Arhiva revistei

Hermannii şi văcuţa de Bucureşti – pamflet

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Ioan Crişan

 

Am ieşit să mă plimb prin oraşul meu drag, şi în piaţa mare am văzut un boschetar stând prea mult în acelaşi loc. Ştiam, din diverse discuţii, că aceşti oameni nu se prea opresc ziua ca să nu fie luaţi la întrebări de gardieni, şi mai ştiam că aceşti sărmani nu se aventurează prin centrul oraşului. Am traversat piaţa şi m-am trezit în faţă cu o statuie comică. La baza ei, pe o hârtie trasă în ţiplă de plastic, am citit că cel pe care l-am crezut boschetar era, de fapt, un fel de bancher din secolul la-la-la numit Hermann. M-am uitat…m-am învârtit… dar nu o scoteam deloc la capăt. Întemeietorul oraşului în care m-am născut a fost bancher? Auzisem, încă de mic, diferite legende despre aducerea coloniştilor saşi în Transilvania, dar coloniştii nu puteau fi bancheri. Că unii dintre cinstiţii şi harnicii colonişti au ajuns, după un timp, să lucreze cu banii, asta da. Un trecător, văzându-mă nedumerit şi crezând că sunt străin sau, după cum arăt de obicei, picat din lună, a intrat în vorbă cu mine şi mi-a explicat că acel Hermann de lângă noi nu este singurul, că mai sunt câţiva, în alte ipostaze, din diferite epoci, care vor fi aşezaţi în mai multe locuri din centrul istoric.

„Frumos. O iniţiativă bună şi un punct de atracţie pentru cei care ne vor vizita în curând”, mi-am spus în gând.

I-am mulţumit omului şi mi-am văzut de drum, cu ciudă că nu prea ies din casă şi nu cunosc multe despre ce se întâmplă în oraş. Au trecut zile, am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, şi am vizitat încă vreo câţiva dintre ceilalţi Hermanni simbol. Nu am îndrăznit să ating nici cu vârful degetului pe vreunul dintre ei, deşi eram tare curios din ce material sunt lucraţi. Aceste statui seamănă izbitor de mult cu bibelourile de la bâlciurile de pe vremuri, pe care le câştigau cei care jucau la tombole sau aruncau cu mingea de cârpe în cutii goale, numai că cei expuşi în locurile din zona istorică erau de statura unui om normal. Rahitici, dar, cât de cât, ca oamenii de la azil. Bun! Într-una din zile ies cu prietenul meu George la o bere şi, după ce golim două sticle, îl rog să afle pentru mine cine este autorul ciudatelor lucrări.

– Stai că aflăm acum!, şi George sună de pe mobil pe cineva, nu ştiu cine.

– Neapărat, din ce material sunt făcute lucrările!, aşteptam eu nerăbdător.

Aşa am aflat, neoficial, că cei zece Hermanni erau opera unui artist monumentalist bucureştean, după proiectul unei doamne, tot bucureşteancă şi nemonumentalistă, suma totală a statuilor, un nimic sub suta de mii de euro, iar materialul folosit…fibră de sticlă.

– Din ce, George?, am sărit de pe scaun.

– Vezi că răstorni sticlele! Din fibră de sticlă. Dar de ce nu cauţi tu pe internet?

Am căutat imediat ce am ajuns acasă. Aşa am aflat că cineva din capitala României, mai precis o mare doamnă, s-a gândit să dea lecţii naivilor de provinciali din Capitala Europei, fie ea şi culturală, şi a lansat un proiect de a face nişte ghiduşii, numite oameni. Cu această ocazie a devenit şi naşa oamenilor din proiect şi, ca o naşă ce se respectă, i-a botezat în grup: Hermann. Nu Attila, nu Gigi, nu Bogumil. Mai trebuia un artist care, desigur, a apărut cât ai zice peşte. La un asemenea proiect mare, sigur că a apărut un artist în mare, sigur artist monumentalist şi de renume… monumental. Maestrul şi-a suflecat mânecuţele halatului de lucru şi împreună cu ucenicii au făcut un prim plan de bătaie. Şi-au bătut capetele unul de altul până să găsească ce material merge mai bine la saşi, şi, până la urmă, au ajuns la concluzia că cel mai rentabil este şi cel mai bun. Aşa că, au ales ca material de statuie fibra de sticlă, cu care ocazie au văduvit fabricanţii de undiţe pentru pescuit de o mulţime de material. Dar dacă arta o cere! Deci, artistul, după ce şi-a trimis ucenicii la grădiniţă, a turnat şi a şlefuit prima dărabă, iar apoi, când a revenit curentul, a rămas mai uluit decât o mumie egipteană la vederea primului profanator de morminte:

– Ce-am găsit şi n-am furat?, îşi aminti el prima regulă de monumentalist.

Totuşi, prima statuie care trebuia să fie un Hermann gropar, nu prea aducea cu intenţia, aşa că, artistul s-a bucurat de o nouă pană de curent şi a continuat să frece fibra cu şmirghel. Mult mai uşor era cu flexul, dar dacă tot era pană…! În scurt timp avea toată comanda gata. Dacă primul obiect nu aducea a gropar, artistul nu şi-a făcut probleme din pricina asta. Vor găsi ei, pe plan local, un ziarist belit, un profesor sau altă personalitate pe care să o cunoască prostimea, şi îl vor face ei sau îl vor alege în stil democratic, pe acela, pe groparul, de care este atâta nevoie. Şi cum populaţia este predominant românească, acea statuie de tănănău, va fi denumită: „ Hermann, groparul românilor”. Cele zece dărabe de fibră de sticlă îl priveau pe artist cu nişte ochi acuzatori, din fibre de sticlă. Meseria sau statutul fiecărei lucrări, a fost adăugat după cât de reuşită era statuia. Uneia, la care nu i-a prea ajuns materialul, i-a tăiat sticla de pe partea de sus, adică i-a şlefuit-o cu flexul, că a venit curentul între timp, şi a denumit-o Hermann student. Avea studentul o pelerină până aproape de tocuri şi cum monumentalistul a vrut să-l facă cât mai rahitic, ca pe orice student, a cam scăpat pânza flexului în mutra învăţăcelului. „Nu-i nimic! Dacă este student nu îi facem barbişon,” şi-a spus tatăl Hermannilor. „Bine că s-a nimerit cu manta, unde îşi ascundeau pe vremuri studenţii Hermann fiţuicile” a adăugat şi mama Hermannilor, adică autoarea proiectului. Altă statuie, care în prima fază trebuia să fie un Hermann-dac, şi care avea pe cap o glugă, a ieşit la fel de slab. Dacii nu erau slabi la trup nici după naşterea prematură, aşa că nici nu putea fi vorba de un Hermann-dac. Până şi proştii de provinciali ştiau asta, aşa că trebuia căutat un nou nume şi o nouă îndeletnicire pentru rebutul acela.

– Să-l facem cântăreţ!, a spus mama lor.

– Bună idee. Îi ataşăm o umbrelă din sticlă, şi îl facem Hermann cântând în ploaia evului mediu!, a întărit tata lor.

Ghinionul era că umbrela arăta ca o antenă parabolică, şi mai era pericolul să se rupă înainte de a o rupe huliganii din provincie. Un ucenic ieşit mai repede de la „grădi”, i-a întrebat pe cei doi părinţi de Hermanni:

– De când cântă cântăreţii la umbrelă? Spuneţi că este un flautist cântând o învârtită în re major, pentru pietoni şi orchestră, şi treaba e gata şi cu acesta. Altul mai gras, că pe slabul l-am ras!

