Sunt o relicvă
uitată
în subsolul prăfuit
al unui muzeu
de provincie,
în colţul de lângă fereastră,
de unde se pot auzi
sunetele vieţii…
şi-atunci,
de ce mă priviţi?
cu ce drept mă etichetaţi?
cum am devenit
exponat?

Pădurea vrăjită de şoaptele serii
În plete îşi ţese bobiţe de rouă
Aprinse la viaţă de luna cea nouă
Şi iese grăbită din lumea tăcerii.

Orchestra nocturnă cu graţie cântă
Şi iele gingaşe, distinse valsează,
Mişcându-se tandru domniţa visează
Şi visul frumos de iubire o-ncântă.

Un prinţ pe-un cal alb orizontul scrutează
Şi zboară ca gândul spre zarea albastră
Sălbatica floare-l atrage măiastră,
Argintul din stele de sus îi veghează.

Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap

Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră

Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin

Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor

Sânge- nisip carnivor…răpitor de sentimente

Amurg în durere…
Amurg al zeilor,
Amurg e sufletul meu…
Mă obsedează un ateism puternic-
Ateu e sufletul meu
Spre Zeul Iubirii.

Abisuri fără margini
Şi idei carnivore
Adie printre dunele pietrificate…
Amor…

Cum se face că ţi-ai pus pijamaua cu căpşunele şi nu cea cu pisicuţe? Cred că ştiu de ce: vrei să-ţi spun o poveste despre căpşuni. Dar despre una cu căpşunica năzdrăvană şi pisicuţa la fel de năzdrăvană, ce-ai zice?

Toată dimineaţa, eu şi mătuşa ta, Tala, am cules căpşunile din grădină. Aşa că spre seară, când soarele îşi duce încet, încet, razele lui galbene la culcare, ne-am aşezat amândouă la un ceai, pe terasă şi am început să căutăm reţete cu căpşuni. Tocmai când credeam c-am dat peste cea mai potrivită numai ce auzim dinspre grădină ceva ca un foşnet, apoi ca un glas.

Lăsăm noi deoparte reţetele şi dăm fuga în grădină. Când colo ce să vezi: crenguţele şi frunzuliţele unei tufe de căpşuni se agitau de zor. La început am crezut că e o pasăre care îşi rătăcise drumul spre cuibul de seară. Dar nu era o pasare. Era o căpşunică, care, cum a dat cu ochii de noi, a şi început să ne ia la rost.

-Vedeţi cum sunteţi! Pe toate surioarele mele le-aţi pus în coşuleţe şi le-aţi dus în casă, numai pe mine m-aţi lăsat aici, singură. Ce inimă aveţi voi ? Surioarele mele au să facă dulceaţa bună şi aromată , iar eu am să stau aici, să mă bată vântul şi ploaia. Mai vedeţi voi vreo altă căpşunică prin tufe? Nici una! Nici una cu care să stau şi eu de vorbă sau care să-mi ţină şi mie de urât.

- Dar tu unde ai fost? Că doar noi am căutat sub toate tufele, am încercat eu să-i explic.

- Ce credeţi că eu nu pot face dulceaţa bună? a continuat căpşunica.

- E greşeala noastră. Sincer ne pare rău, a intervenit şi mătuşa ta.

- Şi apoi, nu-i târziu nici acum să te luăm şi să te ducem la surioarele tale, a mai adăugat ea.

-Adevarat? E chiar adevarat?

Căpşunica s-a bucurat aşa de tare, încât era cât pe-aci să-şi piardă echilibrul şi să cadă în grădina vecină, dacă n-ar fi fost mătuşa ta s-o prindă de codiţa ei mică verde.

-Da, adevărat. Ţi-am spus că a fost o greşeală. Nu te-am văzut. Uite, vezi, stăteai ascunsă aici, sub tufa asta de lângă gard.

-Da. Aşa e. Trebuie să recunosc că e şi vina mea. Pentru că, în timp ce voi eraţi aici, a apărut pisicuţa din vecini , Floricica. Aşa o strigă stăpânii ei, pentru că îi plac florile. Da. Floricica a trecut pe lângă gard şi a mieunat aşa de frumos că m-am aplecat din tufă să-i răspund şi am mai rămas agăţată de crenguţa asta de lângă gard. Pentru că vedeţi voi: Floricica vine în fiecare dimineaţă şi ne spune “Bună dimineaţa”, iar seara “Noapte bună”

- Trebuie să fie o pisicuţă deosebită!

