Arhivă pentru ‘numărul 16’

Mus Murium

Primul poem:

*

Câinii şi cu mine
Eu supusul
Ei stăpânii
Căci prin botul lor
Am auzit vorbind Inţelepciunea:
Fericirea este a celor ca aceştia
Dezbrăcaţi umblă
Căci blana lor le este de ajuns
Orice îi acoperă ei numesc “Acasă”
Şi oricine le aruncă o felie de pâine
Le este prieten.

Al doilea:

*

Ceva prin somn m-a împins
Speriat am tresărit
Nimic nu s-a schimbat
Iar sângerosul răsărit?
Aceleaşi haine de purtat
Aceleaşi cuvinte de rostit
Nimic nu s-a schimbat
Of!Iar sângerosul răsărit…

Al treilea:

*

Eram pe undeva
Nu mai ţtiu pe unde
Pe străzile întunecate
Şi ude
Unde mergeam?
Să fiu al naibii dacă mai ştiu
Însă ţin minte bine
Că am râs de mine
Şi mi-am zis:
Nebunule! Nu ştiai?
Singurătatea-i nebunie!

Petre Flueraşu
Rubrica “Lecturi”

Melania Cuc este o scriitoare complexă, care reuşeşte să-şi suprindă cititorii prin diversitatea stilurilor abordate. Fără să evite subiecte tabu, ea descoperă o multitudine de valenţe, antrenându-i pe cititori într-o călătorie interioară revelatorie. Descoperi motive ascunse, descoperi o lume nouă care ţi se oferă în deplinătatea detaliilor. Construindu-şi romanul în jurul unui motiv central, Melania Cuc ne atrage în lumea ei, ne face părtaşi la unul dintre cele mai mari mistere ale umanităţii. Iluzia Graalului, punctul central al cărţii, marchează în mod decisiv fiecare experienţă, descriind un drum lung al iniţierii, la capătul căruia oamenii vor fi inevitabil alţii.

Romanul se concentrează asupra creaţiei, pe care o explică şi o justifică în numeroase rânduri. Asemănându-se cu un jurnal, cartea descrie experienţele personale ale autoarei, filtrate prin sensibilitatea inerentă unei oarecare detaşări. Privim măcinările interioare, simţim tulburările creatorului, înţelegem permanenta luptă între extreme. Scrisul este disecat, iar cititorii vor descoperi cu stupoare un laborator complex, foarte rar văzut. Produsul final este rezultatul unui travaliu îndelungat, iar aspectul lui trebuie înţeles prin prisma proceselor laborioase care îl preced. Aidoma unei ars poetica, cartea Melaniei Cuc ne aruncă în miezul creaţiei, dezvăluindu-ne frământarea: “Nu am nici un chef de cartea asta, îmi zic. Facerea ei este ca şi cum un prunc mi-ar da semn că nu vrea să vină pe lume. Ş-apoi, nu e vorba nici de gestaţie, nici de travaliu… iar de va fi să vină şi ziua sorocului, naşterea nu se desăvârşi nici cu bisturiul, nici cu forcepsul. Nu există până în clipa asta, scris pe pagina electronică, decât titlul – Graal – un substantiv clănţănit de atâtea ori în gura ai rea şi întruna flămândă a lumii, încât nu ştiu de ce mi l-am ales dintre atâtea alte titluri de best seller sigur, tocmai pe acesta. Nu ştiu nici de ce aş scrie tocmai eu o astfel de carte…”

Acţiunea romanului se desfăşoară pe mai multe planuri, care se intersectează adesea, reuşind să transforme călătoria cititorilor într-o adevărată frescă a conflictului dintre modern şi tradiţional. Ruptă între aceste două segmente importante din personalitatea ei, Melania Cuc caută o salvare, o modalitate de a contura un nou început. Graalul simbolizează încercarea fiinţei de a ajunge la idealul superior, de a îşi stabili un axis mundi faţă de care să îşi construiască existenţa. Fără să încerce să-şi camufleze sentimentele, scriitoarea îşi acceptă pornirile, înţelege că are nevoie de simboluri pentru a putea să existe. Romanul devine astfel o pledoarie percutantă, o înfăţişare frustă a sentimentelor, care surprinde prin sinceritate şi curaj. Melania Cuc nu se ascunde, ci se înfăţişează exact aşa cum este ea.

