Arhivă pentru ‘numărul 17’

Luminiţa Ciuraru

Mi-e teamă de adâncimea ochilor tăi,
Ce ascund mări agitate şi reci
Unde stâncile se desfată tăcut,
Măsurând iureşul timpului dintre noi.
Din călimara lumii se varsă,
Doar culoarea ochilor tăi de mister
Ce-mi pictează migălos pânzele vieţii ,
Atârnată de marginile curcubeului ciobit.
Curg culorile din ciocul păsărilor,
Ce-şi scutură aripile de chemările tale
Picură din ramurile ce le ating,
Umplând cămările fagurelui
Cu polenul unei iubiri nerostite
De graiul nuanţelor ce-l respir ,
La fiecare clipă pierdută
În care mi-e teamă să strig că-mi lipseşti.
Pot învăţa să trăiesc fără apă,
Lăsându-mi veşmintele tinereţii sub cactuşi
Pot învăţa să pictez fără braţe,
De-aş şti că mâinile te vor găsi în beznă
Pot îndura biciuirea şi setea,
Dar nu pot învăţa să trăiesc
Fără culoarea sufletului tău.

 Ioan Gelu Crişan

Rupeţi din mine, lăsaţi-mă-n zdrenţe,
Eu nu voi face în veci reverenţe
Degeaba-mi rânjiţi cu gură de fiară,
Ce-mi stă în minte nu-mi smulgeţi afară.

Îmi spuneţi că-s fraier când sper în minuni,
Că încă mai cred despre oameni că-s buni,
Că Domnul în vis zâmbind îmi apare
Şi pot să iubesc cireşii în floare.

Voi vreţi să-mi băgaţi ideile-n lagăr,
De Ave Maria credeţi că-i şlagăr
Îmi plânge pana pe-un galben papirus,
E-noapte-n-lume, eu cânt, Come down, Jesus!

Ovidiu Repede

MOTO: ultimul spectacole şi cel mai bizar:
tu taci, iar ei vorbesc prea mult de bine…

Veniţi prieteni lângă catafalc!
Veniţi la cea mai falsă întâlnire;
Plin de dantelă şi-n costum de mire,
Cămaşă albă şi-n pantofi de lac
V-aştept, preambalat spre nemurire.

Cu braţe pline de garoafe fade
Vă apropiaţi stingher şi temător
Îngreţoşaţi de izul de formol…
Vreo două bocitoare cumsecade
Vă-mping în faţă, ca pe un decor.

Soţia şi cu mama, disperate,
V-aşteaptă ca pe nişte salvatori…
Dar voi vreţi numai să scăpaţi de flori
Şi să rostiţi cuvinte idioate
Drept condoleanţe negrei sărbători.

Eu tac…cu-n zâmbet nedescris pe buze;
În linişte se-aude un suspin,
Apoi naivităţi despre destin
Şi toţi îngăimând idei confuze,
Mai sorb în silă un pahar de vin;

Iar bocitoarele, paiaţe în mătase,
Bondari perverşi ai tristei adunări,
Cărând la tăvi prin casă şi pe scări,
Când fac pe gazdele, când plâng sfioase
Privind bărbaţii printre lumânări.

Ştiu prieteni că aţi vrea ca să plecaţi;
Eu nu mai sunt, iar cel din faţa voastră
E doar o sosie goală, doar o glastră,
Pentru campania sfinţilor prelaţi
Păstrând iluzia în conştiinţa noastră…

Nu lacrimi ipocrite de vecin,
Nici coruri pravoslavnice de strană;
Nu preoţi care-nvârt cuţitu-n rană,
Nici mese pline de mâncăi şi vin…
Ajunge-un gând în loc de o coroană!

Căci tot spectacolul e o obrăznicie
Sfidând pe cel năprasnic condamnat;
Garoafe, popi, dantelă şi brocat,
Circ şi petrecere în lumea vie
Pe banii omului îndurerat!…

Nu vreau alai prelung la-nmormântare
Cu rude care nici nu mă cunosc;
Nu vreau în jur grandoare fără rost
Şi nici chenare negre prin ziare,
Cu două cifre şi-un mesaj anost,

Căci viaţa mea a fost un roi de vise,
Îmbelşugat de-al dragostei izvor;
În el am botezat dorul cu dor
Strivind mereu minciunile ne-nvinse,
Purtând războiul pentru viitor!…

Veniţi prieteni lângă catafalc;
Durere îmbibată cu parfum-
„Fals am trăit, falşi suntem şi acum!”
Acesta este testamentul meu în alb
Şi ultimul cuvânt de rămas bun…

