Arhivă pentru ‘numărul 17’

Alexandru Iosif 

În ceea ce priveste cititul, s-au scris multe texte – subiecte tabu pentru cei din religia alibris. Paralel, de la descoperirea bâtei până azi a evoluat o minoritate având deviza “iluminarea celor încă de la bâtă”, teoretic, misiune grea. Dacă se ia exemplul celor de până la bâtă observăm că nu se comportau astfel, dimpotrivă, concurau în a ajunge la bâtă. Însă din moment ce s-a ajuns la bâtă s-a produs un fenomen: oboseala. Împotriva oboselii luptară cu odihna, astfel încât se întoarseră din nou la bâtă sau înaintea acesteia. Este irelevantă comparaţia cu ceea ce fusese înainte de bâtă, având în vedere că atunci exista ideea de conservare a speciei, ceea ce mult după bâtă a dispărut unei majorităti. Iluminarea se produce în prezenţa materiei de iluminat şi dacă nu există măcar un ciot din ceea ce fusese până la bâtă, nu e posibilă iluminarea. Optimişti, urmărim rezultatele cercetării materiei obscure. Şi dacă există extratereştri, râd încet. Ei vor fi descoperit soluţia. 

Zilele trecute, am primit la redacţie o revistă de excepţie, fondată în  anul 2006. Aflată la numărul 6, revista apare în condiţii grafice deosebite la Editura “ARHIP” şi conţine 156 de pagini de proză, poezie, recenzie de carte, obiceiuri strămoşeşti, impresii despre România, eseu şi grafică.

Director şi coordonator al acestei reviste cu adevărat culturale, este domnul George Arhip, iar echipa redacţională este compusă din: Ioan Gligor Stopiţa, Vasile Rusu, Nelu Lazăr, Aurel Domide-Şănţanu, Marina Buiuc, Ioan Topârceanu, Elena Dorca, Ioan Părean, Alina Ormenişan (traducător engleză -română şi română-engleză) şi Lucian Bunaciu (tehnoredactare).

Revista “INTERCULTURAL”, are şi un program, semnat de domnul George Arhip, pe care îl redăm în întregime:

” Suntem cu toţii fiii aceleiaşi planete, dar trăim în locuri şi culturi diferite. Această revistă este un loc în care ne putem cunoaşte, în care să ne deschidem sufletele, în care să ne auzim gândurile, în orice formă de exprimare. Revista va cuprinde creaţie literară, dar şi grafică, pictură, sculptură, fotografie, precum şi opinii şi atitudini. Important este să vrem să fim noi înşine; globalizarea nu trebuie să însemne neapărat uniformizare culturală. Sunt convins că şi alţii gândesc la fel şi că în alte părţi ale lumii există deja publicaţii care promovează această idee. Revista noastră vrea să fie una dintre ele. O voce care să se adauge la corul „globalizării pozitive”, cor care se opune uniformizării.

Dorim să promovăm identitatea naţională în contextul actual al globalizării, fără a cultiva ori încuraja naţionalismul (în sensul extremist al cuvântului), iredentismul, şovinismul, rasismul ori alt fel de discriminare sau altă atitudine ce ar veni în contra bunului-simţ ori ar aduce atingere demnităţii oamenilor, indiferent de sex, rasă ori religie.

Revista reuneşte în paginile ei pe toţi cei care doresc să dăruiască lumii câte ceva dîn sufletele lor, aşa cum au fost crescute în tradiţiile patriilor de origine.

Un alt obiectiv este prezentarea tradiţiilor. Nu doresc să se înţeleagă că vrem o apologie a tradiţiilor. Ci doar (re)descoperirea lor. Adică să ne descoperim certificatul de naştere. Sunt locuri unde tradiţia înseamnă chiar mod de viaţă al comunităţii. Va fi interesant să vorbim despre aceasta, despre originile îndepărtate ale obiceiurilor, să le facem cunoscute lumii. Parte din aceste tradiţii sunt cunoscute deja. Dar, cu siguranţă, mai există şi locuri sau lucruri despre care se ştie prea puţin, cel puţin până la data scrierii acestui material. Revista noastră vrea să fie, şi în această privinţă, o voce în plus, o oglindă în plus în acest formidabil iureş modern al informaţiei.”

