Arhivă pentru ‘numărul 13’

Mihaela Dordea
(Premiul Asociaţiunii “Astra” la Concursul “Visul” – 2007 – secţiunea proză
text premiat)

Fluture alb ieşit din crisalidă, amintirea porneşte în zbor deasupra unei lumi de frumuseţe. Aripile de mătase obosesc şi îşi caută locaş de odihnă pe sufletul meu.

Undeva ,departe, se aude ciocârlia copilăriei cântând o arie cu triluri vesele. Întâmplări de demult vin să cuprindă gândul greu de tăceri, într-o tandră învăluire.

Cuvintele pier .. Picături de apă vie-apă moartă potolesc setea de anii în care aşteptam ca piticii Albei Ca Zăpada să vină să se joace cu mine iar Prâslea Cel Voinic îmi aducea mere de aur pe o tipsie de argint.

Copil al poveştilor, căutam în dâra înspumată de la marginea mării peştişorul fermecat, nu ca să-mi împlinească cele trei dorinţe, ci doar să mă bucur de strălucirea lui şi să-l arunc înapoi în apa de cleştar. Culegeam melci şi ei îmi spuneau poveşti cu prinţi şi cu domniţe ,iar eu le povesteam despre o împărăţie în care mama era zâna bună şi nespus de frumoasă care locuia într-un castel de lumină ,iar despre cheie nu ştiam decât eu, şi nu spuneam nimănui secretul ,pentru că nu vroiam s-o pierd pe mama niciodată

Închideam ochii şi îmi construiam o lume numai a mea, o lume magică născută din fantezia mea de copil. Puteam să călătoresc oriunde doream. Uneori încercam să prind stelele cu mâna ca să mi le prind în păr ,când serile erau senine ca sufletul meu.

Dacă eram singură ,vorbeam cu florile din grădină şi cu vişinul care nu prea dădea roade, cu pisicile şi .puii de căţel adunaţi de mine de pe stradă şi cazaţi într-un azil unde îi doftoriceam şi le dădeam extemporale.

Alergam după vrăbii şi eram convinsă că o să-mi cadă câte un mărgăritar din gură la fiecare rostire, aşa ca fata moşului cea cuminte.

Îmi sunau zurgălăi în suflet când ningea şi-mi plăcea să topesc pe limbă cristalele îngheţate .Mă minunam de zborul fulgilor de nea care acopereau uşor-uşor şi casele şi pomii şi toată strada. Atunci mama era Crăiasa Zăpezii şi ne plimbam doar noi două într-o sanie de argint trasă de renii lui Moş Crăciun.

Înainte să adorm, aşteptam să apară mai întâi Luna care mă fascina şi credeam că mă cheamă, aşa ca şi cum acolo ar fi fost locul meu. Mă gândeam că eu de acolo am venit pe pământ şi încă nu sunt sigură că nu s-a întâmplat aşa…

Apoi adormeam fericită între pernele moi, pentru că era mama cu mine şi nu mi se putea întâmpla nimic din ce auzisem eu că păţeau copiii câteodată când un balaur cu vreo şapte capete intra noaptea pe coş şi mânca pe cei neascultători şi mai era şi un moş care îi speria rău de tot pe copiii obraznici. Mie nu mi se putea întâmpla aşa ceva, pentru că eram cuminte, şi apoi, mama nu ar fi lăsat pe nimeni să-mi facă rău.

Pe atunci nu ştiam că există şi o lume căreia i se spune reală, o lume în care fără să vreau m-am rătăcit. O lume care mi s-a dezvăluit cu brutalitate şi în care oamenii obosesc uneori ,şi atunci mor puţin doar ca să se odihnească.

„ Să mori…să dormi .”

Am căutat după aceea să aflu înţelesul lucrurilor pe care le descopeream mereu şi mereu si mă uimeau fiecare în parte .Dacă nu găseam un răspuns din prima cercetare, o luam de la capăt şi până la urmă înţelegeam rostul lor .Eram foarte mică atunci când am văzut Hamlet prima oară, cu Laurence Olivier. N-am să uit niciodată imaginea prinţului Danemarcei ,imagine care m-a fermecat şi m-a tulburat, mai ales la monologul final :”Să mori…să dormi.”

Sunt cuvinte care au pătruns în mintea mea şi se repetă obsedant de când mama a obosit şi ea şi a plecat să moară puţin, acolo unde odihnesc toţi cei care mi-au legănat copilăria cu mângâierea dulce a iubirii lor.

Roxana Oprean
(Premiul Revistei “Visul” la Concursul “Visul” – 2007 - secţiunea proză
text premiat)

Nu că mă dau mare, dar sunt cea mai elegantă apariţie pe care aţi văzut-o vreodată. Şic, asta sunt, şic. Unde apar, femeile încep să se intereseze: “De unde? Cu cât?” şi mi se pare firesc să fie aşa.

