Arhivă pentru ‘numărul 2’

Ileana Lucia Floran

tresar din somn cu gândurile destrămate…
mă regăsesc mereu în acelaşi loc
în acelaşi timp,
întorcându-mă spre tine,
tinereţea mea…

în amăgirea clipelor alunecânde prin
pânza freatică a vieţii
păşesc tiptil,
adulmec umbra ta şi mă înalţ pe vârfuri
să te zăresc măcar pentru o clipă
în fanta de lumină pe care mi-o deschide
amintirea;

intru în panică: nu eşti acolo
şi singurele urme vizibile
duc spre mine;
să-mi fii oare şi-acum alături?

Dana Muşat

când ai plecat mi-ai lăsat doar o umbrelă de tinichea, o funie roz şi o pungă pe care era marcat simbolul firmei la care lucrai tu

miercuri, 30 septembrie 1987

m-am născut făceam deja 10 luni de gestaţie
mă înecam în propriul suc
acela care trebuia să îmi dea viaţă
nu să încerce să mi-o ia
e clar
ştiam ce mă aşteaptă
aşa că mi se părea o tâmpenie
viaţa asta

ieri, pe la prânz

făceam amor cu ideile
cu frunzele
ploaia
imaginile morţii
unde şi când vroiam
pe o lespede în cimitir
la o cafea
pe internet
la munte
oriunde îmi venea cheful
aveam nevoie
doar de un pix şi o hârtie

azi, dimineaţă

te-am văzut cum împachetai mi se înecaseră sinusurile şi mă dureau îngrozitor începusem să plâng şi la intervale scurte de timp îmi trăgeam cu zgomot nasul astfel încât să mă auzi şi să îmi oferi o batistă

azi, la prânz

din Calea Lactee
am furat două stele
le-am pus într-un sac de pânză
până acasă
unde am început să le storc
(spasmodic
până la epuizare)
şi să le beau

azi, seara

din întâmplare e ziua mea
e tot miercuri
mi-ai spus un la mulţi ani
schizofrenic
şi ţi-ai lipit buzele de
fruntea
nasul
ochii mei
ai plâns puţin
te-ai dat de trei ori peste cap
şi-ai devenit o iluzie
care s-a aşezat în părul meu
apoi celălalt tu
acela fizic
a luat trenul
cu destinaţia Bucureşti
salamandre
tort
cadouri
astea sunt doar nimicuri copilăreşti
acum tot ce contează
e biletul de întors
de pe care nu am apucat să citesc
ziua şi ora
aşa că
nu o să ştiu când să vin
să te iau de la gară

Odată demult, demult de tot, pe vremea zânelor şi a cavalerilor, pe când regele Artur al Camelotului strângea în jurul lui cei mai de seamă cavaleri, trăia într-o ţară frumoasă ca de poveste, un băieţel. Nalt şi subţirel, cu ochii mari, visători, de culoarea alunei, avea o fire blândă şi un mic zâmbet îi lumina mereu chipul. Atunci când se născuse ursitoarele fuseseră bune cu el, căci pe lângă bunătate,  îl dăruiseră cu harul poveştilor. Când alţi copii de seama lui se jucau pe-afară, el se retrăgea într-un colţ şi depăna, celor ce vroiau să-l asculte, cele mai frumoase sau năstruşnice basme. Băieţelul nostru avea o singură dorinţă:tare îşi dorea să facă parte din cercul cavalerilor, chiar dacă nu ştia să lupte şi habar n-avea de regulile acestora.                                   

