mă izolez în somn, nu mai vorbesc,
îmi cos hainele de piele,
apoi lucrurile, camera-ntreagă,
tremur la gândul că m-ar putea
cineva ghici îndărătul lor.
Mă trezesc uneori şi mă privesc,
în timp ce dorm încovrigată,
îmi netezesc căptuşeala roasă a viselor
cu privirea sârmoasă
şi iar mă prăbuşesc lângă mine şi mine,
într-o multiplicată singurătate.

Un cerşetor cu un acordeon
Vagonul lui, mulţimea-l înconjoară…
Un cerşetor desculţ, cu o vioară
Tăcut şi-aşteaptă trenul pe-un peron.

Tăcerea nu aşteaptă nici un “bis”
Mulţimea lui e-aici, dar ea n-o ştie
Îi va aduce milă drept simbrie ?
Îl va vedea un punct în alb închis ?

Răspunsuri tac, aşa cum tac mereu
O altă zi va trece nevăzută
În faţă ne va râde tot mai slută
Şi-n mintea noastră vom vedea doar “eu”.

Să cânte fals un alt acordeon…
În jur va fi mereu altă vioară
Deşi aceiaşi – pentru prima oară
Vom fi mulţimea lor pe un peron.

mi-a ruginit pământul la picioare
de morţi de frunze ninse din înalt
un roşu ce-i desprins parcă din soare
se mută-n mirişti puse pe asfalt

trecute prin culori de curcubee
la vremea rânduită prin vecii
se scurg plutind spre locul din alee
în ritmuri de dansate simfonii

aici se înfrăţesc ca-ntr-o pocladă
schiţată de un pictor inocent
expusă doar ca lumea să o vadă
într-un sfârşit de toamnă decadent

cât timp mă străduiesc şi prin cuvânt
eu plâng această tristă adunare
apar în zbor rafalele de vânt
mişcându-le în marea de culoare

şi-mi lasă adiere în ureche
- nu plânge că se duce timpul cald!
căci frunze în culorile pereche
renaşte-vor în tonuri de smarald

Din volumul “Surori metrese timpului”, Editura ANAMAROL, 2006

În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi deschide fereastra.
În fiecare zi, o gălăgie de vrăbii îmi aruncă în faţă dimineaţa.
Dimineaţa, prinţesa aceasta de cartier care îşi bagă nasul
peste tot, prinţesa aceasta cu capul plin de vrăbii,
care mă plesneşte peste ochi cu palmele ei luminoase
şi îmi umple urechea de cântec.
În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi intră pe fereastră,
joacă şotronul pe masa mea, printre manuscrise.
Nici nu mă trezesc bine şi camera se umple de larma lor.
Toate au să-mi spună câte ceva,
de parcă ar fi nişte suflete plecate mai demult
şi întoarse la mine să mă certe…
Să mă certe pentru grădina mea de umbre,
pentru visele rupte, pentru trandafirii mei negri…
 

Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii…
În fiecare dimineaţă ele trag de pe mine leşul tristeţii
ce mă acoperă… În fiecare dimineaţă
femeile-vrăbii îmi ciugulesc din palmă toate victoriile,
surâsul meu secret, cu care sparg lacătele nopţii…

Eu voi pleca să cuceresc lumea cu o legiune de vrăbii –
îmi spun – cu larma acestui poem. Eu voi pleca
să cuceresc lumea cu tăcerea unui singur poem… Da,
cu un singur poem, cu o singură vrabie mă lepăd de întuneric
ca de o haină veche…

Sâmbătă, 25 noiembrie 2006, în cadrul Cenaclului de seară organizat de Bocancul Literar şi Asociaţia Culturală InDart, s-au decernat premiile la concursurile de poezie organizate de Bocancul Literar.

Dintre cei şase câştigători, patru sunt şi semnatarii unor texte publicate în Revista „Visul” şi cum ne place să ne lăudăm cu „visătorii” noştri, prezentăm mai jos textele premiate şi premiile obţinute de fiecare:

La Concursul de poezie de idei:

Locul I – Daniel Bratu - cu poezia:

A dor I, toamne

dori când pot să şi mor de am norii aproape
iar închişi ochi de corbi
să mă-ngroa…

pe la urmă-i nimic ori e toamnă de mine
un amurg pentru orbi
ţipăt ţi…

ne petrecem în vis cum sunt umbre în toate
iar nervurile-aşterni
jumăta…

te mai ştiu legănând printre crengi parcă ale
prea grăbitelor ierni
rotocoa…

le culegi ca pierdute din luna de casă
prăbuşită-n zăpezi
şi răma…

să mă taie de-un ochi şi de-o limbă cu ace
în priviri de mă vezi
poate-or ta…

ce rotund este-afară pământul în zori
cad mereu ca un sac
de nins…

ori când fugi te ajung în troiene aproape
de plecări mai sărac
mă îngroa…

pe la urmă-i nespus totul pare aiurea
toamne goale-au sub lac-
uri pădur…

ea

Locul II – Maria Tirenescu – cu poezia:

h@iku

Frunze peste tot –
în ploaia nemiloasă
cuibul părăsit.

Locul III – Mariana Tănase - cu poezia:

Doamna sezoanelor

În tonuri calde, simfoniacă,
Cu pete mari şi roşii de culoare
Inundă în preludiu de savoare
Simţurile toate le convoacă
Ca într-un carnaval la Rio, toamna.

Din tufele de dumitriţe
Mirosuri aspre, brume se ridică
Cu mâna stângă frâng o rămurică
Din florile cromat pestriţă.
 E un semnal de-ntâmpinare.
Prune vineţii, pere-aurate
Apleacă crengile în pieptul meu
În fiecare fruct este un zeu
Frumos şi mândru desenate

Le-adun pe un paner la întâmplare.

Ciorchinii grei ai viei mă uimesc
Cu mustul lor dulceag care promite
Că îmi va da la iarnă noi ispite.
Să vii! Aştept să-mpărtăşesc

Din vinul iarăşi dăruit de Doamna.

Ca într-un carnaval la Rio, toamna
Cu un semnal de-ntâmpinare
Adun într-un pahar la întâmplare
Din vinul iarăşi dăruit de Doamna
Sezoanelor pictată ca într-un gobelin
Iar în văzduh pluteşte clar, Chopin!

La Concursul de poezie originală:
 
Locul I – Cristian Vasiliu - cu poezia:Sonet 32

Se culcă-n streşini furia ursuză
A ploii după sindrofii zălude
Şi-n plopii jefuiţi de vânt se-aude
Ecoul tainic bâiguind o scuză.

Un ţipăt sec prin negurile crude
Şi pata de lumină ce acuză
Crepusculul din camera obtuză
Se năruie pe geamurile ude

Ca un talaz cu spumă pe faleză.
Pornesc melancolii la vânătoare
Prin colţurile vlăguite,-n care

Nu le ajunge flacara obeză,
Şi le primesc în rugă şi asceză,
Visând turbat la dragoste şi soare.

 Locul II – Virgil Diaconu - cu poezia: Scrisoare

Pentru că pereţii casei
au crăpat deja de atâta singurătate,
iar sufletul meu
nu mai are nici un loc unde să se aşeze,
pentru că am străbătut pădurea,
mulţimea şi călătoarea frunză căutându-te,
iară de tine n-am dat,
pentru că fratele pământ şi fratele cer
nu au avut ce să-mi spună,
iar sora mea – apa – nu ştie nimic despre tine,
tocmai de aceea bat cu pumnii
în scândura închisă a acestui copac:
să mi se deschidă, să mi se deschidă!
Tocmai de aceea te strig: ca să mă vezi.
O, tocmai de aceea îţi trimit această scrisoare:
ca să mă auzi!

Locul III – Ileana Lucia Floran - cu poezia:

Rondel de toamnă

Am rupt un trandafir în cale
Şi roşiatica-i lumină m-a durut;
Cu-n dor ascuns, necunoscut,
I-am sărutat seninul din petale.

O lacrimă sub gene s-a zbătut:
Era-n străfundul lui atâta jale…
Am rupt un trandafir în cale
Şi roşiatica-i lumină m-a durut;

Erau în el lucirile astrale,
Evlavios, în mână l-am ţinut…
Şi am sperat pentr-un întreg minut
Că-mi va aduce linişti autumnale.

Am rupt un trandafir în cale…

Sperăm ca cei care şi-au adjudecat locurile I, Daniel Bratu la poezia de idei şi Cristian Vasiliu la poezia originală să devină şi dumnealor colaboratori ai „Visului”.Felicitări tuturor!

Nu sunt ce par a fi, m-apasă gânduri,
Pete străine-n ceaţă risipite,
Ce trândăvesc pe-eliptice orbite,
Alunecând spre vise-n dese rânduri.

