Arhivă pentru ‘numărul 2’

Emil Fanache

Când ochii îmi par goi ca o vitrină
Refuz să văd corăbii învelite
Eu văd numai catargele zdrobite
Şi apa în contururi de retină.

Iar genele unite-n lanuri arse
Se zbat în vânt ca aripa de molii
Ca steagurile ce le poartă solii-
În viaţă nu sunt roluri ci doar farse.

E mitul vechi cu scena şi actorii
Ce mă-ncânta demult… o fadă glumă
Şi-acum îmi pare că veniră norii

Şi au pornit o aprigă furtună
Plouând pe scenă, răspândind fiorii,
Dar nu cu stropi de ploaie ci cu… brumă.

Adriana Marilena Simionescu
(din ciclul “Dumnezeul naiv al culorilor”)

te-aştept în fiecare zi la piaţă
sub o umbrelă galben colorată
să mă lipesc iubitule de coapsa ta
precum un melc pe frunza de salată
rotesc volane verzele-n jupoane
în miez cu tivuri colorate
şi vinete se rimelează indigo
ia uite au sprâncenele pensate
din degete albastru sidefate
scrumbii cântă la mandoline
gălăgios din coşuri răsturnate
punctează-n aer ritmul mandarine

Daniel Bratu

Peren licorn visat, ca de mireasă
noaptea dintâi, mă legăn printre ape
în curgere şi galbene, de-aproape
tot cerul s-a oprit în urmă, ca să

mă prindă-n cerc de licăr pe sub pleoape,
şi-n haina ruptă-a norilor ce-apasă
de la nuntirea focului, în casă,
tentacule fluide, să mă-ngroape

sub şuierat de umbră fără braţe,
când alergarea frunzei s-a oprit
şi iarba mi-a prins gâtul, să-mi agaţe

de el pământul umed, infinit,
cum calde, tremurând, coapsele hoaţe
şi dulci de toamne, lin, m-au pregătit.

Andreea Vraja

Erai ca un proverb de viaţă
Şi îmi spuneai să mă gândesc mai bine,
Te ascundeai pe sub degetul arătător
Ca un monstru alb cu ochi venin
Ascunzând misterul crunt al visului pierdut.
Mă urmăreai cu ochii plini de sticlă,
Dar eu nu ştiam cum ceasul mă priveşte orb,
Şi nici nu mai citeam din Plaut…
Căci timpul, nu mă mai vroia,
Iar versurile, fugeau, se zvârcoleau plăpânde…
Te ascultam.
Îţi urmăream buzele sărutându-se una cu cealaltă.
Timpul trecea.
Trecea pe lângă mine cu două secunde înainte.
Zvâcneam plină de fapte mari,
Vroiam să aflu mecanismul ceasului poetic…
Şi-acum…nebun…visul se scaldă în nesimţire.

O frunză se-aruncă pe foaia mea,
Cu şoapte reci căzute iar din rai
Şi vers cu vers natura se strângea
Făcând loc tainelor ce le spuneai.

Carmen Molnar

Iubite,
lasă-mă să muşc din tine
am îmbătrânit atât de sfioasă

Prea-i multă ninsoare de vise…
ne aşezăm mereu cuminţi pe bordură
îmi strângi mâna şi scriem poveşti de dragoste
apoi ridici ochii albaştri
şi vânt spălat de ploi îţi tremură-n pleoape
scuturându-şi vuietul în sângele meu
eu pipăi piatra rece
şi degetele-şi pun dorinţe ameţitor de dulci

Aş putea fi copac
cu trupul două rădăcini
să număr încet fiecare secundă
s-o recompun atent din bătăi ale singurei inimi
dar strânge-mă-n braţe
şi nu mă mai lăsa

Dumnezeule
îmbătrânesc atât de sfioasă!

Sorin Teodoriu

Ajunşi la 2 Mai, am tras la Casa Margo şi, după ce-am parcat maşina, am ieşit pe plajă să revedem, în sfârşit, marea. Peste tot afişe, anunţuri cu litere de-o şchioapă: ‘Mare concurs mare, cu şarete trase de măgari. Pariuri, tombole, câştiguri nelimitate şi neimpozitate. Marele trofeu 2 Mai! Competiţie organizată de primăria oraşului Mangalia.’
- Ce zici, Sache? Mergem şi noi? mă înghionteşte nevastă-mea.
- Ce să căutăm acolo? Nu vezi că-i cinci sute de mii biletul!
- Şi dacă vom câştiga pariul? Ce, ţi-or strica nişte milioane în plus!? Aşa ne scoatem şi noi cheltuielile de weekend.
- Că ne şi pricepem la măgari…

Dar te pui cu toanele femeii? Bine-nţeles c-am ajuns la hipodromul amenajat ad-hoc, cu câteva scaune şi-o masa pentru prezidiu. Vreo zece şarete vopsite în toate culorile, cu steguleţe şi claxoane gălăgioase, iar măgarii cu şepci decupate caraghios la urechi şi fundiţe prinse în cozi dar mai ales în coame. Participanţii: turci, tătari, machedoni, români, care-şi bombau importanţi piepturile, mândri c-au fost preferaţi de domnul Mugurel, primarul Mangaliei.