Pentru anul 2008, revista va apărea trimestrial iar preţul unui abonament este de 40 lei, preţ în care sunt incluse şi taxele de expediere.

Persoanele fizice sau juridice care doresc să se aboneze sau să susţină financiar revista, pot vira sumele în contul: RO18BRDE330SV03743153300, deschis la B.R.D. Sibiu, cu specificaţia “S.C. ARHIP ART S.R.L. şi “pentru revista INTERCULTURAL”.

Până la întâlnirea cu viitorul număr, încheiem cu moto-ul de pe prima pagină a revistei, alăturat logo-ului deosebit de semnificativ:

Prin cultură, spre înţelepciune

Through culture to wisdom

Par la culture vers la sagesse

Luminiţa Zaharia

Poezia şi Muzica
au fost surori siameze.
Doctorul Luciditate le-a separat într-o zi
(operaţie grea, pe viaţă şi pe moarte).
Apoi şi-a expus experienţa-ntr-o carte.
O veţi putea citi
de pildă la noapte
căci va fi lună plină.

Anii-au trecut. Tablou:
Poezia şi Muzica stau în grădină
împreună mereu.
Una (nu mai ştiu exact care)
miroase o floare.
(„Ce poveste plictisitoare…” –
un ascultător.)
Cealaltă priveşte un zeu
ascuns anume în iarbă
şi pe care, desigur, îl vede doar ea.
(„Mie mi-e dor
de o poveste c-o zînă
ce-ar sări de pe-o stîncă…”)

Poezia-şi-Muzica
sînt legate încă
şi n-au puterea să se depărteze una de alta
mai mult de trei paşi.
Doctorul Luciditate le-a dat voie
(„Mă laşi?!”)
dar ele
se iubesc într-atît
că orice mică-ndepărtare
le-mpuţinează şi le doare
iar în singurătate ar muri
de tristeţe poate, fiecare.
(„Ei, şi?!”)
Cînd una vorbeşte, cealaltă ascultă
cu gura căscată.
Cînd cealaltă cîntă, sora ei plînge.
Lacrimile lor sînt de plumb şi de sînge
dar niciuna nu se simte trădată.

Frumuseţea le vine din alăturare.
Nu se ştie care e cu o secundă mai mare.
Cînd trec prin lume, pomii înfloresc a mirare.
(„Oare?????”)
Cînd se joacă ele, şi oamenii înfloresc
într-un zîmbet ciudat.
Doar lor le e dat
să schimbe ţările pe hartă
să fie-ntregi într-o oglindă spartă
să creadă în fîntîni cu apă vie…
Ce nu ştiu ele, ce nimeni nu ştie
(doar doctorul, dar a jurat să păstreze
cumplitul secret)
e că atunci, la separare,
inima comună a rămas doar la una,
la întîmplare.
Poţi trăi cu inima purtată
de o altă fiinţă, în locul tău?
(ascultătorul sceptic a adormit, se pare
şi asta e rău!
Cine va da un pic de realism poveştii noastre?!)

O, nu vom şti niciodată
la cine a rămas inima adevărată…

Sus, în ceruri albastre,
o stea fixă şi o cometă îşi dispută
rolul de miss Univers.
Eu – mai caut un vers,
aici, pe Pămînt,
şi-n tot acest timp
îmi vine dintr-odată
să cînt!

