Apropo de treaba aceasta, camera de arest se afla în clădirea corpului de gardă care avea W.C.- ul în curte ca la ţară. Într-o zi soldatul Paraschiv se plângea că nu ştie cum să-i facă viaţa amară inamicului său fruntaşul Turcu, care se afla la arest. Paraschiv nu-l suferea pe Turcu de când făcuse el o demonstraţie de karate şi spărsese o uşă. Turcu îl pârâse ofiţerului de serviciu iar acesta l-a plimbat pe bietul Paraschiv vreo oră cu uşa în spate prin unitate spunându-le tuturor:

- Fiţi atenţi, că băiatul e karatist şi ăştia sparg tot ce prind !

Fruntaşul Turcu era la arest pentru că întârziase câteva ore la întoarcerea din permisie. Poate că scăpa de pedeapsă dar când ofiţerul de serviciu l-a întrebat de ce a întârziat, Turcu i-a răspuns cu un aer serios:

- Raportez, am întârziat pentru că a tăiat tata porcul.

- Şi fără tine nu putea să-l taie, l-a întrebat ofiţerul.

- Ba de tăiat, putea să-l taie dar cu celelalte ce făcea?

- Care celelalte, se miră ofiţerul ?!

- Păi… să vă raportez, la noi nu se taie porcii de tot, ci numai cât avem nevoie, de exemplu, tata după ce a anesteziat porcul cu o sticlă de rom i-a tăiat numai un picior din spate şi a durat mult până i-am montat proteza în locul jambonului, ca să nu meargă porcul în cârje şi să râdă satul de noi, d-aia am întârziat.

- Cum să-i taie…bâigui ofiţerul uluit de cele ce auzea.

Hohotele de râs ale soldaţilor care ştiau ce fel de poamă e Turcu l-au trezit la realitate şi dându-şi seama că e luat peste picior, l-a trimis pe acesta direct la arest.

Paraschiv considerând că acum e momentul potrivit, le ceru prietenilor să-l sfătuiască cum să se răzbune pe Turcu. Unul îi spuse să arunce drojdie în W.C.-ul de afară, pe care urma să-l cureţe Turcu a doua zi. Zis şi făcut. Paraschiv porni spre bucătărie cu gândul să-i ceară bucătarului nişte drojdie dar pe drum s-a întâlnit cu un prieten de-al sau care lucra la magazia de alimente şi a luat de la acesta un pachet mare de drojdie pe care l-a aruncat  în W.C. iar dupa apelul de seară a fugit în satul din apropiere să bea ceva.

Intre timp lui Turcu i se schimbase pedeapsa si fusese scos din arest şi trimis la bucătărie ca să cureţe ,,un munte’’ de cartofi. Când se întoarse Paraschiv, înveselit de poşirca ieftină de la birtul din sat, dădu nas în nas cu ofiţerul de serviciu, care-l trimise direct în locul încă cald lăsat liber de Turcu.

În ziua următoare lui Paraschiv i s-a ordonat să execute programul obişnuit al celor din arest, având ca obiectiv final „W.C.-ul”. Ajuns la locul de executare a pedepsei, Paraschiv făcu ochii cât cepele, neputându-şi dezlipi privirea de la uşa pe sub care ieşea bolborosind o pastă cafenie spumoasă şi urât mirositoare, produsă de drojdia care fermentase şi pe care o aruncase chiar el acolo. Când deschise uşa „bucuria” se revarsă afară şi-şi dădu seama că a cazut în propria capcană. Pană seara târziu a curăţat locul, stropindu-se din cap până-n picioare cu materie „ parfumată “.

