete,
Îţi prind mijlocul pe-ndelete
Şi-mi iau adio de la coasă.