 Luminiţa Ciuraru

Cuvântul ţi-l pun la picioare,
Iar inima-n fructe de fildeş
Ţi-aşez coroane de slove
Seminţe de vorbe în palme,
Sărutul cernelii pe frunte
Prelins pe buze crispate,
Îti dărui cuvântul ca leagăn,
În timpul războiului mut. Cuvântul se naşte in noi,
Al graiului sunet pe corzi
Dar moare pe buze trădate
Desprinde speranţa din colţuri,
Lipind-o pe bolţi ucigaşe.În talerul pur al balanţei,
Măsor al literei sens
Ţi-l dau pe ape de calcar,
Izvoare ascunse de măguri
Timbrate cu pulberi de vai.

Nu-s singură, prieten mi-e tocul,
Cerneala-mi hrăneste virtutea
Mă-nvie cu rânduri si strofe,
Ce altfel nu pot să le cânt
Doar gestul baletului sacru
Dansat pe ritm de miracol
Si pana ce-aleargă pe coală,
Rămâne cu mine si mâine,
Cu cartea cea sfântă de mâna.

 Ioan Gelu Crişan

 Gică şi Juvete, Valentin & Dragobete

- Cine-i, mă, Valentine’s Day?
Zice, Gică lui Juvete…
- E-un ,,good boy” de la yankei,
,,Brother” cu-a-lui Dragobete.

postului OTV

Măi, oameni cu mintea rară,
Vin investitori în ţară,
De exemplu, Nokia,
Voi bârfiţi, p-Elodia.

Dan Orghici

Trăiesc prea rapid…zilele au uneori măsura orelor, iar orele par de cele mai multe ori minute. Mă mistui; jarul timpului îmi arde chipul înnegrit de cenuşa unui Phoenix renăscut din arderile zilelor trăite în vanul neştiinţei. De parcă odată scursă apa din râul Timpului, întoarce-se-va înapoi. Clipocit din piatră-n piatră, zvârcolire, rostogolire, sărituri în cascade, buştean în cale urnit de torentul clipei trăite intens, vuiet ce vine-n vale ca apoi cu trecerea-nspre şesul vârstei să devină domoală scurgere ce adună la sine mai mulţi micuţi torenţi ageri de munte. Dăruindu-se apoi Mării ce adună la Dânsa pe toţi cei obosiţi şi greu împovăraţi.

Nil, dar la altă scară dată de fiecare ins în irosirea sau neirosirea timpului său. Amintire? Mai degrabă revenirea (în) devenitul trecut prezent, ce ne desparte de ziua de ieri pe care crezi că ai mai trăit-o odată, zi din zilele ce se scurg, ce dau neplăcuta stare de neîmplinire. Acea senzaţie de carusel ce se învârte înainte şi înapoi, cum vrea el şi în cele din urmă parese fără nicio noimă. Lovitura ce-ţi rupe zaua lanţului ce te ţine legat de cotidianul pământ, rearanjare de spaţii în timpi ce dusu-s-au demult ori mai acum.

În cele din urmă dar nu la sfârşit, cotidian retrăit în amănut. Zbatere de pleoape ce cândva m-a vrăjit. Acum doar amintire.

În tăcerea nopţii (deoarece doar noaptea se văd stelele şi doar ele tac atunci când nu ai starea necesară de a le asculta) iau o carte, pe care nu voi să o citesc, mă liniştesc literele frumos înşiruite, neavând puterea să regăsec în mine cele scrise sau prea leneş fiind să gândesc, prefer să privesc doar, tablou de semne negre pe filă albă. Odihă în neant, val ce se duce-n mare grabă, conturul pietrei ce sare pe întinsul apei, săltăreaţă unduire ce se opreşte la fund, dar nu înec deoarece piatra apoi se lasă în voia apei ce modelează. Rostogolit şlefuită, mângâiată de fiece val dar nu alintată, meticulos aranjată aşa cum ea apa ştie, dusă în vale ca în cele din urmă să iasă din nou la mal dar sub un nou chip, o altă formă, nicidecum ucisă dimpotrivă… recreată. Drum de piatră. Piatră, piatră-nsetată de apă, piatră de râu aruncată de furiile naturii în drum. Durere de piatră-nsetată, sete de apă.

