Scriu şi mulţumesc, scriu cu stiloul lui George Ţărnea, poet a cărei voce încă o mai aud recitind, cu ani în urmă, la un spectacol «te-am iubit Marusia». Scriu mulţumind domnului Lămureanu care a venit, a vorbit, mi-a adus daruri nepreţuite – cărţi, stiloul şi o călimară aparţinând poetului… Mie, începătorul poetul… îmi tremurau picioarele, vocea, îmi frământam mâinile, uitându-mă peste tot, îmi venea să-i îmbrăţişez pe toţi laolaltă… Puzderie de lume. Florin Caragiu m-a prezentat ca poet, de ieri sunt poet, a vorbit criticeşte, un om cald şi bun pe care îl simt ca pe un frate. Maria Prochipiuc, una dintre surprize, a «dezvăluit» frământări poetice de pe «virtualul trecutului nu prea îndepărtat, vorbind frumos. Elena Toma, un om-spectacol, a încălzit atmosfera, toată numai inimă; abia aştept să o revăd aici, la Biblioteca V.A. Urechia, în iunie, la un eveniment amplu; este nu o maimuţă de mătase, un om de mătase! Mariana Kabbout şi Geta Oană, Paul Sân-Pettru, Sterian Vicol. Al Trep, noul şi bunul meu prieten, a citit mesaje din partea domnului Ion Corbu şi a lui Cristi Stănculeasa, impresionante, mulţumesc. Lidia Stoicescu, Didi Miller, Valeriu Ţugui, Zaharia şi Bordeianu, Radu Moţoc, Roxana Penciu, Camelia, Carmen, nepoţica mea Diana, Cornel. Florin Otrocol, misteriosul oaspete care stătea stăpân pe tot cadrul undeva, în spate, a venit la sfârşit şi m-a îmbrăţişat, oferindu-mi o carte… Am luat cuvântul, am vorbit aiurea, nici nu ştiu ce-am spus, eram «beat» de emoţie, am uitat să mulţumesc public multora dintre cei veniţi… Mulţumesc… Mulţumescul trăieşte întreg în inima mea… Nu mă aşteptam ca «nimeni-ul» de mine să aibă atâta succes. Trimit gândul meu bun Domnului Lămureanu, tuturor, tuturor, tuturor celor care au venit, m-au citit pe site-uri, care m-au dojenit sau încurajat, care au găsit prin cuvânt calea spre prietenia veşnică. Mulţumesc întregii «planete» de cititori şi scriitori din «mediul virtual», stăpânilor site-urilor, mulţumesc tuturor celor care au inventat uneltele, începând cu pana, cerneala, hârtia… şi până la curentul electric, sculele electronice, Internetul şi… nu uit pe nimeni…!!! Mulţumesc, de asemenea, cuvintelor pe care le-am găsit venind în această lume şi le rog să mă ajute să-mi exprim dragostea pentru voi, pentru oamenii toţi. Am fost scurt, confuz, poate, nu am răbdare să scriu mai mult din cauza ecoului emoţiilor, să descriu pe larg, aşa cum ar trebui. Voi spune mai mult în scrisorile viitoare, să mă liniştesc mai întâi! Fiţi binecuvântaţi cu toţii, oameni buni!
cu respect, Valeriu Barbu, poetul din 24 martie 2008 

Tâmplele albe
ale magnoliilor
înfiorate de mângâierea
stropilor de rouă
irizaţi de sclipirile timide
ale unei dimineţi primăvăratice
zvâcnesc în ritmul
unui vechi tangou
ce pulsează
din sufletul mecanic
al bătrânei flaşnete.

Perechile de îndrăgostiţi
crezând în veşnicia dragostei
şi bătrâneii
împăcaţi cu furtunile vieţii
păşesc alături
şi totuşi în lumi diferite
pe-aceleaşi alei
pavate cu iluziile pietrificate
ale celor dinaintea lor.

Copiii şi porumbeii
suflete imaculate
aluat din care
se plămădesc îngerii
se unduiesc
într-un joc divin
în parcul amintirilor
şi speranţelor.

Valeriu Barbu (Dandeş Ganea) mi-a trimis cartea lui de debut. Cartea cu titlul „Din cioburi”, versuri, a apărut la Editura „Nelinişti metafizice” din Constanţa în acest început de an.

