Arhivă pentru ‘numărul 14’

pamfletuţ de Ioan Crişan

Dar, zău aşa, măi dragă! cum spune, serioasă, o mumie comunistă. Simt că nu mai pot de când nebuna ne poluează, de mii de ori pe zi, cu minunea de detergent care scoate de toate, numai negii de pe mutră nu. Cred că acel detergent nu mai va fi cumpărat decât de acei care au acasă câte un leopărduţ ca animal de companie. Dar numai de cei care îşi urăsc animalul şi vor să se răzbune pe el. Dai drumul la televizor pe un post oarecare, şi nu poţi să respiri două secunde, că şi dă buzna leviatana să îţi bage în bot o imensă pungă de chimicale, pe care le scoate dintre sânii ei cu miros de praf din grădină. Sau o vezi, tot pe ea, împreună cu trei ţoape cu labele picioarelor în lighene privind extaziate la nebună cum îşi mişcă fesele. Ba, chiar una dintre figurante ridică pumnişorii ca un câştigător la loto. Urli disperat şi muţi canalul, dar din nou dai de aia care, după o fugă bună de trei metri, scoate de numai îngheţi de unde, aceeaşi pungă şi ne explică că le va arăta ea altor reptile, fizic de libelulă! Din nou muţi canalul, dar acolo dai peste altă zoofilă, care nu ştie decât zu-zu, zu-zu! Ei, nici chiar aşa, mai bine înapoi la ţăcănită. La timp te-ai întors să vezi, din nou, cum un specimen îşi murdăreşte copilul cu îngheţată sau cu rahat. Am avut lungi şi controversate discuţii cu soţia mea în ceea ce priveşte chestia aceea maronie cu care omul pătează costumaşul galben al copilului, şi concluzia finală a fost a soţiei mele care, desigur, are un raţionament ce nu poate fi contrazis la noi în casă:

- Nu vezi, dragă, că îşi linge un deget? Nu poate fi decât rahat!

- A năpârlit leopardul!, urlă aia din televizor.

- Ţi-am spus eu că este rahat?, urlă soţia mea şi sare la bătaie.

- Daţi porcăria mai încet!, urlă tanti Ştefania de la parter şi, ca să se calmeze, îşi bate şi ea bărbatul din dotare. Acesta sare pe fereastră, obicei vechi, dar ghinionul este că acum cade peste Nicu de la trei, care, în loc să arunce televizorul, s-a aruncat pe el. Bate din picioare şi şopteşte pierdut: „Detergentul care scoate omul din casă nu poate fi înlocuit decât cu leoparzi nepătaţi şi invers”, apoi leşină şi nici nu mai simte când aterizează peste el bărbatul Ştefaniei, apoi eu. Ambulanţa, sosită în trei minute, nu o saltă, cum era normal, pe tanti Ştefania, pe soţia mea sau alte bătăuşe, în schimb îi adună de pe jos pe cei doi şi pe mine. De pe la balcoane continuau să cadă sau să sară tot mai mulţi. Unii săreau cu toată familia ţinându-se de mână. Reclamele cu detergentul isteţ şi cu pălita, continuă pe toate canalele de televiziune.

Brancardierii de pe maşinile ambulanţei sunt oameni foarte căliţi şi nici nu mai bagă în seamă urletele victimelor spoturilor publicitare. Îi adună impasibili de pe străzi şi îi aruncă direct peste gardul balamucului, de unde îi preiau infirmierii spre a-i linişti cu blândeţea lor binecunoscută. Infirmierii sunt nişte persoane sensibile care, totuşi, ar trebui internate, nu angajate.