“O femeie ruptă din magmă” îi zicea Stăpânul lui Picioare-Lungi, “pe cracii ei se sprijină cerul” şi asta mi se datora mie, nu ei. Ce-i drept, el, Stăpânul, m-a ales, cum am aflat că s-a întâmplat cu mai toate obiectele ei de garderobă. El îmi plăcea, era distins, nu că s-ar fi îmbrăcat grozav, dar avea cei mai credincioşi şi mai iubitori ochi cenuşii care s-au odihnit vreodată pe mine. Odată, a chemat tot taraful restaurantului Erszebet lângă noi, numai ca să-i cânte ei pe viori “Ce faci cu restul vieţii tale, / Nordul, sudul, estul şi vestul vieţii tale… / Am un lucru doar să-ţi cer / N-ai vrea să-l petreci cu mine?” A fost mişcată, ce-i drept, dar a doua zi iar i-a scos ochii că şi-a făcut cămaşa listă de bucate. Eu nu i-aş fi spus asta, în nici un caz atunci în Budapesta, şi dacă mă gândesc bine, niciunde altundeva. Am botezat-o “Picioare-Lungi” de când au venit să mă cumpere, pentru că tipa care mă probase înaintea ei, o vânzătoare care îmi întindea îngrozitor cusăturile pe axile, mă freca de tocurile ei prăfuite, pe când lui Picioare-Lungi i-am fluturat deasupra gleznelor de la bun început. Asta-mi plăcea, dar avea expresii care nu-mi plăceau. Îmi zicea “rochia mea de curvă” şi mă purta cu ceea ce numea ea “chiloţii mei de protocol”. Mai avea, desigur, şi ideea că îmi merge un parfum tare, nu suav, pe care-l turna literalmente pe mine, că ea făcea pete dacă se parfuma direct pe piele. Intoxicaţie curată, de-abia aşteptam să dansăm,
să-mi mai vină şi mie aer la falduri!

-Câteodată mă întreb dacă eu contez pentru tine sau faptul că ai pe cineva alături… am auzit-o pe Picioare-Lungi odată şi m-am apretat de supărare: cum se putea îndoi de Stăpân? Toate aceste flori, cu tije sau în ghivece, zecile de perechi de cercei, complimentele lui şi ieşirile noastre în golful Kotor, în Assos, la Viena? Nu arătau ele dedicaţie?

Stăpânul compunea musicaluri şi Picioare-Lungi juca în ele. O, la asta se înţelegeau de minune! Când i-am auzit într-o noapte cântând împreună în pat, am înţeles ce înseamnă să împărtăşeşti ceva elegant cu un domn, căci cu mine Picioare-Lungi nu prea avea nimic de împărţit, nu la capitolul eleganţă, cel puţin. Ea ar fi înotat toată ziua, dacă stăteai s-o întrebi, şi până şi într-o rochie ca mine avea o manieră bruscă, de fluture gonit. Smucit se punea pe fugă şi ca din senin se lasă pradă câte unui acces de râs care mă scutura pe toată lungimea.

În vremea din urmă însă, râdea mai puţin. Tatăl ei se îmbolnăvise, şi din discuţiile cu pijamaua lui, alături de care am petrecut mult timp, când ea îi vorbea şoptit, cu tâmpla lipită de a sa, am înţeles că viaţa lui se deşira. “Şi nu te-am învăţat să faci tăiţei de casă”, zicea bătrânul domn, iar ea, în loc să facă ape-ape de speranţă că o să-i prepare tot el în continuare, ce dacă ea nu ştie, tăcea. Şi eu cu pijamaua ne trezeam alăturate într-un suspin.

Într-o după-amiază, cu trei zile înainte de premieră, eu şi pijamaua ne-am luat rămas-bun, iar ea a telefonat la Bucureşti să-i spună Stăpânului ceea ce eu aflasem deja:

-A murit tata.

-Poate că-i mai bine aşa, i-a spus Stăpânul, dimineaţă mergem la înmormântare şi seara joci în spectacol, iar atunci am simţit-o înăuntrul meu ca pe un arc de oţel gata să se rupă.

Nu ştiu ce-au făcut decât în prima parte a dimineţii, când tot corul de copii a venit la repetiţia generală implorând-o să nu îi lase baltă cu spectacolul. De restul habar n-am, pentru că locul meu a fost luat de o hidoşenie neagră, care o acoperea ca un nămol. Cu atât mai bine, oricum arăta îngrozitor, aşa puhavă de plâns, cum ne-ar fi stat împreună?

În schimb la premieră a fost splendid. Pe mine m-a purtat în ultimul act, aşa că am cules toate aplauzele. Stăpânul i-a mulţumit la scenă deschisă pentru contribuţia la evenimentul serii, în ciuda “decesului semnificativ care a avut loc în familia ei”, şi eu m-am trezit acoperită de zeci de flori. Un amic de-ai ei, într-o dezgustătoare cămaşă în carouri, a strigat vesel, ca Fredy Mercury: “Show must go on!”, şi atunci iar am simţit-o întinzându-mă, ca pe un arc.