            În cele 216 pagini sunt cuprinse 188 poezii, toate publicate pe www.poezie.ro, www.europeea.ro şi www.bocancul-literar.ro. Tehnoredactarea a fost făcută de Mariana Fulger. Coperta s-a făcut după un model creat de Emil Dănuţ Badiu.

            Pe pagina 3 scrie:

            „Dedicat ţie,

            Mulţumesc tuturor celor care au făcut posibilă apariţia acestui volum, inclusiv maşinistului din tipografie…!

            Valeriu Barbu”

             Volumul e prefaţat  cu articolul lui Florin Caragiu, publicat, în 15 decembrie 2007, pe Agonia având titlul „Lângă colind㔠– traiectorii ale poeziei lui Valeriu Barbu.

                         (poate fi citit la adresa: http://agonia.ro/index.php/article/1758474/„Lângă_colindă“)

            „Cuvântul din urmă” este semnat de Mariana Fulger, cea care primea prin scrisori textele şi indicaţiile lui Valeriu şi, cu mult suflet, le redacta pe calculator. (De la Mariana le primeam, prin e-mail şi le postam pe site-urile la care nu avea acces.)

             Citez din acest „Cuvânt din urmă”: „ Poet al imaginilor şi imaginarului, având în suflet un cer de trandafiri şi măiestrie ce duc pe aripi cuvinte şi mulţimi de creioane scurtate de trecerea în trupul lor şi al hârtiei şi loturi de altele noi, Valeriu ne încântă în fiecare săptămână cu versurile sale de o notă aparte prin intermediul scrisorilor trimise din locul înconjurat uneori de privirea haină a deznădejdii, alteori, de lumina din ochii uriaşului blând speranţa care priveşte printre gratii lăcrimând, văzând cât de singur e, cât sunt singuri oamenii, uneori, în spaţiul lor strâmtat de dimensiuni, dar cum sufletul îşi întinde rădăcinile şi aripile spre adâncul şi înaltul Universului.” 

              Nu poate fi trecută cu vederea densitatea textului. Numărul foarte mare de poezii incluse, scrise cu dimensiune mică, folosind spaţiul cu minuţiozitate. Cititorii lui Valeriu ştiu că poetul e ironic, autoironic, transformă în poezie tot ce vede, toate informaţiile care îi parvin.

              Îi scriam lui Valeriu, îi trimiteam şi îi trimit copii ale textelor apărute pe site, dar, mai ales, îi trimit comentariile primite la textele lui. I-am trimis şi texte ale altor poeţi pe care ştiam că îi citeşte. Astfel, am avut prilejul să-l cunosc mai bine, să aflu care sunt preocupările lui… Despre unele, voi scrie aici.

                 Scrisul lui Valeriu dezvăluie o personalitate sensibilă, un om ironic, tenace, deosebit de activ, un spirit practic, întreprinzător. Mi-a expus pe larg care e situaţia lui, motivele pentru care este acolo, dar şi speranţa că nu va mai sta mult în acel loc. Este un om activ, harnic, care a lucrat mult, chiar muncă fizică.

                 Valeriu mi-a scris că în prezent lucrează în bibliotecă şi se ocupă de revista care tocmai s-a lansat odată cu cartea lui.

              Ce mi-a mai scris? „Nu am teamă decât de Domnul. Teama de copii am, pentru ca îi iubesc. Mă înclin viitorimii… Visul meu neîmplinit e să fi fost educator la grădiniţă, sau învăţător…”  Cine îl poate caracteriza mai bine decât face el însuşi? „În firea mea sunt sincer, nu mă ascund, ci sunt temeri, neputinţi, căutări…” „E o poezie fragmentară, flash-uri, trunchieri, stări de agregare, planuri răsucite…” „Sunt dispersiv, nervos, mobil, curios, deschis ca o vena, mistic, ironic…” 

               Am primit, pe adresa de e-mail, o adresă la un site al lui Valeriu, un site de unde puteţi afla mai multe despre el. www.valeriubarbu.piczo.com

                Valeriu scrie. Pentru un nou volum de poezie. Dar despre acesta, mai târziu. 

DRUMUL SPRE SOARE

a văzut lumina tiparului la Editura EIKON din Cluj-Napoca.
Volumul, este semnat de colaboratoarea noastră

TANIA NICOLESCU

are 136 pagini şi este tipărit în condiţii grafice deosebite, la Fabrica de Cărţi.