– Tu nu eşti prost deloc, măi ucenicule! De astăzi te numesc ucenic şef-adjunct. O să rămâi tot timpul în atelier, să nu intre hoţii!, a spus artistul monumentalist.

– Crezi că intră cineva să fure, şefu? De atâtea ori am uitat descuiat atelierul de monumente, dar nu a intrat nimeni.

– Nu, ucenicule, alta-i chestia! Să nu intre cineva şi să se sperie. Face dracu infarct, şi moare aici. Nu mai apucăm noi să iau EU banii pe monumentele astea…, a spus artistul.

– Cum să iei tu banii? Nu era vorba că facem juma-juma, pralo? Eu cu ideea şi băgatul, tu cu restul! Ia vezi, poate că rămâi cu ei pe cap şi cu paguba de 200 euro, banii care i-ai dat pe material! Ce te uiţi la mine ca o Mumi?

– Taci, mami, că am spus şi eu numai aşa! Aşa se vorbeşte între monumentalişti, dragă!

– Să nu îţi arăt eu cum se vorbeşte între cornute…!

Timpul scurt nu le-a permis să îşi spună şi alte dulcegării şi, apoi, aproape toată lumea politică şi parte din cea artistică, ştie că timpul înseamnă bani. Păpuşelele trebuiau duse la locul lor cât mai repede, să nu se strice ele între ele. Nici nu bănuiţi ce mâncătorie poate fi şi între căcăcioşii ăştia. Improvizaţiile şi retuşurile se mai puteau face pe drum. Că nu a ieşit cum era în plan, nu era nimeni vinovat. Cavalerul Hermann a întins-o ruşinat din Piaţa Mare, în cel mai scurt timp. Şi-a făcut spada coadă, colac, şi…ia-l de unde nu-i. Acum vinde la un chioşc în gară. Flautistul, la fel: tai-o vere, la o bere, cum vine vorba din cei bătrâni. Hermann dandy cred că nici nu a ajuns prin parcul unde trebuia să ţină de urât boschetarilor. Să nu fie pe o bancă între jucătorii de table sau la Bingo. Hermannul orologer, nici vorbă să vrea să fie pus la cucurigu într-o fereastră a turnului, cum era în proiect. Pesemne avea rău de înălţime, iar deportatul aşteaptă, la o terasă sau la o bodegă, să fie terminată gara, în piaţa căreia trebuie să fie instalat. Poate se gândeşte cineva să îl transforme în altă statuie, adică, „evacuatul”. Nici nu este greu. Cu un ferestrău de mână şi un ciocan, i se fac nişte petice pe hăinuţele din fibră de sticlă, în mână i se pune o pungă de un leu, în locul valizei, pungă cu ceva lucruşoare din ce a mai rămas după munca de o viaţă, şi poate fi amplasat sub viaductul de la Gara-Mică. Sau lângă gardul gării. Această statuie poate să devină mascota românilor din oraş! Să revenim la cei care se mai ţin încă pe picioarele lor de fibră. Berarul Hermann, pus la capăt de pod al minciunilor, atâta a tot făcut pe el, încât soclul s-a săturat de atâta urină şi a crăpat. Mai mult, cum naiba poţi să ţii un berar cu spatele la barul cu terasă, unde toţi lacomii beau bere? Am trecut într-o zi pe acolo crezând că îl surprind când se urinează, şi cel cu pricina, adică berarul, era întors cu faţa către intrarea localului. „Aşa, da!” mi-am spus. „Dacă salivează, nu mai urinează.” Cu acesta am terminat, după ce amintesc de degetele mâinii ţinută la spate de berar ca un Napoleon. Cea mai mare parte din degete sunt lipsă. Acum, ce cred eu despre lipsa degetelor? Păi, probabil, uneori îl mai tăia pişarea şi atunci când era cineva pe lângă el şi, ca un berar binecrescut, îi era jenă să facă în văzul lumii, şi atunci îţi rodea unghiile. Dacă era un berar Gheorghe, făcea şi în faţă la Bulevard. Anul acesta, fiind mai lung decât altele, pentru anumite motive culturale, atâta a ros că a rămas fără degete. Doar nişte sârme, tip liţă, pe motive de economie de material, cum poate să invoce artistul de asemenea monumente, se mai văd, dar nu pentru mult timp. Cum păpuşoiul berar s-a întors cu faţa către cei care bagă beri cu nemiluita, va roade în cel mai scurt timp şi liţa. Către începutul sărbătorilor de iarnă şi sfârşitul capitalei, şi al unora, dacă va mai roade mult, cred că va termina şi grilajul podului, iar dacă va mai urina mult, pârăiaşul care va clipoci vesel către strada Ocnei fostă Karl Marx, tot un fel de Hermann şi acela, se va numi: Părăul Urinei.

Să trecem mai departe, şi anume la Hermann primar. În lumea arabă, toţi care pun mâna pe ce nu este a lor, sunt pedepsiţi cu tăierea mâinii drepte, asta ca să se ferească toţi cinstiţii de ei. Putea el, adică ciuntitul, să fie cuminte pe urmă sau să dea înapoi ce a furat, că tot ciung rămânea. Şi nu mai avea cu ce să fure, să semneze sau să dea mâna cu vizitatorii. Dacă această lege ar exista şi la noi, acum mulţi s-ar saluta ca papuaşii, adică frecându-şi nasurile, că mâini… din părţi. Deviez de la subiect şi mă prea întind. Vorbeam despre statuia Hermann primar. Într-una din zile am trecut pe lângă Muzeul de Istorie şi l-am văzut pe primar fără palma mâinii drepte. Primul gând a fost că s-a dat legea după modelul arab şi eu nu am aflat încă. Dar de ce să se taie prima oară mâna unei statui, şi încă de primar din vechime? Ca exemplu? M-am apropiat să văd mai bine, poate că şi-a ros şi el degetele şi nu a fost atent, dar nu avea sârmă liţă. Să fii uitat monumentalistul, din grabă sau din cauza aceleiaşi economii, să-l liţeze pe primar? Şi asta se poate. Am întrebat nişte trecători dacă s-a dat, în sfârşit, legea arabă la noi şi toţi cei întrebaţi au dat negativ şi trişti din cap. Chiar unul mai bine îmbrăcat, de la un partid de vis-a-vis, pe care l-am văzut prin ziare, mi-a râs în faţă ca un baron local. Atunci, unde să fie mâna dreaptă a statuii, care trebuie să fie cea mai cinstită dintre statui? Poate o să aflu, şi după ce aflu şi cine a furat revoluţia, o să vin să vă spun. Până atunci, să treceam la celelalte rămăşiţe de Hermanni. Într-o seară, parcă acum două zile, trebuia să plimb căţelul, aşa că am zis că ar fi mult mai bine să o pornim în drumul militar, adică pe centru, unde ţivili din garda de apărare a păcii, ajutaţi de cei aleşi la acea vreme, adică de Hermanni breslaşi, păzeau centrul istoric. Că îl păzeau nu era rău, dar de cine să îl păzească, fiindcă hoţi nu prea erau atunci! Chiar dacă erau, nimeni nu le cerea sponsorizare. Partidele de astăzi nici gând să dea buzna, iar baronii erau autentici. Locali sau nu, dar chiar erau baroni, conţi sau oameni de bine. Hoţii trăiau în codri şi erau numiţi hoţi doar de angrosiştii de piele autohtonă, cum mai avem şi acum. Atunci, în evul mediu, ca să fie şi ei în rând cu alţii, care nici nu ştiau ce este aia Europa, au făcut nişte căpitani, aleşi după anumite criterii:

– să nu scrie poezie;

– să nu aibă barba roşie, ca acei oameni cu barbă roşie;

– să nu fi fost informator al românilor;

– să fie informator contra românilor;

– să-şi dea aere doar în intimitatea latrinei.

