Arhivă pentru ‘numărul 18’
Visuri negre sau visuri imposibile – Hyperion
8 martie 2008 | 
Autor: 
Loading ...Octavian Vati
Pe cer sunt mii de aştri
Ce-n apa mării se-oglindesc
Şi toţi ne par albaştri
Până ce zorile-i topesc…
Astrul unei nopţi, cuprins
De dor, s-a oglindit în mare
Şi strălucea tot mai aprins –
Fărâmă de lumină-n zare…
Şi tot izbindu-se-ntre maluri
Se oglindea în mare jos –
I se părea-n acele valuri
Că străluceşte mai frumos…
Şi tot privind pe rând nespus –
Ademenit de valurile-albastre –
Se coborî din locul lui de sus
Şi nu se mai întoarse…
Căci coborând din cer desprins
Către adâncurile-ntunecate
Din locul lui de sus s-a stins
În apele învolburate…
Aşa se sting şi mor pe rând –
Toţi aştrii de pe cer apun –
Şi zămislesc fioruri negre-n gând
Iubirilor ce îi supun…
Publicat în 
Prefăcuta
Gabriela Grigore
De un zâmbet cum e aţa
Îţi este brăzdată faţa
Şi priveşti la mine des
Şi-mi spui vorbe fără sens.
Fire nouă vrei să nască
Peste mască, altă mască.
Nu-ncerca s-o dai cotită
Căci te văd ca în oglindă
Ochii îţi lucesc fierbinte
De ambiţii ne-mplinite
Şi-n suflet ai doar un loc
Ocupat d-un mormoloc.
Vrei să cred în vorba ta?
Prefăcută este ea
Nu-ncerca să m-amăgeşti
Eu ştiu bine cine-mi eşti!
Universul amintirilor
Gabriela Mihail
Era un univers pictat cu rouă,
Un univers prea mare,dar prea mic
Să-l pot păstra în mâinile-amândouă
L-am căutat: nu mai era nimic…
Un univers al lacrimilor blânde
Şi jocului bătut pe un picior,
Al oamenilor simpli de la munte
De care ştiu că-mi este tare dor!
Clădit din iarba crudă şi din viaţa
Ce-a rezistat în timp sute de ani
Dar s-a pierdut o dată cu speranţa
Că nu vor fi tot singuri, fără bani.
S-a risipit ca norul de furtună,
Şi-acum îl port în suflet cuibărit,
Stau falnici brazii gata ca să spună
Ce-a fost atunci şi ce ar fi venit.
Este miezul nopţii, dormiţi liniştiţi
(7 voturi, în medie: 4,43 din 5)Dan Orghici
Dar tot “noaptea cea liniştită” ascundea hoţi sau criminali, lăsând zorilor doar urmele trecerii lor. Acel “dormiţi liniştit” era doar un strigăt în noapte, un strigăt ce dorea să-i liniştească pe cei ce doreau să nu fie singuri, era o nădejde, un lemn în marea dezlănţuită, când talazurile sparg zăgane iar corăbiile se duc de-a buşilea la fund.
Poate o astfel de adormire este şi noianul de nelinişti ce ţi-l dă dezamăgirea clipei ce vine şi nu poate pleca fără să lase în urma ei ceva. Posibil străjer ce strigă fără să se facă auzit, pasăre de noapte ce zboară înainte de a pleca din cuib la vânat, sau fără de-a înălţa un “cucuvaie” spre negura în care îşi caută prada. Poate chiar vrea să denunţe câteodată MOARTEA. Dar cine s-o înţeleagă pe sărmana cucuvea?
Veghe în noaptea care oricum se duce, spre albe zări.
Tropotul vremii…cine să mai anunţe scurgerea timpului? El fuge-n nărăvaş iureş; nu mai este interesant cât este ora, de mai are şaizeci de minute sau nu. Zi sau noapte? Chiar nu mai contează, timpul se scurge prea repede, mult prea repede, chiar nu mai are nici un rost să fie anunţat. Cât mai este din noaptea ce trece ori din timpul ce se scurge cum nu a mai trecut? Huzur de netot ce crede că doar el trăieşte, iar clipa îi este un ultim bun pe pământ. Apartenenţă la altceva încă nedefinit mie, cucuvea ce zboară doar de dragul de a zbura…
Transpunerea modernă a fostului străer ar fi acel gen de oameni ce dorindu-ne somnul liniştit, chiar ni-l impun, rânjind slogane – vezi F.N.I. şi altele la fel -
Dar cred că am luat modelul extrem, aşa că mai bine să scriu despre făuritorii de basme ai secolului XXI, politicieni ce ne adorm din vorbe multe în care lipseşte esenţa, concluzionând apoi că vorbit-au mult fără să spună nimic. Totul amestecându-se la dânşii într-atât, că ai vrea să repeţi la nesfârşit versurile:“…vine, vine, vine, calcă totul în picioare…”
Vorbe, vorbe, vorbele lor mari, lipsite de finalitate. Tobogan.