Nici nu împlinise vârsta adolescenţei când se rugă de părinţii lui să-l lase să plece în căutarea cavalerilor. Degeaba se rugară de el spunându-i că e prea tânăr să pornească într-o aşa călătorie plină de multe greutăţi, băiatul rămase neînduplecat. A doua zi, se pregăti cu haine şi de-ale gurii şi porni la drum să afle castelul în care trăiau cavalerii. Se pare că norocul îi surâdea, pentru că nu trecu multă vreme şi-ntr-o dimineaţă auzi mare zarvă,  ce părea că vine de dincolo de micul deal ce se sumeţea în faţa lui. Când ajunse în vârf, văzu o mulţime de case aşezate ca-ntr-un căuş de uriaş înconjurând un castel  frumos,  dar nu foarte mare.  Satul era plin cu oameni, care grăbiţi să-şi rezolve treburile, care plimbându-se agale şi admirând priveliştea. Îşi dădu seama că ajunsese la locul potrivit, căci la poarta castelului şi prin sat zări cavaleri îmbrăcaţi în armuri strălucitoare. Trecu uşor de gărzile  ce păzeau intrarea, poate pentru că îşi vor fi spus că un băiat atât de mic nu are cum  să le facă probleme. Cum toţi păreau că se îndreaptă într-o singură direcţie, s-a luat după ei şi a găsit repede sala în care se adunau stăpânii castelului. Intră timid pe uşile masive de stejar, privind curios la minunăţiile ce se aflau înăuntru. Deodată se făcu linişte. Dinspre masa rotundă unde şedeau, vocea severă a unui cavaler se făcu auzită. Părea a fi mai marele peste ei căci începu să vorbească:
-  Ascultaţi-mă!  Cei nou veniţi să stea lângă peretele din stânga. Vor fi ascultaţi cu toţii  şi vom hotărî care dintre voi este vrednic să devină cavaler.
Veni şi rândul băiatului. Cu voce mică, începu să spună o poezie despre măreţia cavalerilor, atât de lungă şi de plictisitoare încât aceştia aproape  că  adormiră în jilţurile lor.  Când termină, unii râdeau, alţi căscau plictisiţi, iar mai marele peste ei îi spuse că mai are mult de muncit până să devină un povestitor adevărat.           
Plecă, amărât tare şi începu a hoinări prin castel.  Într-o zi nimeri pe un  coridor strâmt şi prăfuit la capătul căruia o uşă părea că-l cheamă. Deschise încetişor şi pătrunse înăuntru. Camera era goală. Se instală în ea, îşi încropi un culcuş şi-acolo, încercă de unul singur să-şi facă poeziile şi poveştile mai frumoase. S-au scurs  zile şi nopţi, atât de multe că le-a pierdut şirul.  Încercau unii să-l sperie că nu va deveni niciodată un scriitor adevărat.  Deşi cuvintele lor îl dureau şi multe lacrimi amare vărsa atunci când era singur, nu renunţă. Erau şi dintre aceia care îl încurajau, dar nimeni nu se oprea să-i dea ajutor.
Într-o seară, pe când se lupta cu versurile unei poezii ce nu vroiau să se aşeze cuminţi în strofe, în faţa lui apăru o sferă albă, strălucitoare, care se transformă în cea mai frumoasă fiinţă pe care ochii muritorilor o văzuseră vreodată.  Era tânără, cu chipul şi braţele albe, cu ochii sfredelitori cu sclipiri verzui, înţelepţi şi ghiduşi. Cosiţele  părului  lung şi roşu i se revărsau pe umeri. În timp ce-o privea  uimit, auzi un glas de clopoţel:
- Bine te-am găsit! Ce faci, copil frumos?                                 
Băiatul nu răspunse. Stătea încremenit privind făptura din faţa lui.                                  
- Băiete, dacă mai stai aşa au să te pună drept statuie în faţa palatului! spuse zâna cu un zâmbet larg.                 
Micul povestitor începu şi el să râdă.                                        
- Mă iartă, zână bună, căci ochii mei n-au mai văzut şi nici n-au crezut că există o astfel de minunăţie.                                        
Zâna îi spuse:                           
- Eram şi eu printre cei care ţi-au ascultat versurile. Mai, mai, să adorm şi eu, totuşi am zărit talent în poezia ta şi cred că ai  multă imaginaţie. Am venit să te ajut. Dar trebuie să munceşti mult căci grea este calea pe care ţi-ai ales-o.                                               
Luară la rând toate scrierile băiatului şi  vreme de doi ani şi jumătate, nu făcu altceva decât să-i deschidă ochii asupra înţelesurilor fiecărui cuvânt, asupra aşezării lor în fraze sau versuri. Tot ce ieşea din mâna lui începea de-acum  să prindă viaţă, ca sub un  val de magie.                                      
Într-o zi, când băieţelul se simţi pregătit, zâna îi spuse:                           
- Eu trebuie să plec. Şi alţii au nevoie de ajutorul meu. Tu eşti din ce în ce mai bun. Ai aripile puternice,  sunt convinsă că o să te descurci.                                        
Se prezentă deci înaintea cavalerilor, cerând o nouă şansă de a intra în rândul lor. Ei acceptară  dar, pentru a-i fi mai greu, au adus şi un meşter rival în ale basmelor să-l asculte. Copilul  începu a-şi depăna poveştile. La început,  vocea lui de-abia se făcea auzită, însă  curând prinse curaj.  Unul câte unul cavalerii căzură sub vraja poveştilor.
- Băieţelul acesta este chiar iscusit.  Unde o fi fost până acum?                           