Nu sunt ce par a fi, în astă seară
Un colţ de cer mi-acoperă fiinţa,
Adânc îmi estompează elocinţa
Şi-mi las încet, ideile să moară.

Cu nasul lipit de fereastră, Cătălina urmărea unduirile trenului, privindu-i la serpentine când coada, când capul de şarpe fosforescent.

Îi plăcea să călătorească. Să cunoască oameni şi locuri noi.

Cel mai mult o amuzau conversaţiile înfiripate în tren, când cuvintele trec de la unul la altul ca nişte mingi de ping-pong şi când orice început de frază generează un subiect nou. Oameni, care nu se cunosc şi poate că n-o să se mai vadă vreodată, vorbesc cu mare uşurinţă, aşteptând cu nerăbdare să le vină rândul.

Când intrase în compartiment, bărbatul de lângă uşă îi făcuse loc să treacă şi îşi continuase povestirea …
- La noi în sat …
- În care sat?
- Apoi, unde stă harta-n cui. Că io de-acolo îs. La noi în sat umblă ursu ca la el acasă. Mai în toamnă o intrat pe prispa unui gospodar ce-avea o ladă în care ţinea mâncarea la rece. Ursu o săltat capacu cu botu şi-o dat peste oala cu sarmale. Când băga botu-n ladă, capacu se ridica.După aia, când scotea botu să mestece, zdrang, merea capacu la loc. Auzind aşa o hărmălaie o ieşit nevasta omului că să vadă ce-i. Când o dat cu ochii de namilă s-o spăriat aşa de tare c-o rămas fără glas vro săptămână. Până să dea fuga bărbatul cu furca de la grajd, ursu o şi sărit gardu’ aşa uşor ca fătucele alea de la olimpiadă.
- Nu mai vorbiţi de urşi, că mi se sperie copilul, îi atrase atenţia o femeie în poala căreia se prefăcea că doarme un băieţel de vreo şapte-opt ani.
Bărbatul cel sfătos intră în vorbă cu copilul:
- Ia, spune tu, fecioraş, îţi place la şcoală?
- Îmi place, nene! răspunse băieţelul căscând şi scărpinându-se în creştet.
- Şi-apoi, ce-ai vrea să te faci când o să fii mare?
- Lăcătuş, nene.
- D’apoi, ştii tu spune ce face un lăcătuş?
- Cum să nu ştiu, nene? Face fotbal.
Femeia smuci copilul de mână.
- Numai prostii vorbeşti. Mai bine începi de te-mbracă, să fii gata, că mai avem pic şi coborâm. Şi când om ajunge acasă numai fotbal îţi dau. Că toată vara ai bătut mingea şi n-ai pus mâna pe nici o carte. Să vedem noi ce-o să răspunzi când te-o întreba doamna învăţătoare ce-ai făcut în vacanţă?
- Păi o să-i spun că am făcut oreion.
Tot compartimentul se zgudui de râs. Zâmbi şi mama copilului, ceva mai îmbunată.

La staţia următoare, bărbatul care vorbise şi femeia cu copilul coborâră. Conversaţia lâncezea. Oamenii, obosiţi, îşi căutau poziţii cât mai comode ca să doarmă. Cătălina îşi fixă privirea în cutele perdelei, încercând să numere de câte ori scrie pe ea CFR. De la perdea, ochii i se opriră asupra tânărului din faţa ei, care nu scosese nici o vorbă până atunci, ignorând, parcă, tot ce se întâmpla în jurul lui.
- Pot să sting lumina? întrebă cineva. Nimeni nu răspunse şi compartimentul se cufundă în întuneric. Cătălina ieşi pe coridorul pustiu, luminat slab de câteva becuri. Aprinse o ţigară urmărindu-şi imaginea în fereastră. La un moment dat , uşa de care stătea rezemată se deschise şi un bărbat cu faţa răvăşită de somnul pe apucate o dădu la o parte şi trase cu putere geamul, încercând să se orienteze.
- Cred că am trecut … mormăi înciudat şi intră în compartiment de unde reveni cu două valize burduşite, pe care le târî după el până la capătul coridorului.

Cătălina ar fi vrut să-i reproşeze că i-a agăţat ciorapul, dar se răzgândi, aruncă ţigara, închise fereastra şi se întoarse în compartiment. Se ghemui pe locul ei de la geam, întinzându-şi picioarele sub bancheta din faţă şi aţipi imediat. Se trezi când trenul tocmai trecea pe un pod.