Ce-ar fi de-ar fi să…te iubesc?
Şi cum crezi vântul c-ar cânta
prin ramuri de cireşi şi tei
când luna răsărită-n noapte,
zâmbind sfios, l-ar săruta?

Ce-ar fi…de-ar fi să te iubesc?
Te temi că în privirea mea
Te-ai pierde dacă ai asculta
cum iar îmi cântă inima
ca pescăruşii în înalturi?

Ce-ar fi, ce-ar fi…de-ar fi?

                          (Surâs, pag.53)

Trist rătăcesc şi mintea-i dusă,
Parcă în mine curge rouă,
Râuri de gheaţă-n lume plouă,
Plouă iubirea-n veci răpusă.

Azi nu pot merge mai departe,
Tenebre reci viclean mă cheamă,
De negură nu mai am teamă
Şi toate-n jur îmi par deşarte.

Merg în genunchi, nu în picioare,
Visuri împrăştii în ţărână,
Păşesc cu moartea dus de mână
Spre-a veşniciei alinare.

Atât să fi fost, oare?

Străzile-s pustii, vântul a măcinat toate speranţele naturii… Tresar, mă trezesc speriată şi simt plecarea toamnei; privesc geamurile aburite şi nu pot descoperi misterul din spatele acestora. Mă ridic uşor din pat, îmi sprijin întregul corp de cel mai apropiat perete, fiecare pas mă face să simt răceala naturii  care se instalează în sufletul meu printr-o frică nemărginită… Ciudat : prin minte-mi trec cele mai fericite momente din viaţa mea (şi parcă nu sunt toate fericite… sunt cele ce mi-au rănit sufletul , dar care înainte de asta au avut contribuţia lor la fericire). Parcă-mi ard scântei în suflet… un gând fulgerător mă-ndeamnă să fiu cea mai frumoasă din noaptea asta !Şi iata-mă… hainele-mi zâmbesc de mulţumire : cizmele mi-au îmbrăţişat picioarele, fusta mi-a acoperit genunchii aşezându-se comodă şi încălzindu-mi mandră coapsele, bluza  de-un negru perfect, insa poate prea subţire pentru frigul ce avea să mă provoace ; nu voiam să fiu doborâtă fără a opune rezistenţă, aşa că am luat jacheta mamei. Nasturii se încheiară parcă singuri, îndemnaţi de restul hainelor pentru a se integra cu uşurinţă în noua lor familie…Coborâi scările în grabă, dar cu toate astea, paşii-mi erau  fermecaţi căci nimeni nu trebuia să-mi simtă prezenţa în acea noapte la o ora atât de târzie !Am ajuns imediat afară… era mai frumos ca niciodată, fusese o toamnă rea, neînţelegătoare, care-mi dăduse multe bătăi de cap, îmi afectase chiar interiorul, îmi furase din noroc, din iubirea pe care aş fi putut-o răspândi împrejurul meu.              
Acum era diferit : cerul senin prezenta o singură culoare (căci mai multe la un loc mi-ar fi trezit sentimente, amintiri ; mi-ar fi adus în faţa ochilor suferinţă)… şi ce să vezi ?! Era luna…  Mititica, mult timp trecuse de când nu-i mai vorbisem, nu o mai admirasem.  Acum totul părea schimbat : ea avea să-mi lumineze drumul şi să mă admire, căci după cum am spus, aveam sa fiu cea mai frumoasa din noaptea aceea ! Mă simţeam la fel de importantă ca un astru ceresc. Simţeam puterea lunii în trupul meu… Ea avea acum conturate liniile feţei (aşa cum fiecare dintre noi le creionam în copilărie). Voiam să cred că eu sunt acolo sus şi toată natura mă priveşte şi mă laudă…              