Seara se lăsa blândă peste tot şi toate, focul ardea în vatră răspândind o aromă dulce, luna nouă scăpăra hăuri de galben, iar ei încă ascultau vechi poveşti despre flori şi albine, despre obiceiurile copacilor şi despre năstruşnicele creaturi ale pădurilor, despre munţi pitiţi sub neguri sau nori pătaţi cu roşul asfinţitului, despre taine  ascunse, ştiute doar de bătrânii vrăjitori.  Urmară apoi alte şi alte povestiri cu spiriduşi extratereştri,   dragoni prietenoşi, ciclopi deştepţi dar timizi, prinţi curajoşi, şi câte şi mai câte.  Personaje mari sau mititele se perindau dinaintea ascultătorilor iar vocea băieţelului era la fel de dulce ca  ploaia peste dealurile uscate.
- Merită cu prisosinţă să fie primit în rândul nostru, îşi spuneau cavalerii unii altora. Însuşi rivalul fu impresionat de frumuseţea istorisirilor, astfel că inima lui se deschise cu bunătate spre  băiat. Lacrimi de fericire străluceau  în ochii lui. Ridică încet capul privind spre cei din jur. Surprins, privirile îi căzură pe figura dragă ce-l ajutase să devină, iată, ceea ce şi-a dorit. Era Ina Scaietina, zâna basmelor, ce venise să vadă cum se descurca micul ucenic. Într-o clipă fu lângă ea.                     
- Îţi mulţumesc,  Zână a basmelor, pentru bunătatea ta.  Fără ajutorul pe care mi  l-aţi dat nu aş fi reuşit.           
- Eu?  Dar tu ai făcut totul!
- Dar dumneavoastră m-aţi ajutat să-mi  văd lipsurile. Vă sunt recunoscător. Nu vă voi uita niciodată!
- Chiar n-am nici un merit. Tu ai avut răbdare şi ai acceptat să le modifici de mai multe ori astfel încât poveştile tale au prins viaţă.                                                                    
- Un strop din sufletul dumneavoastră s-a strecurat în basmele mele de aceea sunt reuşite. Sunt tare norocos că v-am întâlnit!
- Aşa ne ajută Dumnezeu pe toţi. Ne scoate în cale oamenii de care avem nevoie şi trebuie să fii recunoscător şi pentru lucrurile plăcute şi pentru cele mai puţin plăcute;  toate au o semnificaţie, trebuie doar să o descoperi.
- Promit să am răbdare şi să muncesc cu toate puterile mele. Sper să fiţi întotdeauna mândră de mine.   
- Bucuria şi recunoştinţa ta mi-au mângâiat sufletul. Rămâi cu bine!                    
Băiatul ştia că mai are un drum lung şi greu de străbătut, că se va confrunta cu mari poeţi şi scriitori dar până la urmă îşi va găsi locul printre cavalerii scriitori.
Nu a mai revăzut-o niciodată pe zână. Sau poate da?

 iunie – octombrie 2006

Bogdan Nicolae Groza

Acum o lună am dat un anunţ
La mica publicitate,
Cu litere de-o şchioapă am scris aşa:
Gratuit dăruiesc lumina! Rog seriozitate.

Şi au început să mă caute
Tot felul de persoane…
Orbii,triştii, solitarii, artiştii…-
ba chiar şi niste cucoane.

Şi la toţi le-am dat
din lumina mea interioară.
Unii mi-au mulţumit, alţii nu
şi aşa s-au perindat la casa mea
De dimineaţă până-n seară.

Unii-mi spuneau că-s fraier
Că nu cer nici un ban,
Alţii, dimpotrivă, mă lăudau şi-mi spuneau
Că-s darnic şi prea uman.

În fine, una peste alta
Toţi s-au ales cu câte ceva…
Nimeni nu a plecat cu mâna goală
De la uşa mea.

Seara târziu, mi-am făcut bilanţul:
Atâţia oameni au venit, atâta lumina am dat.
Am făcut calculul, am tras linie…
Şi am constatat că sunt devastat.

În mine nu mai aveam decât
Un firav licăr de lumină…
Şi brusc am simţit
O inexplicabilă vină.