Acasă n-am mai înţeles nimic decât ţipete şi lacrimi care m-au stropit ca nişte stridii neîndemânatic desfăcute.

-Trebuia să-mi spui că nu vrei să joci şi contramandam tot, insista Stăpânul, tânguitor.

-M-ai forţat să joc, mi-ai făcut programul, dimineaţă – înmormântare, seara – spectacol, şi
m-ai şantajat şi cu mucoşii ăia din cor! Şi cum de n-ai ştiut tu că nu vreau pe scenă în ziua funeraliilor tatălui meu?

Ochii cenuşii ai Stăpânului erau jalnici când i-am văzut petrecându-şi pentru o ultimă dată căutătura derutată prin uşă. Apoi Picioare-Lungi m-a smuls ca pe o boarfă păduchioasă de pe ea şi – oh! – m-a aruncat pe geam afară. “Nu credeam să învăţ a zbura vreodată!” am mai apucat să strig înfoiată, înainte de a ajunge în ghimpii unui răsur, de pe care m-a cules a doua zi de dimineaţă un ţigan, care m-a adus aici la piaţă într-o companie declasată, ca să nu spun mai mult.

Aceasta e povestea mea de glorie şi tristul ei sfârşit… Cine să mai înţeleagă ce avem pe dinăuntru?

Tincuţa Horonceanu Bernevic
(Menţiune la Concursul “Visul” – 2007 – secţiunea proză
text premiat)

Motto: “copilăria este îngerul păzitor”

Prima şi ultima experienţă legată de beţie o am de la cinci ani. Eram o fetiţă slăbuţă şi sufeream de gelozie, ori de câte ori vedeam la cineva cercei. Îi înşiram în minte când închideam ochii, erau aurii sau argintii, lungi, cu pietre albastre sau roşii, lucrate în multe faţete în care se răsfrângea lumina zilei. Erau cercei fermecaţi, care, imediat ce-i puneai la ureche, te transformau în zână. Nu mai erai tu! Puteai să râzi altfel. Cuvintele erau mai rotunde şi tot ce atingeai începea să strălucească.

Mă învârteam prin casă, închipuindu-mi că am aceşti cercei, cu două bucăţele de hârtie colorată, lipite de lobul urechii şi în aer plutea magia.

Oftam adânc. Va veni o zi în care îi voi avea! Mama nu putea fi înduplecată să-mi găurească urechile pentru că îi era milă. Şi cum nici ea nu avea cercei, nu înţelegea ce e în sufletul meu.

Dar eu continuam să-i sortez în minte după lungime şi culori, aşteptând ziua. Şi ea a venit!

Aveam două vecine, domnişoare de măritat, cărora le eram dragă. În desele mele vizite la ele, am făcut o obsesie pentru o policioară de sticlă, acoperită cu un macrame şi suspendată în perete cu două şnururi de mătase răsucită. Deasupra policioarei era o oglindă cu flori imprimate în care se aranjau să meargă la bal, cele două.

Ei bine, pe această policioară, stătea cuminte, printre sticluţe de lac de unghii şi parfum, o pereche de cercei, magnifici. Erau clipsuri, deci n-avea importanţă că nu aveam găuri la urechi. I-am privit îndelung. Şiruri multe de mărgeluşe albe sunau între ele când le atingeai. În capul meu rămăsese doar ideea fixă că trebuie să îi am. Că îndată ce îi voi pune la urechi, se va întâmpla o minune. Şi cei din jur nu vor şti cine sunt eu. Le voi spune râzând cum mă cheamă şi nu vor crede. Vor povesti tuturor că s-au întâlnit cu vreo prinţesă. Pentru mine toate poveştile începeau cu o pereche de cercei, o rochiţă de catifea cu dantelă şi pantofiori de lac!

Purtam o rochiţă cărămizie, tivită cu alb. Cerceii ar fi mers de minune la culoarea asta.

-Îi vrei? am fost întrebată de prietenul uneia din fete.

-Da! Mi-i dai? am spus aproape pe nerăsuflate.

Dar nu mi i-a dat.

-Dacă bei un pahar de vin, ţi-i dau!

Deci exista o şansă! Ura! Am dat peste cap paharul de vin în aplauzele celor din jur.

-Acum mi-i dai?

-De fumat , fumezi?

-Nu ,că-i păcat! m-am apărat eu.

-Ei, nu toată ţigara! Doar un fum! m-a îmbiat tânărul.

M-am gândit şi eu că o fi ştiind mai mult ca mine ce e bine şi ce e rău!

A fost prima oară în viaţă când mi-am dat seama că adulţii sunt doar nişte copii mai mari.