Tumult de ape ce par că dorm mai tot anul, firicel şipotind ce pare un joc de copil. O trezire, un zvâcnet şi firul devine fluviu, iar fluviul se varsă-n marea de pietre, recizelate pietre de apă însetate, ce le vor sta căruţaşilor în drum.

Drum pavat cu pietre, pietre moi de apă, ce se sparg sub greutatea zilelor ce trec. Durere ce se aude ca un trosnet de piatră spartă în drum. Dor din care răzbate poteca de munte pe care mai ieri un căprior a trecut, dar şi un vuiet de armă abia auzit.

Cale pe care trece încet o vacă mergând la păscut, apoi alene vine un car cu trei boi, doi ce trag şi unul ce merge biped înaintea lor. Parcă timp rupt din trecut.

Iubire de piatră de apă însetată, ciocnire ce divide, împărţire, ce redă la urma urmei tot praful din drum. Iubire ce doare căci fracturile dor,iar piatra se frânge în două apoi în mai multe, până ajunge un fir de nisip. Nisip de piatră. Amitirile uitate sau…

Piatră, piatră-nsetată de apă, iubire, durere, rupere, praf în drum.

Toate decurg din firea timpurilor, cum de altfel apa curge la fel ca vremea, scurgerii ce modelează. Totalizând întrânsele şi însemnatul tablou la care letargic mă tot uit, filă albă de carte ce mă linişteşte cu oi negre ce pasc din sufletul meu. Timp de piatră frământată de apă.

Dar zbaterea, dar visul, năzuinţa, dar dorul? Oare nu-s clipe ce schimbă existenţa? Poate nu clipe, ci secunde, minute, chiar ore, zile ani.

Cotidian miracol ce se împlineşte de scurgerea timpului. Firicel ce zănatec clipoceşţe, nărăvaş, săltăreţ printre stânci. Ca apoi să-şi termine drumul la fel marelui fluviu ce o dată pe an înapoi se întoarce, în marea cea mare, sau în întinsul ocean, ce la rândul lui clipot zburdalnic devine, din picătura de rouă sau din ploaia ce azi-noapte, când priveam fila de carte miraculos căzu. Dar de Timp dăruit, minune de fiecare zi.

Liviu-Florian Jianu

Întru pomenirea patriarhului Teoctist şi a părintelui Cleopa Ilie

Pe câte un pomelnic voi tot pune
În fiecare zi, de voi putea,
Toţi viii Lumii, şi toţi morţii de pe Lume,
Aceasta-i, Doamne, rugăciunea mea!

“Mânca-v-ar Raiul!”, bucuros voi spune,
Precum Cleopa, pomenind, aşa,
Toţi viii Lumii, si toţi morţii de pe Lume,
Aceasta-i, Doamne, rugăciunea mea!

Şi poate vei mai face o minune,
Şi-n Rai, Hristoase, Doamne, vor intra
Toţi viii Lumii, şi-nviaţii de pe Lume,
Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea mea!

Şi îngerii din trâmbiţe să sune,
Când Tu, Cel Milostiv, Îţi vei ierta
Toţi viii Lumii, si toţi morţii de pe Lume,
Aceasta-i, Doamne, rugăciunea mea!

Pe câte un pomelnic voi tot pune
În fiecare zi, de voi putea,
Toţi viii Lumii, şi toţi morţii de pe Lume,
Aceasta-i, Doamne, rugăciunea mea!

Ileana-Lucia Floran

Viaţa te poartă prin situaţii care te marchează pentru totdeauna. Sau cel puţin aşa crezi. Apoi, timpul alunecă în jurul tău şi te trezeşti că încerci din răsputeri să-ţi aminteşti şi nu mai poţi. Capacitatea omului de-a uita este absolut formidabilă şi de cele mai multe ori benefică. Spun de cele mai multe ori, deoarece sunt şi situaţii în care ar fi excelent să nu uiţi.