Cu toate că evocă în multe instanţe un peisaj de poveste, cu toate că Satul fără Nume înseamnă atât de mult pentru ea, Melania Cuc este o femeie modernă, care acceptă lumea în care trăieşte, fără revolta inutilă caracteristică multora dintre noi. Scriitoarea vorbeşte cu dezinvoltură despre viaţa ei, ni se prezintă fără a aştepta nimic în schimb. Cartea se dovedeşte a fi o confesiune aproape mistică, transmiţând emoţii cititorilor şi oferindu-le o doză complexă de religiozitate. Împletind tradiţia cu elementele globalizării, Melania Cuc se dovedeşte a fi un om modern, mândru, care deşi nu şi-a uitat rădăcinile, nu refuză niciodată progresul: “Doar din când în când şi nu în gând, am nevoie de psihanaliză,- doar sunt o femeie modernă, ce naiba. Nu mai pot supravieţui ca bunica, fără cafea şi fără consiliere. Îmi pun întrebări fără de răspunsuri, când m-aş putea îngrăşa, bine mersi, cu mici şi bere, urmărind non stop la telenovele. Prietena mea, dr. Mari-Anna, la care apelez în clipele de derută, râde de temerile mele cu înţegere (ne) profesională. Nici ea nu-i mai brează – scrie, filmează, scotoceşte cu vârful de ac (de seringă) în sufletul oamenilor. – Dacă toţi cetăţenii onorabili ai lumii ar avea maladia noastră, ar fi bine, ar fi foarte bine pentru omenire. Noi ne recunoaştem viciile nu şi limitele. Nu-i un capăt de ţară când, două sau mai multe detalii din personalitatea unui indivd, se cam încaieră, se ceartă între ele. De aici sare scânteia, se naşte Arta, Creaţia.”

Stilul este baroc, Melania Cuc se axează pe detalii, conturându-şi peisajele într-o gamă variată de nuanţe. Cititorul este surprins în fiecare moment, tonurile de gri alternează cu izbucnirile de culoare. Personajele se remarcă prin naturaleţe. Scriitoarea ne vorbeşte despre oamenii din jurul ei, în care ne regăsim cu toţii. Viaţa ei este viaţa fiecăruia dintre noi, iar căutările ei sunt şi ale noastre. Fiecare persoană îşi caută momentul acela unic, de contact între real şi fantastic, iar Melania Cuc reuşeşte să surprindă foarte bine necesitatea de transcendenţă a fiinţei umane.

Naraţiunea la persoana I fluidizează textul, oferind o ritmicitate aparte. Melania Cuc vorbeşte cu pasiunea celui îndrăgostit de creaţia sa, demonstrând că în primul rând contează iubirea pentru cuvânt. Textul ei ne poartă prin timp, de la luptele cruciaţilor şi până la ceaşca de cafea din faţa fiecăruia. Graalul, simbolul pe care ea l-a ales pentru a ne demonstra pasiunea imuabilă a fiinţei umane, trece peste barierele temporale, rămânând prezent într-o conştiinţă pe care autoarea o defineşte ca fiind colectivă. Fiecare om se află într-o legătură permanentă cu semenii lui, iar cel mai mic gest înseamnă ceva în contextul sistemului din care facem parte. Până la urmă, o tipă în blugi şi în cămaşă împroşcată poate schimba lumea: “De pe câmpul de luptă al cruciaţilor spintecaţi în iatagane, se ridică în cohorte stafiile, fumegă balega arsă de jumătate şi miile de bărbaţi ce juraseră pe Cruce sărăcia şi castitatea pe care (poate) nu le respectaseră, se întorc din Cer şi din Iad pe Pământul nostru. Ca nişte leşuri, peste care uliul planează confuz, trupurile oamenilor şi cele ale animalelor, laolaltă, creează decorul perfect de după ultima bătălie din deşert. Acum, până şi eu, autorul, sunt derutată, defel duală – partea ţărănească cu cea urbană nu se mai luptă între ele pentru o idee. Sunt doar o femeie, una care scrie despre destine foarte posibile – o tipă în blugi şi bluză de mătase împroşcată, pe locul de sub inimă, cu picuri de sânge sau… poate-i numai cerneală.“