Asta după ce trăsesem un fum dintr-o ţigară cu filtru. Am lăsat ţigara aprinsă în scrumieră şi vecina mea m-a ajutat să-mi fixez cerceii la ureche. Doamne, erau ai mei, erau aievea minunăţiile acelea! Am făcut o piruetă, râzând în hohote şi un cercel a căzut pe covor. Timpul se scurgea prea repede, parcă cineva spărsese clepsidra şi eu alunecam odată cu firele de nisip, fără să mă pot împotrivi. Vârtejuri de lumini mi se strecurau în urechi ca un clipocit de izvor iar ochii obosiţi de atâta lumină, grea ca mierea, refuzau să mai stea deschişi. Prea multă frumuseţe ce l-ar fi făcut şi pe prinţul unei poveşti să-şi piardă vederea! Dacă închideam ochii aveam să fiu salvată! La a doua piruetă am căzut. Am văzut oglinda cu policioara de sticlă şi chipurile celor din jur speriate de figura mea. Auzeam frânturi de voci şi culori şi imagini . Totul se amesteca într-un caleidoscop continuu. Cineva mă susţinea de sub braţ. Eram în faţa porţii şi am întrezărit şorţul cu flori al mamei. Vecina mea îi explica de ce nu stau în picioare singură. Nu reuşeam să disting chipul mamei. Nu puteam şti dacă e suparată sau nu că eu mă transformasem în prinţesă. Voiam să-i spun că fără cercei, aveam să fiu iarăşi fetiţa ei, dar nu am mai apucat. Am început să tremur şi am continuat încă două zile. Prima plăcere din viaţa mea am plătit-o scump!

Mai târziu , după câţiva ani, mi-am făcut pe furiş găuri la urechi, şi am avut cercei de argint, de aur, cu pietre şlefuite în multe faţete, dar nici o pereche nu era fermecată ca cei din visul meu de fetiţă!

Ruxandra Pascu
(Premiul III la Concursul “Visul” – 2007 – secţiunea proză
text premiat)

Mereu am spus că am timp. Ştiam că mă înşel; mă amăgeam singură pentru că nu aveam pe nimeni aproape ca să mă amăgească… aşa era viaţa mea. Şi încă este. De ce să neg ? Mereu mi-a plăcut să înşel oamenii, să mă înfrupt din prostia lor oarbă, din naivitatea cu care unii dintre ei credeau că mă protejează, iar alţii credeau că mă manipulează. Încă evoluez. Demonul din mine primea acel pseudo-sentiment de „protecţie” doar pentru a-l întoarce pe toate părţile, pentru ca în final dragostea de sine să învingă şi să târască prin noroi sentimentele celorlalţi. Cât mi-a plăcut să mă joc cu minţile lor meschine şi mici, pline de idei şi ipoteze imposibil de demonstrat.

Dar nu-mi pare rău că i-am amăgit, pentru că le-am dat o oarecare fericire ce vine din satisfacţia sadică şi prost înţeleasă cum că ei s-ar fi jucat cu mine şi nu eu cu ei..

Le-am mai dat senzaţia nepreţuită (pentru ei) cum că ei ar deţine controlul, că de ei depinde viaţa mea, seacă în profunzime, inocenţa mea sufletească de o natură păcătoasă. Ce dacă fericirea lor era o joacă pentru mine? Până la urmă este fericire, de oriunde ar fi izvorât ea; nu are nici o natură vinovată, nu provine din egoism, aşa că încă se poate numi fericire până când fericirii i se vor impune alte standarde, alte criterii după care se va defini.

Totul s-a rezumat la acel sentiment de protecţie, prin care ei doreau să mă acapareze, să mă înglobeze în furia lor existenţială. Ceea ce ei nu-şi dădeau seama era că eu le devoram sufletele, că le crucificam fără milă interiorul păgân împreună cu lumea lor mică, aşa cum călcam în picioare dorinţele lor egoiste.

Cât de uşor era! Nu pot să cred că am sfârşit prin a avea remuşcări! Mă doare sufletul, pietrele vinovăţiei mi-l macină umplându-mi spiritul de sângele rece care îmi îngheaţă iluziile. Îmi pare rău de mine şi de ei, parcă mai rău de ei decât de mine. Să fie oare aceasta calea mea spre mântuire? Poate că încă nu îmi dau seama de repercusiunile jocului meu sadic. Sau poate pedeapsa mea eternă începe de pe acum în forma regretelor şi a mustrărilor de conştiinţă.

Îmi doresc din toate puterile ca ei să nu mă mai urmărească. Vreau, am nevoie ca amintirile lor să nu mi se mai piardă prin vene, făcând să mi se evaporeze din trup toată satisfacţia pe care am simţit-o până de curând. Mai sper şi ca iluziile lor sparte să nu-mi mai provoace coşmaruri.

Odată m-am sufocat gândindu-mă la ei, la timpurile când meschinăria lor (dar şi a mea) era doar un copil şi simţeam cum un văl de regrete îmi înfăşoară întreg corpul, cum mă strânge şi cum face ca sângele din capilare să clocotească ,

spărgându-le şi cum mă înec cu materia stacojie ce curge prin mine, inundându-mi plămânii şi cufundându-mă în uitare.