- Da. Aşa e. Toate florile de aici din grădină se apleacă din tulpinele lor, când trece Floricica. Acum că ştiţi că este şi vina mea, mă mai luaţi de aici?

- Sigur că da. Doar ţi-am promis, i-am răspuns eu.

În timpul acesta, soarele se lupta cu o ultimă rază galbenă s-o ducă la culcare.

Iar eu, încet, m-am aplecat, am desprins căpşunica năzdrăvană de tufă, şi vesele, eu şi mătuşa ta, ne-am întors în casă şi am pus-o în vârful coşului, alături de celelalte surioare ale ei.

Din clipa aceea, n-am mai auzit nici un foşnet, nici un glas de căpşunică, iar în anul acela dulceaţa de căpşuni a ieşit, într-adevăr, mai bună ca niciodată.

Şi tot în anul acela, ne-am împrietenit şi noi cu Floricica, pisicuţa căreia îi plac florile, dar… şi căpşunelele.

Noapte bună, Antonia!

Primăvară, primăvară,
Ai venit din nou la noi,
Aducând în inimi iară
Suflul cald, speranţe noi.

Tu trezeşti din amorţeala
Iernii reci şi friguroase,
Dorul scris doar cu cerneala
Unor vise tumultoase.

Tu ne dai mereu tăria
De-a răzbate prin furtuni,
De-a învinge silnicia
Unor ani ce-i vrem mai buni.

Prin miresme-înnoitoare
Şi prin gingaşi ghiocei,
Tu dai gândului savoare,
Vieţii noastre un temei.

Stai cu noi şi ne-ncălzeşte
Sufletul adesea sloi,
Ce ne-ngheaţă şi-mpietreşte
Transformandu-ne-n strigoi.

Fă ca-n cuget şi simţire
Să răzbată iar şi iar,
Prospeţimea din privire
Şi-optimismul plin de har.

Lasă-ne să stăm cu tine,
Să simţim plăcerea vieţii
Dăruindu-ne, mai bine,
Elixirul tinereţii.

Primăvară, primăvară,
Te-aşteptam cu nerăbdare.
Nu pleca curând în vară!
Stai cu noi şi-adu-ne soare!

Tuturor celor de pe site ce îşi sărbătoresc ziua numelui de Sfântul Gheorghe, le urez un călduros
“La Mulţi Ani!

Pe cărarea dinspre schit,
Gheorge vine-abţiguit.
Cu bocancii înglodaţi,
Prin băltoace tot umblaţi.

Pana de la pălărie,
La păun i-a fost solie
Şi-acu-i roasă şi uscată,
Nu mai e ce-a fost odată!

Pălăria-i pe-o sprânceană,
Cum se poartă în bostană.
Bluza-i albă cu altiţă,
S-a stropit cu vin de viţă.

Într-a lui patroană dată,
Ghiţă a făcut-o lată.
Pe la crâşme, în cătun,
A băut vin mult şi bun.

La bodega din Corbeni,
S-a-ntâlnit cu mulţi săteni.
Versuri le-a cântat, cu har,
Epigrame de pahar.

A cinstit cu toţi la masă,
C-aşa-i ziua lui, frumoasă!
Iar prin sat când a plecat,
Drumu-n lat l-a măsurat.

Clătinat prin şanţ păşeşte
Şi de-o piatră poticneşte.
Cu sudălmi de anafură
Ia direcţia spre şură.

Cu bocancii în picioare
Şi c-un pled pus pe spinare,
Gheorghe sforăie răpus.
Onomastica s-a dus!

Veniţi de luaţi lumină,
Iubire şi putere,
O caldă mângâiere,
Isus pe toţi ne-alină.

Să ne-adunăm în grabă
Din negurile firii,
Pe calea izbăvirii
Să renunţăm la vrajbă.

Dacă sufletul doare
Şi nu găsim ieşirea,
Hulindu-i nemurirea,
De ce-a pierit, El, oare?