Timpul trecea încet, încet şi se apropia Ziua armatei. Personajul responsabil de aprovizionarea unităţii cu alimente era un plutoner major înalt şi gras, care gâfâia toată ziua plimbându-şi şuncile transpirate între magazie şi bucătărie.  Într-o dimineaţă a luat trei soldaţi şi-au plecat cu camionul la oraş după alimente. Plutonierul era nedespărţit de o servietă cu burduf care era plină mai tot timpul. În oraş au intrat într-un magazin cu autoservire ca să cumpere ceva. El mergea în faţă şi ce lua din raft  punea, fără să se uite, într-un coş pe care-l ducea soldatul din spatele lui. La un moment dat, soldatul rămăsese gură-cască în faţa unui raft, dar majorul neobservând acest lucru, a luat două pungi cu lapte şi le-a dat drumul acolo unde ştia ca e coşul. Pungile au cazut şi s-au spart la o fracţiune de secundă una după alta cu un zgomot de pistol iar plutonierul s-a aruncat pe burtă cu mâinile pe cap. Speriat de zgomot, căţelul unei doamne a rupt-o la fugă prin magazin agăţând cu lesa un raft cu conserve care se împrăştiară pe jos, iar casiera a început să ţipe crezând ca au năvălit hoţii. Când s-a ridicat din balta de lapte, majorul s-a dus lângă casa de marcaj să-şi facă ordine în servietă. Începu să scoată din ea tot felul de lucruri pe care le punea pe tejgheaua casei de marcaj. Tresări când auzi din nou ţipătul casierei şi descoperi repede cauza. Pe tejghea printre lucrurile scoase de el se afla un pistol, pe îl ţinea ca de obicei neregulamentar, în servietă . Hotarât lucru, nu era cea mai bună zi din viaţa lui.

Vremea trecea greu şi neavând mult de lucru la centrală, mă „drogam”cu romane poliţiste, dar pe masă ţineam la vedere o carte roşie a colecţiei „Din gândirea politică a tovarăşului…” ca să se umfle-n pene secretarul de mândrie că munca lui dă roade. Oare cât de dobitoc trebuia să fie, ca să creadă aşa ceva ?

Într-o dimineaţă se auzi ţârâitul telefonului. De obicei, când un general voia să vorbească cu comandantul unităţii, suna înainte un ofiţer mai mic în grad ca să nu aştepte generalul până-l găseam eu pe comandant. În ziua aceea a fost altfel, când am ridicat receptorul, o voce groasă şi răguşită mormăi:

- General Bărboi…

Am sărit în picioare şi am început regulamentar :

- Să trăiţi, sunt centralistul U.M. 014…

- Lasă asta, zise generalul, dă-mi-l pe comandant.

Am rupt-o la fugă ca să-l caut pe comandant, am dat buzna în biroul contabilei de unde i se auzea vocea şi am strigat sufocat :

- Tovarăşu’ general…

- Maior, mă, zise comandantul.

- Tovarăşu’ general…încercai din nou.

- Maior, mă, ce ai te-ai tâmpit ?

-Tovarăşu’ general Bărboi, la telefon, am reuşit să spun în sfârşit.

Se albi la faţă şi o rupse la fugă spre centrală iar eu după el. Luă receptorul şi începu:

- Să trăiţi tovarăşu’ general, vă rog să mă scuzaţi că v-am făcut să aşteptaţi, sunteţi bine sănătos, ce mai face doamna Bărboi…

Când se opri, de la celălalt capăt se auzi :

- Sunt locotenentul Constantin, tovarăşu’ general mi-a spus să vă spun că vă sună mai tarziu.

Interesantă zi, toată lumea avansa în grad , eu îl făcusem pe maior general, maiorul îl făcuse general pe locotenent…