Trebuia să fac ceva ca să am iar lumină
În interiorul meu
Să pot s-o dăruiesc şi altădată
când altora le este greu.

Şi atunci am dat un nou anunţ
la mica publicitate,
Cu litere mari scris-am aşa:
Caut urgent lumină. Cer seriozitate.

Şi am aşteptat o zi, două…
Chiar o săptămână
dar n-a venit nimeni să-mi ofere
Măcar o fărâmă…”

Sunt trist. Dacă până mâine
Nu primesc nimic
Risc să devin încet-încet
Doar întuneric.

Încă mai sper,
Pâna mâine mai e o noapte…
Caut lumină, urgent!
Sunt acasă între orele 22 şi 7.

 Anişoara Iordache

însemnele vremii pe trupul fragil sunt tatuate;
fără glas se divid periodic.
în valuri de doliu-
pupilele largi ale serii se deschid către
fulger

fulgerul, pe spinarea căluţului negru, pintenog
desface
o felie din pepenele ciuruit de gloanţele celor fără amurg-
glas de veselie, c-au primit luminatul botez, în picăturile de
ploaie

ploaia desparte în silabe naşterea zilei;
pe-o felie de pâine le întinde-
bucuria întoarsă pe călcâi de biciul surprizei,
alunecă pe pârtia
copilăriei

copilăria toamnelor din retina stelelor,
salvează-n
fişiere celeste anii de pribegie ai tinereţii-
vigoarea rotundă nevoită în singurătatea strugurelui, iese pe
fereastră.

fereastra reia firul zicerilor copacului dezbrăcat de foi-
primeneli primăvăratice, vor aduce hergheliile de
iepe

iepe blânde, născute din zvâcnirile serii, se opresc la rădăcinile copacului ce va rodi mâine-
oameni din altă vârstă, vor bate cu vergeaua crengile şi vor culege fructele de pe
pământ.

pământul va înghiti sâmburii strigătului meu
către voi-
voi
fiinţe slujitoare cu duhul,
veţi îndemna sufletul
să ignore timpul şi…să se închine iubirii.

Violeta Câmpulungeanu

“La vârsta când fetele cresc, te-am căutat printre oameni.
Te-am împodobit cu sufletul meu şi, deodată, n-am mai ştiut unde ai rămas tu şi unde sunt eu.
În timpul din urmă ai început să te alegi din imaginea mea şi să pleci.
Mi-am luat dintre lucruri câte ceva, dar am uitat printre cele ce-ţi rămâneau, o parte din  sufletul meu.
Rogu-mă, ţie,  fata mea,  vino cu mine s-auzim împreună cântul pădurii!”

Bărbatul vorbi şi fetii-i păru că visează.

“Urcă din somn către mine şi fii-mi o noapte iubită!”

Fata dori să se-nalţe la el, dar nu ştia dacă vis e, ori veghe.
Şi rămase pe gânduri…

“Dă-mi palma. Stânga, nu dreapta. Să-mi dai şi câteva boabe de grâu şi să-mi arăţi şi steaua ta de pe cer. Vreau să-ţi ghicesc. Nu te sfii! E mai mult pentru mine. Şi nici să nu râzi. Şi, mai ales, dacă vezi că mă-ntunec, să-mi spui că toate-au minţit.”

Şi fata-ncepu să-l iubească.
De ce?
Întrebaţi vântul şi stelele, întrebaţi-l pe Dumnezeu, stăpânul vieţii. Nimeni altul nu cunoaşte aceste mistere.
I-a dat totul, dar el nu i-a mulţumit.

“Dăruieşte-mi liniştea ta sufletească şi mintea ta!” i-a spus el.

Iar ei îi părea nespus de rău că n-o ruga să-i dea şi viaţa …
De ce?
Intrebaţi praful de pe drum, frunzele care cad, întrebaţi-l pe Dumnezeu,cel nepătruns, care e stăpânul vieţii, căci nimeni altul nu cunoaşte aceste lucruri.

“În curând voi pleca. De departe venind, voi coborî în somnul tău. Şi tu vei şti că exist. Să nu-mi spui că m-aştepti de pe-acum. Drumul întoarcerii mele e mult mai lung decât cel pe care abia l-am sfârşit. Voi pleca departe. Departe de tine, cum pleaca departe de casă câinii bătrâni înainte să moară.  De la o vreme tac. Numai uneori, când mi se pare c-aud glasul tău, vorbesc tare. Lumea se uită la mine, apoi povesteşte că mama bunicii mele ar fi murit dintr-o dragoste.”