Doctorii de la balamucurile din toată ţara se priveau neputincioşi. Toţi au muşcături adânci pe mâini, muşcături pe care şi le provoacă singuri, din neputinţa de a-i ajuta pe sărmanii bolnavi aduşi în număr tot mai mare. Nici cămaşa de forţă nu îi poate ţine liniştiţi pe bieţii nenorociţi. Atâtea cămăşi de forţă rupte nu s-a mai pomenit de când au fost inventate. Singurul leac ar putea fi bâta de baseball sau tacul de biliard, folosite ca sedative. Bolnavul, lovit cu pricepere în gură sau în zona fălcilor, uită de reclame tâmpite şi se gândeşte, pierdut, la costul unei danturi sau la operaţia de maxilar. Dar cine poate să ţină ritmul cu noile valuri de bolnavi aduşi din toate colţurile oraşului. Şi asta nu numai pe plan local. În toată ţara este la fel, şi s-au dat anunţuri naţionale, între două reclame, privind o posibilă viitoare stare de urgenţă. Cum ambulanţele nu fac faţă, cei mai mulţi sunt aduşi cu taxiuri, camioane, căruţe sau, în tot mai multe cazuri, vin singuri, pe picioarele lor. Vin şi se aşează la rând în aşteptarea unor infirmieri cu bâta. Nu prea mai sunt bâte întregi şi atunci se apelează la picioarele meselor sau la demodatele cuiere tip pom, care învârtite deasupra capului sunt chiar mai bune decât tacurile de biliard. Femeile de serviciu ajută, cum pot şi ele, folosind telurile. Colegul la nevoie se cunoaşte, spun ele preluând un nou lot de bolnavi aduşi cu autobuzul 17. Din greşeală, este dus la tratament şi şoferul care avea un tic nervos al feţei. După tratament devine el nervos şi este dus înapoi pentru încă un retuş. Cu asta s-a scăpat şi de ticul nervos al feţei, pentru că are tot capul pus în ghips. Mulţi oameni ies pe poarta spitalului de balamuc cu capetele în ghips, dar majoritatea ies cu dinţii în prosop. Prosoapele chinezeşti au mare căutare şi asta pentru că sunt de unică folosinţă, ieftine şi colorate. Aceste prosoape, din bumbac, sunt viu colorate pentru că vâscoza şi poliesterul au mare afinitate la culori, dar au şi un mic inconvenient: nu ţin apa. Este un du-te-vino pe strada „Fizicul libelulei”. Pe această stradă este spitalul de boli nervoase, iar peste drum, clinica de stomatologie, unde medici dinţăi nu-şi văd capul de atâţia pacienţi cu prosoape în dreptul gurii. Nu-şi văd capul deoarece şi mulţi dintre ei au capul în ghips. Să fii medic de gură a devenit, peste noapte, o afacere de milioane. Mulţi de la Apă-canal s-au reprofilat. Cabinetele pentru gură şi ghips au împânzit oraşul şi ţara. Nu se mai găsea ghips şi specula a atins cote îngrijorătoare. Numai pe sub mână mai puteai face rost de un cancioc, două, pentru mandibula soţiei, a soacrei sau a ta. S-a decretat în sfârşit starea de urgenţă şi, pe rând, primul ministru, apoi preşedintele încurajau poporul având şi ei prosoapele în dreptul gurii. Încurajau oamenii între două spoturi publicitare. Preşedintele ţării, fiind mai firav, avea şi un prosop în jurul gâtului, ceea ce i-a făcut pe mulţi să creadă că este o nouă reclamă, iar premierul, un om care pare să scuipe şi atunci când tace, avea prosopul prins la spate cu o agrafă. În parlament se lucra, în sfârşit, într-o mare linişte, pentru că toţi erau ghipsaţi. Era o frumoasă întindere de capete albe. Preşedintele senatului avea instalată o scuipătoare chiar la botul calului, lângă frapieră. Nu ştiu cât de mare era haosul din ţară, dar ştiu că la noi în oraş era total, şi asta din cauză că se prindeau cele mai multe posturi de televiziune.

- Alexandru, leopardul cu miros de levănţică! urlă un poliţist de pe un stâlp de telegraf.

- Moarte mătrăgunei!

- Daţi-mi un televizor, să o împuşc pe aia…

- Cu câţi de i se scrie copiii?