“Graal” este un roman al trăirii, prin care Melania Cuc reuşeşte să-şi hipnotizeze cititorii, să le ofere o mostră autentică de viaţă. Cuvintele ei ajung direct la inima celor ce le ascultă, demonstrându-ne că poţi să reuşeşti bazându-te doar pe credinţă. Aceasta înseamnă până la urmă iubire. O carte puternică, o carte care ne face să medităm asupra sensurilor ascunse ale existenţei noastre. Să rămânem puţin pe gânduri, să mergem spre sfârşitul călătoriei cu încredere. Acolo vom descoperi că Melania Cuc vorbeşte despre noi, acolo vom descoperi că, indiferent din ce unghi privim, fiecare dintre noi îşi caută Graalul…

Bibliografie

Melania Cuc – Graal – Nico – 2007

Ioan Crişan

Nu ştiu de când a dat buzna în oamenii de pe la noi chestia cu pupatul! Una-două se pupă. La nuntă, la botez, la meci, înmormântare sau parastas, omul întinde buzele către cel mai apropiat obraz. Deunăzi mă întâlnesc pe stradă cu colegul de bancă din şcoala generală pe care nu l-am mai văzut de peste 35 de ani şi, după două-trei replici anoste, ne strângem mâinile şi ne pupăm cu promisiunea de a ne revedea cât de curând. Poate peste alţi 35 de ani. Sau trec pe la tuşica Stela care mă pupă de câte ori mă vede, indiferent dacă o vizitez, ne întâlnim pe stradă sau la coadă la chibrituri. Dacă mai are şi musafiri, atunci să vezi pupături şi strângeri în braţe. Unchiul Alecu de la biblioteca de cartier îmi iese înainte şi mă ia în braţe după ce ne ţocăim pe amândoi obrajii. Mai îmi face şi cunoştinţă cu cine e prin bibliotecă:

- Nepotul meu favorit. Deşi arată aşa cum arată, să ştiţi că este scriitor. Faceţi cunoştinţă!

Cei de acolo se aliniază frumos pe un rând, ne strângem mâinile şi, inevitabil, dacă primul întinde buzele către mine, şi ceilalţi trebuie să urmeze ritualul. Ţoc, ţoc! Nu spun că e ceva rău, dar până la urmă nici nu mai ştiu pe cine să pup şi pe cine nu. Dacă într-o zi vine poştaşul cu o scrisoare de pe la vreo editură mai mare şi de bucurie ne pupăm? Nu va deveni obişnuinţă? Vine poştaşul, ţoc; vine gunoierul, ţoc; vine lăptăreasa, ţoc. De cei care ne citesc contoarele de gaz, apă sau de curent, nu mai vorbesc, doar ne întâlnim numai o dată la două trei luni, că în rest pun consumul după ureche. Dar dacă ne pupăm constant nu o să vină de două ori pe lună? Când merg la colţ după ţigări, o pup pe vânzătoare, îmi dă ţigările, eu îi dau banii şi, înainte să ies din magazin, din nou ne pupăm. Dacă e drăguţul ei prin preajmă, ne pupăm şi ne strângem în braţe, după care mă ia la rost că ce am eu de mă dau la gagica lui. Îl asigur că nu am gânduri rele şi ne pupăm de rămas bun. La pâine tot aşa, la piaţă idem. Cel mai mult timp îl voi pierde la piaţă, unde sunt puzderie de precupeţi şi precupeţe. Cu cerşetorii am să mă obişnuiesc mai greu, dar ce să fac?

- Dă, domnule, un ban de pită la baba, că nu are pe nimeni!