Frumos. S-au prezentat mulţime de candidaţi la postul de căpitan local, dar cei mai mulţi au plâns în pumni. În pumnii celor care îi chestionau la proba fizică. Alţii au picat la proba de lunecuş. Trebuiau să alunece pe cur, pardon, pe tur, până la ţepuşe şi aici să dea dovadă de arta săritului cu turul. Trierea la sânge a fost în ultima probă, cea a numelui:

– Tu?, îl întreabă pe cel abia intrat, un baron din comisie!

– Ilie, din Păuca!, zicea zdrahonul.

– Eşi! Următorul!

– Niculaie, din Roşia. Am trântit la luptă dreaptă 12 ficiori şi…

– Eşi…!

– Io sunt Nitu, din Gura Râului, şi vrea Mina mea să mă vază căpitan. Dau şi io nişte brânză şi un miel, doi că …am. Să ştiţi că io mă bat cu ursul când să dă la oaie! Zâc că îs numa bun…

– Eşi! Tute la oi şi la prânză. Următorul…

Următorul era un om micuţ şi slab, cam ca o cântăreaţă dintr-acelea care cântă ce-o ieşi din guşă, aşa cum avem cele mai multe şi astăzi.

– Tu?, s-a răstit şeful comisiei.

– Arnold de Puschilar, conte major du Lac.

– Lacul lui Binder?, se ridică respectuos în picioare şeful comisiei, adică Ernst du pe Apa Sâmbette.

– Nu, dragă! Lacul du Lac.

– Aha! Lacul pentru Dulaci! Aha! Plecăciune, înălţimea ta. Cu ce ocazie pe la noi?

– Nu ştiu dacă nu am greşit uşa. Aici se fac căpitanii din garda oraşului?

– Aici, aici. Aprozi!, bătu din palme Ernst du pe Apa. Puneţi o piele pe scaunul înălţimii sale! De iobag, desigur… Domnul conte major este învăţat cu mirosul. Aveţi referinţe?

Grea întrebare. Ce este…referinţe? Totuşi, un nobil nu este el nobil doar de chelea mânzului! Dacă nu e spontan, atunci nici nu are cei treizeci de ani de acasă. Aşa că, du Lac a răspuns prompt, după aproximativ o oră:

– Am, şi am şi… batistă!

– Perfect. Aprozi, mai o piele pentru domnul! Doriţi mai tăbăcită, înălţime?

Contele s-a mulţumit cu funcţia de căpitan al gărzii locale, dar a uitat să menţioneze că îi este frică de arme. Totuşi, din litografiile vremurilor trecute, şeful gărzii civile, un bărbat masiv şi impozant, cu o barbă masivă şi impozantă, îmbrăcat în pantalonul masiv şi impozant, stil Serafim Bâra, şi redingotă tuci, trebuia neapărat să poarte sabie. Monumentalistul a văzut litografiile şi pe ăla cu sabie, a mai văzut nişte poze porno, şi a tencuit din anumită lipsă de bani, un Hermann căpitan rahitic. Nici gardă la sabie nu mai are eroul. Trecând ieri prin oraş, Hermannul bancherul a fluierat după mine şi mi-a spus că i se desprind şosetele. De sub ele se vedea toată goliciunea acelor Hermanni, dar şi a economiei de material a celor care l-au proiectat şi fătat. Din nou, pardon, a creatorului monumentalist şi a celeilalte. Pentru că, pe sub jambierele lăsate tot mai tare ale mascotei de bancher, se vede că statuile sunt goale pe dinăuntru. Măcar câte o creangă să fii pus, bă monumentalistule, la preţul ăsta! Mai stăteau şi ei pe cracă noaptea.

– Mă frec în ciorapii tăi! i-am spus bancherului. De ce nu vede de tine primăria? Eu am ciorapi chinezeşti, nu ca tine! Tac-tu şi mă-ta ce spun?

– Da, i-a mai văzut dracu? Au luat căcălăul de bani şi au şters-o ca în Regat! Ai auzit de tipul acela care avea, când a venit în ţară, doar o valiză cazonă din lemn? A venit cu valiza şi acum găinarul de nepotu-său vrea jumătate din ţară. Şi-a mai luat şi un ginere care să ştie să joace teatru în faţa tuturor, ca mare patriot. Crezi că ăia au dat ceva bani pe noi, celor care ne-au făcut, ca să ne facă mai plini? Măcar să ne umple cu ceva să nu mai stăm goi pe dinăuntru. Că nu avem nici un viitor. Mai bine ajungeam beţe de pescuit.

– Eşti nebun, cum să nu aveţi viitor? Parcă vroia să vă vândă după anul acesta, ca pe văcuţele de Bucureşti! Să mai scoată un căcălău doi.

– Eşti prost? Cine cumpără aşa ceva. Tu ai cumpăra?

– Nu, dragă. Când vreau rebuturi, caut la container. Dar, ia spune tu, care reprezinţi un bancher, l-ai cumpăra pe farmacistul din piaţa micuţă?

– Acela verde la faţă? Pe acela…da, l-aş cumpăra dacă aş mai fii bancher adevărat, nu o spărtură ca acum, şi l-aş pune responsabil la farmacia cu medicamente compensate, să fugă bătrânii ăia care stau la coadă. Ai văzut ce mâini de paralitic i-a făcut artistul? Să mor de râs, dar nu mă lasă sticla din care sunt făcut.

– Dar pe uscatul care au zis ei că seamănă a student, ai da ceva dacă…?

– Săracul! Am auzit că şi la ăla i-au căzut degetele de la singura lui mână. Cum mai scoate fiţuica? Cel puţin, celui verde la moacă i-a făcut ăla mâini de handicapat, dar le are, pe când acela căruia i-au spus student, e ca un băţ de undiţă, şi eu nu aş cumpăra cioara vopsită.

– Dar pe Hermann cu opt picioare l-ai cumpăra?

– Care?

– Cum, care? Bila aceea pe opt picioare care le spune câte ceva trecătorilor în limba englezilor!

– Aia nu este Hermann, aia este un rahat în ploaie. Atunci când plouă.

– Şi când nu plouă?

– Simplu. Rahat în soare! Eşti cam greu de cap?

– Sigur că sunt greu de cap. Când le văd mă apucă greutatea, numai că la mine greutatea doare.