Componenţii echipei de fotbal a oraşului îşi aşteptau rândul la cabinetul de ghipsare, toţi în jurul unui singur prosop mai lung. Toţi, în afară de atacantul gabonez M’Bonngo şi portarul de rezervă Nicu Popa. Ei doi nu au fost afectaţi de leopardă, pentru că nici unul nu cunoaşte limba română. Cei surzi şi, mai ales, cei orbi nu înţelegeau nimic din ce se întâmpla în jurul lor. Erau singurii care mâncau ciocolata făcută de animale cu păr, adică spun despre ce văd în reclamă: de marmote. La noi, pe stradă, până să apară această reclamă, toţi oamenii, indiferent de vârstă şi venit, mâncau ca nişte apucaţi ciocolată de la firma aia, dar de când au văzut că este făcută de nişte meşteri tip şobolani, care lasă păr, s-au lăsat pe tânjală şi acum halesc caramele. Aveţi grijă cei slabi de inimă, poate vă sună marmota. Nu răspundeţi, că e capcană subtilă! Până şi porcii fac trichinoză de la şobolani. Dacă vă vine cumva un mesaj: Alo, marmota la aparat!, aruncaţi telefonul în veceu, şi vă spălaţi bine pe mâini cu spirt. Nu e rău să luaţi şi o gură, două de spirt înainte de a merge la medicul de familie. Numai să fie medicul de familie la cabinet, să nu fie plecat să facă rost de ceva ghips pentru familie, pentru că, mai nou, nu numai leoparda înnebuneşte lumea. Nu!!! Cineva a avut ideea de a face reclame pentru pensiile private. Unele frumoase, dar câteva de râsul corului. Că, cică, două gagici vin acasă de la cumpărături şi una despachetează ceva ce şi-a visat cu toată ardoarea. Ce? Să înnebuneşti: un cadru metalic pentru cei handicapaţi locomotorii, de gradul doi, care au nevoie de ajutor la mersul către budă. Păi, fato, până să ajungi tu mamaie la pensie, dacă te calcă tramvaiul, ce faci cu cadrul visurilor tale? Şi vezi, că cine îşi face casă, o face să se mute în ea! Să nu ai nevoie de cadru mult mai repede şi atunci să blestemi ziua când ai jucat într-o reclamă de trei lei. Mai am şi cu cei doi de la o masă, într-un local scump, unde el îi oferă un cadou. Ce? O cârjă pentru când va fi babă la pensie, iar pe faţa ei de posibilă viitoare pensionară, se citeşte o fericire fără margini, ca şi cum dobitocul i-ar fi dăruit o proteză dentară nou nouţă sau un inel de logodnă. Aveţi grijă cum faceţi cu pensiile private, dacă opţionaţi să ajungeţi sub aripile leului! Leul nu are aripi, are gheare, fraţilor, aşa cum părul din ciocolată este de marmotă, nu de la femeia de serviciu care spală bidoanele goale cu mopul. Singurul leu care poate fâlfâii din aripi este leul autohton, sub care este bine să nu stai în zilele când vine ajutorul social. Mă îngrozesc la gândul că va ieşi pe posturi, în curând, tot ţăcănita, dar cu o nouă reclamă: detergentul cu miros de petrol, care curăţă bani murdari. Aia da reclamă, şi cei care vor cumpăra acest produs îl vor cumpăra cu vagonul. Omul de rând aşteaptă să se termine contractul acelei fiinţe cu producătorii ca să poată şi el să cumpere, în sfârşit, nişte detergent care este într-adevăr bun, dar care se murdăreşte pe zi ce trece cu o reclamă ca vai de corul ei. Numai să mai fie oameni pe la noi până atunci sau până se curăţă şi ea. Mai vorbim noi…

Lorincz Iulian-Iuli

De 30 de primăveri acelaşi stilist te tunde
în stiluri clasice sau styling hair
după ce stilistul tău îşi termina capodopera
erai atât de cochetă, atât de răsfăţată şi jucăuşă
în oglinda ochilor lui ca smaraldul te priveai
şi-i zâmbeai ruşinoasă ca o copilă nepângărită.
Atât de mult te-a iubit
încât eu deveneam gelos
îţi cădea în genunchi
să îţi privească ochii înmuguriţi
ca nu cumva să lase în urmă vreun lăstar netăiat
vroia să fii atât de frumoasă
şi ca să te răsfaţe îţi împletea corzile
pe portativul notelor
legându-le cu aţă poleită.
Doar voi doi ştiaţi partitura,
doar voi doi o cântaţi în surdină
până ce luna vă despărţea din priviri.
E primăvară iar şi îl aştepţi
te uiţi spre cărarea cu pomii lăţoşi
mai vrei să-i auzi paşii mărunţi
şi zgomotul foarfecii fermecate.
Eşti atât de bolnavă, tristă şi te înţeleg,
trebuia demult să fi venit
lacrimile tale inundă urmele
tălpilor demult uitate în pământ.
ştiam că stilistul tău nu o să mai vină,
cineva acolo sus i-a admirat creaţiile
chemându-l să-l tundă în stilul styling hair pe veşnicie.
Acum ştiu de ce plâng viile primăvara
şi de ce în ochii mei sunt lacrimile lor…