Caut prin buzunare după ceva mărunţiş mai mic, îi dau, ne pupăm, iar apoi îmi văd de drum până la pasaj, unde am de pupat un alt cerşetor care m-a ochit de cum am luat colţul. Mă duc la bancă să achit rata la împrumut, bag capul prin gaura din parbrizul ăluia de la ghişeu şi ne pupăm ca două cunoştinţe vechi. Achit, după ce mă ceartă că din nou am întârziat, bag capul, ţoc, şi îl las pe alt pupăcios să-şi rezolve treburile. Mă îmbrăţişez la ieşire cu agentul de pază, ne pupăm şi numai pe urmă observ că nu e agentul de luna trecută. Facem cunoştinţă, ne pupăm, apoi eu plec în treaba mea, că deja s-a făcut coadă la ieşirea din bancă. Un copilaş tuciuriu cu o bucăţică de gard viu ruptă la repezeală de pe undeva se apropie, după ce abia s-a pupat cu alt trecător, şi mă sorcoveşte:

- Sorcova vesela, să trăiţi să-mbătrâniţi, tare ca piatra…

Îl pup, mă pupă doar după ce îi dau un ban, şi trec repede pe cealaltă parte a străzii unde actualul primar se îmbrăţişează şi se sărută pe obraji cu bătrână nenorocită căreia i-a luat casa nu de mult. După ce aia pleacă fericită, îl felicit şi eu pe primar de sărbători, totodată îi urez tot binele din lume, ne pupăm şi îl las în braţele unui investitor străin care are nevoie de o casă în centrul istoric. Ajung la casieria regionalei de gaz să-mi plătesc factura şi văd că e coadă până aproape de ieşire. Trebuie să stau şi să plătesc pentru a nu intra în penalităţi. Pe la jumătatea rândului îl recunosc pe Lică, unul cu care m-am bătut înainte de armată pentru o fată care ne-a tras clapa la amândoi. Trebuie să-l salut, să vadă că nu îi port pică, şi el mă îmbrăţişează, apoi mă pupă pe amândoi obrajii, cu care ocazie îi pup pe toţi cei de la rând din locul lui Lică şi până la locul meu din spate. Cei dinaintea lui Lică mă privesc chiorâş pentru că nu m-am pupat şi cu ei, deci, ca să fie bine, reiau pupatul, dar de această dată pornesc de la ghişeu spre uşă, unde îi pup şi pe cei nou veniţi. A, da, am uitat de casieriţă, dar nu-i nimic, că o iau de la capăt. Pe drumul către casă, îl văd pe poliţistul care m-a amendat anul trecut pentru că am traversat prin loc nepermis. Desigur că ne îmbrăţişăm şi ne pupăm frăţeşte pe obraz. Toată lumea se pupă şi nu ştiu de unde vine atâta euforie, aşa dintr-o dată. Până acasă am mai pupat 36 de cunoştinţe şi am mai cunoscut şi pe alţii prin alţii, cu care m-am pupat şi m-am îmbrăţişat. În curtea noastră comună, o tinerică băga pliante publicitare în cutiile poştale. Mi-am luat partea mea de hârtie, am pupat-o şi am intrat în sfârşit în casă cu gândul să nu mai ies în acea zi.

- Dar trebuie să mergi la poştă după un colet, dragă! mi-a spus soţia după ce m-a îmbrăţişat şi m-a pupat.

- Ce colet?

- Vezi tu acolo, iubitule! A venit un curier, m-a pupat şi a lăsat avizul.

- Bine, mă duc, mama! Dă să te pup.

Oficiul poştal nu e prea departe, dar tot m-am mai pupat cu opt cunoscuţi şi am mai fericit un boschetar, fost coleg de liceu, cu care m-am pupat de două ori, după ce i-am dat de un rachiu şi o bere. La poştă nu erau prea mulţi oameni, deci nu am prea avut ce pupa, mai greu a fost cu funcţionarele pentru că au ghişeele înalte şi ajung cam greu la obrajii lor. Tocmai primisem un colet cu un manuscris de roman, de la un tânăr scriitor din Bucureşti, care mă ruga să îl citesc şi să îi spun părerea despre opera lui. L-am sunat de pe mobil să confirm primirea:

- Da, dragă, am să citesc şi te sun să-ţi spun ce cred! Bine, te pup!