Era dimineaţă. Simţi o mişcare pe bancheta din faţă şi întoarse capul. De sub o coamă deasă de păr creţ, negru, o cercetau doi ochi de culoarea prunei. Cătălina tresări. În compartiment rămăsese doar ea şi tânărul a cărui tăcere o stingherea vizibil. Simţi nevoia să spună ceva. Orice.
- Călătoriţi departe?
Tânărul încercă să articuleze ceva dar Cătălina nu înţelese nimic. O fi străin, gândi ea. Încercă apoi să-i vorbească în franceză, în engleză, dar sunetele guturale pe care le scoatea tânărul o năuciră de tot. Intre timp acesta se ridică în picioare şi începu să caute în sacoşa de voiaj. Găsi repede ceea ce căuta. Un carneţel şi un pix. Scrise grăbit ceva şi-i întinse Cătălinei carneţelul.
- Ştii româneşte? se bucură ea citind. Ce bine! Şi eu cobor în oraşul T. unde am de gând să rămân câteva ore, până la trenul cu care merg spre casă.
Băiatul luă din nou carnetul şi scrise că el locuieşte în oraşul T. şi că poate să-i fie ghid timp de o jumătate de zi. Simţind întrebarea care plutea pe buzele fetei, mai completă că a suferit o operaţie la laringe şi nu se ştie când şi dacă va mai putea vorbi , dar că aude bine şi înţelege tot. Cătălina ar fi vrut să-l întrebe o mulţime de lucruri dar se mulţumi să-i povestească pe unde a fost şi ce a mai văzut în vacanţă. El o asculta cu mare atenţie, primindu-i şuvoiul vorbelor ca pe o taină, numai de el înţeleasă.
Coborâră împreună în gara mare, cu ziduri cenuşii, afumate.
Şi băiatul îşi luă în serios rolul de ghid.
Colindară alături aproape jumătate din oraş, urcându-se şi coborând din tramvaie şi autobuze , hoinărind prin magazine, intrând la câte un film unde rămâneau un sfert de oră pentru ca apoi să intre în alt cinematograf.
Nu voiau să piardă nici o clipă din această unică zi. Şi-au cumpărat sandvişuri şi îngheţate, oprindu-se să mănânce pe câte o bancă din parcul cu trandafiri, intrigându-i pe trecători cu râsul lor fără griji.
La ora bunului rămas s-au trezit mână în mână.
- Scrie-mi adresa! îi strigase fata de la fereastra vagonului. Eu călătoresc mult şi promit că o să-ţi trimit ilustrate de peste tot.
Băiatul îi întinse un ghemotoc de hârtie, pe care-l ţinuse multă vreme în pumn, apoi îi făcu semn cu mâna ridicată şi se îndreptă grăbit spre ieşirea din gară. Cătălina privi lung în urma lui, aşa cum te uiţi când ştii că n-ai să mai vezi niciodată pe cineva drag. Se aşeză pe locul ei şi desfăcu biletul pe care, deasupra unei adrese , scria : ” Mi-ai oferit cea mai frumoasă zi de vacanţă. Îţi mulţumesc “.
Peste o vreme, trecând din nou prin oraşul acela, fata îşi aminti de el şi se interesă de adresă.
Sună la o poartă mare, de fier, pe care scria CÂINE RĂU. Îi deschide o femeie între două vârste, cu o privire blândă, care o invită înăuntru.
Când Cătălina îi explică pe cine căuta, femeia scoase dintr-un raft o cutie de bomboane în care erau toate vederile trimise de ea, spunându-i că destinatarul lor nu locuise niciodată acolo.

Monezi aruncate pe jos,
şi lacrimi de viciu în mâzgă,
plăceri mimate
şi zâmbete de plastic.
În fântâni ca asta se aruncă bani
şi se pun dorinţe trufaşe.
Un tic nervos : zâmbetul-grimasă
în scop minţit : apărare…
Ha! Îţi afunzi ghearele încovoiate
în noroi şi-l strângi în pumni -
- “adună-l pe tot” – îţi şopteşte umed în urechi
demonul oglindit
în fântâna nesecată de pustiu -
- “fiindcă ŢI-E FOAME!”.
Ai chipul crispat în rânjet
şi nu mai ţii minte
la ce te gândeşti.
Făra să ştii, o lacrimă de tribut
cade pe fund, sporind capcana de monede.
Se vroia a fi pură.
Ce dorinţă ţi-ai pus în noroi?