De atunci îl aşteaptă si caută-ntr-una.
Or, nimeni nu l-a văzut şi nu-l ştie.

Şi timpul trece . . .

- La ce te gândeşti , fată?
- La ceva ce s-a întâmplat acum zece ani. Atunci l-am întâlnit.

Şi timpul trece …

- Ce faci, fato?
-  Îi scriu numele pe-o carte.
-  Al cui?
-  Al aceluia pe care l-am întâlnit acum douăzeci de ani!

Şi timpul trece.

- Ce mai faci, tu, fată închisă?
- Rad varul de pe perete să-i fac o cană iubitului meu de acum treizeci de ani, ca să-şi aducă aminte de mine.

Şi timpul trece …

- Ce faci, de ce zâmbeşti ?
- Am îmbătrânit, nu mai văd. Doar mă  gândesc … La acela pe care l-am întâlnit când eram tânără.
- Dar nu ştii că a murit?
Şi timpul s-a oprit …

Să mă ierţi, străbunică, lumea vorbeşte.

Sorin Teodoriu

Magdalena este o comoară la casa lui Petrică. De când s-au căsătorit toate s-au schimbat: locuinţa lui a devenit a lor, şi-au cumpărat termopane albastre, perdele cu dantelă, covoare lucrate manual, mobilier Mobexpert, baie Romstal, iar actele apartamentului s-au îmbogăţit cu încă o proprietară (avantajele căsniciei!). La serviciu, Petrică a fost avansat şef birou aprovizionare-desfacere, iar Magdalena s-a avansat singură, casnică. Sunt fericiţi împreună şi au tot ce-şi doresc.

Totuşi dragostea lor e umbrită de-un singur necaz: gelozia Magdalenei. Cu greu putea înfrâna Petrică acele crize de nervi ale consoartei care, fără serviciu fiind, avea tot timpul din lume să pună ţara la cale. Aşa se face că tânăra soţie a început să înveţe tot felul de lucruri care mai de care mai bizare, şi printre ele obţinerea unui nod la cravată de neînchipuit. Era, fără doar şi poate, cel mai frumos şi original nod cu buclă pe dreapta de pe întreg mapamondul.

Într-o luni după-masă (un studiu al oamenilor de ştiinţă canadiani a concluzionat că ziua de luni este malifică şi propice sinuciderilor), în vreme ce-şi aştepta jumătatea, i-a venit acea idee teribilă: să folosească nodul de cravată drept mijloc de urmărire a soţului. Căci, fie vorba între noi, cine-a mai pomenit bărbat care să-şi înşele nevasta cu cravata la gât?

Astfel se face că într-o zi, Petrică avu la depozit un inventar inopinat finalizat cu proces verbal. Emoţiile şi sprâncenele domnului Grigore, directorul comercial, i-au grăbit pulsul atât de mult încât bietul om a sfârşit într-un leşin de toată frumuseţea.

Nuţi, Virgil şi Marius l-au scos imediat afară, în faţa magaziei, l-au stropit cu apă rece, iar palmele grele ale Ofeliei l-au adus rapid în simţiri.

- Cravata…, deschise ochii Petrică.
- E în birou, nu ţi-a luat-o nimeni, zise domnul Grigore privindu-l pe deasupra.
- Nodul! gâlgâi speriat Petrică.
- Ei, lasă nene! Facem noi altul…, îl linişti şi Nuţi.
- Nu iese bucla!
- Uite-ţi cravata domnu’ Petrică. I-am făcut şi nod, zise Virgil.
- N-are! Poftim, nu are buclă pe dreapta, vezi?

Tulburat peste masură, Petrică plecă spre casă. Ca să-şi vină în fire a luat-o prin Cişmigiu unde, timp de-o oră, a încercat nodul cu buclă pe toate băncile din jurul lacului. Nu iesea, neam! Plin de îndoieli, şi-a luat în cele din urmă inima-n dinţi şi-a mers acasă gândind la un tertip perfid: să se ducă direct în baie unde să-şi scoată repede cravata şi camaşa. Iar dacă e vreme, să-şi facă şi-un duş! Planurile însă nu-s bune decât la avizier…

Nici n-a intrat bine pe uşă că l-a şi acroşat Magdalena:

- Da’ cravata unde ţi-ai scos-o?
- N-am scos-o eu.
- Mincinosule! Ăsta nu-i nodul meu!
- Dragă, n-am desfăcut eu nodul.
- Desigur, s-a deşirat singur.
- Virgil mi-a scos cravata. Mi-a venit rău de la inventarul inopinat…
- Ce inventar? Ce Virgil? Spune drept, cum o cheamă?
- Am leşinat, dragă, asta a fost. Atunci mi-au dat jos cravata, să pot respira…
- Ai leşinat în braţele ei, măgarule!