După o noapte de mers cu trenul am ajuns la unitate. Acolo, n-au stat cu noi prea mult la discuţii şi ne-au băgat direct în „fabrica de soldaţi”. Aceasta era o magazie ,, botezată ” aşa de cei din unitate, în care intrai printr-o parte civil, erai tuns şi echipat cu haine militare iar pe cealaltă parte ieşeai soldat în toată regula. La ieşire, un locotenent căruia i se păru că arăt ca un soldat rus, îmi zise:
- Ce faci, mă, Alioşa ?
Văzând ca nu zic nimic, un plutoner roşu-vânăt la faţă şi negru-n cerul gurii, a inceput să urle la mine :
- Răspunde, bă, nu sta ca viţelu’! Până să deschid eu gura a urlat din nou ca un turbat :
- Drepţi !
În timp ce mă gândeam ce să fac prima dată, să stau „drepţi” sau să răspund, veni altă comandă :
- Soldat, cuul…cat !
Acum chiar nu mai înţelegeam ce să fac, cum să vorbesc, din picioare sau culcat. M-a salvat locotenentul, care-i zise plutonierului:
- Lasă-l mă, ca acum nu mai ştie nici cum îl cheamă.
- Ne mai întâlnim noi, a şuierat printre dinţi plutonierul.
Şi ne-am mai ,, întâlnit “.
În ziua aceea toţi strigau la noi în timp ce „executam” ca nişte roboţi tot felul de munci, măturam, spălam şi lustruiam pe unde era nevoie şi pe unde nu era nevoie, iar toate acestea erau duse la extreme din cauza unor gradaţi mult prea zeloşi. Seara am picat în pat rupt, cu gândurile vraişte şi cu speranţa că ziua următoare va fi mai bună, dar n-a fost aşa.
Dimineaţa a început cu zgomotul criminal al unei sonerii ce-ar fi trezit şi morţii dar nu şi pe noi, care am revenit la viaţă doar la auzul unui urlet semianimalic :
- Deşteptaaaaarea !!!
Când ne-am adunat de pe jos, pentru că cei din paturile de sus săriseră peste cei din paturile de jos, am văzut de unde venea strigătul. Acesta fusese produs de o creatură înaltă de un metru şi jumătate, crăcănată, cu păr blond cârlionţat, cu ochii mici şi oblici, încadraţi de o frunte îngustă şi un nas turtit, care ne privea cum îşi priveşte lupul prada. După o scurtă tăcere în care ne examină cu un aer superior îşi împreună braţele la piept, se crăcănă şi mai tare şi ne anunţă:
- Eu sunt, tovarăşul caporal Ţibichi şi de azi înainte eu sunt tatăl şi mama voastră, m-aţi înţeles, bă ?
- Da, am răspuns adormiţi şi fără vlagă.
- Se spune ,,Să trăiţi, am înţeles! ” a urlat caporalul, apoi ne-a întrebat din nou:
- M-aţi înţeles, bă, căcăcioşilor ?
- Să trăiţi, am înţeles, i-am răspuns ceva mai vioi.
În scurt timp chiar am început să înţelegem cum stă treaba cu armata, ne-am obişnuit cu bătaia de joc numită instrucţie, cu frigul şi foamea dar nu ne-am putut obişnui cu purtarea caporalului Ţibichi, pe care-l visam şi noaptea-n somn ţipând ca un descreierat în dialectul lui:
- Plutooon, tonul la şlagăr .
- „Mândră ţară”…
- Aista-i cântic, bre, faşiţi la mişto ? Culcat, salt înaintiii ! Spri stânga, fuga marş ! Spri dreapta, fuga marş ! Culcat ! Salt înaintiii …
Cam aşa a fost toată toamna, eram mai mult pe jos decât în picioare. Iarna am petrecut-o făcând de gardă şi muncind. Îngheţam în post trei ore şi mă încălzeam după aceea alte şase curăţând zăpada, apoi iar în post şi tot aşa. Câteodată mai şi dormeam. Într-o zi în care îmi pierdusem orice speranţă a venit primăvara şi mi-am dat seama că scăpasem teafăr din iarnă urmând sfatul duşmanului, adică al lui Ţibichi, care-mi spusese odată rânjind:
- Bă, aici ori ai grijă de tine, ori te ia dracu’.
Şi eu, care credeam că de noi aveau grijă „ patria şi partidul” pe care trebuia să le apărăm. Ce naiv eram pe atunci, crezusem toate gogoşile turnate de profesorul de ,, cunoştinţe social-politice’’ din liceu, un individ de vreo 45 de ani, divorţat şi recăsătorit cu o elevă de-a lui în urma unui mare scandal, care ne împuiase capul cu tot felul de chestii despre morala, etica si echitatea socialistă şi care imediat după revoluţie, culmea nesimţirii, a început să predea religie. Cum am mai spus venise primăvara şi ne-au împărţit la muncă prin diferite sectoare ale unităţii. Eu am nimerit la parcul auto. Când am ajuns la biroul comandantului mi-am aranjat ţinuta şi am bătut la uşă.
- Intră, am auzit o voce baritonală de după uşă.
Am intrat şi-am dat drumul lozincii învăţate :
- Să trăiţi, sunt soldatul…
- Bă sulalăule, dă-ncoa’ ceapa aia, mă-ntrerupse el.
M-am uitat prin cameră şi-am văzut la poalele unui munte de mantale spânzurate într-un cuier, două perechi de cizme între care era căzută o ceapă mare roşie.
- Dai bă, ceapa aia sau ce faci, mă trezi din visare plutonierul Luca.
I-am dat-o şi mi-a zis să stau jos, după care a tăiat un morman de slană afumată ce putea hrăni un întreg pluton şi a spart vreo trei cepe cu pumnul lui mare cât un baros. În unitate când se auzea vreun zgomot puternic, cei mai vechi ne spuneau în gluma să stăm liniştiţi, că nu-i nimic, îşi sparge Luca ceapa.
- Ia şi-nghite, zise el mestecând din greu.
Am mormăit eu ca nu mi-e foame dar mi-a tăiat-o scurt :
- Bă sulalăule, dacă io zic să mânci, păi să mânci, nu-mi turna mie gogoşi că nu ţi-e foame, când eşti soldat tot timpul ţi-e foame.
Aici avea dreptate. Mai târziu l-am întrebat, de ce nu mănâncă şi el la popotă împreună cu celelalte cadre. Atunci m-a întrebat :
- Bă, ţie îţi place mâncarea d-aici.
- Nu prea…
- Păi vezi, asta-i, că nici mie nu-mi place.
La ceva vreme după aceea am aflat că bucătăreasa unităţii era chiar soţia sa. În ziua aceea petrecută cu plutonierul Luca am înţeles că armata nu era formată numai din roboţi îndobitociţi de lozincile sistemului , ci şi din oameni normali, cu capul limpede. Luca era fiul cel mic al unui ţăran ardelean dintr-un sat de munte cu oameni aspri, care făcuse şcoala militară şi care se purta cu soldaţii săi, cum se purtase tatăl lui cu el, adică, aspru dar drept.
Încet, încet primăvara trecu şi m-au trimis la un curs de specializare undeva în sudul ţării dar în loc de specializare în transmisiuni am devenit expert în scos buturugi din pământ. Când m-am întors, pe la sfârşitul verii, m-au făcut caporal şi-am devenit centralistul unităţii. Aveam o cămăruţă cu un pat, o masă cu o centrală de zece numere pe care scria „ Atenţie, duşmanul ascultă” şi un telefon vechi, cu manivelă, prin care făceam comenzi la centrala din satul vecin. Uşa de la intrarea în centrală se afla la capătul unui coridor lung din care se putea intra în toate birourile. Într-o zi prin hol trecea plutonierul Modi, un ungur care vorbea mai rău româneşte şi care era şeful popotei. Când a ajuns în dreptul biroului comandantului, acesta l-a întrebat :
- Ce mâncăm azi, Modi ?
- Mocoroni, tov. Maior, ii răspunse acesta, care era înnebunit dupa macaroanele cu brânză.
- Mocoroni pe naiba Modi, că m-ai albit cu mocoroni, toată ziua mocoroni, mai fă şi tu nişte fasole, ceva cu carne, se zburli la el maiorul căruia nu-i plăceau macaroanele.
- Fac, fac, fac…se bâlbâi plutonierul.
- Faci, faci…faci pe tine Modi, asta faci.
- Am înţeles, fac… fac pe mine, răspunse acesta disciplinat.
- Ai înţeles pe dracu, zise comandantul intrând în birou şi trântind uşa.
În centrală era instalată şi staţia de amplificare a unităţii. Secretar de partid sau „locţiitor politic” cum i se mai spunea era un locotenent major mic, cu capul mare şi cam sărac cu duhul. Acesta îmi dăduse un teanc de discuri de vinil cu cântece patriotice pe care să le difuzez după- amiaza la staţia de amplificare. În fiecare zi, după ce plecau cadrele, porneam staţia şi curtea se umplea de cântece de cor şi fanfară care preamăreau „patria, partidul şi comandantul suprem”. După aceea, la un aparat de radio rusesc mare şi vechi, prindeam câte un post străin cu muzică bună şi puneam receptorul telefonului direct cu garda, în dreptul difuzorului. Astfel, muzica ajungea la corpul de gardă, de unde prin centrala acestuia era transmisă către telefoanele santinelelor din posturile de pază. De-ar fi ştiut secretarul ce fel de muzică şi unde o ascultau soldaţii, ne-ar fi trimis pe toţi la ,, ţambal ” cum numeam în argoul nostru, soldăţesc, patul din camera de arest.