Astfel cruda realitate se zbate între măreţia cuvintelor şi micimea faptelor, dând totuşi privitorului neimplicat din exterior, sentimentul veghii permanente. Dormiţi liniştiţi, cineva veghează! Poate cuveaua…sau poate…?
- Da’ chiar te crezi, băi nene? Se aude un glas fâlfâit.
- Cine mă apelează? Mă uit spre cer, neluând în seamă telefonul, deoarece de undeva de sus, venea glasul…
- Păi, m-ai uitat aşa de repede? îi fi şi tu un prunc neînţărcat, precum democraţia. Tu scrii, tu ştergi? Cu o frază mai sus mă aminteai, eu sunt Cucuveaua! Zău ai mintea scurtă, vrei să candidezi pe vreun loc de parlamentar? Vezi că-s la unimominale…
- Iertare matale, dragă Cucuvea! Dar, unu: democraţia pe la noi serbează ca mâine majoratul, doi: sunt uninominale şi nu ar fi rău să respectăm totuşi puţin limba în care conversăm. Sau poate vrei să plătim T.P.A.-ul?
- Nu monşer, zic bine unimominale, deoarece tot cu momeli se va merge, momeli şi şuşoteli, dar ce este T.P.A.? Cât despre limba română, lasă că o distrug alţii, de peste zece ani o să vorbiţi în englezo-franco-niponă şi uneori, o vagă urmă de română.
- T.P.A. sau Taxa pe Prostia (ne)Adăugată, este o nou-nouţă taxă. Se va percepe tuturor, dar părerea mea este că cele mai mari fonduri strânse prin nou-nouţa taxă, se vor lua de la aparatul de conducere. Începând de la preşedenţie şi încheind cu ultimul funcţionar public (de se va găsi vreodată ultimul slujbaş). Nu zic, că şi în rest este loc, har Ţie, Doamne, dar acolo va fi grosul, zic eu. Şi mai zici ce este cu democraticul prunc, pe care eu îl cred major?
- Greu te prinzi, păi pe tot parcursul istoriei câţi ani cunoaştem de diferite forme de conducere democratică? O sută, nu-i aşa, este mult zis poate, dar să fie de la mine… Da cât timp, un singur ins a făcut legea, câte milenii? Asta ai uitat, chiar vrei să cred că candidezi?!? Numitu-s-a Faraon, Imperator, Rex, cum a vrut tot dânsul să se numească, dar tot el conducea, c-au fost anumite forme de încercare a îngrădirii marelui conducător, numite cum vrei, de la Senatul Grec sau Roman la multitudinea de aşa zise Diete, decizia tot Unicul o lua aşa că, până la majorat mai trebuie să crească micul copil numit democraţie, îngrijit de mâini dibace şi nu lăsat fără mama bună care să-l educe.
Sau crezi că doar cu tatăl (Tirania sau Dictatura ca nume de familie), va merge în picioare? Chiar crezi că hrănit cu laptele minciunii va spune adevărul? Te înşeli amarnic, dragul meu! Astfel va muri la vârsta fragedei pruncii.
Adevărată mamă acestui prunc va fi doar credinţa, acesta este laptele de care nevoie are pruncul să crească. Iar principiul de creştere să-i fie Mesianica poruncă : Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată fiinţa ta şi pe aproapele ca pe tine însuţi”. Cu aceste baze veţi reuşi, de nu o să cânt cum ştiu mai bine a MOARTE.
- Da, draga mea, vezi tu, acum mă faci să mă asemăn lui Charon, barcagiul Hadesului.
Acel blestemat, care ducea sufletele pe tărâmul morţii, dar care trebuia să fie ademenit să vină pe malul celălalt cu un ban (legenda spune că de aur). Vezi tu dar, nu cu acesta mă asemăn ci cu consecvenţa lui de rămâne în partea cealaltă a fluviului cel negru ce despărţea cele două ţărmuri, Trudnică consecvenţă tot legenda o numeşte “blestem” de a-şi face portul de partea cealaltă a celor morţi.
Sunt eu sunt altcum, iar zicala “unde-i bine nu-i de mine”, mi se potriveşte ca o mănuşă. Da, draga mea Cucuvea. Mult timp am încercat să mă înţeleg, nu am reuşit. Până nu am găsit în mine portul, acel loc ascuns în inimă, nu m-am întregit. Cum nici acum nu sunt pe deplin. Atunci am înţeles adevărata menire a fiecărui om, aceea de a lua în barca sa pe toţi ai lumii, de a-i transporta de la nefericirea creaturii la fericirea Creatorului. Iar portul meu de dincolo, se numeşte ISUS.
- Bine, dar atunci ce-i cu plata? Uiţi ce-ai spus?
- Plata vine din bucurii. Fie ele spirituale sau materiale. Barcagiul Hadesului accepta plata, eu în locul ei, am binecuvântarea. El avea doar banii şi blestemul de a duce veşnic suflete doar într-o parte. Eu am bucuria sfârşitului uman şi reîntâlnirea cu Ziditorul în Slava SA.
- Atunci care este menirea celui ce are puterea să contemple soarele privindu-l fix ore în şir? Oare portul lui, nu-i altul, oare nu îşi va arde retina şi nu va mai vedea?