Acum nu mai am timp. Nu îndrăznesc să mai sper că va mai exista timp pentru mine; nu încerc să cer timp pentru mine! Când totul se prăvăleşte în abisul crestat în sufletul omenirii, speranţa nu mai poate face nimic, în afară de a da iluzii seci şi uscate de durerea prea mare pe care o simţim. Este bizar modul în care mi s-a schimbat percepţia asupra speranţei, când acum aproape două eternităţi credeam orbeşte în ea.

Acum când Totul se apropie de sfârşitul tragic ce i-a fost hărăzit, îndrăznesc sa-mi pun întrebarea: Oare aş avea cui să cer Timp ?

Încerc să trag aer în piept, dar vidul pe care îl inspir îmi răneşte măruntaiele şi îmi taie Viaţa în bucăţi. Totul se precipită, parcă, în favoare lumii şi împotriva mea. Chiar trebuie să existe un personaj pozitiv şi unul negativ? Nu cred în astfel de roluri. Cred doar într-o complicitate rezultată dintr-o ură constructivă reciprocă între mine şi restul lumii; o complicitate ce ne fereşte de posibilitatea de a cădea în păcatul unui sfârşit propriu voluntar, promovând „spiritul de echipă” în ceea ce priveşte trecerea pragului dintre dimensiuni. Nu cred în personaje pozitive! Bunătatea nu mai este! A fost sufocată de evoluţie, de raţiune şi îngropată laolaltă cu pasiunea dătătoare de viaţă. Acum răul zace în toţi, curge vertiginos prin noi, ca un virus ce se înmulţeşte şi se umflă în noi, eliminând orice urmă a adevărului. Iar viaţa… viaţa, în adevăratul său sens, a fost vânată fără milă, decimată de fiinţe mult prea ambiţioase pentru a vedea absolutul din ea; metaforele i-au fost furate şi înjunghiate fără milă pentru ca apoi să fie împăiate şi depuse pe raful Inconştienţei ca trofee ale luptei eterne dintre Bine şi Rău.

Aş vrea ca, pe timp de depresie, să mă cufund în pământul reavăn de unde să trag în mine natură adevărată, sevă veche de secole, care să-mi trezească amintiri pure. Aş vrea ca în aceste amintiri să se lege venele cândva tăiate ale conştiinţei de sine.

Să fug de tot şi, totuşi, să-mi păstrez viaţa (dacă se mai poate numi viaţă) este imposibil şi, ca să las o posibilitate de a mă regăsi în viitor, plonjez cu capul în jos în abisul care, parcă, se deschide special pentru mine.

Întunericul prea familiar mă strigă „Diavol” crezând că mă răneşte. De fapt nu ştie câtă plăcere îmi face să îmi invoce natura de demon. Nu ştie câtă nevoie am de asta. Am nevoie de o exorcizare pe care numai Întunericul poate să mi-o dea…

George Dumitru
(Premiul II la Concursul “Visul” – 2007 – secţiunea proză
text premiat)

Mai întâi s-a anunţat la televizor, la o oră de maximă impertinenţă, că în oraşul Neterminat a venit Toamna. Aiurea! Nu i-am crezut. De ce să-i cred. Ce, poţi să te iei după sateliţi? Ştie satelitul să ia paiul în gură, să se îmbăieze în praful drumului, să-şi pună cuibul sub streaşina blocului? Nu, nu şi nu.

Pe urmă, într-o seară, am găsit la cutia poştală, printre pliante de toate felurile, o scrisoare apoasă rău. Am deschis-o acolo, în scara blocului. În loc de litere, era scrisă cu picuri transparenţi, reci şi alungiţi, iar în josul paginii stătea semnătura: ‘’Cu drag, Ploaia’’. Nici pe-asta n-am crezut-o. Putea, foarte bine, să fie scrisoarea aceea de păcăleala din Nigeria. Cea care te face, gratis, milionar în dolari. Totuşi, o bănuială, subţire şi verde ca un guşter, mi se strecurase în sân şi mă gâdila până mă umfla plânsul de-atâta râs.

Ar mai fi fost nişte semne, cum ar fi cel cu greierii. Dispăruseră, nu se mai auzea deloc şlagărul lor de mare succes care ne adormea noapte de noapte. Nici măcar la MTV. Simţiseră ceva şi se refugiaseră toţi în telefoanele mobile, până la primăvară.

A doua zi, bunul meu prieten, guguştiucul Fifi, m-a făcut să înţeleg adevărul. Beam cafeaua împreună, ca în fiecare dimineaţă, la şapte şi jumătate punct, direct pe balustrada balconului. M-a anunţat din patru surse, toate autorizate, adică apus, răsărit, miazăzi şi miazănoapte, că a venit, chiar a venit Toamna. Pe el îl cred pentru că nu minte niciodată şi în plus e foarte cult. În afară de guguiala maternă, vorbeşte fluent primăvăreasca, văratica, tomneza şi iernana.