La teatrul Talia, pe partea stângă privind către spitalul de oameni, sunt cele mai reuşite fantome ale prezentului. Într-un conglomerat de plasă metalică şi fân, europenii de dincolo de închipuire pot admira trei ipostaze ale femeii în pensie, reactivată de la serviciul public. Căpiţa din mijloc, o arată pe respectiva înainte de a ieşi la pensie, într-o rugă deznădăjduită către primărie, să o mai lase pe post, că nu îi ajunge pensia. A doua, cea din stânga, o reprezintă tot pe hoaşcă, într-un moment de rugăciune, să nu afle ginerele ei care este popă, ce învârte ea, iar în al treilea fân, hâda este reprodusă în momentul în care se ridică de pe veceu. Turiştii care vor să admire arta piure, pot să continue vizitarea culturii neo-europene coborând în parcul copiilor. Aici, tot din fân, este statuia şefului celei de mai sus. Privind din trei laturi o să vezi profilul demisionarului reintegrat. Adică, forma de tun reprezintă tunurile pe care le-a dat bişniţarilor şi zarzavagiilor când era şeful pieţei, forma de catapultă îl arată când e fericit şi se scarpină acolo, şi forma de nimic, îl arată cum este în realitate. Depinde din ce parte priveşti statuia fânar. Să revenim în centru, unde nu mai găsim cele trei roţi uriaşe din lemn, roţile pentru înfricoşarea celor care vor avea de gând să facă ce au făcut Horea, Cloşca şi Crişan, dar unde găsim nişte băncuţe de pus fundul pe ele, frumoase şi ieftine, cam la 27 de milioane bucata. Licitaţia secretă a fost câştigată de singurul care ştia de ea, adică de firma românească Kurt şi fiii, şi s-a făcut comandă de circa cinci mii de bucăţi, adică asta a fost singura condiţie a firmei de papetărie, reprofilată peste noapte în firmă de executat băncuţe. Bucăţi cam multe, dar băncuţele vor putea fi instalate şi pe dealurile din jurul oraşului, de unde cei care sunt la sapă sau la praşilă vor putea admira superba panoramă a oraşului. Preţul băncilor nu este chiar aşa de mare, dacă ne gândim la cât s-a pus în plicul cu oferta şi la costul materialelor. Când se vor vinde aceste bănci, după terminarea capitalei, aşa cum spunea mama Hermann pe internet despre finii ei, o să fac un împrumut de la banca ce a ruinat oamenii săraci prin Alttex-bennevoll, şi o să licitez şi eu nişte băncuţe de aşezat pe ele. Sunt sigur că voi câştiga, pentru că voi fi singurul care va participa la această acţiune de divertisment. Băncuţele le voi dona celor deposedaţi legal de locuinţe, să aibă unde pune capul jos, şi, sigur, o să ţin una pentru mine şi familia mea. Pe urmă revin să vă spun că mai am şi despre…

Dragoste, sau cafea cu frişcă ?….

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Cristinela Ghinescu

Omul se naşte pentru a iubi. Se zice că degeaba ai trăit pe acest pământ dacă nu ai iubit…Să fie oare doar un clişeu învechit?

În modernismul epocii noastre, oamenii se confruntă tot mai des în diversele circumstanţe de viaţă (direct proporţionale cu nivelul existenţial al fiecăruia), cu noţiunea de dragoste şi „urmările” sale inerente : varietate de complicaţii, evoluţii, decăderi, vindecări şi îmbolnăviri, combinaţii sau solitudini, care pentru unii sunt „mumă” şi pentru alţii „ciumă”.

În fiecare zi trec pe lângă mine alţi oameni faţă de ziua precedentă; unii dintre ei, în graba lor mă ating sau mă îmbrâncesc. Observ atent persoana care a trecut pe lângă mine, parcă invitându-mă s-o studiez. Curioasă mă întreb în sinea mea dacă acel om a cunoscut dragostea. Este o întrebare firească, dar şi absurdă totodată, cum şi dragostea este cel mai firesc sentiment, dar paradoxal… şi iraţional de-o potrivă. În consecinţă, a iubi poate fi un act firesc, sau un act absurd. Dragostea care este cu adevărat genuină este întotdeauna iraţională, asta e cert; ea nu are şi nu cere motive, argumente, justificări sau interese pentru a exista…ea doar există…sau nu.

Omul s-a născut pentru a iubi. Numai dragostea îl învaţă pe om a dărui, a cunoaşte şi a se cunoaşte, a se jertfi, a se lepăda de sine, a împărtăşi, a evolua, a se desăvârşi spiritual. Dar oare mai avem noi astăzi nevoie de dragoste?… Astăzi, când nu găsim timp nici pentru noi înşine a ne asculta să ştim ceea ce de fapt avem nevoie ? Şi totuşi, se pare că da…cu toate acestea, noi, oamenii, avem mare nevoie de dragoste!

De ce? Pentru că, marea majoritate dintre noi iubim cafeaua…cu sau fără frişcă, festivă sau nu, dulce sau amară, fierbinte sau rece, în fiecare dimineaţă, sau orice alt moment al zilei şi depindem de ea; ne-am obişnuit cu băutura rafinată a o sorbi zilnic sub forma unui ritual…ne-am obişnuit cu cafeaua noastra cu frişcă… Care este legătura dintre dragoste şi cafea? Păi… să ne întrebăm aşa : oare nu cumva ne-am obişnuit şi cu persoana dragă de lângă noi (pe care ne amăgim singuri că o iubim), că ar fi acea cafea cu care ne-am obişnuit de asemenea, dar pe care categoric nu putem afirma că o iubim? Iată încurcătura…

A-ţi fi drag cineva nu este nicidecum sinonim cu faptul că iubeşti. Persoana dragă, îţi este dragă de cele mai multe ori pentru că te-ai obişnuit cu ea datorită longevităţii vremii. Ai învăţat să-i apreciezi calităţile şi să-i tolerezi defectele. Aţi « crescut » împreună ! Ori, dragostea implică mult mai mult de atât! Din nefericire o definiţie standard nu exista în ceea ce priveşte acest sentiment controversat. Poate şi noi, în graba noastră cotidiană, confundăm dragostea cu o cafea cu frişcă, cu care ne-am obişnuit a ne răsfăţa în fiecare zi…Nu trebuie uitat faptul că dragostea nu are nevoie de „acomodare”. Ea nu are nici masură, intensitate sau definiţie…ea ori exista, ori…nu. Şi cel mai uşor de identificat… este iraţională ! Nu are nevoie de motive, cauze şi explicaţii ca să existe ! Iubeşti pe acel cineva, doar pentru că aşa simţi ! Nu este nevoie de nimic în plus ! Uneori asculţi vocea şoptită de inimă şi îţi merge bine, alteori nu… şi dragostea ta este pusă pe linia de aşteptare…este amânată să bată la uşa ta. Pentru că tu inconştient ai respins-o. Revine poate peste câteva săptămâni (în cazul în care eşti cu adevărat norocos !) sau peste câteva luni sau ani…sau niciodată. În tărâmul dragostei să nu pierzi niciodată vreun tren! Să nu-l pierzi…pentru că este foarte posibil să fie numai unul singur care trece prin viaţa ta. Iar locomotivele nu-ţi plac, tu vrei un tren complet…al tău!