Ne-am integrat repede în hărmălaie, am plătit biletele 123 şi 124, apoi ne-am aşezat turceşte în iarbă. Un tip în costum de blugi explica într-o portavoce ruginită, regulamentul pariurilor.
- Sache, nu mergi şi tu să cotizezi?
- Pe cine, dragă? Pe cine să pariez? Ce ştim noi care-i mai tare?
- Uite acolo tabela cu numele tuturor participanţilor. Eu zic să nu mizăm pe Ciucurete, ci pe Fan-Fan care-i condus de Nicu. Pe ăsta n-a pariat nimeni. Dăm lovitura, Sache. Presimt!

Merg la tipa cu pariurile şi pun la bătaie trei milioane pe Fan-Fan, care a terminat cursa ultimul, şchiopătând galeş, într-un vuiet de huiduieli.

- Gata! Acum, că ne-am liniştit, hai să ne cinstim c-o bere.
- Sache, ce număr ai tu pe bilet?
- De ce, dragă? Iar ai vreo idee? Stai să-l găsesc… Uite: 123.
- Ai câştigat tombola, deşteptule! Eşti marele învingător al trofeului 2 Mai. Mergi repede la grasa aia şi vezi ce-ţi dă!

Eu, când particip la tombole, câştig suluri de hârtie igienică, şerveţele ori scobitori, aşa că, mă duc la prezidiu încărcat de îndoieli.
- Aveţi numărul 123? mă întreabă un tip bronzat de lângă doamna cu pariurile.
- Am.
- Daţi-mi, vă rog, biletul şi buletinul.

Nici n-apuc bine să i le înmânez c-a şi început să turuie în portavoce numele meu, câştigătorul marelui trofeu de la 2 Mai.
- Acum semnaţi aici…, şi aici. Aşa. Luaţi vă rog poliţa ASIT. Gata! Felicitări, domnule Sache! Sunteţi proprietarul Argentinei.
- Acum, că tot mi-ai spart timpanele, strigă-mi şi ce anume am câştigat?
- Aţi câştigat-o pe Argentina! se conformează tipul cu simţul umorului degradat. Mergeţi s-o luaţi de sub corcoduş si faceţi o tură de hipodrom cu ea…
- Mo! Mo!! Lasă naibii pâlnia aia! Ce să iau, omule, de sub corcoduş?
- Pe Argentina, dom’le. N-aţi citit ce trofeu s-a pus în joc? O măgăriţa de opt luni şi două săptămâni.
- Ei, aş! Şi ce fac eu cu un măgar?
- Vă rog, măgăriţă! O luaţi de ham şi daţi o tură de hipodrom.
- Ia uite ce dinţi are! Dacă muşcă?
- Doar vă miroase, domnule. A simţit şi ea ca are un stăpân nou.

Iau măgăriţa de căpăstru şi merg cu ea la nevastă-mea.
- Uite, dragă, trofeul! De acum avem şi-o măgăriţă în familie. Hai să dam, toţi trei, o tură de hipodrom, să defilăm ca învingătorii.
- Eu nu vin că mi-e ruşine!

Şi avea dreptate nevastă-mea… Ce poate fi mai penibil ca o plimbare cu un măgar care-mi mirosea continuu tricoul ‘HARDROCK CAFE’. Când în sfârşit s-a terminat rondul, sub aplauzele mulţimii, soţia mă cuprinde drăgăstoasă de braţ, cu faţa radiind de bucurie.
- Sache! Săchiţă, dragă. Ştii tu cât costă un măgar? Treizeci de milioane. Gata, am dat lovitura! Hai repede să-l vindem.

Am umblat cu Argentina până noaptea târziu. Pe la fiecare poartă am trecut şi în 2 Mai şi în Vama Veche. Nici un amator sa cumpere trofeul.
- Hai la vilă, Sache. Hai, că-s frântă! Mai încercăm şi mâine.
- Şi pe Argentina unde-o lăsăm?
- O legăm de maşină.
- Ne-o fură, femeie! Iar în Casa Margo nu ne primeşte cu ea.
- Te sacrifici şi tu o noapte, n-o fi foc. Dormi în maşină şi gata. Gândeşte-te puţin, cine-o să aibă dimineaţă treizeci de milioane în mânuţă? Te pup, noapte bună!