   Pe lângă toate astea, nici urmă de om, dar în natură avea să se întâmple ceva ; de altfel era foarte frig, gerul îmi cuprinsese grăbit gâtul dezgolit şi imediat am simţit cum îmi taie respiraţia, mă sufocam. Eşarfa mamei m-a salvat, s-a înfăşurat grăbită în jurul gâtului meu, fiind împinsă parcă de bătăile vântului…Era atât de ciudat ; după câteva clipe, trupul mi-a fost cuprins de o frică nemărginită, n-aveam curaj să-mi îndrept privirea spre locurile de unde veneau acele sunete ciudate, nu mă puteam opri. Aveam impresia că sunt încolţită de cine ştie ce creaturi. Îmi doream să fie un coşmar şi-mi repetam cu disperare : « Vreau să văd lumina ! ». Frunzele se jucau în apropiere, auzeam paşi care se îndreptau spre mine ; parca zăream o figură prin ceaţa ce cuprinsese împrejurimile…Cunoşteam sentimentul, îl întâlnisem înainte de plecare (când priveam spre geam şi nu puteam zări ce se afla în spatele acestuia). Era aceeasi dorinţă nebună de cunoaştere, însoţită de presimţirea că acest risc îmi va readuce speranţa…Şi iată că frica şi dorinţa fură pătrunse de o picătură de gheaţă, care însă se topi în câteva clipe. Astfel am crezut că frigul m-a îngheţat, dar apoi cine m-a salvat ?! Căldura din sufletul meu ?! Zâmbii mulţumită când simţii mai multe picături. Mă oprii şi privii împrejur : nu-mi venea să cred : presimţisem venirea iernii, eram singură în noapte printre fulgii de nea . Prezenţa lor mă făcuse să uit de frica pustietăţii. Râdeam ca o nebună. Nu aveam stare şi neştiind ce aş fi putut face mai departe, am început să alerg încotro vedeam cu ochii de parcă m-ar fi urmărit una dintre creaturile imaginatiei mele (eram mulţumită… demult aşteptam fuga asta disperată).               
Şi iată-mă după câteva ore bune de bâjbâit prin noapte, pe o bancă lângă un brad înalt, cu crengile dese şi cu luminişuri împăienjenate… Mi-am apropiat picioarele de piept, le-am cuprins cu mainile şi mi-am proptit capul pe genunchi, privind rafala fulgilor ce cădeau atât de uşor, că parcă pluteau, erau iniţiaţi în arta zborului, iar când venea vântul se jucau de-a v-ati ascunselea ; bătaia vântului printre ramurile copacilor era asemănătoare cu vocile copiilor la venirea lui Moş Crăciun . Peisajul mă fermecase, ba chiar îmi furase trupul, mintea, fiinţa, astfel că un somn profund mă cuprinse. Pe măsură ce acesta devenea din ce în ce mai puternic, în adâncul sufletului simţeam  scânteile iubirii… Dar cum putea fi vorba despre aşa ceva ? Nu iubeam… Cum să simt ceva pentru o persoana dacă nu o cunosc ?! Hmm… dar exista persoana ?! Nu-mi imaginam pe cineva, nu mă gândeam la nimeni… totuşi aveam mereu impresia că zăresc un băiat, o figură necunoscută…              
A doua zi m-am trezit foarte aiurită : nu inţelegeam ce căutam pe acea banca şi de ce eram privită de toţi trecătorii. Ahhh ! Oare trecuseră de mai multe ori pe lângă mine şi se întrebau ce căutam acolo şi de ce nu plecasem încă ?! După ce mi-am revenit puţin, am observat că hainele şi păru-mi erau acoperite cu zăpadă (o pătură ce-mi ţinuse de cald întreaga noapte).  Am vrut să mă ridic… Dar stai ! Lângă mine văzui ceva, ceva frumos : un trandafir cu petalele acoperite si ele cu o pătură de nea, iar sub aceasta un roşu aprins combinat cu negru. Mâinile amorţite simţiră imediat catifelarea florii. Săgeţi mă loveau, se-nfigeau hotărâte şi … simţeam că iubesc…Apoi rostii speriată , ridicându-mă din « patul » în care-mi petrecusem magica noapte : « Cum ?! Nu se poate… Ce iubire visez ?! Treziţi-ma ! Nu mă mai torturaţi atâta… De ce tocmai eu care nu am parte de iubirea visată ?! » Prima idee ce-mi săgetă mintea : luai repede trandafirul şi apropiai degetul de cel mai proeminent spin . Mare-mi fu mirarea când văzui că sângele îmi colora întregul deget, apoi pătai zăpada, scăpai trandafirul şi printre lacrimi rostii : « Vreau să iubesc… Dar trandafirul nu are nici o legătura cu mine… ! « … Oftai, obrajii-mi ardeau, mă dădeam în spectacol, îmi era ruşine de ceea ce făcusem, ce aveau să zică oamenii ?! Că am plecat de acasa…  Că m-a răpit nebunia ?! Ce a fost în capul meu ?! » Am lăsat trandafirul (deşi simţeam că de fapt îl părăsesc, de parcă-mi era drag…) şi am fugit spre casă.Noroiul se lipea de talpa cizmelor încercând să mă facă să-mi schimb decizia. Dar nu, nimic nu avea să mă oprească ; poate cineva ar fi putut, dar nu era cazul. Drumul a fost lung, dar foarte uşor… doar încotro vedeam cu ochii.             