Lumina roşie care inundă coperta volumului de debut al autoarei craiovene Mădălina Maroga ne invită la visare, la a transcende stările naturale. Căci visul este spontan, însă lucid. El nu exclude meditaţia asupra fiinţei şi asupra sensurilor ascunse ale existenţei. Visul ascunde un strop de raţiune, visul ascunde întotdeauna esenţe filosofice. Tocmai de aceea, această invitaţie la vis este o chemare a unei lumi noi…

Versificaţia albă, împletirea dintre versurile lungi şi cele scurte, subliniază ideile centrale ale fiecărui poem. Prin apăsarea pe anumite cuvinte, creatoarea scoate în evidenţă senzaţii, imagini, simboluri. Construcţia esenţială a visului se bazează pe simbolurile ascunse în fiecare arcuire a sa. Prin intermediul metaforelor meticulos realizate, Mădălina Maroga creează un decor feeric, specific visării…

Laitmotivul acestui volum de debut este noaptea, întunericul, cadrul idealizat al viselor. În fiecare noapte “Dumnezeu a înţeles“, iar gândurile pot zbura libere, pot crea frumuseţi nebănuite. Sub lumina lunii, o lume întreagă se deschide în faţa creatorului de frumos, care, în mijlocul unei noi obsesii nocturne, visează.

Prezenţa eului liric se simte în fiecare poezie, în fiecare vers. Discursul este coerent, de la un capăt al altuia al volumui poeziile purtând mai departe ideea. Există o ciclicitate, o similitudine între primele şi ultimele cuvinte. Astfel, în prima poezie, chiar titlul ne spune că “Dumnezeu a înţeles“, în timp ce în final, “Dumnezeu cunoaşte oamenii“… Ideea de supranatural ca axis mundi absolut necesar oamenilor este foarte bine conturată aici. Cartea este o invitaţie, o chemare, iar acel “vino” din ultimul poem poate într-un fel să rezume totul: vino, uită pentru o clipă de raţiune şi lasă-te purtat pe aripile visului, renunţă la tăcerea critică şi aruncă-te în vâltoarea emoţiilor…

Mădălina Maroga vorbeşte despre ea însăşi. Poeziile sunt calde, chiar dacă de multe ori ideile sunt pline de durere şi de regret. Cititorul simte cum poeta se deschide în faţa sa, cu sensibilitate, fără mândrie şi fără complexe. Este un jurnal al sufletului, o izbucnire a emoţiilor, imposibil de controlat. Un vis din care te trezeşti schimbat, transformat, fără să înţelegi exact ce anume s-a întâmplat…

Oamenilor le este în general frică de noapte, de întuneric, pe care îl văd ca un final, o alunecare către nefiinţă. Mădălina Maroga acceptă întunericul, îl luminează cu ajutorul versurilor sale. Ea ne demonstrează că putem fi lucizi chiar dacă trăim intens fiecare clipă, putem visa fiinţând.

O altă temă care apare în aproape toate poeziile este timpul. Într-un fel putem spune că timpul este o supratemă a volumului. Timpul, numărat în nopţi albe, în frânturi de moarte, înţeles prin jocul frunzelor în mijlocul anotimpurilor… Acest timp este martorul iubirii, martorul suferinţei, acest timp este singurul martor al nopţilor. Timpul, care uneori se mişcă prea repede, alteori încet ca un melc…

Mădălina Maroga este reală. Poezia pe care ea o scrie este o sensibilă descriere a realităţii… Suntem înconjuraţi de minuni şi tot ceea ce trebuie să facem este să încetinim pentru a le observa. Dragostea învinge până la urmă. Trebuie doar să păşim îndrăzneţi pe acest drum, trebuie să învăţăm să nu ne temem de întuneric. Visul va fi întotdeauna acolo, iar noi putem să ne găsim în el salvarea. Mai bine dormim, pentru că în misterul somnului ne vom simţi mai tineri, mai puternici… Mădălina Maroga ne invită să visăm… Eu îi urmez îndemnul şi o felicit pentru universul magic pe care l-a construit cu migală…

   Îmi cânt tăcut o odă din vechime
   Şi de un timp nu ştiu s-o mai ascult
   În seara asta sunt pilot de rime
   Şi seara asta s-a-ncheiat de mult.

   Azi un poem s-a prăbuşit şi moare
   Cu-o rimă risipită în mirări
   Cu aripi de hârtie, nepăsare…
   E noapte…sunt poet de încercări.