Plouă
Incet,
ne astupăm cugetele cu nisip lucios
(să fie primul pas
din drumul prin cafea?)
Ascunşi în verande,
înnodăm şi dezlegăm şireturile
celor aranjaţi pentru nuntă.
Si pornim mai departe,
Incet,
ne astupăm cugetele cu nisip
lucios,
ne pecetluim bine mormintele
cu propriile noastre cuvinte
(dar dacă cuvintele
exprimă ceea ce simt?
atunci ne apucam
de muzică
de pictură
de sport,)
şi ne înfăşurăm în portocale,
ca nu cumva să ne prinda furtuna
pe drum
şi să ne ude linoleumul.
Dar, Doamne, a început să plouă pe albastru!
unde ne ascundem
de noi?
în tihnă
în ploaie
în femei..
poate în cafea..
Ascunşi în verande,
înnodăm şi dezlegăm şireturile
celor aranjaţi pentru nuntă.
Le cad florile din buzunare
şi monezile din pleoape.
Dar grandoarea constă doar
în satin,
tafta,
mătase..
Rând pe rând
încurcăm şi descurcăm modele de balustradă
ca nu cumva nuntaşii să vadă neregula.
Cu pace,
cu solemnitate
cu braţele întinse
ne-atingem unii pe alţii
O, Doamne, unde ne va prinde
serbarea?
De ce nu începe
să cânte vioara?
Ne adunăm nuntaşii lângă verandă
şi-i lăsăm să aştepte
Si pornim mai departe
pentru că acasă am lăsat toate treburile făcute
iar cafeaua e gata.
Afară nu mai plouă
demult