Ovidiu Repede

Cad vise de-ncercare
În râul meu de dor;
Se zbat o clipă-n soare
Şi-apoi, prea grele, mor.

Cadavre de posibil
Tot vin, lăsându-şi greu
Gunoiul invincibil
Peste trecutul meu.

Mormane de speranţă
Legate-n plumb răcit
Zac moarte-n demonstraţie
Pe creieru-mi trudit,

Dar eu tot dau iubirii
Şi-mi strâng în trup noroi
Şi îmi alung copiii
Pentru un loc la voi…

Vă amăgiţi cu toţii
De credeţi că trăiţi;
Trăiesc în voi roboţii,
Sătui şi mulţumiţi

Că le-aţi făcut programe
Pentr-o eternitate
Şi-aţi înălţat şablonul
La rang de libertate…

 Elly

Corpul tău jumătate de cerc
întrevede popasul secundelor
fals sau real?
Inima-ţi dizolvată în pete incolore
tranşează iubirea în bucăţi de sentiment expirate
închise în triunghiuri
Zgomotul râsului albastru
gâdilă norii în forma unei geometrii transparente
Iluzie optică TU şi EU iau forma sentimentelor care transced timpul

Andrei Claudiu Daroczi

Stau cu piciorul pe o frunză albastră
în mijlocul unei păduri tropicale aeriene,
vânturi-vânturi călătoare încărcate
de imagini, îmi îneacă gândul aspru,
cu priviri moarte de veacuri.

- Ce ştiţi voi, copii ai zilei
ce gândirea mea croieşte
când se leagănă deşartă,
printre valurile vieţii …

Vă uitaţi în stânga-n dreapta,
alergaţi în faţă-n spate
numai să-mi ghiciţi mişcarea
ce-o voi face-o cu mânie,
blestemându-mi paşii repezi
şi iubind dreptatea sfântă.

- Poezia? Ce să fie?
Nişte rânduri adunate de prin
visele amare a copiilor în scutec??
O magie, o scânteie, un buchet
de inimi frânte? …

Îmi veţi spune o plăcere
cu sirop de rom şi lapte
ce se naşte peste noapte, când nimic în ochii voşti’ n-are preţ,
n-are valoare. Ori, poate sărind
în lături, de furia ce v-am dat-o,
veţi lua creionul negru, cu radiera-n
vârful minţii, şi-mi veţi zice peste umăr:
- Poezia? Vai, copile, vai de tine şi de
cel care-ţi va şti scrisul! Poezia-i o
banană într-o tavă arămie, n-are vârstă,
n-are rimă, e săracă în măsură, ca şi
ploile de iarnă şi zăpezile de vară …
Poezia-i gândul simplu a privirilor din umbră,
care nu cunoaşte moarte şi nici flori
scăldate-n sânge… însa crezul meu
e altul… poezia mea e alta …

După cum simţiţi de vremuri,
oamenii se nasc şi mor, ca şi frunzele
de nuc ce se sting în ceas de iarnă,
risipindu-şi frumuseţea pe pământul de zăpadă.

Oameni vechi, cu mii de zile şi cu pletele
cărunte, ce cuprind doar cu privirea adâncimea suferinţei
şi durata veşniciei, le iau haina zeci de tineri, care nici
nu ştiu să-şi facă, un nod zdravăn
la şireturi…

Însă altu-i ADEVĂRUL, ce vi-l spun
cu mâna-ntinsă şi cu ochii-n lacrimaţi:
scriitorii se nasc veşnic, însă cititorii pier …

Raluca Marchis 

Iluzie..un cuvânt ce mă absoarbe şi mă eliberează în acelaşi timp. Dar ce este o iluzie? O modalitate de a fi fericit sau doar o modalitate de a visa în continuare, de a mă amăgi… de a mă proteja de viscolul realităţii?