- Da, da, draga mea, şi el are un port al lui, trebuie doar să-l găsească. Cât despre soare, care din stele este mai generoasă cu noi ca el, care ne încălzeşte şi ne dă mai multe frumuseţi? Din darul Tatălui sunt toate. Şi crezi că dacă ar orbi omul cu pricina, cine poate să-i ia ce a văzut sau ce poate încă vedea? De unde ştii că eu, sau tu, sau alţii simţi-vom vreodată ce el a văzut? Necercetate căi vrei să încerci, iubit păsăroi.
Dar, gata cu Hadesul. Timpul lui trecut-a demult, s-a tras cortina şi zeii căzut-au, legende la sobă vom tot spune, dar se face iar noapte şi este cale lungă de străbătut până departe, aşa că te du, mă lasă cu gândurile mele. Salutu-te, dragp Cucuvea, că-n dată se aude străjerul din Turnul Londrei cu al lui: “Dormiţi liniştit, este miezul nopţii, cineva veghează!”
Lacrima trandafirului
Luminiţa Ciuraru
Trandafirul lăsat pe lespedea udă,
Îmi muşcă din viaţă cu nopţile albe
Petale brăzdate de-o lacrimă nudă,
Sub pleoape se scaldă în şoapte de salbe.
Din braţe îmi picură boabe de spini,
Crestând orice vis în timp de tăcere
În palme de rouă porţi vers de maslini,
Cu rimă de fildeş în freamăt de sfere.
Pe buze se ţes fântâni de cuvinte,
Ce n-au fost rostite la poarta din noi
Încet răscoleşti azi file din cripte,
Uitate de vreme şi anii cu ploi.
Cu teama de ziduri trăiesc şi acum,
Ce-atârnă din vremi pe fruntea rănită
Nu uit trandafirul cu falduri de scrum,
Ce-l port ca brăţară din seara jertfită.
Cu inima în mâini îţi cer iertare
Ioan Gelu Crişan
Minţit de o iubire-nchipuită
Am dispărut atunci cu nepăsare,
Azi suferinţa ta cumplit mă doare,
Cuprins de-o remuşcare infinită.
Sunt un pribeag şi rătăcesc întruna,
Sclav credincios al dorurilor mele,
Paradoxal cu anii tot mai grele
Şi clipele-mi mor una câte una.
Mândria-ţi las ofrandă la picioare,
Este un haos viaţa fără tine,
Ai rădăcinile înfipte-n mine,
Cu inima în mâini îţi cer iertare.
Ghiocelul
Marcel Cuperman
Soarele timid răsare
Dup-o rece amorţire,
Codrul timorat tresare
Din a iernii lungi robire.
Ca o ruşinoasă fată
Ce de lume se fereşte,
De sub neaua nepătată
Ghiocelul înfloreşte.
Faţa-i albă de pudoare
Cu ochii în jos priveşte,
Deşi este rupt din Soare
De-al lui tată se fereşte.
Pălaria pe-o sprânceană
Ca o jună Vieneză,
Unduieşte ca o geană
Sub o frunză tiroleză.
Firav ca o pană-n vânt
La un capăt de codiţă,
Ascultă voiosul cânt,
Înspre el vine-o fetiţă.
Când tulpina ea i-o smulge
Dureros, dar fără vină,
Lacrimă de rouă-i curge,
Scurta viaţă i se-nchină.
Din volumul „Anotimpuri”
Marcel Cuperman/Pittsburgh, PA
02 Martie 2008
Flori pentru mama
Liviu-Florian Jianu
E ziua-n care ţi-a ieşit din pântec
Un pui de om, scâncind de frig şi teamã?
Doar pentru tine, plânsu-i a fost cântec,
şi viaţa, binecuvântare, Mamă!
De mii de ani aduci pe lume goii
Ce vor intra, umbriţi de-a ta maramã
Tot goi, în veşnicie – ei, eroii
Vieţii luate de la tine, Mamă?
Şi bate-n ei inima ta - o viaţă,
Atâtea inimi de copii – te cheamă -
Atâtea inimi, inima-ţi invită,
Să ocrotească veşnicia, Mamă?
Ne porţi mereu să ocrotim copiii
Acestei lumi, cum ne-ai dus tu – Icoană
Iubirii pentru fiicele şi fiii
Ce-ţi mulţumesc cu flori de suflet, Mamă!
22 februarie 2008
Mâţişori
Pompiliu Caraşcă
Mâţişori,
Surâzători,
Stropi de-argint, scânteietori,
În şirag pe ramuri verzi,
Jucăuşi ochi sclipitori,
Umezi şi curaţi,
De iezi,
Voi, în suflet, îmi treziţi,
Din străfund de suferinţi,
Muguri de nădejdi şi visuri
Cer senin, peste abisuri.
Mâţişori,
Cruzi şi magici vestitori,
Primăvara mi-aţi adus,
Cu-al ei farmec de nespus;
Zările le-aţi limpezit,
Nourii i-aţi risipit
Şi-o lumină caldă, lină,
Larma gândului mi-alină.