Să nu uităm niciodată să privim în ceaşca noastră de cafea, să ne permitem o clipa intimă de sinceritate cu noi înşine şi să avem curajul de a privi în ochi fiinţa dragă, întrebându-ne dacă nu cumva ea a devenit între timp (sau a fost chiar de la bun început) cafeaua noastră cu frişcă…şi nu dragostea iraţională şoptită de vocea inimii…

Şi cum „Boala lungă e moarte sigură…” poate că a venit timpul de a „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi„ şi poate ar fi bine-venit să începem a gândi că este necesar să ne scutim atât pe noi înşine cât şi pe cei dragi de lângă noi de lungul şi anevoiosul drum al aşteptării marii împliniri dată de o dragoste adevărată, poate unică în această viaţă, dar care de fapt nu există…Să purcedem aşadar cu îndrăzneală şi fără laşitate în labirintul propriei inimi, descoperind dacă ceea ce freamătă acolo este dragoste…sau doar cafea cu frişcă

Să-mi spui, iubito!

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Cristinela Ghinescu 

 

Înfiorat m-atingi cu gânduri
Şi ştiu că te gândeşti la mine…
Să mă ţii strâns prin multe doruri,
A ta să fiu, doar pentru tine.

 

De n-aş putea să mă scufund
În mintea ce spumegă malul,
În ochii tăi să mă afund
Să ne unim gonind amarul.

 

Aşa de simplu mă alint,
Cum mă priveşti şi baţi din gene…
Tot ce-am dorit prin tine simt
Dragostea-mi curge iar în vene.

 

Ridic o mână înspre tine,
Şi ce te-aş strânge acum iubite!
Într-ale mele vieţi marine
Venite-n timp şi ispăşite.

 

Un paradis dintr-un infern,
O, tu iubite, n-ai avut!
Şi mi-aş dori să simţi etern
Iubirea ce n-ai cunoscut.

 

Am adunat momente tandre
Să le întind când nu te-aştepţi…
Pe ale tale gânduri copilandre
Ce doar iubind poţi să înveţi.

 

 

Am fost în pături de culoare,
O, tu iubite de-ai veni!
Ne-am înălţa noi doi spre soare
Şi peste timp vom dăinui!

 

Roua prin clipele de jar,
Din dragoste în dragoste-am păşit…
Sufletul mi-e verde, sihastru şi stelar,
Dar el te iubeşte ştiind că l-ai iubit.

 


Din volumul de poezii „Să ai ce să pierzi…” (2007)

Câştigătorii concursului de proză „Liviu Rebreanu” – 2007

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 

Ieri, 26 noiembrie 2007 în prima zi a Saloanelor „Liviu Rebreanu”, juriul concursului de proză „Liviu Rebreanu”, compus din Niculae Gheran – preşedinte, Constantin Stănescu, Grigore Traian Pop, Olimpiu Nuşfelean, Virgil Raţiu, Ion Moise, Nicolae Băciuţ, Mircea Prahase – membri, a hotărât acordarea următoarelor premii:

La secţiunea „Volume de proză, critică, eseu şi istorie literară”, editate în perioada noiembrie 2006 – noiembrie 2007, Marele Premiu „Liviu Rebreanu” al Uniunii Scriitorilor din România a revenit lui Gheorghe Schwartz (Arad), premiul I – Iorgu Gălăţeanu (Bârlad) pentru volumul „Vocea manuscrisului”, Editura „Cronica” din Iaşi; premiul II – Marian Nicolae Tomi (Vişeul de Sus) – „În căutarea celuilalt”, Editura „Grinta” Cluj-Napoca; premiul III – David Dorian (Bistriţa) pentru volumul „Scrisorile lui Tristan”, Editura „Eikon” din Cluj-Napoca. S-au acordat de asemenea, premii speciale: lui Corneliu Lupeş din Bucureşti, pentru volumul „Flacăra şi verbul românesc”, Editura Muzeului Literaturii Române din Bucureşti; Mircea Gelu Buta pentru volumul „Tabloul de absolvire”, Editura „Eikon”; Leo Butnaru (Chişinău), pentru volumul „Ultima călătorie a lui Ulise”, Editura Muzeului Literaturii Române; Daria Darin (Orăştie), pentru volumul „Este vreme…”, apărută la Editura „Noul scris românesc” din Craiova; Ionel Popa (Mediaş), pentru volumul „Scrisori despre Liviu Rebreanu”, Editura „Ardealul”, Târgu-Mureş.
La secţiunea „Proză, manuscrise”, Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa a oferit Premiul I Mihaelei Dordea (Bucureşti) pentru volumul „Câtă iubire”; Premiul II – Lucia Violeta Câmpulungeanu (Predeal) pentru volumul „Femeia cu sufletul portocaliu”; Premiul III – Carmen Dominte (Bucureşti) pentru volumul „Povestiri” şi Premiul special al Editurii „Nico” din Târgu-Mureş şi al Bibliotecii Judeţene Bistriţa, Doina Cherecheş din Alexandria, pentru volumul „Întoarcerea”.
Premiile pentru secţiunea „Proză scurtă – elevi” au fost oferite de Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud în următoarea ordine: Premiul I – Maria Narcisa Vlădescu (Alexandria); Premiul II – Emanuel Doru Iconar (Cluj-Napoca); Premiul III – David Albulescu din Piteşti.

Îi felicităm pe toţi câştigătorii şi ne bucurăm să-i regăsim printre aceştia pe unii dintre colaboratorii revistei noastre, d-na Mihaela Dordea, d-na Violeta Câmpulungeanu şi Doru Emanuel Iconar.

Le dorim tuturor cât mai multe realizări pe plan artistic şi nu numai! Succes în continuare!

Două orbite limpezi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

Valentina Becart 

 

 

Scăldat
ţi-e chipul…
în ‘lumina aurie’ –
iubito,
venită parcă,
dintr-o altă galaxie!

 

Şi ochii…
da, ochii…
-două orbite limpezi –
în care,
fulgere albastre
naufragii
viscole…
sunt gata să devore…
spaima
cuibărită’n mine!

 

O,tu făptură –
cu chip de înger
şi ‘Apocalipsă’
în structura…
minune
aparută parcă,
dintr-o altă
Galaxie –

 

Inima-mi fragilă –
nu mai vrea să ştie…
de ce ţi-e chipul
scăldat
în lumina ‘aurie’,
şi-n ochi…
atât de limpezi –
ard flăcări
ce-aţâţă fantezia
şi te-mbie…

 

Să fii chiar tu –
misterul…
şi drumul
spre altă
Galaxie?!
Oh!…

Amintiri (secvenţă tanka)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Maria Tirenescu 

 

Printre nuci şi plopi,
casa bunicilor mei.
Pe malul Izei,
topile de cânepă
şi moara la apă… 

Măceşe roşii
printre frunze galbene
şi crengi uscate.
Ca-n broderia mamei
pe şervetul pentru ceai… 

Plimbare în zori…
În grădina bunicii
se coc merele roşii.
Deasupra Măguricei,
zâmbeşte soarele. 

Sfârşit de toamnă.
Sub gheaţă, frunze şi flori,
deasupra, cerul,
ca o floare albastră,
atrage privirile. 

Ca o căciulă
peste casa părintească,
prima zăpadă.
Brazii de pe Pietrosul
îşi leagănă ramurile. 

Pisica toarce
în şezlongul bunicii.
Soarele apune…
Peste munţii din Săcel
cad ultimii fulgi de nea. 

Bunica îmi dă
cel mai mare măr roşu.
Dar când mă trezesc,
nici bunică, nici măr…
Doar amintirile…    

Cântec de toamnă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Anişoara Iordache

 

 anddd2.jpg

 

toamna se duce,
pretutindeni e ceaţă-
gând nedesluşit.
pe-a apelor cărare :
cu dorul primăverii…

*în
suflet.*

abur de lună,
somnul coboară pe sat –
oaspeţi in zare
şlepuri-drumul spre casă
îl caută în tăcere.