Acum câţiva ani, am avut un abonament la o firmă de telefonie mobilă. După un timp m-am mutat la alta, de care nu sunt deloc mulţumită. Ba nu am semnal, ba nu funcţionează telefonul care este de cea mai slabă firmă dar singurul potrivit acestei reţele…Îl pot folosi numai în anumite locuri, special amenajate pentru convorbiri telefonice. Bineînţeles că nici nu poate fi vorba de-a primi sau da un telefon de pe o şosea, fie ea şi europeană sau de undeva dintr-o localitate care se situează peste nivelul mării.

Mă gândesc, mă sucesc şi apoi mă hotărăsc să-mi reiau primul abonament.

Singura mea problemă este că nu-mi amintesc de ce am renunţat. Nu-mi amintesc şi pace. Să fi fost ceva supărător? Nu, dacă ar fi fost ceva important, ţineam eu minte… aşa că, hai să-mi reiau abonamentul şi apoi mai vedem noi.

Totul decurge cum nu se poate mai bine. Nu am datorii la furnizorul de telefonie mobilă aşa că se încheie repede un contract ce pare destul de avantajos. Ba mai mult, sunt proaspăta posesoare a unui telefon nou, care deşi e cel mai slab din ofertă, e cu mult mai bun decât telefoanele avute de mine. Uite aşa arată un om fericit. Nu-mi rămâne decât să dau sfoară în ţară şi să anunţ prietenii şi colaboratorii de schimbarea numărului de telefon.

Nu simt nici un regret. Ba chiar mă bucur de o mică schimbare. Totuşi, întrebarea aia sâcâitoare nu-mi dă pace :”care o fi fost motivul pentru care am renunţat?”

Adorm visând telefoane performante cu cameră foto şi mai ştiu eu ce accesorii. Sună…

Telefonul cel nou sună…mă dezmeticesc cu greu, apoi răspund somnoroasă. Aud muzică şi râsete. Cât o fi ceasul? Oh, tocmai a trecut de ora 1 noaptea. Închid telefonul şi-l aşez cu grijă pe noptieră. Deh, o fi fost o greşeală…

Adorm. Visez că lucrez la o agenţie de telefonie mobilă.

Sună…

Telefonul sună iar. Acum, cine o mai fi? Răspund. Aceleaşi râsete şi aceeaşi muzică house. Ceasul arată ora 2 şi ceva.

Încerc să nu mă enervez şi să adorm la loc.

Nu mai visez nimic. Adorm greu deşi mă simt obosită. Un timp, mi-aud inima în tâmple…

Sună…

Iar? Of, abia e trecut de trei. Desigur! Tot nu e nimeni, e acelaşi haos house.

Şi-atunci, brusc, mă inundă crudele amintiri…

Da. Mi-am anulat abonamentul din cauza apelurilor aiurea primite la cele mai nepotrivite ore.

Acum, pot dormi liniştită, mi-am amintit.

Adorm zâmbind, după ce apăs butonul „silenţios”…

În jurul meu totul se rotogoleşte, cărţile cad de pe rafturi, tablourile se clatină, paharele se sparg alunecând de pe masă…e un dezastru total…obsesiv, mă gândesc că ar trebui să mă adăpostesc sub tocul uşii dar nu fac nici un pas. Zgomotele cresc în intensitate. Par nişte explozii necontrolate…apoi, se aud strigăte…

- Eşti acolo? Ce-ai păţit? E trecut de 8! Te sun de mai bine de o oră!!!