Leg măgăriţa de bara maşinii şi mă culc înăuntru, întinzându-mi grijuliu picioarele între schimbătorul de viteze şi volan. Ce frumos se aud greierii. Şi broaştele…

La cinci fără zece se declanşează alarma! Un vuiet prelung şi gutural mă aruncă direct în luneta autoturismului şi apoi în uşa din spate. Ies de-a buşilea şi ascult resemnat protestele turiştilor cazaţi în vilele dimprejur. În sfârşit se aude şi vocea alintată a consoartei:
- Sache! Sache!! A păţit ceva trofeul?

Weekend-ul era pe sfârşite. Nu apucasem să mergem la discotecă, la restaurante trebuia să mâncăm pe rând, iar baia de soare am prestat-o sub faleza dintre 2 Mai şi Vama Veche, lângă panoul ‘Pericol iminent de prăbuşire!’

Doamna Margo, proprietara, ne-a comunicat cu regret că n-a găsit nici un muşteriu pentru Argentina. Aşa că, nevastă-mea s-a urcat în Supernova şi-a pornit singură spre Bucureşti, iar noi am luat mărfarul 3432 cu destinaţia Bucureşti Obor.

Spre seară ajungem în sfârşit acasă, eu şi Argentina. Soţia ne aştepta îngrijorată în halatul ei roşu, incitant, cu manichiura proaspăt retuşată.
- Ce faci, Sache? Bagi măgarul în casă?
- Eu în maşină nu mai dorm! Lasă-l aici, în sufragerie… Oricum, Diana nu-i acasă, aşa că…
- Ce urât miroşi! Fă repede un duş.
- Oare a ce miros? Păi să rezumăm: am călătorit împreună cu doi cai, o bivoliţa, doi basna, trei vaci, opt găini plus Argentina. Şi-ţi jur că nimeni nu folosise de curând deodorantul.
- Sache!! Îi e rău Argentinei!
- Ce-i? Ce are?
- Uite, îşi dă ochii peste cap! Dragă, ne moare trofeul! Sache, fă şi tu ceva!
- Cheamă repede veterinarul. Uite numărul de telefon. E ăla naturist care ne trata bracul…

Argentina se lungeşte ostenită pe covor şi aşa rămane. Din uşă nevastă-mea mă anunţă plângând:
- Vine într-o jumătate de oră… Ce-a păţit măgăriţa? Vai, uite ce ochi tulburi are! A murit, săraca.
- Aşa i-o fi fost scris, draga mea, să moară în centrul Bucureştiului. Ce să-i faci, destinul… săraca Argentina.

În clipa aceea se aude soneria de la intrare.
- Ia vezi dragă, o fi doctorul. Fă-i vânt…, acu’ oricum e prea târziu.
- Sache, te caută domnul Enache de la ASIT.

Merg la uşă unde, într-adevăr, mă aştepta răbdător un tip pirpiriu c-o servietă uriaşă în mână.
- Bună seara. Sunteţi domnul Sache şi aveţi poliţa numărul 871243?
- Ce poliţă?
- Poliţa de asigurare a măgarului cu numele de Argentina.
- Aa! Nu ştiu, staţi să văd. Da, e numărul 871243.
- Prezentaţi-mi vă rog şi buletinul. Corect, la extragerea specială din seara asta, poliţa dvs. a ieşit câştigătoare. Premiul este în valoare de o sută milioane de lei. Să mergem la grajduri să verific măgarul şi, dacă toate sunt în regulă, treceţi mâine pe la caseria ASIT din Căderea Bastiliei să ridicaţi banii, zice tipul zâmbind serviabil.
- Ce grajduri?
- Păi, la grajduri. Acolo unde o ţineţi pe Argentina. Stiţi, ca să intraţi în posesia premiului, trebuie mai întâi să văd măgarul. Altfel nu băteam eu drumul până aici… şi duminică pe deasupra.
- Daţi-mi puţin actele. Asta e poliţa şi extragerea? Bun, ia uite ce fac: le rup! Vezi? Gata premiul, s-a dus şi numărul câştigător, s-au dus şi banii şi măgarul, totul. Valea! urlu plin de ură şi-i trântesc uşa în nas.