Telu, un poet local, care se cam ţine cu nasul pe sus, şi, fie vorba între noi, nu are de ce, m-a sunat să mă întrebe dacă poate să-mi aducă nişte poezie proaspătă, să o citesc. Nu că nu ar avea încredere în poeziile lui, dar mă ştie pe val şi o cronică bună în presă nu poate să-i strice:

- Dar eu nu sunt în măsură să scriu cronici despre poezie, măi omule! i-am spus, pregătit să închid aparatul.

M-a simţit că vreau să scap uşor, şi a vorbit repede:

- Nici nu trebuie să o scrii, că o am gata scrisă! Numai să o semnezi. Cine îmi cunoaşte opera şi talentul mai bine decât mine? Ce mai face doamna? Îi aduc un buchet mare de flori dacă mă ajuţi! Vin peste o oră cu poeziile, articolul şi cu florile! Nu mă lăsa! Te pup şi în fund, dacă mă ajuţi…! şi-a spus el gluma favorită.

Am închis îngrozit. Dacă şi ăsta mă mai pupă, fac hepatită. Şi idiotul nu se lasă! Dacă a spus că vine, vine. Cum să scap de el, că nu vreau să mă pupe nici măcar acolo unde a spus? Să fug în munţi? Să nu-i deschid? Nu, că nu pleacă de la uşă nici tras cu caii, şi aşteptăm colindătorii mai pe seară. Mă omoară soţia, căci nici ea nu poate să-l vadă pe libidinos, aşa cum nu poate să-l vadă nici pe Pleavă, prietenul lui, alt libidinos, şi mai mare. Ce mă fac? Ideea salvatoare am găsit-o când m-am uitat pe geam şi am văzut-o pe tanti Beatrice prin curte, unde şi-a scos căţelul pentru nevoi. Tanti Beatrice vrea să fie tot timpul frumoasă la cei 79 de ani, aşa că încearcă toate cremele care apar prin publicităţi idioate pe toate posturile de televiziune. Când a venit Telu, eram deja cu masca cosmetică aplicată. Un strat gros de seu de oaie urât mirositor îmi acoperea toată faţa, gâtul şi mâinile până la coate. A scăpat buchetul din mână şi a vrut să fugă, dar parcă l-am lăsat?… După ce l-am îmbrăţişat şi am lăsat cea mai mare parte de seu pe faţa şi paltonul lui de duminică, i-am semnat hârtia fără să mă uit la ce a scris despre el, poeziile le-am rupt şi le-am aruncat în coş. Se grăbea spre ieşire, dar nu a scăpat fără altă îmbrăţişare, prin care eu am mai scăpat de ceva din seul rămas. Restul l-am spălat bine cu sodă, după ce a fugit el. Trebuiau să vină colindătorii şi nu era să mă pup cu ei în halul în care eram. Gata, că am treabă la baie! Mai vorbim… Vă pup!

Laura Mocanu 

Nu mai pot să văd lumina
Şi ochii-mi disperaţi o caută mereu…
Şi îmi întind mâna după speranţă
Şi ameţesc căutând-o în jurul meu.
Mă învârtesc haotic, parcă în delir.
Şi simt că-nebunesc câte puţin.
Încerc s-ating speranţa c-o unghie măcar
Sau să zăresc lumina pentru o clipă numai.
Dar ameţesc şi cad lipsită de putere
Şi mă cuprinde deznădejdea amară.
Nu mai cred nimic şi nu mai cred în mine
Lumină. Speranţă, speranţă, lumină…
n-a mai rămas nimic din tot ce am visat
şi lumea se destramă precum un nor de fum.
Întuneric m-apasă şi plânsul mă încearcă
Dar nu am nici putere, nici lacrimi să mai plâng.
Atâta doar – tristeţea, tristeţe fără margini,
Durerea amară a visului ce moare…
Amară deznădejde şi dulce delir
Mă ţineţi în viaţă, nu mă lăsaţi să mor.
Lumină nu văd nici în veşnica noapte
Şi nici speranţă nu găsesc în mine.
Amară deznădejde şi dulce delir…