*deschide, deschide fereastra s-admir încă o dată chipul tău luminat de luceferii nopţii!*

pânze deschise…
luna îşi face culcuş-
pâlc de corăbii.
trubadurul ridică
carafa şi murmură :

*coardele guqinului
tainic suspină.
sfioase amurguri
îneacă în lacrimi
arcuite dorinţe.
pitită sub stânci,
biserica
oglindeşte pe ape de gânduri
neîntinarea.
ca un plânset de toamnâ,
ca un dangât de clopot
reînvierea
râsună
prin
frunzele moarte.

Secvenţă de iarnă (haiku în formă liberă)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Maria Tirenescu

 

 

printre crengile rare
cuiburi de ciori abandonate –
vântul serii 

părăsită în parc banca bunicului –
nimic nou 

* frunza uscată
pe zăpada proaspătă –
soarele-ntre nori 

* în zori bunicul
hrăneşte cocoşarul –
un măr îngheţat 

* de la săniuş
cu mâinile-ngheţate –
dogoarea sobei 

* de dimineaţă –
urmele păsărilor
pe masa ninsă 

* în aşteptarea
concertului de Anul Nou –
ninge cu fulgi mari 

Fârtaţii – poveste cu cai

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Maria Popescu-Butucea

 

Frăţia nu era aşa o vorbă în vânt, ea era legământ bărbătesc de viaţă şi de moarte, da, da care nu se încălca cu nici un preţ! Băieţandri pe câmp cu oile sau flăcăi la arme îşi amestecau sângele scrijelându-se cu semnul crucii la încheietura mâinii. Se chema că erau fârtaţi, prieteni pe viaţă! Şi cavalerul de onoare de la nuntă era tot fârtat. Alteori se zicea despre doi copii botezaţi în aceeaşi zi, scăldaţi în acelaşi cazan la biserică, cum că sunt fraţi de botez, iar dacă se nimerea să fie cumva băiat şi fată nu trebuiau să se însoare, că era păcat. Le spunea careva din ăi bătrâni dacă se băga de seamă că simte fiecare un nu ştiu ce pentru celălalt. Fratele de sânge era din neam şi gata, obligatoriu frate, dar frate de botez sau de cruce era altceva. Era povestea stabilităţii şi a încrederii, a bărbăţiei, a tăcerii şi loialităţii. Ehi, da asta era pe vremuri că acum ne se mai ţin aşa de fârtaţi. Şi fetele legau prietenii, ele îşi ziceau surate, dar acesta e o altă poveste.

Uneori, copilului născut i se mai asocia un pom în gradină, sau un animal în grajd (cea cu steaua nu prea le era la îndemână, sau poate o fi fost prin alte părţi, da nu ştiu eu).

Bunicului, celui cu mulţi copii, i se născuse ultimul băiat odată cu Bălanu, în aceeaşi noapte de august. Un mânz alb ca spuma, cu un botic subţire pe care îl întindea pipăind lumina. Ochii mari erau ca două boabe de struguri din cei mari, coarnă târzie, aşa erau de frumoşi, erau, cum să vă spun ? ca o noapte cu multe stele. Omul nu ştia unde să se împartă, în casă la nevastă leusă, sau în grajd la Murga ce le fătase un mânz tot parte bărbătească. I-au zis Bălanu, păi cum să-i zică altfel? Pe vremea aia caii purtau nume de cai, nu de oameni ca acuma Gică, sau Floare de se ruşinează oamenii când le vin musafiri. Viorica stă la masă şi tataie zice, mă duc s-o mulg pe Viorica, adică pe vaca noastră. Şi Viorica de la masă, din casa curată, unde e invitată, e doamna doctor. Na, c-am pus-o, ce mai!

Unele lucruri nu se spun niciodată, dar există. Aşa era în lumea aceea. Omul vede cum zboară o pasare şi zice: „ uite cum zboară pasărea asta!”. Dar nu ştie de ce zice aşa. De fapt, în piept i se zbat nişte aripi, el însă nu poate spune.

Unde trăiau ei, ia nişte strămoşi pribegi, era atâta de muncă în toate zilele şi lunile anului încât nimeni nu avea timp să se gândească prea mult la chestii de astea, poate de sărbători aveau răgaz, mai ziceau şi ei, doamne uite cum e lumea, ce minuni mai sunt pe faţa pământului, pe la biserică, îl mai îngânau pe popa cu un doamne miluieşte, orice schimbare e de la ăl cu coarne, doamne iartă-mă, michiduţă, necuratu…. sigur că înjurau de biserică, de mamă, de cruce, de anfură dar…se duceau pe urmă pe la icoane, le priveau lung, le pupau, pe la priveghiul morţilor dădeau din cap de zădărnicia vieţii şi cam asta era toată metafizica lor. Atunci li se înmuiau bătăturile din palme şi poate nici atunci.

Altfel, se sculau la cântatul cocoşilor când roua era pe streşini albă şi scoteau caii din grajd, numai ce le auzeai scuturătura buzelor lor, pasul uşor apăsat, foşnetul cozilor. Găinile cotcodăceau, câinii începeau şi ei să scape câte un lătrat vesel de dimineaţă. Gospodina da fuga la pui, scotea cloşca, o lega cu o aţă să stea puii în jurul ei, le punea apă, mâncare şi dusă era toată ziua la lucru. Mai spânzura ceva zdrenţe în copac să nu vină gaiţele să fure puii, că altfel, numai dumnezeu ştie câţi mai rămâneau din sutele de puişori scoşi în primăvară. Lumina creştea peste Razim, nici nu băgai de seamă când se făcea ziuă de-a binelea şi umplea repede câmpiile unduite ale Enisalei. După ce îşi punea omu ceva de mâncare şi apă în traistă, pleca la câmp să sape pământul, sau să pască animale, sau să pescuiască în baltă, să plivească via sau cine mai ştie ce altele pe la pădure. Mai trebuiau să ia copii mici şi nepoţii cu ei. Lor le pregăteau un leagăn sub cireşii cei bătrâni (asta e o altă poveste foarte frumoasă despre cireşi şi cireşari pe care am să v-o spui). Pentru copchii mici săpau o gropiţă în pământ să le fie răcoare până reveneau cu rândul de lucru. Şi puiuţii aşteptau acolo, mai scormoneau în ţărână, mai plângeau (acuma vine mama la tine, acu…zicea ea) şi ei cu ochii duşi la mă-sa nu se mişcau de acolo. Caii păşteau împedicaţi undeva pe alături, scuturându-se de tăuni şi muşte.