Să scape de gura ei, Petrică plecă iarăşi la serviciu şi se opri direct la uşa şefului, la domnul Grigore. După zece minute de aşteptare se auzi strigat.

- Ţi-e mai bine, Petrică?
- Da, dar… Am venit să vă rog ceva. E vorba de…
- Inventar? A ieşit bine, dragă.
- Superb! Dar eu de cravată aş vrea să vorbim.
- Ce cravată?
- Cravata mea. Am încercat să-i fac nodul dar n-a ieşit cu buclă pe dreapta.
- Buclă pe dreapta?
- Da, ce mai…, n-a ieşit cum trebuie!
- Să încerc şi eu?

- Prea târziu. De aceea am venit la dumneavoastră, să vă rog să-i scrieţi Magdei câteva rânduri. Să spuneţi acolo cum mi-a fost astăzi rău şi mi-aţi desfăcut personal cravata. Dacă se poate o ştampilă rotundă?

- Bine-nţeles, Petrică. Şi-o să fac mai mult decât atât: o să merg personal la voi acasă să vorbesc cu nevastă-ta. Tu aşteaptă-mă în birou, la tine.

- Acasă? Acasă la noi? Faceţi asta pentru mine? Vă mulţumesc, domnule director.

După două ore de aşteptare înfrigurată, domnul Grigore revine în birou şi-l cheamă imediat.

- Gata, am fost şi am rezolvat treaba. Geloasă rău, dom’le, geloasă! Dar ţi-am convins-o, azi ţi-a fost rău de la inimă!

Când să-i mulţumească, Petrică simţi că se întoarce lumea cu susul în jos şi o gheară îi sugruma insistent şi dureros beregata. Domnul Grigore (chiar el!), avea sub haina de costum Bigotti o cămaşă verde praz, deasupra căreia trona o cravată roşie cu inimitabilul nod cu buclă pe dreapta.

Dan Orghici

Salutul meu ţie, celui ce vei citi aceste rânduri; te salut şi te compătimesc. Salutul meu îţi este adresat, deoarece salutar este faptul că mai vrei să şi citeşti, totodată, te compătimesc pentru că, nu cred că vei găsi ce cauţi, în scrierea aceasta.

Aş vrea de pot, să mă descriu, dar nu ştiu cum. Nu voi să las pe alţii să strâmbe ori să îndrepte imaginea mea. Nu mă înţeleg “eu” pe mine “însumi”, aşa că nu văd, cum m-ar înţelege ceilalţi?

În mine trăiesc mai mulţi alţii, mai multe vieţi trăite sau nu, convieţuiesc în mine, cred că nu sunt singurul ce simte aşa, dar cum zicea oareşcine “în mine convieţuiesc şi alţii asemănători mie, (doar fizic) dar fiecare are un cu totul alt mod de a gândi, un cu totul alt caracter”.

Adevărat vă scriu, nu împărtăşesc teoria, dar practic, numai aşa pot să descriu cum sunt şi ce simt. Numai aşa pot face inteligibilă trecerea bruscă de la vorbe sau fapte mai puţin ortodoxe, în aceleaşi vorbe sau fapte, lucruri sau gânduri în care devin mai catolic decât orice papă. Numai astfel pot înţelege şi totodată pot face înţelese contrariile dinăuntrul meu, sau cele aparente.

Diferenţe. Sau cum aş putea numi trecerea bruscă de la visarea cu ochii deschişi, la realitatea ce uneori (şi în ultima vreme tot mai des) este foarte crudă? Cum altfel aş putea înţelege diferenţa între mine, cel ce dă celui ce cere, ajută pe cel neajutorat şi mine, cel ce dă cu sudalme după cerşetorul din colţ. Cum aş putea face înţeleasă lenea la un tip energic, căruia nu îi plac lucrurile făcute doar pe jumătate. Numai conlocuirea nefirească a mai multor “Dani” într-unul singur mă pot face să înţeleg cum pot trăi atâte stări diametral opuse una de cealaltă. Numai aşa pot să înţeleg cum încape într-un singur om dragostea şi ura. Doar aşa pot trăi aşa numitele “clipe de rumeguş”, clipe ce schimbă esenţa faptelor, secunde, minute, ore, chiar ani, ce formează un tot unitar o “clipă de rumeguş” – trăire sau drum regăsit.