Mă întorc abătut în sufragerie, unde zăcea trupul neînsufleţit al Argentinei şi mă aşez oftând, pe marginea canapelei, lângă nevastă-mea. Săraca măgăriţă…

Soneria se face din nou auzită. De data asta intră veterinarul.
- Aţi ajuns prea târziu. A murit, şoptesc amărât.
- Cine?
- Dumneai, măgăriţa.
- Ia uite! Aţi adus animalul în sufragerie. Ia să vedem… Dar nu-i moartă, dom’le, e doar leşinată. A leşinat de foame! Uitaţi, are lipsă de calciu. Îi fac o injecţie să se înzdrăvenească puţin. De când n-aţi mai hrănit-o?
- Ăă…, habar n-am! Dragă, stai tu aici cu domnu’ că eu mă duc să-l caut pe Enache. Poate-l mai prind…
- Cu ce se hrăneşte o măgăriţă? aud întrebarea consoartei în vreme ce săream câte trei trepte deodată.

Alerg în staţia lui 182, nici urmă de Enache. Gonesc apoi în staţia de vis-à-vis, la 135. Tot nimic. În timpul ăsta, dintr-o sufragerie din cartierul Floreasca, răsună un strigăt victorios şi gutural. Înviase trofeul!

Virgil Diaconu

Îţi scriu din oraşul de fier.
Gândurile mele iau foc pe străzi,
trupul se afundă în beznă.
Mă ţin după aceste flăcări,
trec la întunericul la pas.
Uneori mă împiedic de visele altora,
de cadavrele lor aruncate pe străzi.
Lama unui cuţit care face dragoste cu razele lunii
ar putea fi ultimul poem al zilei
care tocmai a trecut pe aici.
Nu-ţi fie teamă, suntem printre prieteni.
Suntem în cartierul cuţitelor.

Îţi scriu din oraşul de fier.
Aud că încă mai porţi cireşe la urechi,
că încă mai ascunzi sub bluză trandafirul.
Şoaptele tale de dragoste rătăcesc drumul spre casă,
freamătul pădurii mă ajunge din urmă.
Şi asta tocmai acum, când pe marile ecrane ale nopţii
hienele politice dezgroapă din gunoi
ultimele promisiuni electorale.
Lumea adunată pe străzi ajută Prostia să se instaleze
cât mai comod în trupul acestui oraş.
Un oraş care azi are din nou şansa
să-şi oxigeneze plămânii sub ploaia acidă de artificii.
Oraş care va face şi în noaptea aceasta de serviciu la aplauze.

Bucurie mare în piaţa electorală. În piaţa bucuriilor de partid,
în această farfurie publică plină de sarmalele alesului!
Ales care îşi sărbătoreşte victoria politică.
Bucurie mare printre maţele cerşetorilor
şi ale pensionarilor care sunt în primele rânduri la cină.
Bucurie mare printre deţinuţii politici
care au scăpat de sub seceră pentru a se bucura, în sfârşit,
de sarmalele democrate; de sarmalele electorale.

Încă puţin şi aleşii vor urca la tribuna întunericului.
Încă puţin şi mistreţii tranziţiei vor urca la tribună.
E vremea lor. A elefanţilor guvernamentali
şi a vulpilor cu două ieşiri. Şi a ţiparilor,
care înoată de voie printre degetele împietrite ale Justiţiei.
E vremea cloştilor bicamerale care votează cu patru aripi.
Care votează cu patru aripi pentru prosperitatea cuibarelor.
E vremea curcanilor care dorm în fotoliile parlamentare.
E vremea cârtiţelor întunericului şi a şobolanilor reciclaţi,
care fac gloria noului nostru partid.
E vremea şobolanilor roşii. Îţi spun ca să ştii!

Cei urcaţi la tribună ne vor aprinde din nou inimile
cu dragostea lor pentru patrie şi cu grija lor pentru omul de rând
care şi-a vândut votul şi anul acesta.
Care s-a vândut şi anul acesta alesului!
Alesului, care tocmai s-a întors dintr-o scurtă vacanţă în Malibu.
În Malibu, unde s-a dus să mediteze pentru binele Ţării.
Adică pentru binele celor de sus, care au urcat la tribună;
pentru binele acestor mutanţi ai democraţiei.
Dar şi pentru binele celor de jos, care s-au vândut pe sarmale.
Pentru binele celor de jos, care reuşesc performanţa
de a rămâne în viaţă de la o pensie la alta.
Şi care vor intra în curând în Cartea recordurilor.