Era frumos vara deşi cald de te tăiau sudorile şi soarele te ardea în cap, dar nu era nimica dacă pe la chindie te puteai scălda la ghiol sau dacă nu se lăsa dinspre pădure vreo ploicică, dragă doamne, să cureţe lumea. Şi uite aşa fugeai cu ceapa în mână la coliba de stuf. Mâncau fructe, pâine şi brânză aşa cu mâinile murdare şi ziceau că le era bine cum era pe lume vara. Iarna le era mai rău, da, era vai de viaţa lor, dacă nu îşi făceau provizii din vară. Şi mai ales animalele trebuiau hrănite când nămeţii erau cât casa. Vâjgălăul venea, Crivăţu trăgea de la baltă, te tăia pişarea, mai frate, te lua pe sus şi mai multe nu! Munţi de zăpezi, troiene, nu ca acum! Dacă oamenii mai mult hibernau odihnindu-se pentru vară, în schimb, trebuiau îngrijite bietele animale, suflete şi ele şi tovarăşi de trudă în viaţa asta, ele înţelegeau omul aşa mute cum erau, supuse şi blânde sau aprige şi opintindu-se acolo unde omul cătinea. De ele, mai ales, aveau grijă iarna, cum vă spui. Văcuţa dădea lapte, oile erau borţoase dacă nu începeau de pe la Anu Nou să fete, ehi grji, numai ţăran să nu fii pe lumea asta! Unele ierni erau tare grele. Parcă erai în Siberia. Lipovenii din satul vecin aveau sobele construite orizontal şi dormeau direct pe ele ca pe paturi şi umblau înfofoliţi şi iarnă şi vară, bărbaţii nu-şi dădeau căciulile jos din cap şi nici femeile basmalele, cică să nu-i tragă curentu. Luaseră parcă Siberia cu ei deşi vieţuiau pe aici de vreo două secole şi mai bine. Noi nu eram chiar aşa, dar nici nu prea ne era prea dragă iarna.

O vecină bătrână, bătrână gârbovită mică şi stafidită povestea despre tăierile la parchet pe vreme de iarnă. Cumpărase un armean pădurea şi tăia la ea mereu, despădurea întruna. Doamne, cum se cheleau dealurile noastre! Viaţă de câine era aia, muncă nu jucarie, nu ştiu cât era de femeie sau bărbat, dar acolo le-a murit un cal peste care a căzut un copac şi a lovit şi pe nenica de a rămas olog. O, Doamne, ce-am mai muncit că nu putem să ne terminăm rostu la casă. Tetica, adică tata socru, ne dăduse jumate de curte şi noi ridicasem casa din chirpici, dar nu aveam uşă. Era rău tetica, deşi perceptorul satului, nu ne ajuta de loc. Proaspeţi însurăţei stăteam cu o ţoală în uşă, povesteşte mătuşa Solonia. Şi venea iarna. Uite aşa, leliţă, era pe vreme mea.

Lumea asta muncea cât e ziulica de mare. Pentru ce atâta trudă? Să faci aia, ailaltă. Viaţă aspră. Boierii erau de vină? Bunico, uite ce scrie aici în cartea de istorie că boierii erau răi şi exploatau oamenii pe timpuri. Ce făceau, mă? Bătu-te-ar să te bată norocu, cu limba ta păsărească, nu înţelege nimica omu, zicea ea, care boieri? La noi nu erau boieri erau gospodari şi coate goale. Nu era sărăcie, dar nici belşugul nu-i dădea afară din casă. După o vorbă de-a lor „nu se mai înnoda doi într-un tei”, adică nu se mai închega nimic, ce luai pe mere dădeai pe pere, şi niciodată chivenisiţi îşi duceau zilele, care mai bune care mai rele. Dapăi pământ era, berechet, cât vedeai cu ochii, e drept că nu prea roditor, dar dacă munceai aveai din ce trăi.

Ei, dacă voiai mai mult…Prăvălia au început-o din nimic. Un antreprenor grec le-a zis când s-au dus cu căruţa cu poamă la târg, la Tulcea: du-te, mai Moise şi ia, încarcă cherestea cât poţi şi mi-oi plăti când oi putea. Da, ştii bre, eu nu am cu ce plăti, las când oi avea. Şi bunicu a zis: Bine, dacă zici mata. Şi după câteva zile, după ce a vândut, au venit hoţii i-au spart ghereta şi i-au luat tot. S-a dus omu calic la antreprenor. Cu sufletul greu i-a spus: împuşcă-mă, kir Ianulea că nu pot plăti. Ce zici, bre? Ia du-te şi încarcă din nou şi las că stingem datoria aia. Să fii mata sănătos! Şi Moise apoi a făcut încet, încet avere şi a cumpărat pământ, să aibă câteva hectare pentru fiecare copil şi încă şi mai mult. Doar avea cinci fete de măritat, nu trebuia? Cu ce să le mărite?

Şi munceau oamenii pentru ei şi ai lor. Creşteau copiii, creşteau grijile. Iarnă vară, vară iarnă, primăverile şi toamnele erau scurte. Trudeau cu obida înverşunare şi durere până se îmbolnăveau şi mureau. Medici? De unde? După război era numai unul la Babadag şi ca să ajungi acolo făceai o oră sau două depinde cum mergea calul. Stejerii cei bătrâni de vreo patru sute de ani, înfipţi pe lângă drum, sau poate drumul îi găsise acolo nu se ştia, erau punct de reper pentru drumeţi. Aşa ziceau: când am ajuns la stejeri, aia şi ailaltă… era deja în spume calul, sau obosise Murgu, sau era la trap, sau la o fugă de cal până la stejeri etc, etc. Aşa a murit un copil tăiat într-o damigeană spartă în baltă deşi bietul se dusese tot cu calul la adăpat şi a alunecat de pe malul clisos în apa tulbure de şi-a tăiat burta, doamne, doamne ce grozăvie! A murit săracu cu toată goana calului.

Dacă aveai cai buni erai cineva în sat. La colectivizare mamâca văduvă, cu băiatul cel mare şi bărbatul mort pe front era mereu bătută în beciurile comuniştilor. A plâns o săptămână când i-au luat caii, mâinca-i-ar viermii de venetici comunişti. A ascuns harnaşamentul în gropa din pământ (aşa făceau cred de pe vremea năvălirilor turceşti sau tătărăşti).

Podoaba averii ei erau caii. Dacă nu mai avea cai putea să moară. Dar nu a fost aşa. Când plângea şi o făcea rar, zicea nu că omului îi sunt date să îndure multe, ci întreba: Doamne de ce mai făcut aşa tare să îndur atâtea?

Caii ei, Zmeu şi Murga îi vedea acum munciţi la câmp.

Cu Zmeu a fost greu să-l facă să muncească la plug. Se ridica în două picioare şi negheza de ziceai că acuma vin lupii şi tre s-o ia la fugă, lovea tot pe o raza de câţiva metri buni. Bine hrănit el avusese în viaţa lui alte treburi. Mersese cu stăpânii după marfă, nu-l puseseră nici măcar la arman, adică la trieratul grâului, acel învârtit în jurul unui par când se călca grâul şi se separa bobul de pai, căci nu apăruseră încă batozele, ce să mai zic de combine. Atunci se mutau cu întreaga famile cu căţel şi cu purcel o lună la arman. Caii erau forţa acolo. Nu mai făceau alte treburi. Zmeu era zmeu şi parcă avuse se nume predestinat. O salvase pe femeie de nişte tâlhari la drumul mare şi, mai cred, că tot el era şi părtaşul dragostelor ei secrete cu bărbatul din satul vecin, cum spuneau gurile rele. Îi făcuse netrebnicu şi vreo doi copii, dar îl obligase ta-su să se însoare cu una cu avere. Ei şi? Frumoasa satului, că aşa era, puternică şi cu cozile ca doi balauri pe spate a muncit, a făcut şapte copii cu bărbatul cel neiubit, dar care a iubit-o, şi cum v-am spus, a murit pe front. Copiii erau de două stirpe ai lui şi ai ăluia. Se vedea după cum îi certa la supărare.