Vremea cernut-a ani şi ani
De la decembrie-nsângerat
Au zis că sunteţi huligani
Când “libertate” aţi strigat.

Şi-au tras fără de milă-n voi,
Români, în carne de români,
Şi-a fost cu neputinţă, noi
Să-i pedepsim pe-acei păgâni.

Ne veţi rămâne-n amintiri
Cu chipuri tinere mereu,
Suflete calde de martiri,
De-a pururi lângă Dumnezeu.

Tulburătoarea poveste a dr. Radu Fota, consumată pe fondul unui eu minat de febra unei conştiinţe încărcate, poate fi citită, pe nerăsuflate, ca propunere a unei căi de salvare din starea de declasat şi exclus ca om şi fiinţă socială, în urma unui tragic accident în care îşi pierde soţia şi fiica. Destinul – asumat ca un dat şi totodată dar – îi cadenţează paşii spre stânga unde găseşte, după îndelungi zbateri, lumina.

Cele patruzeci de capitole ale primului volum oferă un mozaic social, politic, moral, în mersul vremii de azi, în care se găseşte viaţa, aşa cum este ea: cu sublimul şi scârboşenia ei, deopotrivă. Cu un verb viu şi un dialog savuros şi bine condus, „LA STANGA“ este un roman cinematografic ce oferă o lectură captivantă, ce i-a adus autorului premiul pentru debut la Festivalul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, 2006.

Cartea poate fi achiziţionată pentru suma de 30 RON, incluzând taxele poştale.

LUME…LUME!

O carte în care scrisul lui Ioan Crişan se ia după sufletul lui, care nu rabdă prostia, ipocrizia, nesimţirea, viclenia, nedreptatea care urlă în tribunale şi pe străzi; înşelăciunea, trufia goală ca un cap medieval şi, perla zilei: Hoţia! de toate felurile.

Satira sa îşi întinde notele pe o gamă largă, de la surâs ironic la râs sardonic, de la miştocăreală cu iz de căprărie la beşteleală gravă, dură, ca o gură de coasă, seceră ori de satâr. Nu se iartă, raportându-se mereu, în orice situaţie, la valorile morale etern necesare, etern valabile, etern terfelite… de vite cu două copite, dându-i dreptate lui Petre Ţuţea: suntem, la o adică, o cireadă…

Structurată pe douăzecişidouă de secvenţe, în care alterneaza satira, pamfletul, schiţa umoristică sau eseul, cartea a întrunit sufragiile juriului Festivalului Naţional de Umor “ION CĂNĂVOIU” –Tg.-Jiu 2007, fiind premiata cu marele trofeu pentru “cea mai buna carte de proza umoristică” a anului.

Cartea poate fi achiziţionată la preţul de 30 RON, taxe poştale incluse.

Nuvela „SUNĂ ŞI-ŢI VA DESCHIDE HORTENSIA”

Musteşte de viaţă reală, dură, frumoasă sau mai puţin frumoasă, niciodată însă pradă sleenului aristocratic. Este aici o lume proletară, o lume de mahala, o lume simplă, ahtiată de curat şi suflet frumos, de petreceri spontane, cu glume spumoase ca berea gulerată, de calitate, cu flori, cu dragoste, cu deranj prietenesc, pornită să-şi croiască un nou orizont sub vraja luminii pe care o cuprinde dragostea de viaţă a personajelor, dragostea de omenie, pace socială şi bună vecinătate scuturată de râs şi voie bună, fără grotesc şi fără politeţe ipocrită, ci francă şi gata de ţucat!