Acele clipe ce mă pot face să înţeleg şi să trăiesc, mai multe sentimente deodată, mai multe schije din bomba numită trăire, frânturi din mine, suflet bucăţi, fărâme de viaţă. Sunt fluidul din suflet. Mesianică alunecare (deoarece mesia se traduce prin cel uns) spre viaţa dinăuntru, gânduri ce bat la poarta cea mică a minţii, urmând calea cea strâmtă. Clipe ce se scurg rapid la fel rumeguşului la gater, la fel nisipului printre degetele mâinii. Lăsând în locul sentimentului, faptei, lucrului, trăiri care denotă ură şi răutate. Bunătate, iubire şi tot ce arată faptă bună.

Stranie fire schimbătoare ce mă poate înălţa aşa cum zicea un bătrân moţ odată: “să trăiesc în fiecare zi o clipă de rai”. Ca apoi tot acea fire vulcanică să mă facă să pot trăi restul zilei, iadul cotidian.

Înălţătoare cădere, generoasă avariţie, miloasă ură. Şi alte astfel de trăiri îmi fac viaţa să nu fie banală. Sunt prost uneori, atât de prost de nu ştiu cum de nu dau în toate gropile lumii acesteia. Iar alteori am prezenţă de spirit, idei şi alte giumbuşlucuri. Toate aceste trăite într-un singur trup, dar în alte stări, cu totul alte clipe. Oare or fi de rumeguş?

Recunosc, sunt la limită cu toate, practic extremele, trăiesc zilnic un sport extrem, cu toate că nu îmi prea place, dar nici nu îmi doresc calea de mijloc, acea cărare bătută de cei mai mulţi. Nu pot şi nu îmi doresc să trăiesc în mediocritate. Nu fug după ele dar îmi plac “clipele de rumeguş”, acele clipe ce se scurg rapid ducându-mă dintr-o extremă în alta.

Clipă trăită împreună cu un cuc care cântă şi cântă: cu-cu, cu-cu, cu-cu… poate primul cuc a tăcut demult, un altul răspunde, apoi un altul şi altul şi altul… şi tot aşa. Număr anii ce vor să vină: unu, doi, trei,..zece,..o sută,..o mie.., sunt tânăr şi voi trăi… la infint zice cucul, cucii? Nu pot să le disting glasul, nu sunt ornitolog, dar clipa îmi place, are acel iz aparte de nesfărşit, mirosul deosebit al “clipei de rumeguş”. Eternitate? Extremă? Trecere între una şi alta. Trecere bruscă între a fi şi a nu fi. Spaţii şi timpi, teleportare între animal şi eu. Diferenţă între caiet şi scândură, între scândură şi pom, între pom şi arbustul ce cândva va fi pom şi pomul la rândul lui nu va fi om. Imposibilă unire între mine şi plantă. De “rumeguş clipă”.

Esenţa tăirii, restrânsa diferenţă….

Violeta Câmpulungeanu

Cu zâmbet pal, a stelelor stăpână
Pune peceţi de taină pe inimi şi dorinţi
Doar sufletul se zbate-n cătuşele fierbinţi
Cu glas adânc de clopot vuind într-o fântână.

Se vars-un nor de lacrimi pline de amintiri
Spălând obrazul lunii de pudra din comete
Ce-şi fac tăcute rondul prin roiul de planete
Ca licurici de pază hrănind închipuiri.

Şi se răsfiră gândul în sute de spirale
Gonind spre împlinire, pe albe Căi Lactee
Turme de visuri albe, sub tăinuită cheie
Ca focurile sacre, vegheate de vestale.

Costin Tănăsescu

Motto: „să-mi lipeşti pe fereastra din nord toate ventuzele nepăsării,
florile galbene, uitarea, tot nu m-ai putea opri să scriu
despre dragostea noastră”

Aşa începe cartea mea.
Cu sfârşitul. Pentru că fericirea nu are nici început nici sfârşit.
Ea este ştiută dinainte de timpuri.

Voci ascuţite ca nişte vârfuri de creioane colorate
îmi fac gândurile să plece
fără să spună
care, încotro?