Următoarea seară am iesit cu câteva prietene; scopul ieşirii mele a fost  de a-mi vedea iubirea … dar care era aceea?! Mă îndrăgosteam  pe zi ce trecea de figura din noaptea trecuta… « Eh na… ca să vezi : un alt trandafir pe aceeasi bancă… » Nu înţelegeam nimic : de ce era mereu câte un trandafir acolo ?! Cine-l punea ? Eram atat de încurcată de mulţimea întrebărilor. Şi toate astea privite împreună dădeau impresia unei mari ciudaţenii, situaţia era din ce în ce mai stranie, înfricoşătoare, aşa că m-am hotărât să nu mai trec pe lângă acea bancă, cu toate că simţeam iubirea puternică în adâncul meu !          

Primul semestru şcolar se sfârşise, vacanţa se arăta a fi promiţătoare, iarna se instalase cu mult timp în urmă şi-şi pusese bazele pe meleagurile noastre… Iată că veni şi noaptea, ziua urmatoare avea să fie Craciunul, sărbătoarea mea preferată… Sufletul îmi era insă rănit, simţeam cum curgea dulceaţa iubirii, mă cuprindea cu totul şi nu ştiam cum aş fi putut-o întreţine… Simţeam bătaia vântului printre ale mele sentimente, eram învăluită în iubire aşa cum împrejurimile erau albe şi neatinse de pete de culoare (asta doar acum când se făcuse târziu şi străzile erau pustii, iar fulgii mari se-mpingeau grăbiţi care mai de care… ).               

Întâmplarea se repetă . Venise vremea : mă trezii neştiutoare  în toiul nopţii cu acelaşi sentiment de acu vreo luna. Şi iată-mă cuprinsă de emoţie, îmbrăcai hainele ce aveau să participe la împlinirea dorinţei de « a fi cea mai frumoasă din noaptea aceea ». Îmi vedeam umbra, paşii-mi erau calmi… Dar de ce plecasem ?! Ce avea să se întâmple ?! Luna-mi era alături, dar de data asta nu era singură, ci înconjurată de stele… Acelaşi drum, dar frica-mi dispăruse, totul era atât de diferit, mergeam de parcă aş fi fost atrasă de un magnet, aş fi putut spune că fusesem vrăjită, dar nu, simţeam că totu-i real !…În cele din urmă am zărit banca, însă stai… (mă oprii şi privii încurcată)… acolo mai era cineva care mă privea şi care se şi ridică. Când văzui că omul se îndrepta uşor spre mine, păstrai ritmul păşind spre înapoi. Cine era ?! De ce venea spre mine ?! Mă speriai cumplit şi dintr-o dată m-am întors cu spatele la el fugind cât mă ţineau picioarele (de fapt asta aş fi vrut, dar stratul de zăpadă mă-mpiedica) aşa că mă trezii cu o mână necunoscută ce-mi apucă braţul şi mă prinse înainte de a face cunoştinţă cu pătură albă şi pufoasă . Mi-am întors prvirea, eram atât de aproape unul de celălalt, îi simţeam respiraţia. Era figura aceea… Ah, rostii speriată : « Tu eşti ! ». El mă privea şi parcă mă hipnotiza astfel că am rămas împietrită (deşi aş fi spus : « Minunată sculptură ! » ). Nu poţi reacţiona astfel dacă nu ai nişte motive bine întemeiate : de el mă îndrăgostisem. Şi când am vrut să rostesc ceva,el mi-a acoperit buzele cu degetele lui lungi şi calde, apoi mi-a rostit încet că abia l-am auzit : « Ssst… vino cu mine ». L-am urmat. M-a dus la bancă, nu voia să-mi elibereze mâna, o ţinea strânsă într-a lui…aşa că i-am spus : « Ţi-e frică să nu fug ?! De ce mă strângi aşa ?! ». Dar el n-a spus nimic, ci şi-a continuat drumul fără a privi înapoi ( acolo unde mă aflam eu… ). De ce nu mă împotriveam dorinţei sale ?! Dacă avea să-mi facă vreun rău ?! Ce contau toate gândurile mele, atâta timp căt nu plănuisem să plec de lângă el?!  Eram alături de cel pe care-l visam, îi simţeam trupul alături de mine, sufletul implicându-se…                Odata ajunşi în dreptul băncii, se întoarse spre mine, îmi aranja parul, îmi mângâie obrajii înflăcăraţi şi apoi mi-a întins un trandafir asemănător cu cei pe care-i găseam mereu, însă acesta parea a fi mai fericit… Îmi luă mâna, mă înţepă cu un spin pentru a mă convinge că nu-i un vis, iar apoi mi l-a lăsat în grijă. Ceva mă îndemna să-mi petrec noaptea aceea magică alături de el. Asa am ajuns să-l cunosc… Dimineaţa însă nu mai era iar trecătorii-mi ofereau aceeaşi privire. M-am ridicat căutându-l disperată : « Oh, nu ! Nu acum ! » Am luat trandafirul şi am plecat spre casă.               