La serviciu, m-am convins încă o dată că Fifi nu se înşelase. Când am privit plopii cei mari din curte, am văzut că erau gata-gata să-şi ia zborul. Un vânt rău şi ud îi pieptăna dintr-o parte iar frunzele fâlfâiau toate ca sute de aripioare verzi, aşezate una lângă cealaltă. Băteau simultan, ridicându-l anevoie, în timp ce rădăcinile pârâiau, smulgându-se, puţin câte puţin, din pământ. Umblă vorba că anul ăsta vor să plece şi copacii în migraţie. S-au săturat să stea şi să se uite. Păi, după ce că ciripesc în stânga şi-n dreapta, tot pestriţele alea cu pene să stea la căldură? Gata! A venit şi rândul lor, al celor cu ramuri şi frunze. De fapt, chiar văzusem, ceva mai devreme, un cârd mare de tei, zburând spre ţările calde, cu tot cu vrăbiuţele de pe crengi. Îşi petrecuseră trunchiurile vârtoase prin nori, ca prin nişte colaci de salvare, şi pluteau -foşnind nevoie mare- către Palermo sau Lisabona.

Era sigur deci. Venise. Iar.

Vestea m-a făcut să vărs două lacrimi. Una de vin iar cealaltă de venin. Nu că nu mi-ar plăcea Toamna. E frumoasă foc roşcata. Dar e prea tristă. Nu zâmbeşte niciodată şi e şi cam mută după atâta vie, struguri, teascuri. Dezmăţată, orice s-ar spune, puţin cam rece şi prea mândră, ca sa nu mai vorbim de gusturile fistichii pe care le are. Prea decadentă pentru mine, dar cu toate astea mă cucereşte de fiecare dată. Mă face să mă îndrăgostesc de ea în mod cu totul şi cu totul inutil. Ştiu, şi toată lumea ştie, că nu acceptă pe nimeni. Doar te aţâţă iar dacă te-ai apropiat de ea te veştejeşte cât ai clipi din inimă. Am fost odată chiar la o omidă, vestită în ghicit. Voiam să ştiu dacă voi avea parte de ea sau măcar de voi pune astâmpăr patimii, impreunându-ne vreodată. Mi-a spus că alta-i aleasa mea dar nu se vede clar. Că nu-mi poate spune ce şi cum dar să n-am grijă că mă voi reîncarna într-un borcan cu zacuscă, şi-atunci, ea Toamna, s-o desfăta cu mine. I-am plătit în dorinţe. La aşa scorneală, aşa plată.

În ce mă priveşte, în fiecare an, când vine ea, las totul baltă şi o pornesc spre cimitir. Unul anume, dar tot cimitir se cheamă că este. Nu, Doamne fereşte, să nu vă gândiţi la rele ! Devin gropar. Nu prea îmi place dar toată lumea spune că fac o treabă grozavă, că mă pricep de minune. Îngrop după contur. Ä°luzii. Nu contează ce formă are, cât de mare sau de mică este, dacă e dreaptă sau sinuoasă. O ascund de nu mai rămâne din ea nici-un regret. Şi asta chiar dacă vremea se strică de tot iar uitarea se întăreşte ca asfaltul. În pauza de masă mă relaxez jucând pe Marele Inchizitor. O fac din pasiune, pentru că îmi place la nebunie să ard. Eretice speranţe şi nimic altceva.

Aşadar, cum credeţi voi că o să se uite la un gropar această frumuseţe mută, cu părul arzând în mii de focuri, cu unduitoare şolduri late, arcuite infiorator in rotunjimile din poame. Cu ce să răspund eu miresmelor ei ameţitoare de ardei copţi şi vinete tocate, de saramură indecisă între castraveciori sau gogoşari.

Ah, şi spiritul! Mustind în ale ei rondele rafinate, de morcov, ţelină sau păstârnac, sublim al gusturilor prea galante. Pot eu oare egala asemenea daruri. Normal că mă întristează şi mă tulbură, ca pe-un borcan ursuz. Nu, nu cu zacuscă, ferit-a Sfântul. Peltea măiastră de harbuz

Ionuţ Caragea
(Premiul I la Concursul “Visul” – 2007 – secţiunea proză
text premiat)

Fericirea este un concept atât de relativ.
M-a fascinat ce spunea Freud: ¨Fericirea este visul unui copil realizat la vârsta adultă¨. Numai că adulţi fiind, am uitat să mai visăm, am uitat să fim copii. Am devenit contabili, economişti, psihologi, doctori în dragoste, dar am uitam să fim şi copii. De aceea suntem indiferenţi, reci. De fapt nu căutăm fericirea, căutăm doar un concept utopic, o definiţie din dicţionar. Suntem pragmatici. Nu ne mai permitem să fim fericiţi, nu mai avem timp. Trebuie să rămânem echilibraţi, cât mai insensibili, dacă se poate – invulnerabili. Asta ne va face mai puternici?
Sunt duşmanul acestui gen de gândire. Nu reprezintă decât atitudinea unor laşi ce fug de încercările inerente care apar în viaţă atunci cand iubeşti. Sunt un extremist al iubirii. Prefer să sufăr decât să nu-mi pese, prefer să mă doară decăt să simt plăcere fără sentiment. Prefer să iubesc decât să pretind că iubesc, să mă prefac că iubesc, să mă amăgesc că iubesc. Prefer să scriu şi să urlu întregii lumi că exist şi iubesc.