M-am trezit sub lumina întunericului, acea lumină de la capătul unui tunel încărcat cu amintiri, regrete şi iluzii. Acea lumină care mă făcea cândva să te iubesc, dar care acum îmi spune că trebuie să mă trezesc…

O nouă zi a început iar eu simt singurătatea cum îmi urmează paşii, mă înconjoară şi mă opreşte spunându-mi că sunt a ei…

Mă plimb pe aleea pe care cândva îmi simţeam sufletul urlând de fericire. Dar ce descopăr? Că tu nu mai eşti lângă mine. Încerc din răsputeri să nu te văd acolo, dar amintirea îmi spulberă dorinţa. Mi-aş dori să nu te văd, să nu te aud, să nu te întâlnesc, să mă schimb, să descopăr acel “EU” interior, să mă trezesc la realitate. Nu pot să opresc trecerea timpului, nu pot să opresc ploaia ce cade peste mine, nu pot să opresc durerea ce mă apasă…
Câteodată inima mea se simte singură că nu eşti lângă mine, că nu-mi spui ceea ce îmi doresc cu ardoare să aud. Sufar în sinea mea şi mă gândesc neîncetat la momentele în care tu îţi plimbai mâna prin părul meu. Acum doar vântul se plimba alene prin el, descoperindu-mi durerea.
Mă uit spre cer dar norii plâng iar eu nu îmi pot usca ochii înlăcrimaţi de ploaie, plâng împreună cu ei… Dar ce înseamnă o lacrimă? Fiecare lacrimă este un moment petrecut alături de tine. Doamne! Câte lacrimi mai trebuie să vărs? Câte vise mi se vor spulbera? Câte iluzii îmi voi mai face?
Printre atâtea iluzii, atâtea vise, atâtea amintiri, atâtea temeri… sunt eu, o simpla fată care trece pe aleea speranţei, arătându-ţi temerile şi suferinţele mele. Nu sunt eu cea care decide, nici tu, nici altcineva. Este timpul care mă va face să te ador din ce în ce mai mult, timpul care îmi va dărâma speranţa, inima, iar în cele din urmă viaţa.

Nu aştept chemarea timpului, nu aştept ziua de mâine, prefer să rămân aici, alături de tine…alee pustie, visând în continuare, în timp ce se naşte o nouă iluzie…

Ioana Felicia Constantin

Se naşte din tăcere o muzică ce curge devreme prin ochii mei, lăsându-mi fiinţa să te urmărească veşnic..să-ţi iubească şi să-ţi ascundă secretele, să te caute în neant şi să te învie din cenuşă. Inima mea şi-a născut culoarea din petalele roşii ale unei lalele zdrobite pe asfaltul încălzit. A murit o floare pentru a se naşte o inimă, a murit apoi o lacrimă pentru a se naşte un curcubeu de stări. Îmi e dor de zi, când noaptea întârzie să apară şi de noapte, când ziua nu vrea să mă ascundă dar îmi e greu şi sete şi dor de tine în oricare clipă căci fără de tine sunt mai puţin decât un şirag de nisip, dar alături de tine sunt culoare, sunt viaţă, sunt cineva pentru cineva.
Când nu-ţi mai simţi durerile e aşa alinător, când nu mai eşti în stare să faci ceva cu ele ar fi cazul să taci, să nu te mai loveşti de manuscrisul fiinţei tale, ar fi mai bine să uiţi să te mai răstorni pe faţă şi pe dos ca un pahar gol ce eşti căci şi plin dacă ai fi tot n-ai stârni vreo umilă compasiune pentru că tot ce eşti e nimic..eşti cenuşă ca şi mine…eşti cuvântul care adoarme neglijent pe jos.