 Gelu Crişan

Unitatea noastră avea câteva cadre şi vreo sută de soldaţi. De Ziua armatei au fost tăiaţi doi porci iar din carnea lor s-au făcut fripturi la popota cadrelor, carnea rămasă fiind împărţită în pachete pentru ofiţeri. Pentru noi soldaţii „ poporul stăpân al mijloacelor de producţie “dar nu şi al produselor s-a gătit o tocană de cartofi cu osânză, că atât mai rămăsese din cei doi porci. Ofiţerul de contra-informaţii care venea periodic la noi în unitate, colonelul Lazăr, se afla în acea zi acolo. Era un om gras, roşu la faţă, cu părul alb care toată ziulica nu făcea altceva decât să meargă prin unitate şi să-i tragă pe toţi de limbă. Acum era în bucătărie şi gustând mâncarea din oală zise :

- Imm, tocăniţă ca la mama acasă.

Auzindu-l, mi-am închipuit ce copilărie nefericită o fi avut dacă el considera spălătura aia de vase, tocăniţă ca la mama acasă. Titel, veselarul, văzându-l îmi şopti:

- De ştiam că gustă,  puneam detergent în mâncare ca să facă spume la gură.

- Taci, că dacă te aude faci tu spume altundeva, i-am spus la ureche.

- Ce ziceţi?  întrebă colonelul care ne auzi bombănind.

- Ziceam, ca la mama acasă, să trăiţi !

- Ca morcovu,’ mă completă încet veselarul care nu se putea abţine.

- Ce ? se interesă iar colonelul plescăind enervant.

- Cu morcovi, să trăiţi, îl salvai pe veselar.

- Da, da, zise el, morcovul e foarte bun şi sănătos.

- Să ţi-l bagi în dos, şopti veselarul.

N-am mai aşteptat întrebarea colonelului şi i-am zis :

- Zice că, era bun şi-un os.

- Aşa-i, spuse colonelul ieşind din bucătărie.

- Ce-ai mă, ţi s-a făcut de arest la garnizoană sau mai rău de batalion disciplinar, i-am zis supărat.

- Dă-l dracului, că din cauza unui spurcat ca ăsta a săpat bunicu’ doi ani la canal.

- Dar ce-a păţit bunicul tău, l-am întrebat curios.

Şi mi-a povestit că, pe cand încă nu era el născut venise în satul bunicului său, o caravană cinematografică şi se proiecta pe peretele şcolii un film despre război. Bunicul şi bunica sa, ca dealtfel aproape toată suflarea satului, stăteau în picioare şi priveau. La un moment dat apăru pe ecran un avion american filmat din faţă, care se apropia cu motoarele uruind iar când ajunse cât ecranul câţiva din faţă se aplecară ţipând. Atunci, bunicul lui Titel zise, jumătate în glumă, jumătate în serios :

- Nu vă speriaţi, că americanii ăştia nu-s în stare să vină odată, că şi dacă îi aduceam eu cu căruţa şi tot veneau mai repede.

Asta a fost, l-o fi auzit vreun securist sau l-a pârât cineva din sat că vrea să vină americanii, cert e că într-o noapte a venit la poartă o maşină cu doi securişti care l-au luat fără să-i dea nicio explicaţie, măcar să-i spună bunicii unde-l duc.

- Abia după un an, continuă Titel, a primit bunică-mea o scrisoare în care bunicu’ îi scria că trăieşte şi e la canal. După încă un an a venit acasă însă nici aici nu i-a fost prea uşor pentru că, dacă acolo îşi făcuse câţiva prieteni buni, aici în sat de frica securităţii majoritatea oamenilor îl ocoleau, chiar şi mulţi dintre vechii prieteni.

- Vezi, de-asta nu-i sufăr eu pe-ăştia de la contra-informaţii, pentru că-s făcuţi din acelaşi aluat cu ăia de l-au luat pe bunicul meu, spuse Titel după care-şi văzu de oalele lui.