George  Arhip

- Cireşe?
Întoarce capul spre mine. Un zâmbet uşor, larg, frumos. Ochi luminoşi.
- Poftim?
- Cireşe? zic eu, iară, şi arăt spre biluţele de lemn, vopsite roşu, ce ţin bretelele rochiţei.
- A! Da, cireşe, dacă vreţi… Au povestea lor… Mi-s tare dragi… Le am de când sunt mititică… ştiţi, eu îmi fac rochiile şi… hainele, singură…. Mărgeluţele astea le-am găsit acum o lună… uitasem de ele…
O privesc. Vorbeşte un pic greu. Nu stâlceşte cuvintele, dar se vede că se munceşte.
- Îs de la o salbă de mărgeluţe… Mi le-a luat tătuţa, când eram mititică, de la un bâlci… Ştiţi ce-i aia bâlci?
Zâmbesc. În mintea mea, repede se înfiripă o imagine şi o muzică. Or fi şi prin alte părţi, nu ştiu, dar la noi, în Moldova, sunt bâlciurile – care încă se mai ţin – de la întâi august până la Sfânta Marie.
Aşa că o privesc în ochi şi încep să cânt:

Se-nvârt căluşeii,
Se-nvârt căluşeii,
Şi glasul lor zboară pe aripi de vânt,
Copiii aleargă spre zare cu zmeii,
Departe-s, departe-s şi nu-i mai ajung,
Copiii aleargă spre zare cu zmeii,
Departe-s, departe-s şi nu-i mai ajung.

Mă priveşte şi parcă dă a lăcrima. Închide ochii şi dă uşor din cap, în ritmul muzicii pe care abia o murmur, să nu audă şi ceilalţi. Trebuie să fie doar pentru ea.

*

Întâmplarea? Zice o vorbă: răscrucea căii omului cu voia Domnului. Se aşezase, mai în urmă cu jumătate de oră, lângă mine. Nu ne-am prezentat. Doar ne-am privit şi am dat uşor din cap. Amabili. Dar, în jumătatea aceea de oră, a venit dinspre ea o putere pe care o simţeam aproape organic, material, că mă pătrunde. Puţini sunt oamenii cu o asemenea forţă şi, iată, eu eram lângă un asemenea om. Dar… dar timp de jumătate de oră a privit fix, spre înainte, fără o vorbă, fără să clipească. N-am îndrăznit, decât târziu, acum, cu cireşele…

*

- Ştiţi, eu sunt româncă, dar capul meu gândeşte pe ruseşte. Îmi trebuie un pic de timp… Ştiu cântecul. Era şi pe la noi, la bâlciurile noastre. Nu l-am mai auzit de mult…. Cred că de când eram mititică. Dumneavoastră?
- Tot de atunci, zic eu repede, fermecat de privirea ei şi… de toată făptura ei… Doamne, dacă ai vrut să mă întorci spre tine, atunci ai trimis îngerul potrivit…

S-învârt căluşăii,
S-învârt căluşăii,
Şî glasul lor zboarî pi aripi di vânt,
Copiii aleargî spri zari cu zmieii,
Diparti-s, diparti-s şî nu-i mai ajiung,
Copiii aleargî spri zari cu zmieii,
Diparti-s, diparti-s şî nu-i mai ajiung…

În gura ei, cântecul sună altcumva, moale, duios, a jale, a lucruri neîmplinite, a dor de nemărginire…. Îmi dau lacrimile… Instinctiv, îi iau mâna în mâna mea şi i-o strâng. Nu spune nimic, dar lacrimi îi dau şi ei la colţurile ochilor. Atunci s-a făcut o lumină în mintea mea, ca la început de lume: eram unul pentru altul. Am strâns ochii şi mâinile, şi unul şi altul… Nu ne-am spus nimic… Vorbeam unul cu altul, dar fără gură… Doar minţile noastre… Cu mâinile strânse una cu alta, cu ochii strânşi a bucurie şi durere de găsire… Cât or fi umblat prin lume sufletele noastre fără noi, ca să se găsească?…. Peste munţi, munţii mei şi peste întinsele stepe, stepele ei…. ca să se găsească aici, în autocarul acesta… Întâmplarea? Calea omului la răscruce cu voia Domnului…

*

Cinci zile. Cuvinte? Puţine. Când şi când o privire lungă, unul către altul, cufundare în abisul sufletului celuilalt şi contopire de înţelegere, de dragoste. Şi câte ne-am povestit! Câte ne-am povestit prin tăcerile şi privirile noastre. Tăceri udate cu câte un strop de rouă, când şi când, pe florile ochilor. Pe lumina ochilor… Şi cât ne-am iubit! Cât ne-am iubit prin tăcerile noastre şi privirile noastre! Ne-am iubit. Şi ne-am spus despre munţii şi stepele noastre. Despre tărie şi nemărginire…. Ca şi dragostea noastră…. tărie şi nemărginire…