Dan Orghici

Întrebu-mă până unde sau până când mă voi tot lovi de aceleaşi vechi probleme, cât timp va mai trece până când eu voi înţelege că toate-s nouă, vechi îs toate? Nu de alta, dar în loc să-mi tot pun aceleaşi întrebări puteu-aş bine mersi să fac ceva util…de pildă să tai o mână de frunze la câini. Pot de altfel să mai trec şi strada pe roşu, să merg cu spatele când toată lumea se grăbeşte şi nu de alta, dar cine mai bagă de seamă? În nebunia generală, ce mai contează unul în plus? De ce mai se trag clopotele când toată lumea e moartă, de ce mai se aud? De ce mai scriu, cui mă adresez (da “cui” dar de preşedinte, sau nu ?… De Pingelică?). Vezi trecutul apropiat, zi de ieri cu “optişpe” ani în urmă. Ori poate doar acum (prezent la trecut fără o altă specificaţie, că doar nu dă nimeni note informative la cei mulţi). O altfel de… Un altfel de a fi…! Corect să fiu cu mine aş spune: “tăt aia da cu mai mult liber “. Deoarece liberi suntem să facem ce vrem, putem chiar migra, păsări la curtea nimănui fiind, că nu ne mai întreabă nimeni de ce sau cu ce, cumpăra-ne-vom pumnul de boabe cu care să supravieţuim. Piu, pui, piu, curaj găină că te tai! Acel tai, tai, spus în loc de pa!

Mă simt umilit de mine însumi când tac, când nu fac, când doar gândesc şi nu pun în practică, de ceilalţi atunci când asemeni mie fac toate acestea. Mai mult, sunt umil, atunci când gheara celui ce trebuia să-mi fie îngrijitor devine vulpea din coteţul găinilor, mai mult, el sau ei ajung să strige “hoţul” la grădinarul ce nu-i lasă să-i fure castraveţii din seră. Mă simt umilit în faţa celor ce nu-şi fac treaba, dar se plâng cât de greu le este să se muncească cu mulţii ce vin la ei la ghişeu, le stau în faţa, le sorb aerul, de care ei au atâta nevoie, ce nu ştiu că ei au venit la servici nu la muncă, nu mai se poate ‘domle’ de parcă dau turcii, nu alta. Iar eu fără gram de milă mă duc să-mi rezolv ale mele interese, că doar sunt zile destule, nu chiar azi să-mi plătesc ce am consumat…de nu-mi convine să aprind o lumânare în locul becului, să fac focul în sobă cu lemne că asfel poate mai economisesc şi nu mă mai plâng că toate-s scumpe…ce vreau să mai plătesc impozit? că doar am vreme tot anu’! Mai nesimţit, mai vreau şi drepturi, că nu mi-o fi destul că pot vorbi. Că ei votat-au vreo lege, nu domle’, aşa că cei ce votat-au, să-ţi dea, că ei veniţi sunt la servici şi nu la muncă, aşa că…. Şi vezi de nu mă supăra, că chem gardianul, sau jandarmul, depinde de caz, atunci să mi te ţii.

De ce se trag clopotele, că doar toţi au murit…Morţi sunt când tac în faţa celor ce sunt la servici, dar dau tare din clanţă acasă şi pe stradă, la coadă, unde or fi, aici sunt vii, devenind dintr-o dată “zombii ai democraticului cotidian”. Fac analize de tot felul, sunt mai ceva ca cei ce apar la tembelizor. Nu uită şi nu iartă nimic, cu toate că mor din nou o zi sau mai multe pe lună atunci când ajung iarăşi în faţa marelui şi atotputernicului ghişeu.

Zombilismul cotidian se poate clasa de medicină între bolile transmiibile, un fel de gripă aviară -dar fără rată de mortalitate- nu mor în coteţ doar acele păsări ce sunt ajutate să se sinucidă, în rest pe sărite că numai la naştere am venit pe rând. – Bine, bine dar tu, tu, ce vrei de la noi? Poate veţi zice

- Eu nu vreau nimic, mi-am revenit şi eu aşa tam-nesam. Am şi eu la fel ca dumneavoastră acea perioadă de după, sunt în acele zile de viaţă post ghişeu, şi fără să vreau…!?!,.. iertare, trecut-am în perioada de zombism creator. – Dar cine te crezi ca să impui şabloane? Te crezi vreun Darwin sau mai ştii cine? Vezi că poate nu ai pus tu coada la prună! – Trăiţi, mă scuzaţi, dar nu v-am observat, auoleu, un om viu între noi, Să trăiţi, iertaţi domnule Cutarică şi eu pe aici, dar dumneavostră tot la servici? – Bine, bine, hai du-te şi ai grije că…. Ai înţeles!!! Vez’…?