Îţi scriu din oraşul de fier.
Nici tu nu ai trădat trandafirul,
nici eu nu m-am căţărat pe morminte.
Maşinile de gunoi care strâng fericirea de azi-noapte
se calcă pe cauciucuri.
Numai mie dimineaţa mi-a lăsat la uşă culorile ei
ca să pictez pe zid treptele lipsă.
Treptele scării care mă va trece în partea cealaltă.
Care mă va trece dincolo de cercul acestui oraş.
Da, unii au văzut treptele chiar în mine.
Treptele care mă vor trece dincolo de zidurile
acestei fericiri la pachet.
Fericire pe care o primim zilnic, ca pe o raţie,
în gamela tinerei democraţii.
Fericire pe care o primim prin grija directă
a vulpilor din consiliu, care au ajuns responsabile
pe cuibarele din teritoriu.

Îţi scriu din oraşul de fier.
Ştiu că eşti de cealaltă parte a zidului
şi că de la tine începe pădurea. Azi-noapte,
ultimele vise au fost împuşcate în moalele capului.
În moalele capului, vezi, tare mi-e teamă că de acum încolo
voi cânta cu gura închisă. Voi scrie cu gura închisă.
Ca un adevărat poet al ţării cu gura închisă. Vezi,
cum baţi toba pe străzi s-ar putea să-i deranjezi
pe mistreţii tranziţiei. Sau pe elefanţii guvernamentali.
Sau pe vulpile cu două ieşiri. Ori pe ţiparii
care înoată de voie printre degetele împietrite ale Justiţiei.
Cum baţi toba pe străzi s-ar putea să ofensezi
cloştile bicamerale, care votează cu patru aripi.
Care îşi votează pensia pe ouă de aur.
S-ar putea să-i trezeşti pe curcanii adormiţi în fotoliu.
Sau s-o iriţi pe bordelina de la Palat,
care ţine strâns între pulpe secretul intrării noastre în Europa.

Îţi scriu din oraşul de fier.
Ştiu că eşti de cealaltă parte a zidului
şi că de la tine începe pădurea.
Ultimele vise au fost împuşcate în moalele capului.
Îţi spun ca să ştii! Cagulele Armani mă vizitează uneori
noaptea. Eu le servesc cu dulceaţă de mătrăgună,
ele – cu lovituri sub centură. Asta ca o dovadă de prietenie,
ca un schimb de daruri între două civilizaţii.
Să ne facem daruri – a spus poetul cu gura închisă.
Ultimele vise au fost împuşcate în moalele capului,
nici nu mai cred că dincolo de zid începe pădurea…

Şi totuşi, am ajuns la ultima treaptă.
Tu treci chiar acum cu trandafirul sub bluză.
Chiar acum, ascunsă în trupul tău de prinţesă.
În care ne vom întâlni cât de curând…

Emil Fanache

Sărută-mi masca… e din aspru lut
Turnat pe chip şi olărit în carne
Cine-s sub ea ?… Un alt necunoscut
Ce-o lume de dureri o să răstoarne.

Întinde-mi trandafirul stacojiu
E ultimul, acesta-i pentru mine
E ultima călătorie şi-i târziu
Da, ştiu iubito, mâine nu mai vine.

Nu te-ntrista, mi-ai dăruit un chip
În ochii mei absenţi se naşte sensul
Şi nu se stinge mâine, ştiu… nimic
Nu-ţi voi lăsa, păstrează măcar versul.

La capătul ce-aduce-un început
Se-aprind lumini, adio…-mi cânţi iubito?
Sărută-mi masca, e din aspru lut,
Cu ea se pierd cei ce au olărit-o!

Anişoara Iordache

un
loki infăşoară
pe deget umbra
radiantă a unui amurg.pene, pene albe din pernele moştenitoarelor-flori, imbrăcate in pijamale,
amestecă cântand culori prelinse parcă din geneză:
purpuriul-atingerii
undelor feciorelnice de buzele infierbântate de dorintă ;
albastrul-reveriei
bulevardelor desfăşurate in spirală, serpentine evadate de la brâul monstrului de fier, oboist, toropit, după o bacanală zgomotoasă;
galbenul
păstrat cu grija-n urnele spicelor,
rânduite pe raftul unei derutate civilizaţii.

dezacordurile dintre:
spaţiile albe şi negre,
formele concave şi convexe,
zgomote şi tăceri
se transformă treptat in fire gazoase halucinante.
oracolul din Delfi vorbeşte:
“tensiunea exterioară ţi-a schimbat interiorul”

Maria Tirenescu

Vreau să-ţi scriu,
dar n-am la îndemână decât
o frunză palidă şi
o rază de gând.

Îmi ascut privirea şi
cu ea
scriu pe frunză:
“Mi-e dor de tine”.

Vântul grăbit smulge
frunza-scrisoare
şi o duce
la tine.