Dana Muşat

nu vreau să aud astăzi
despre cum sunt ucise balenele
sau despre cum se prepară praful de puşcă
(azotat de bariu în sos de sulf
presărat cu cărbune)

astăzi
vreau doar tăcere
să mă scufund în zgomotele alea infernale
din spatele blocului
(la mine la bloc stau numai oameni mari,
atât de mari încât uneori
dau cu capul de tavan)

mâine poate
o să vreau să aud
despre amoniac
şi nitroglicerină
poziţia simetrică a cadavrelor
unui psihopat
amprente
sau urme de mucegai
pe ochii scobiţi sau putreziţi
ai unui sinucigaş
în ospiciu
sau pe scaunul electric
ori injecţie letală
tot aia e
oricum e nebun

poate mâine
sau poimâine
o să te învăţ
cum să faci
napalm

Mus Murium

Fruntea îmi este plină de gânduri cu chipul tău
Inima îmi este plină de dorul tău
Ea bate ca nebuna şi urlă după tine
Ar vrea să se rupă din pieptul meu
şi să fugă departe unde eşti tu
Când gândurile cu tine îmi umplu fruntea
Mă doare îngrozitor de mult pieptul
Speranţa se roagă de mine în genunchi să n-o omor
Să mai cred să mai tot cred şi iar să mai cred
Ea-mi atârnă disperată de inimă
Ca lacrimile care atârnă de ochii tăi
De ce plângi şi nu spui nimic?
De ce fugi departe şi te scalzi în lacrimi?
Tu care eşti mai blândă decât căprioarele
şi-i faci şi pe păuni invidioşi de frumuseţea ta
Oriunde păşeşti răsar flori
Fluturii vin şi ţi se aşează în păr
şerpii ţi se încolăcesc pe picioare sărutându-ţi-le
Leii toţi vin în haite şi ţi se aruncă la pământ
Gemând după o dulce mângâiere cu mâna ta fină
Cu palmele tale fine ca aripioarele de porumbiţă
Izvoarele îşi schimbă cursul spre tălpile tale
Doar ca să îţi scalzi picioarele în ele
Apele în care tu te scalzi se parfumează şi se îndulcesc ca nectarul!
Albinele vin spre tine şi ţi se aşează pe buze
Sperând să culeagă saliva ta mai dulce decât mierea lor
Cerul de necaz se înnorează când îţi îndrepţi ochii spre el
Căci ochii tăi sunt mai albaştri decât el
şi mai clari decât roua dimineţii pe care o aruncă pe câmpii
Tu care faci soarele să pălească
Să fie ca o stea a nopţii pe lângă tine
De ce fugi numai de mine?
De ce te ascunzi cu căprioarele prin poieni?
Promit c-am să fiu curat ca roua dimineţii
Blând ca mieii care pasc pe câmpii
Cu inima nepătată ca o perlă din ocean
Mâinile-mi nu vor să te rănească
Ci să te mângâie
Nu-ţi voi strica trupul cum strică viermii poamele
Voi fi ca ploaia aurie care cade peste iarbă
Ca lumina dimineţii care mângâie florile
Ca zăpada albă şi curată care acoperă crestele munţilor
Mădularele îţi sunt fragile ca aripioarele de turturică
Ca ramurile fine de smochin
ştiu şi nu vreau să ţi le rup
Aşa că de ce stai scăldată în lacrimi pe câmpii
Cu florile scăldate în roua răsăritului?
Am să te urmez oriunde ai merge
Am să-ţi cânt numai ţie din harpă
Degetele care îmi trec prin corzile harpei
Ar atinge parcă câmpiile Elizee
De ţi-ar trece măcar pentru o clipă prin plete
Am să-ţi cânt numai ţie
Chiar de te vei ascunde de mine şi prin cele mai adânci pântece ale pământului.

Ileana-Lucia Floran

Se aşterne peste vise o oglindă aurie,
Un vârtej de gânduri suie întunericul din mit,
O iluzie se-adună dintre lacrimi, străvezie,
Aruncând linişti eterne peste tot ce ai iubit.

Dintre crengile plecate sub povara grea de soare,
Se desprind gingaşe frunze pogorând înspre pământ;
Cu un straniu vuiet cântă despărţirea cât le doare
Şi apoi se-alungă-n lume pe-o suflare rea de vânt.

Mai rămân doar crengi uscate şi-un timid „rămas bun, vară!”
Drumul gândurilor tale de iluzii-i despărţit;
Sfios, ochii-i pleci cu teamă, cum făceai odinioară
Şi îi strigi din urmă verii : „nu uita că te-am iubit!”.

Din volumul “Surâsul timpului”, Editura “EMMA”, 2006