Cartea poate fi achiziţionată la preţul de 20 RON, inclusiv taxele poştale.

OFERTĂ SPECIALĂ DE SĂRBĂTORI

Toate cele trei cărţi pot fi achiziţionate la incredibilul preţ de 60 RON, taxele poştale incluse.

Volumele pot fi cumpărate în sistem ramburs. Puteţi comanda pe adresa: i.crisan@yahoo.com

]]> http://visul.florema.ro/oferta-de-sarbatori/feed/ 0 http://visul.florema.ro/o-poveste-pentru-copilul-din-noi/ http://visul.florema.ro/o-poveste-pentru-copilul-din-noi/#comments Wed, 19 Dec 2007 17:24:23 +0000 Mihai Floran http://visul.florema.ro/?p=585  I N V I T A Ţ I E 

Joi, 27 decembrie 2007, orele 14,
Oana
are plăcerea de a vă invita la lansarea primei sale cărţi
“Shaormiţa – În lumea magiei”
care va avea loc la Pensiunea “Medieval” din Predeal.

Povestea… Ce înseamnă oare povestea? Sau poate că fiecare dintre noi este doar o poveste. O poveste şi nimic mai mult. O poveste care începe într-o bună zi, undeva, după linia orizontului.

Oana Goidescu scrie poveşti cu pasiunea copilului care vrea să descopere lumea. “Shaormiţa” este o carte a descoperirilor, o carte a simplităţii. Descoperim o lume fantastică, o lume în care orice este posibil.

“- Spuneţi că v-aţi rătăcit? Vecina noastră, de la etajul de mai sus al salciei, Micky veveriţa, a adunat destule recolte pentru iarnă, dacă tot nu vă pot ajuta eu, vecina mea sigur poate. Am să mă duc la dânsa acum, aşteptaţi un moment.

Mirna, cea mai bătrână dintre albine, porni la etajul superior pentru a le aduce ceva noilor sale amice. Le aduse de la Micky câteva nuci, două fluiere, puţină miere, câteva sandviciuri, două sticle cu apă, două rucsăcele şi o păturică pe care Micky o găsise aruncată pe jos de către cei care făceau picnicuri din când în când în acea zona. Fetiţele îi mulţumiră Mirnei, veveriţei şi celorlalte albine pentru ce le-au dat. Îşi luaseră rămas-bun de la ele şi plecară mai departe.

Copilele îşi amintiră într-un final şi de Candy, căprioara care îi ajutase în seara aceea foarte friguroasa, a cărei amintire le dădea fiori…brr…”

Oana Goidescu creează un univers magic, un univers plin de creaturi fantastice şi de pildele acestora, învăţături pe care le putem aplica în numeroase situaţii în viaţa reală. Cartea poate fi citită de copii, care găsesc o istorie fantastică, o incursiune printr-o lume a poveştilor atât de dragă lor, însă şi de cititori maturi, care se pot delecta cu simbolistica rafinată ascunsă în spatele numeroaselor scene aparent superficiale.

Personajele principale sunt înzestrate cu o varietate de puteri şi calităţi speciale, însă ele reprezintă în acelaşi timp tipologii umane, scoţând astfel în evidenţă defectele sociale care macină încet capacitatea oamenilor de a visa. Oana ne invită să visăm, ne arată că visele nu trebuie niciodată să moară. Omul care nu mai poate să viseze este un om cu adevărat sărac. În “Shaormiţa“, totul este o consecinţă a viselor şi a speranţelor, totul se întâmplă pentru că oamenii îşi doresc cu adevărat să se întâmple. Libertatea este cel mai de preţ bun, un bun la care nu trebuie să renunţăm niciodată.

Oana Goidescu reuşeşte în acelaşi timp să încânte şi să pună pe gânduri. Marea poveştilor a reprezentat pentru fiecare dintre noi primul contact cu lumea, o lume pe care o credeam plină de farmec. Poate că, dacă am privi mai atent, am vedea că ea chiar aşa şi este… O mare a poveştilor, o mare pe care fiecare dintre noi ar trebui să încerce să o găsească…

(prefaţa scrisă de Petre Flueraşu)