Nu ne-am atins. Sau…. poate ne-am atins când şi când, ca să credem că existăm…

*

La despărţire i-am strâns mâna… a închis ochii şi a dat uşor din cap…
- Am să te caut, Fată a Stepelor…
Nu a spus nimic… Nu a deschis ochii…

*
- Bună ziua.
- Bunî sî hií…
La poartă sunt doi bărbaţi, tată şi fiu, după asemănare. Ştiu… ştiu…
- O caut…
Bărbaţii se privesc scurt.
- Di undi vii matali?
O clipă sunt descumpănit… apoi ştiu…. Parcă dintr-o dată, ştiu!
- De dincolo… de la munţi…
- Tătuţă, e Omul-de-la-Munţi, zice tânărul.
Parcă se posomorăsc amândoi, dar parcă par a fi şi uşuraţi, a limpezire. Ştiu asta, de parcă mi-ar vorbi.
- De ce-ai întârziat atâta? întreabă tatăl.
Oftez înainte de a răspunde.
- Am învăţat ruseşte…
- Om prost, murmură tatăl, ca pentru sine. Dă din mână şi pleacă spre casă. Se aşază pe prispă, cu barba în pumni.

*

- Eu şi tata o iubim tare mult pe mama. Nu ne vorbea prea mult, era îndeajuns să ne privească…
- Era?!
- Da… era… Off! De când vă aşteptăm…
- ?!
Tânărul îmi face semn să mă aşez pe băncuţa de la poartă.
- Acum jumătate de an a plecat cu treabă, dincolo… Dar ştii, de fapt. S-a întors după o săptămână… Era schimbată. Vorbea una-ntruna… Şi povestea de munţi… Numai de munţi povestea… Dar noi am ştiut, eu şi tata, că nu de munţi e vorba… noi am ştiut… a întâlnit un om, şi acela eşti matale… Mama nu ne vorbea prea mult, dar ştiam ce simte… Ştiam… şi gata! Ştiam! Off… dacă ai şti cât s-o chinuit!… În fiecare amurg ieşea la poartă şi se uita îndelung spre soarele care înroşea zarea stepelor… Ofta… Ofta şi lăcrima… Iar noi, eu şi tata, ştiam… Şi o iubeam şi mai tare pentru iubirea ei… Pentru iubirea pentru matale, Omul-de-la-Munţi… Ruseşte? Nu trebuia să te strădui… Cu mama nu trebuia să vorbeşti… era îndeajuns să-i asculţi mintea… şi să-i simţi inima…
Mă podidesc lacrimile. Tânărul mă ia în braţe şi mă strânge. Hohoteşte şi el…
- Ai venit târziu. Ai venit târziu… Acum o săptămână, tot aşa, în amurg, s-a întors către noi, care o priveam ca din boală, şi ne-a zis: „Eu plec… Plec spre munţi”… Of… Ce să zic? Amu … o să umblaţi unul după altul …
Stau cu mintea în palme şi hohotesc…
- Mai spune, zic printre smârcâituri…
- Mama… Mama, chiar dacă vorbea puţin, cânta. Îi plăcea să cânte. Cânta şi tot chipul ei şi toată făptura ei luminau jurul… A plecat cântând. Un cântec pe care nu l-am mai auzit niciodată… Îl ţin minte însă de parcă-i săpat în mine…
Respir greu …
- Căluşeii?!
Tânărul mă priveşte lung… pune capul pe umărul meu şi începe să murmure:

S-învârt căluşăii,
S-învârt căluşăii,
Şî glasul lor zboarî pi aripi di vânt,
Copiii aleargî spri zari cu zmieii,
Diparti-s, diparti-s şî nu-i mai ajiung,
Copiii aleargî spri zari cu zmieii,
Diparti-s, diparti-s şî nu-i mai ajiung…

Sibiu, 27 iunie 2007, la ora 2 din noapte

                                                               Gabriela Grigore

Plutesc în ceaţa sferelor înalte
Visez că gândul i-o cometă
Planez în vâltoarea evenimentelor
Şi admir perspectivele cosmice.
Vârtejul din jur mă prinde c-o gheară
m-atrage şi m-ameţeşte
şi ştiu că dincolo de vis
este lumea lor, pe care eu  o refuz.
Nu mai doresc să râm prin pământ,
să sap gropi largi şi să mă bucur
de imensitatea spaţială oferită de adânc.
Eu vreau să zbor… să plutesc… să visez…
Să admir perspectivele cosmice…
Vis de om nebun, mă rog,
….sau efectul unui drog?!