Isus ne poartă-n poală
Şi ştie să ne-aline,
Preschimbă rău-n bine,
Ne oblojeşte-n boală

Deci luaţi cu toţi lumină,
Zâmbiţi vieţii ce vine,
Gândiţi numai la bine
În liniştea creştină.

Bunătatea şi altruismul celor din familia Marcu, chiar dacă sunt şi ei afectaţi de pierderi dureroase, contribuie la transformarea ce se produce în sufletul chinuit al lui Vlad. Schimbările induse îl fac să înţeleagă rosturile pentru care există şi să-şi înfrâneze pornirile instinctuale de răutate care de fapt s-au conturat ca rezultat al schingiurilor sufleteşti la care a fost supus în timp.

Ligia Seman, dotată cu un talent nativ remarcabil descrie în detaliu stările sufleteşti ale personajelor cărţii, relevând dilemele cu care se confruntă, îndoielile care le framântă credinţa, scepticismul cu privire la şansele ce le au într-o societate bazată pe inechitate socială, pe porniri hrăpăreţe şi de dominare. Nemulţumirile individuale au însă, ca mai totdeauna aspectul haotic al unor frustrări în care cei implicaţi îşi asumă vina pe care nu întotdeauna o au, dar care în ochii celor din jur apare ca lipsă de obiective, de curaj, cu alte cuvinte lipsa capacităţii de a se orienta în timp şi spaţiu. Frustrările personale nu răman însă la nivel individual, ci se răsfrang inevitabil asupra celor apropiaţi, care întregesc astfel cercul vicios al nerealizării în ansamblu.

Aplecarea Ligiei Seman către detalii, conferă cărţii un sens de autencitate şi o ajută să-l facă pe cititor interesat să trăiască el însuşi stările sufleteşti prin care trec personajele cărţii. Chiar dacă unele trăsături sunt mai adânc creionate sau accentuate voit, ele nu fac decât să coloreze tragismul descrierilor. În paralel cu acţiunea principală, uneori se fac digresiuni în particularităţile imprimate de timp şi loc, fără a se intra în specificul socio-geografic, care este totuşi oarecum diferit în variate regiuni ale ţării. Faptul nu diminua cu nimic conturarea atmosferei imprimate de mediile în care se desfăşoara acţiunea.

Expunerea beneficiază de multe pledoarii cu tentă filosofică, cugetări şi reflecţii puse în gura diferitelor personaje, ceea ce generează întrebări şi îndeamnă la cumpănirea sensurilor existenţiale ale efemerului nostru periplu terestru. Felicit autoarea pentru această reuşită publicistică şi cred că ceea ce a scris, va reprezenta un punct de referinţă care va ajuta pe mulţi să-şi dea seama cu mai multă compasiune de zbuciumul în care unii dintre semenii noştri îşi duc viaţa.

Epigrama e ca dracu’,
E mai rea ca mătrăguna,
De-ţi păleşte câte una
Auzi noaptea pitpalacu’.

IOAN CRIŞAN

vă invită

vineri, 18 aprilie 2008, ora 16:00 la CASA ARMATEI din SIBIU
pentru a vă bucura împreună de lansarea volumul său

“PE-UN PICIOR DE BAI, PE-O GURĂ DE RAI”

volum care cuprinde nuvele, schiţe şi povestiri care poartă, aşa cum spune domnul Vasile Rusu în prefaţă,  o “…amprentă sigură de satiră, cu şi fără umor spumos, şăgalnic, sărat, piperat, amar, duios, risipit cu dărnicie de nabab boem…”
Volumul a apărut la Editura SALGO din Sibiu.
Coperta I este semnată de Braşovean Mihai Adrian iar coperta IV de Leonte Năstase.
Cartea este dedicată celor mulţi şi cinstiţi!

Cimitirul…suflete absente-simbol al zâmbetelor triste. 