După amiază la masa festivă în loc de bere ne-au dat câte un păhăruţ de rachiu  puturos, uitat cine ştie de când prin magazie. Porţia noastră de bere adusă cu o zi înainte a fost deturnată către cheful lor de la popotă, care s-a întins până târziu în noapte. La un moment dat a venit în bucătărie un sergent major  şi a ordonat ceva unui sergent care ajunsese la acest grad nu pentru că i-ar fi plăcut armata, ci pentru că era tractorist şi-l foloseau ca să conducă tractorul unităţii. Acesta se făcu că n-a înţeles şi majorul enervat repetă cu glas piţigăiat :

- Am spus să trimiţi doi soldaţi să-l ajute pe tovarăşul colonel Lazăr sa meargă să se uşureze, că singur nu poate.

- De ce, nu şi-o mai găseşte, mârâi sergentul .

- Sergent, ai grijă cum vorbeşti, urlă majorul.

- Am înţeles, zise cu lehamite sergentul, duceţi-vă  doi şi ajutaţi-l să nu se înece.

Cei doi care plecară erau în civilie, unul chelner iar celălalt şofer de taxi, doi indivizi unşi cu toate alifiile. Îl ajutară pe colonel sprijinindu-l din părţi iar lângă un boschet i-au desfăcut cureaua groasă de la pantaloni şi i-au dat un capăt să-l ţină în mână. Colonelul beat turtă crezu că cei doi l-au desfăcut la pantaloni şi că în mână ţinea altceva nu cureaua, trecu la treabă udându-se temeinic pe pantaloni şi pe pantofi. De aici, cei doi l-au dus şi l-au culcat îmbrăcat într-un pat de la infirmerie.  Până dimineaţă i s-au uscat hainele pe el ca şi memoria care nu l-a mai ajutat să-şi aducă aminte cele petrecute seara trecută. Un singur lucru îl nedumerea, de ce mirosea camera în care dormise şi hainele de pe el ca W.C.-ul unui birt ordinar .

Încet, pe nesimţite, venise iarna iar nouă ni se lungiseră gâturile uitându-ne dupa cisterna cu păcură pentru-ncălzire. Într-o dimineaţă când ne pierduserăm orice speranţă se auzi un strigăt ca al unui rătăcit pe mare, care vede pământul:

- Cisterna, a venit cisterna !

Credeam că am scăpat de frig dar credeam prostii, nu ştiam că  â€žcel mai iubit fiu’’ sfătuise poporul să-şi mai pună o haină în plus şi să consume mai puţin combustibil. Caloriferele erau încălzite atât cât să nu crape instalaţia iar în sala în care se făcea pregătirea politică soldaţii erau obligaţi să stea numai în veston cu capul descoperit, în timp ce secretarul de partid care le turna gogoşi despre „ idealurile măreţe ale comunismului’’ era îmbrăcat cu mantaua si cu căciula pe cap. Când termina lozincile se ducea, pătruns de cele spuse, ca să gândească la binele nostru în biroul lui citind „ Sportul ’’lângă un şnaps, o cafea şi un radiator electric imens.

După Crăciun m-am dus la comandant să-mi semneze ordinul de serviciu, ca să pot pleca acasă, în permisie. Mi-a spus în timp ce scria :

- Te duci la magazie şi-ţi iei ţinută nouă, ca să nu te salte „ ăştia’’ pe drum.

- Am înţeles, am zis bucuros şi-am vrut să plec.

- Las-o, mă, mai uşor şi-nchide uşa aia, spuse el.

Am închis uşa şi aşteptam în picioare lângă ea.

- Ia un scaun şi vino-ncoace, mai zise.

M-am aşezat de cealaltă parte a biroului.

Maiorul scoase dintr-un dulăpior o sticlă şi două ceşti de cafea pe care le umplu si întinzându-mi una zise :

- Sărbători fericite !

Am vrut să-i răspund dar am rămas încremenit cu gura căscată.

-Ce ai mă, ai văzut lupul, ia şi bea, mă îndemnă.

Am luat ceaşca cu o mană care parcă nu era a mea şi am gustat, era coniac.

- Nu mai sta aşa înţepenit c-o să te doară spatele, zise el râzând.

Acum vorbea cu mine omul, nu comandantul îngrădit de legi şi regulamente şi mi-am dat seama că, nu toţi îşi pierd minţile când ajung la un grad sau o funcţie mai mare, cum şi le pierduse locţiitorul politic care cred că nici când dormea nu lăsa gradul sau funcţia pe noptieră.