   Resuscitând un vers, pierzând cadenţe
   O linie continuă în gând
   Visez un trist poem cerşind în zdrenţe
   Şi-o cupă de otravă palid bând.

   V-aş blestema adânc pentru vecie
   Când oi fi stins; sub al bărbiei galb
   De mi-aţi întinde-n cruntă infamie
   O filă cu însemne în vers alb.

tresar din somn cu gândurile destrămate…
mă regăsesc mereu în acelaşi loc
în acelaşi timp,
întorcându-mă spre tine,
tinereţea mea…

în amăgirea clipelor alunecânde prin
pânza freatică a vieţii
păşesc tiptil,
adulmec umbra ta şi mă înalţ pe vârfuri
să te zăresc măcar pentru o clipă
în fanta de lumină pe care mi-o deschide
amintirea;

intru în panică: nu eşti acolo
şi singurele urme vizibile
duc spre mine;
să-mi fii oare şi-acum alături?

când ai plecat mi-ai lăsat doar o umbrelă de tinichea, o funie roz şi o pungă pe care era marcat simbolul firmei la care lucrai tu

miercuri, 30 septembrie 1987

m-am născut făceam deja 10 luni de gestaţie
mă înecam în propriul suc
acela care trebuia să îmi dea viaţă
nu să încerce să mi-o ia
e clar
ştiam ce mă aşteaptă
aşa că mi se părea o tâmpenie
viaţa asta

ieri, pe la prânz

făceam amor cu ideile
cu frunzele
ploaia
imaginile morţii
unde şi când vroiam
pe o lespede în cimitir
la o cafea
pe internet
la munte
oriunde îmi venea cheful
aveam nevoie
doar de un pix şi o hârtie

azi, dimineaţă

te-am văzut cum împachetai mi se înecaseră sinusurile şi mă dureau îngrozitor începusem să plâng şi la intervale scurte de timp îmi trăgeam cu zgomot nasul astfel încât să mă auzi şi să îmi oferi o batistă

azi, la prânz

din Calea Lactee
am furat două stele
le-am pus într-un sac de pânză
până acasă
unde am început să le storc
(spasmodic
până la epuizare)
şi să le beau

azi, seara

din întâmplare e ziua mea
e tot miercuri
mi-ai spus un la mulţi ani
schizofrenic
şi ţi-ai lipit buzele de
fruntea
nasul
ochii mei
ai plâns puţin
te-ai dat de trei ori peste cap
şi-ai devenit o iluzie
care s-a aşezat în părul meu
apoi celălalt tu
acela fizic
a luat trenul
cu destinaţia Bucureşti
salamandre
tort
cadouri
astea sunt doar nimicuri copilăreşti
acum tot ce contează
e biletul de întors
de pe care nu am apucat să citesc
ziua şi ora
aşa că
nu o să ştiu când să vin
să te iau de la gară