Lumini în noapte-
suflete întunecate
de absenţa tristeţii.
Capela,
Arie sinistră:
culori, flori, miros de violete,
adiere a sufletelor moarte.
Învierea,
speranţă muritoare,
scârţâitul uşilor şi zgomotul vântului
când pătrunde prin fereastra spartă.
Ceasul de 12, e miezul…
şi noapte întunecată
şi vântul adie
şi senin e cerul…

Un călător pe drumul vieţii,
Ce-şi plimbă sufletul rănit,
Un chip brăzdat de anii bătrâneţii,
Ce se întreabă unde a greşit?

Cu mâna tremurândă pe toiagul,
Ce-ţi însoţeşte paşii zi de zi,
Te chinuieşti, crispat, ca să treci pragul,
Acelor ani, ce crezi că vor veni.

Un trecător prin amintiri fugare,
Ce îţi apar în minte tot mereu,
Le vezi puţin, apoi totul dispare,
Şi pieptu-ţi se ridică tot mai greu.

Eşti tot ce am, la Tine, Doamne,
toate ideile adun, să înţeleg viaţă şi moarte,
să nu ajung un mic nebun, care le ştie el pe toate;

eşti tot ce am, la Tine, Doamne,
lacrimi în glob colecţionez, văzute doar de Tine, poate,
mă vor ruga să evadez…se dă o filă dintr-o carte,
iar eu înaintez…

eşti tot ce am, la Tine, Doamne,
ridic şi frământări şi basme,
când mierea este o amară şi focul rază boreală,
te regăsesc să mă înalţi mai sus de brazii din Carpaţi;

şi cald are să-mi fie…peste lacrimi uscate
aşez o poezie şi picturi abstracte;
eşti tot ce am, la Tine, Doamne,
îmi văd Sfârşitul şi Începutul,
când nu întrezăresc trecutul
mi-arăţi o lume viitoare să-mi uit durerea cântătoare…
să mă unesc în Univers între lumini ascunse-n vers
la Tine, Doamne, poposesc;
eşti tot ce am, ce am primit…
un plus şi minus Infinit,
un Început şi un Sfârşit…

Din volumul de poezii “Să ai ce să pierzi…” (2007) © copyright Cristinela Ghinescu

Plăpând ghiocel, nu te-nţeleg ce cauţi aşa devreme afară? Mă înduioşezi de-mi vine să dau paltonul jos şi să-l pun pe tine. E frig. Da ştiu că tu vrei să-mi vesteşti noi începuturi, prevestitor al renaşterii tu eşti plăpândă floare ce-nfloare între zăpezi. Eşti chiar hotărât să mă trezeşti? Nu fii rău, nu am lâncezit destul, mai vreau ca-n iarna ce nu mai trece să stau în pat cu dună, troznească şi mâine un lemn uscat în sobă, mai lasă-mă să zac între perne cu puf şi să nu ies afară, că-i mare ger. Plăpând ghiocel oare de ce ai mai răsărit?

În definitiv tu eşti de vină! De ce ?

Tu vrei primăvara să vină, iar eu acum şi-ntotdeauna mă simt nepregătit. Nu vezi plăpând ghiocel?!? Nu-i iarnă doar afară. E iarnă la mine-nlăuntru, de mă ustură, îmi arde sufletul dar nu cu flăcări, dimpotrivă cu acea arsură ce doare, degerătură de inimă pot scrie, ca să-nţelegi. Am un ţurţure acolo unde ar trebiu să fie acel motoraş ce dă vieţii trăirea. În loc de sânge, transportă prin vene-mi acel ţurţur, mici bulgări de gheaţă. Iar tu cu tot dinadinsul vrei să-mi vesteşti că vine căldura pe care eu nu o mai simt.

Plăpând ghiocel, nu te-nţeleg, ce cauţi aşa devreme afară? Mă înduioşezi de-mi vine să dau paltonul jos şi să-l pun pe tine. E frig. Mi-e greu, dar tare dori-mi-aş să pun tot patul cu soba cea mare cu tot, astfel să te astup să nu te mai vezi. Plăpând ghiocel. La ce…. ai mai răsărit!!! Hîîîm, te rog de mă lasă să mai stau în nepăsare, că-i tare bine din amorţeala leneviei să nu te trezeşti. ..

Da ce mă asculţi, de nu eşti tu acel găsit astăzi de mâine, veni-vor ai tăi fârtaţi, asfel nu scap, rămân doar cu iarna din suflet şi pa!