Detest oamenii care spun: ţin mult la tine! Sunt nişte ipocriţi.
Le este frică să iubească. Le este frică să se dăruiască cu adevărat.
Sunt prea preocupaţi de orgoliul lor, de persoana lor. De fapt se simt atât de bine, nu sunt deranjaţi de nimic, nu vor suferi deloc în caz de nu merge ceva pentru că nu se vor implica cu adevărat.
Vor spune: sunt aşa cum sunt, nu-ţi convine, mergi în altă parte…

Suntem aşa cum suntem? Priveşte în oglindă şi întreabă: cine sunt eu?
Romain Roland spunea că ¨Fericirea înseamnă a-i cunoaşte limitele şi a le iubi¨.
Am căutat vreodată limitele? Nu mă refer la performanţe intelectuale, la acumulări materiale sau la sporturi extreme. Am iubit suferinţa, boala ca pe un semn divin? Am iubit când am iubit? Ca şi când am face dragoste cu Dumnezeu? Sau singura limită pe care am atins-o vreodată este doar orgasmul fiziologic? Iubirea, o mişcare mecanică, repetitivă, în care pretindem că suntem zei. Nu-l condamn pe Kant pentru ceea ce a pierdut. Cum de asemenea nu-l condamn pe Iisus pentru ceea ce nu a făcut. Cum de asemenea nu mă condamn pe mine pentru ceea ce sunt. Important este că înţeleg ceva. Important este ca tu să înţelegi ceva. Următorul pas depinde numai de noi.
Abbé Delille spunea că ¨Fericirea aparţine celui ce face fericiţi¨.
Gândeşte-te, câţi oameni ai făcut fericiţi pe parcursul vieţii tale? Vei descoperi că ai lăsat în urmă numai persoane triste, suferinde, decepţionate, bolnave. Persoane marcate pe viaţă. Dar ce-ţi pasă ţie? Nu eşti tu de vină. Nu ai promis nimic. Doar fericirea ta contează şi tu nu trebuie să lupţi pentru a o obţine. Ea vine de la sine pentru că tu o meriţi. Tu deţii atuurile fericirii. Tu eşti magnetul. Tu eşti liderul. Tu eşti cel care nu trebuie să sufere.
Ţi se pare că sunt prea dur cu tine?

Sau consideri normal faptul că dacă îi faci pe alţii fericiţi, ţi se cuvine şi ţie de la Dumnezeu un gram de fericire? Şi dacă nu vei primi, îl vei ignora? Vei spune, ce fel de Dumnezeu este acela care lasă atâta suferinţă în lume, atâta suferinţă în inima mea? Îţi vei plânge de milă şi vei nega Dumnezeul din tine? Tu eşti responsabil pentru tot ce se întâmplă în jurul tău iar ca să atingi fericirea cu vârful degetelor, trebuie să începi prin a-ţi schimba atitudinea.
Nu pot fi indiferent, nu am această calitate a ta. Însă nu-ţi voi putea spune care este calea ta. Am şi eu contradicţiile mele. Între ceea ce simt şi ceea ce gândesc, între ceea ce gândesc şi ceea ce scriu. Mintea este uneori trădătoare de suflet. Dar asta mă face să-mi pun mereu întrebări… Eu nu vin cu o reţetă, eu vin cu o contradicţie. In interiorul contradicţiei se află cheia.

Mereu stâlcesc cuvântul plăcere. Iubirea nu-mi place când dă şi când cere… Sunt un extremist al iubirii. Acuma stau şi rescriu lumea. Şi cu fiecare cuvânt, mi se scurge o picătură de viaţă.

Vic.Virgil Bălan
(Premiul Societăţii Limba noastră cea română Chişinău, Fil.43 Orăştie- la Concursul “Visul” – 2007 – secţiunea poezie – text premiat)

Undeva, într-un birou,
Elegant şi foarte nou
Luminos, mare, curat,
Iar în dos, dotat cu-n pat
Şi-un dulap încăpător
Ce e plinuţ biniţor…
Ah, nu v-am informat,
Biroul era de stat
Nu era particular
La hotel sau la vreun bar.

Într-o scurtă pauză
O discuţie a pornit
Nu ştiu din ce cauză
În dulapul amintit,
În care stăteau la sfat
Să vă spun, eu am uitat
Pe raft, un plic par avion
Jos de tot sta un bidon
În partea dinspre terasă
O sacoşă mai retrasă.