Neagră amintire de dat cu “sus”-semnatul (scuzaţi cu “sub”, dar jos, mai jos, jos de tot la subsol) că acolo era locul lui “Da, am înţeles!” Despartu-mă de acele vremuri doar ani, nu şi mentalităţi. Nu mă crezi ? Vorbesc autorizat, putem face şi un proces verbal pe această temă, cu ştampilă şi antet, să fie consemnat, semnat în alb pe coală…. Că doar şi eu ca şi hârtia suport orice(cu simţ acut de zombi, noi nu mai avem alte îndatoriri). Pecete n-am în frunte şi nici pe mână pusă. Stigmat mi-e pe limbă şi în fiece frază ce-i scrisă, se poate găsi un pic de roşu sângeriu, parafă de zombi ce are doar dreptul să tacă şi să plătească fără a gândi, Aici s-a pus un stop! Atât. Alta, nimic.

Cum nu mă cosider încă rece şi necrezând în dangătul clopotelor ce se aud doar în acele clipe când majoritatea plânge, vă salut pe voi cei vii şi nu uitaţi doar cei de la servici adică servitori (acei plătiţi să servească interesul public) ne consideră morţi. Ce ar fi să adeverim (verbal-proces-scris) demonstrând că…. sau poate…. zombism…nimic.

Oare chiar născutu-ne-am sub semnul păcălelii, oare nu în December revenit-am la viaţă? sau poate greşesc şi am rămas într-un perpetuum Întâi April…ne păcălesc iar noi nu facem altceva decât să ne lăsăm păcăliţii, hilar apriluş.

Dar umilirea la care sunt supus nu este hilară, de a fost glumă, eu nu am râs, îmi vine greu să cred că alţii râd. Poate doar cei ce merg la servici. Între noi fie spus, stt…! să nu ne audă. Încet vă spun ca să nu şi-o ieie în cap, îmi sunt dragi şi cei de la servici, altfel cu ce aş ocupa hârtia? Şi nu numai de aceea, sunt şi ei oameni, greşesc, sper ca în ceasul când scriu mulţi nu mai sunt ce au fost. Nu mai perseverează-n greşeală. – Ai timp să crezi ce scrii? – Eu nu prea am, dar Cine stăpâneşte timpurile, are timp pentru toţi, aşa că…Mai cred în oameni şi nu de alta dar în ei văd Chipul Ziditorului. – Nu crezi că…? – Ba da folosesc cuvinte ce loc ţin de definiţii, tocmai că nu cred că clopotele bat doar pentru cei morţi. Om semăna cu o naţie de zombii, dar cred că suntem doar somnambuli şi într-o bună zi (cât mai repede sper ) ne vom trezi!

DAN  STOIA s-a născut la 4 iunie 1979 în Sibiu, este student al Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca şi a debutat editorial în anul 2004, cu volumul “Altarul din umbră”, Ed.Limes.

*

un copil aruncă manuscrisele
    profesorului
şi soarele îi arde cuvintele

în joaca de-a baba-oarba
      închide şi ultima uşă

aleargă spre teii vecinului
bâzâind ca o albină
   vânată de vreme

   ploaia începe şi
trei picuri tipăresc pe asfalt
   regulile jocului
profesorul îşi notează în tratat
   cum se trag clopotele

ding-dong
   pauza se sfârşeşte
şi după-amiezele
se întorc tăcute în bănci