Zmeu a salvat-o de hoţi, când bărbatul ei de drept se ghemuise, dă-le fa, tot că ne omoară! De ce să le dau? Munca noastră? A scos chistoalele şi a tras apoi a scuturat hăţurile şi a trecut prin ei ca prin brânză. În învălmăşeală şi hurducături se răsturnaseră butoiul cu ţuică, nişte vopsele şi acasă a trebuit să înşire banii uzi pe o sfoară de rufe să îi usuce. Îi numărau şi se închinau la icoane. Murga necheza în grajd după fiul ei Zmeu, devenit eroul zilei, ieşit din mânzat. Îşi salvase stăpânii care îl mângâiau cu vorbe şi cu privirea. Zmeu mânca pesmeţi şi zahăr, marmeladă şi covrigi şi când scăpa pe câmp era ca o artilerie nestrunită. Pe mă-sa, străbunica acestor cai, o cumpăraseră de la nişte muscali în trecere pe la prăvălia noastră care avuseseră cartier general în război. Ehei, da nici caii noştri în războaie nu erau de colea, v-ar spune ăi bătrani.

În grajd, la Colectiv, negheza ca un nebun când simţea că e mamâca Tinka pe aproape. O dată când a venit să-l vadă pe bietul Zmeu, acuma aproape orb, un nerod îl bătea să se ridice. Atunci Tinka a luat hamurile de pe jos şi ţi l-a croit pe prost de i-au mers fulgii. S-a răcorit, s-a răzbunat pe toţi hoţii, sărăciile, care îi luaseră prăvălia, pământul, caii. A doua zi la şedinţa de partid, i-au spus cheaburoaică împuţită şi i-au mai dat un an lui fiul ei care era militar la canal.

Tata povestea şi noi care avem vreo 6 – 7 anişori, eram cu ochii mari ca iezii cuminţiţi, băieţii buni a lu tata, buni de pus la icoane când ne povestea el. Şi.. şi tu ai avut un cal? Da, am avut, dar mi-a murit. L-am omorât. Cum l-ai omorât? Din cauza mea a murit. Tata oftează. Da ….

Când eram eu flăcăiandru era aşa şi aşa, începe el să spună. Acum tata are o motocicletă. Nu a vrut să îşi ia maşină, s-a certat cu instructorul şi, deşi era cel mai bun în grupă, nu şi-a mai dat examenul… nu-ş ce-a avut cu el… ei, ce? vreo muiere, zice mama. Hm, taci fă, că spui prostii în faţa copchiilor!

Da, hai tati, zi cu calu tău, reluam noi, nu ne interesează când vorbesc oamenii mari de-ale lor. Of, of cu calu meu a fost rău. Suntem după o masa de Paşti sau Crăciun, nu îmi aduc bine aminte, atunci el e acasă şi are timp de vorbit cu noi. De aia îl iubeam că era scump la vedere, dar deschis când avea timp să ne vorbească. Era o iarnă geroasă, aoleu ce geroasă era! începe el. Aveam promoroacă la nas, se auzeau lupii urlând în pădure şi mâţele numai pe sobe se ghemuiau, plesneau ouăle în cuibar de ger şi ni se treminaseră maldurii de stuf la oi. A naibii iarnă că nu se mai termina…..

Animale trebuia hrănite. Ne duceam să tăiem stuf în baltă când aceasta era îngheţată tun. Atunci înhămam caii la sanie şi îmbrăcaţi cu căciulile cu urechi şi opinci, obele, sumane grele luam târpanele de tăiat stuf şi plecam pe balta satului, din fundul grădinii dădeai direct pe buza bălţii (o coadă a lacul Babagad). Pe la cotul cherhanalei de acum şi pe la cetate era stuful bun. Gerul părea că încremenea totul în linişte şi numai săniile se auzeau trase pe gheaţă.

Atunci era un sfârşit de februarie. După atâta ger însă, a început din senin o moină neaşteptată. Păi cine să le spună buletinul de ştiri? Şi nici în semne nu se încredeau totdeauna. Cu o seară înainte se întorcea fumul în sobă. A tăiat toata ziua, fâş fâs, toc, toc, hârşt, hârşt şi seara chiar dacă ziua fusese moină, balta îngheţa la loc. Încărcasem ceva mai mult cu gând să nu mai fac un drum şi mâine. Lăcomia omului! Bălanu dormita cu sania aproape încărcată. Plecarea era pentru el prilej de mişcare, în sfârşit. A săltat de bucurie şi a mers parcă la îngânarea zilei cu noaptea. Lumina era neclară. Fulguia uşor. Fără să vadă prea bine, omul a strunit de căpestre şi a cotit pe lângă un pâlc de stufăriş pe unde mai trecuse şi ştia că gheaţa ţine.

Dar dintr-odată totul a pârâit şi brusc toată încărcătura s-a lăsat într-o parte apoi cu spatele a început să se scufunde. Îngrozit am început să strig: săriţi, săriţi că mă înec! Fusese prea subţire gheaţa. Omul liber înota totuşi şi căuta să dezlege calul, dar fă-o dacă poţi! Legat cum era înhămat la povară s-a dus la fund cu încărcătură cu tot până să vină salvatorii. Omul a fost salvat, dar ce să te faci cu bietul animal. Cu toată încărcătura în spate înotase cu disperare să-şi ţină gâtul la suprafaţă. Gheaţa se rupea întruna de cate ori încerca să urce cu copita. O altă bucată de gheaţa se rupea şi o alta …era zadarnică sforţarea şi aşa s-a dus…. Urletele, strigătele mele s-au auzit în sat şi au venit verii de aproape, vecinii, însă calul nu a mai putut fi scos. L-a acoperit apa cu povara sa cu tot, urmat de durerea mea. Îmi uscam hainele pe sobă şi beam ceaiul fierbinte cu durerea în carne. Jumătate de suflet îi plecase de acasă. Cum poţi munci ca un cal şi să te scufunzi într-o zi cu povară cu tot lăsând treaba neterminată ca şi cum n-ai fost nimic!? Ca şi cum pasărea din pieptul tău refuză să mai zboare. A plâns omul ca un copil. Bine că te-am scos pe tine, îmi ziceau ai mei. Mi se părea că îi auzeam continuu nechezatu, dar Bălanu era deja în lumea de dincolo. Of, îmi fusese ca un frate geamăn. Întru trudă geamăn. Şi s-a dus cu povară cu tot. Lasă tati, că o fii o lume a morţilor, mai bună şi pentru cai! zice sora mea bisericoasă. Tata zâmbeşte în coltul buzei, ochii îi joacă în lacrimi, şi nu ne mai răspunde.

alchimia zilei

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Dana Muşat 

azi de dimineaţă târziu mi-am îngropat faţa
în iarba de la parter
adulmecând paşii tăi care urmau să vină
călcând pe ochii mei holbaţi
către vidul inimii tale
la prânz când iarba se prăjea la soarele torid
mi-am ridicat faţa din amorul de la parter
şi am închis ochii de două ori
cu ochelarii de soare fumurii
seara te aştept în patul de lemn
comandă nouă
fără aşternuturi
fără prea multe vorbe goale
doar cu o lumânare
tu şi eu
pe lemnul ce se va închide
precum un cavou