Tastele computerului, aerul irespirabil şi tu – însemnaţi –
universul meu strâns ghemotoc şi aruncat
într-un coş de gunoi
care înghite tot.
Vieţi, resturi de pui şi manuscrise pătate.

Da. Am început cu sfârşitul,
cum tu citeşti toate romanele pierdute,
cum tu citeşti de fiecare dată
când amurgul îţi muşcă pereţii.
Şi mâinile.

Te-ai gândit vreodată că vei fi nevoită
să o iei de la început cu singura viaţă
în care poţi atinge?
Oricum într-o iubire începutul
precum şi sfârşitul
nu au nicio relevanţă.

Mijlocul este cel care spune totul:

Despre nopţile în care trupurile noastre ard de vii
în paturi uriaşe unse cu eucalipt.

Şi Dumnezeu a ridicat sprânceana mirării…
peste frunte sus
către universul Lui
numai al Lui

Dintr-odată mi s-a făcut teamă şi-am întrebat:

Unde eşti?

Tastam şi nu mai ştiam ce căutam.
Pe tine?
Sprânceana?
„puţin aer vă rog!”, cuvintele se scriau înainte.
Ca o lumină de lămpaş trimisă de un vânător albastru.
Îngrozit că-ntr-o clipă oarecare
s-ar putea preface
în vânatul roz al disperării.

II

Într-o dimineaţă întunecată,
când soarele se pitea după mine,
am aflat că pui masa motanului
apa-n dreapta,
nu?
Fiecare îşi găseşte o îndeletnicire nobilă.
Chiar atunci m-am pierdut printre umbre
şi iar l-am chemat pe Dumnezeu
cu acelaşi cuvinte

Unde eşti?

III

Îţi scriu aceste gânduri
când întunericul din cameră mă face
să nu-mi găsesc liniştea,
în niciun colţ.
Nici mâna ta albă nu mai e.
Mi-ar fi fost mai uşor cu liliecii
care-mi flutură prin faţa ochilor
bezna.

În mine umbrele se plictisesc.
Mă îngână. Râd la orice pas,
la orice scâncet,
la orice chemare.

Tac. M-am schingiuit să tac.
O tăcere inoxidabilă.

Am promis că nu te mai întreb niciodată despre noi.
Cum sună „noi”. De ce „noi”.

IIII

Când frământam tutun m-a învăţat cineva printre gânduri
că dacă tot te iubesc
să fac o cură de Iisus Hristos.
Astfel nimeni şi nimic nu se va atinge de tine.
Nici măcar El. Preferam nici măcar El.

Undeva se pune la cale iubirea.
Şi aştept un semn
ca de la tine.

IIIII

Într-una din serile în care apusul îmi devasta încet computerul,
te-am pus în ramă. Printre sfinţi şi diplome.
Aveai o aură stacojie,
gândurile îmi fluturau prin calotă
ca nişte ţipete în camere goale.
Pesemne că iubirea noastră nu atingea niciun punct
dintre 0 şi + infinit.

Înainte cu câteva ceasuri îmi făceam trei cruci cu limba.
Acest sentiment mi-era prea mult.
Ca să mă ironizeze
cineva mi-a scris pe desktop cu italice
singurătate.
Atunci i-am cerut voie lui Dumnezeu
să plâng.
Chipul tău încadrat în rame de-un albastru metalic –
unica mea armă secretă. La care mă holbez ore întregi.
La care mă închin. În faţa căruia nu am curaj să-mi ridic vocea.
Spre înălţimi. Spre vârfurile pe care nimeni nu le-a atins până acum.
Eu aş putea…

Am înghiţit o doză dublă de fier.
Auzisem nişte elicoptere huruind pe sub nori
şi mi-am amintit de război.
Nu am fost în niciun deşert. Decât în cel al neputinţei
de a te avea încă o dată. Şi nicio oază.
Acolo unde nopţile ard iar zilele te fac să tremuri din toate încheieturile.

Tu crezi că ţie îţi scriu.
Dar nu e un fel de lipsă de calciu.
Eu îi scriu celei din tine.
Celei care nu s-a plimbat încă la braţ cu Victoria.
Celei căreia îi semăn eu. Eu cel din mine.
Nu eu.

Ziua aceasta de după noaptea crucilor are tot ce-i trebuie
24 de ore. Soare. Îndrăgostiţi plimbându-se pe biciclete.