Era Crăciunul, oamenii alergau disperaţi pentru a face ultimele cumpărături pentru cei dragi, iar eu nu mai aveam nevoie de nimic – doar aveam parte de iubire, nu ?! Ce altceva-i mai frumos decât asta ?!Dupa toate astea, seara de Craciun  m-a uns cu » cea mai dulce miere » : l-am reîntâlnit la petrecerea organizată de prietenii mei. Mi-am spus : »Doamne, ce căuta aici ?! »… apoi i-am zis pe un ton certăreţ : » De ce mă urmăreşti ?! » Tăcu ca de obicei, dar mă prinse de braţ şi « mă fură » De data asta m-am împotrivit, doar că iniţiativa mea nu a avut nici un rezultat ; el era mult prea hotărât !
Nu cunoşteam drumul, dar cu toate astea, am ajuns repede în faţa unei uşi: a deschis-o şi m-a poftit înăuntru:am  intrat cu o oarecare teamă ( ce fu imediat simţită : « Nu te speria… nimic rău nu are să ţi se întâmple » )… Un val de căldură m-a cuprins, mi-a luat jacheta şi a dispărut… Lemnele ardeau în şemineu… Ce atmosferă ! Bradul era luminat de multiple beculeţe; împrejurul său,  de fapt în întreaga cameră am văzut petale de trandafiri şi imediat mi-am scos cizmele pentru a simţi catifelarea petalelor… Camera era plină de lumânări parfumate ; nici n-am terminat bine de admirat camera că a şi venit, mi-a cuprins corpul cu braţele sale, dar eu m-am îndepărtat în grabă şi i-am vorbit răstit : « Ce-i cu toate astea ?! «  … iar el mi-a zâmbit, iar apoi mi-a spus hotărât : « Te iubesc! »…

Năvalnice zile-ntr-o viaţă trucată,
Cu minţi încleştate pe fruntea brăzdată
Gâlgâie timpul, muşcând iar din noi
Lăsând un apus cu gust de noroi.

Cu paşi apăsaţi  mă-ndrept către mine,
Ridic vălul greu disecând nemurirea
Văd câmpuri de luptă, război pe coline
Răzbesc prin hăţişuri, aflându-mi menirea.

Mă privesc scrutător în ochiul fidel,
Rugând Creatorul să-mi cearnă gândirea
Mănunchiuri de vremi le-adună doar El,
Din ere deşarte lăsând doar iubirea.

Tu om muritor ca iarba-ncolţită,
Azi zbori spre lumină cu haina-nverzită
Dar mâine te-ntorci în pământ unde-i gol,
Nu-i dor, nici durere, doar vid si nămol.

Fii demn, ia aminte, eşti lutul de aur,
În mâna de Sculptor cu ochii de faur
Păstrează ce-i Sfânt, un scop definit,
Cadoul e Viata, azi eşti înflorit.   

Printr-o sită de mătase
Norii-şi varsă fina ploaie,
Ce-ţi pătrunde până-n oase
Astenia te  înmoaie.

Păsărele zgribulite
Stau pe ramurile goale,
Cu penaje umezite
Se burzuluiesc în foale.