Nici nu împlinise vârsta adolescenţei când se rugă de părinţii lui să-l lase să plece în căutarea cavalerilor. Degeaba se rugară de el spunându-i că e prea tânăr să pornească într-o aşa călătorie plină de multe greutăţi, băiatul rămase neînduplecat. A doua zi, se pregăti cu haine şi de-ale gurii şi porni la drum să afle castelul în care trăiau cavalerii. Se pare că norocul îi surâdea, pentru că nu trecu multă vreme şi-ntr-o dimineaţă auzi mare zarvă,  ce părea că vine de dincolo de micul deal ce se sumeţea în faţa lui. Când ajunse în vârf, văzu o mulţime de case aşezate ca-ntr-un căuş de uriaş înconjurând un castel  frumos,  dar nu foarte mare.  Satul era plin cu oameni, care grăbiţi să-şi rezolve treburile, care plimbându-se agale şi admirând priveliştea. Îşi dădu seama că ajunsese la locul potrivit, căci la poarta castelului şi prin sat zări cavaleri îmbrăcaţi în armuri strălucitoare. Trecu uşor de gărzile  ce păzeau intrarea, poate pentru că îşi vor fi spus că un băiat atât de mic nu are cum  să le facă probleme. Cum toţi păreau că se îndreaptă într-o singură direcţie, s-a luat după ei şi a găsit repede sala în care se adunau stăpânii castelului. Intră timid pe uşile masive de stejar, privind curios la minunăţiile ce se aflau înăuntru. Deodată se făcu linişte. Dinspre masa rotundă unde şedeau, vocea severă a unui cavaler se făcu auzită. Părea a fi mai marele peste ei căci începu să vorbească:
-  Ascultaţi-mă!  Cei nou veniţi să stea lângă peretele din stânga. Vor fi ascultaţi cu toţii  şi vom hotărî care dintre voi este vrednic să devină cavaler.
Veni şi rândul băiatului. Cu voce mică, începu să spună o poezie despre măreţia cavalerilor, atât de lungă şi de plictisitoare încât aceştia aproape  că  adormiră în jilţurile lor.  Când termină, unii râdeau, alţi căscau plictisiţi, iar mai marele peste ei îi spuse că mai are mult de muncit până să devină un povestitor adevărat.           
Plecă, amărât tare şi începu a hoinări prin castel.  Într-o zi nimeri pe un  coridor strâmt şi prăfuit la capătul căruia o uşă părea că-l cheamă. Deschise încetişor şi pătrunse înăuntru. Camera era goală. Se instală în ea, îşi încropi un culcuş şi-acolo, încercă de unul singur să-şi facă poeziile şi poveştile mai frumoase. S-au scurs  zile şi nopţi, atât de multe că le-a pierdut şirul.  Încercau unii să-l sperie că nu va deveni niciodată un scriitor adevărat.  Deşi cuvintele lor îl dureau şi multe lacrimi amare vărsa atunci când era singur, nu renunţă. Erau şi dintre aceia care îl încurajau, dar nimeni nu se oprea să-i dea ajutor.
Într-o seară, pe când se lupta cu versurile unei poezii ce nu vroiau să se aşeze cuminţi în strofe, în faţa lui apăru o sferă albă, strălucitoare, care se transformă în cea mai frumoasă fiinţă pe care ochii muritorilor o văzuseră vreodată.  Era tânără, cu chipul şi braţele albe, cu ochii sfredelitori cu sclipiri verzui, înţelepţi şi ghiduşi. Cosiţele  părului  lung şi roşu i se revărsau pe umeri. În timp ce-o privea  uimit, auzi un glas de clopoţel:
- Bine te-am găsit! Ce faci, copil frumos?                                 
Băiatul nu răspunse. Stătea încremenit privind făptura din faţa lui.                                  
- Băiete, dacă mai stai aşa au să te pună drept statuie în faţa palatului! spuse zâna cu un zâmbet larg.                 
Micul povestitor începu şi el să râdă.                                        
- Mă iartă, zână bună, căci ochii mei n-au mai văzut şi nici n-au crezut că există o astfel de minunăţie.                                        
Zâna îi spuse:                           
- Eram şi eu printre cei care ţi-au ascultat versurile. Mai, mai, să adorm şi eu, totuşi am zărit talent în poezia ta şi cred că ai  multă imaginaţie. Am venit să te ajut. Dar trebuie să munceşti mult căci grea este calea pe care ţi-ai ales-o.                                               
Luară la rând toate scrierile băiatului şi  vreme de doi ani şi jumătate, nu făcu altceva decât să-i deschidă ochii asupra înţelesurilor fiecărui cuvânt, asupra aşezării lor în fraze sau versuri. Tot ce ieşea din mâna lui începea de-acum  să prindă viaţă, ca sub un  val de magie.                                      
Într-o zi, când băieţelul se simţi pregătit, zâna îi spuse:                           
- Eu trebuie să plec. Şi alţii au nevoie de ajutorul meu. Tu eşti din ce în ce mai bun. Ai aripile puternice,  sunt convinsă că o să te descurci.                                        
Se prezentă deci înaintea cavalerilor, cerând o nouă şansă de a intra în rândul lor. Ei acceptară  dar, pentru a-i fi mai greu, au adus şi un meşter rival în ale basmelor să-l asculte. Copilul  începu a-şi depăna poveştile. La început,  vocea lui de-abia se făcea auzită, însă  curând prinse curaj.  Unul câte unul cavalerii căzură sub vraja poveştilor.
- Băieţelul acesta este chiar iscusit.  Unde o fi fost până acum?                           