Cu o zi înainte de plecarea în permisie aveam totul pregătit dar nu găseam trese pentru epoleţi. De serviciu era plutonierul Luca, la el îndrăzneam să cer, aşa că m-am dus să-l caut. L-am găsit în biroul său privind gânditor o sticlă de pe masă .

- Să trăiţi, am zis intrând în birou.

- Las-c-am eu grijă, spuse el privind în continuare sticla.

Văzând că nu zice nimic, l-am întrebat dacă nu are să-mi dea două trese iar el mi-a răspuns :

- N-am băi sulalaule, ca zău ţi-aş da.

Am mai stat cu el de poveşti şi dintr-o dată zise :

- Stai bă, că tot bătrânu’ Luca te rezolvă şi s-a dus la cuier, de unde a luat de pe epoleţii unei mantale două trese metalice şi mi le-a dat,  după care a revenit la ce-l frământa pe el :

- Bă, am confiscat o sticlă cu rom de la un soldat şi mi se rupe inima s-o vărs, dar nu ştiu ce dracu’ să fac.

Atunci, i-am dat o idee care i-a plăcut la nebunie şi-am pus-o în practică imediat. Am golit romul în altă sticlă şi-n locul lui am băgat apă colorată cu zahăr ars care avea cam aceeaşi culoare iar la apelul de seară Luca a vărsat „ romul ’’într-o rigolă, sub privirile de părere de rău ale soldaţilor. După stingere, plutonierul a venit la mine în centrală şi a adus romul „ salvat ’’ ca să-l „ povestim ’’cum spunea el.

Cele câteva ore ramase până la plecarea în permisie parcă nu mai treceau. În sfârşit, a sosit clipa mult aşteptată şi am ieşit din mica închisoare afară în marea închisoare în care reuşiseră să  transforme „ ei ” ţara. Am mers ore în şir cu un tren neîncălzit. Când am ajuns în gara care se afla la vreo trei kilometri de oraşul meu, am avut o mică surpriză “băieţii ’’ scoseseră autobuzele care făceau legătura cu oraşul, pentru economie de motorină „ conform indicaţiilor preţioase ale tovarăşului“. Mulţumindu-i în gând, căci cu voce tare era periculos, am pornit soldăţeşte spre casă mai uşor cu vreo douăzeci de kilograme decât la plecarea în armată. Când am ajuns m-am aşezat direct la masă şi am început să mănânc şi să mănânc de parcă veneam din lagăr, nu din  armata republicii socialiste. Se spunea că armata te face bărbat, se poate, dar pe mine mă făcuse subnutrit. De aceea, în zilele în care am stat acasă, maica-mea mi-a aplicat o terapie intensivă de recuperare cu sarmale „ batjocorite ” cu smântână şi „ înecate ” în bere, care a dat rezultate.

Din cauza rezultatelor obţinute în urma tratamentului, taică-meu care era croitor a fost nevoit să-mi lărgească  cu câţiva centimetri pantalonii de la uniformă.  Viaţa are părţi bune dar şi rele, aşa că permisia s-a terminat şi eu am ajuns din nou în „ mica închisoare “.

Timpul rămas până la liberare trecea exasperant de încet, oricât l-am fi stimulat noi cu îndemnuri de genul  „ Hai, libi “  sau  „ A.M.R. nu ştiu cât ” dar cu chiu, cu vai a venit şi ziua mult visată. După adunarea solemnă din  unitate  am mers toţi în oraş la un restaurant.

Am petrecut acolo câteva ore după care am plecat spre gară filozofând, stimulat de berea care-mi atinsese etajele superioare, nefiindu-mi deloc clar în ce fel de lume trăiam şi ce fel de viaţă ne aştepta. Începusem să observ diferenţe enorme între ce ne învăţaseră la şcoală şi viaţa reală, între ce ne spuseseră în armată şi viaţa reală aşa că pluteam într-o ceaţă formată dintr-un amestec de adevăr şi minciună dar negăsind răspunsurile, am lăsat filozofia pentru mai târziu.

Un lucru era cert, scăpasem de armată.