Solul saturat de apă
Nu mai poate să înghită,
Iar rădaşca se adapă
În căsuţa-adânc scobită.

În pămînt seminţe grase
Speriate-ncep înotul,
Cu codiţele noi scoase
Ţin direcţia cu lotul.

Poet trist şi melancolic
Ploaia-n geam o urmăreşte,
Cântă dintr-un vers bucolic
Când o rimă-şi potriveşte.

Pe o bancă în grădină
Sub umbrela-i larg deschisă,
Un îndrăgostit suspină
Că iubita nu-i decisă.

Ea îi spune să aştepte
Zile calde şi senine,
A părinţilor precepte
Spun că nu se cam cuvine.

Toţi sunt plini de-amărăciune
Iar de ploi s-au săturat,
Dar natura păsu-şi spune
Şi îi pune la murat.

Crâmpeie de iubire,
Crâmpeie de speranţă
Alunecă pe marea
Albastră fără viaţă,

Se contopesc cu dânsa
Se-amestecă pe rând,
Se lasă în adâncuri
Se scutură gemând.

Se plimbă rătăcite
Prin locuri neumblate
Răsar dintr-o-ntâmplare
Se răsucesc pe spate.

Rămân înmărmurite
De toate şi nimic
Nu va mai fi aievea
Doar amintiri în plic…

Pe cer sunt mii de aştri
Ce-n apa mării se-oglindesc
Şi toţi ne par albaştri
Până ce zorile-i topesc…

Astrul unei nopţi, cuprins
De dor, s-a oglindit în mare
Şi strălucea tot mai aprins –
Fărâmă de lumină-n zare…

Şi tot izbindu-se-ntre maluri
Se oglindea în mare jos –
I se părea-n acele valuri
Că străluceşte mai frumos…

Şi tot privind pe rând nespus –
Ademenit de valurile-albastre –
Se coborî din locul lui de sus
Şi nu se mai întoarse…

Căci coborând din cer desprins
Către adâncurile-ntunecate
Din locul lui de sus s-a stins
În apele învolburate…

Aşa se sting şi mor pe rând –
Toţi aştrii de pe cer apun –
Şi zămislesc fioruri negre-n gând
Iubirilor ce îi supun…

De un zâmbet cum e aţa
Îţi este brăzdată faţa
Şi priveşti la mine des
Şi-mi spui vorbe fără sens.
Fire nouă vrei să nască
Peste mască, altă mască.
Nu-ncerca s-o dai cotită
Căci te văd ca în oglindă
Ochii îţi lucesc fierbinte
De ambiţii ne-mplinite
Şi-n suflet ai doar un loc
Ocupat d-un mormoloc.
Vrei să cred în vorba ta?
Prefăcută este ea
Nu-ncerca să m-amăgeşti
Eu ştiu bine cine-mi eşti!

Era un univers pictat cu rouă,
Un univers prea mare,dar prea mic
Să-l pot păstra în mâinile-amândouă
L-am căutat: nu mai era nimic…

Un univers al lacrimilor blânde
Şi jocului bătut pe un picior,
Al oamenilor simpli de la munte
De care ştiu că-mi este tare dor!

Clădit din iarba crudă şi din viaţa
Ce-a rezistat în timp sute de ani
Dar s-a pierdut o dată cu speranţa
Că nu vor fi tot singuri, fără bani.

S-a risipit ca norul de furtună,
Şi-acum îl port în suflet cuibărit,
Stau falnici brazii gata ca să spună
Ce-a fost atunci şi ce ar fi venit.

Trandafirul lăsat pe lespedea udă,
Îmi muşcă din viaţă cu nopţile albe
Petale brăzdate de-o lacrimă nudă,
Sub pleoape se scaldă în şoapte de salbe.

Din braţe îmi picură boabe de spini,
Crestând orice vis în timp de tăcere
În palme de rouă porţi vers de maslini,
Cu rimă de fildeş în freamăt de sfere.

Pe buze se ţes fântâni de cuvinte,
Ce n-au fost rostite la poarta din noi
Încet răscoleşti azi file din cripte,
Uitate de vreme şi anii cu ploi.

Cu teama de ziduri trăiesc şi acum,
Ce-atârnă din vremi pe fruntea rănită
Nu uit trandafirul cu falduri de scrum,
Ce-l port ca brăţară din seara jertfită.