Seara se lăsa blândă peste tot şi toate, focul ardea în vatră răspândind o aromă dulce, luna nouă scăpăra hăuri de galben, iar ei încă ascultau vechi poveşti despre flori şi albine, despre obiceiurile copacilor şi despre năstruşnicele creaturi ale pădurilor, despre munţi pitiţi sub neguri sau nori pătaţi cu roşul asfinţitului, despre taine  ascunse, ştiute doar de bătrânii vrăjitori.  Urmară apoi alte şi alte povestiri cu spiriduşi extratereştri,   dragoni prietenoşi, ciclopi deştepţi dar timizi, prinţi curajoşi, şi câte şi mai câte.  Personaje mari sau mititele se perindau dinaintea ascultătorilor iar vocea băieţelului era la fel de dulce ca  ploaia peste dealurile uscate.
- Merită cu prisosinţă să fie primit în rândul nostru, îşi spuneau cavalerii unii altora. Însuşi rivalul fu impresionat de frumuseţea istorisirilor, astfel că inima lui se deschise cu bunătate spre  băiat. Lacrimi de fericire străluceau  în ochii lui. Ridică încet capul privind spre cei din jur. Surprins, privirile îi căzură pe figura dragă ce-l ajutase să devină, iată, ceea ce şi-a dorit. Era Ina Scaietina, zâna basmelor, ce venise să vadă cum se descurca micul ucenic. Într-o clipă fu lângă ea.                     
- Îţi mulţumesc,  Zână a basmelor, pentru bunătatea ta.  Fără ajutorul pe care mi  l-aţi dat nu aş fi reuşit.           
- Eu?  Dar tu ai făcut totul!
- Dar dumneavoastră m-aţi ajutat să-mi  văd lipsurile. Vă sunt recunoscător. Nu vă voi uita niciodată!
- Chiar n-am nici un merit. Tu ai avut răbdare şi ai acceptat să le modifici de mai multe ori astfel încât poveştile tale au prins viaţă.                                                                    
- Un strop din sufletul dumneavoastră s-a strecurat în basmele mele de aceea sunt reuşite. Sunt tare norocos că v-am întâlnit!
- Aşa ne ajută Dumnezeu pe toţi. Ne scoate în cale oamenii de care avem nevoie şi trebuie să fii recunoscător şi pentru lucrurile plăcute şi pentru cele mai puţin plăcute;  toate au o semnificaţie, trebuie doar să o descoperi.
- Promit să am răbdare şi să muncesc cu toate puterile mele. Sper să fiţi întotdeauna mândră de mine.   
- Bucuria şi recunoştinţa ta mi-au mângâiat sufletul. Rămâi cu bine!                    
Băiatul ştia că mai are un drum lung şi greu de străbătut, că se va confrunta cu mari poeţi şi scriitori dar până la urmă îşi va găsi locul printre cavalerii scriitori.
Nu a mai revăzut-o niciodată pe zână. Sau poate da?

 iunie – octombrie 2006

Acum o lună am dat un anunţ
La mica publicitate,
Cu litere de-o şchioapă am scris aşa:
Gratuit dăruiesc lumina! Rog seriozitate.

Şi au început să mă caute
Tot felul de persoane…
Orbii,triştii, solitarii, artiştii…-
ba chiar şi niste cucoane.

Şi la toţi le-am dat
din lumina mea interioară.
Unii mi-au mulţumit, alţii nu
şi aşa s-au perindat la casa mea
De dimineaţă până-n seară.

Unii-mi spuneau că-s fraier
Că nu cer nici un ban,
Alţii, dimpotrivă, mă lăudau şi-mi spuneau
Că-s darnic şi prea uman.

În fine, una peste alta
Toţi s-au ales cu câte ceva…
Nimeni nu a plecat cu mâna goală
De la uşa mea.

Seara târziu, mi-am făcut bilanţul:
Atâţia oameni au venit, atâta lumina am dat.
Am făcut calculul, am tras linie…
Şi am constatat că sunt devastat.

În mine nu mai aveam decât
Un firav licăr de lumină…
Şi brusc am simţit
O inexplicabilă vină.

Trebuia să fac ceva ca să am iar lumină
În interiorul meu
Să pot s-o dăruiesc şi altădată
când altora le este greu.

Şi atunci am dat un nou anunţ
la mica publicitate,
Cu litere mari scris-am aşa:
Caut urgent lumină. Cer seriozitate.

Şi am aşteptat o zi, două…
Chiar o săptămână
dar n-a venit nimeni să-mi ofere
Măcar o fărâmă…”

Sunt trist. Dacă până mâine
Nu primesc nimic
Risc să devin încet-încet
Doar întuneric.

Încă mai sper,
Pâna mâine mai e o noapte…
Caut lumină, urgent!
Sunt acasă între orele 22 şi 7.