Zice bidonul de jos :
- Plicule, te văd cam gros…
- Păi, sunt plin cu nişte ” foi ”
Nu de lei, de … euroi…
Eu, deschid şi uşi de fier
Oriunde, şi-n minister;
“Sparg” lacăte, “deschid” uşi
De la portari, la suspuşi;
Tu, eşti plin sau eşti o farsă ?
- Păi, sunt plin cu ţuică-ntoarsă…
M-a trimis din Baia Mare
Un şef de la exploatare
Ce cu lemn face negoţ
(Lumea zice că-i cam hoţ).
Dar mai am vreo şase fraţi
Ce-s prin Bucureşti plecaţi
Fiecare-n altă parte,
Ca să scadă-n greutate
Să se-ntoarcă înapoi
Uşurei, ‘năuntru goi,
- Măi sacoşo, tu ce zici ?
Cu ce treburi pe aici ?
Zise dintr-o dat’ bidonul
De-i luă sacosei tonul;
- Eu sunt supărată tare
Uite, plesnesc din fermoare
N-are rost să mă mai scuz
Plină sunt pân’ la refuz.
Cu cărniţă de vânat
Afumături şi cârnat
Icre negre şi somon
Şi-am ajuns aici plocon
De la un şef de vânatoare…
Să n-ajungă la-nchisoare;
L-au prins cei de la filaj
Că făcuse braconaj
Şi-uite că s-a descurcat
Şeful a fost avansat…
Nu mai ştie ce e frica,
A scăpat de ” mititica “.

Dar, cineva a intrat
Că discuţia-ar fi durat;
Plicul bine l-a dosit
Să nu fie de găsit
Pe sacoşă şi bidon
Le-a urcat în camion
Şi în trombă-a demarat
Să-i treacă-n … anonimat.

Bogdan Groza
(Premiul Editurii “Emma” la Concursul “Visul” – 2007 -
text premiat)

Îmi port viaţa ca pe un guler cu şerpi boa
câteodată simt cum mă sugrumă treptat
cum îşi deschide hulpava gură-i imensă
şi mă absoarbe încetul cu încetul
până îmi înghite existenţa
atunci am impresia
şerpuirii într-o lume fantastică
unde se intersectează plecări şi veniri
totodeauna triunghiulare
înspre niciunde călătoresc frenetic
avid străbat suprafeţe nemarcate pe vreo hartă
trec dincolo de orice imagine memorată pe retină
deschizând o uşă fără contururimă poartă viaţa pe spatele ei ca pe un rucsac vag albastru
orizontul altei viziuni roteşte enervant lumini fără vlagă
văd dimensiuni răsturnate şi închise într-o oglindă concavă
văd cum anii mei se subţiază şi devin o dungă elastică
pe care alunecă zei alungaţi din sambo
liniştea nu mai suportă nicio tăcere îngândurată
sângerez pe umerii tari ai vieţii
şi amorţesc precum o venă de atâtea perfuzii
am impresii despre o călătorie niciodată făcută
mai departe de un centimetru tridimensional
şi în mine se închide o uşă fără umbră
dar cu contururi de şarpe

Monica Rizea
(Menţiune la Concursul “Visul” – 2007 – secţiunea poezie
text premiat)

aş fi vrut să avem parte de o moarte echitabilă
în fond ai fost singurul meu capriciu de sex femininînsă ai uitat toate poziţiile pe orizontală
-şi înţelegerea pentru încă un veac

bolnavă de dorul tău pe sub piele

desenai cântece negre în exces
imaginile vii le cream pentru o altă viaţă

(ce dumnezeu pervers te-a trimis
- aşa excesivă, cu bucle line şi sex gustos?)

şi iar mă simt singură. inutil.
iubita mea e o târfă ce vrea în America.
unde sunt punctele tale slabe?
dar ideea aia super ce te izbise la micul dejun
ceva de genul-în general nimeni n-are nevoie de milă-

îmi amintesc perfect toate gesturile tale -dimineaţa la cafea.
rujul întins pe porţelanul bunicii. unghiile de la picioare frumos lăcuite.
părul blond adus într-o parte. şi mâinile mele pe pulpele calde.
o nebunie, nu alta!

plecăm fără să mai construim lumea.
(ha ha ha şi ce mişto ne-ar fi fost în două!
fir-ar al naibii de americani)
iubita mea indiferentă

Emil Fanache
(Premiul III la Concursul “Visul” – 2007 – secţiunea poezie
text premiat)

Cu deget de hârtie şifonată
Cu unghia ca dintr-o ţiplă veche
Păstrând cadenţa-n “poduri”… la ureche
Aşază-mi palma plastic înc-o dată. 

Descânt acustic starea ta de veghe,
În discuri de vinil zaci zgâriată
Ca o enigmă, stând încarcerată
Mi-ai evadat din ochi la mii de leghe.

Resuscitând o altă aritmie
Coregrafia cordului… în margini
Pierduta muză o aştept să vie

Îmi scriu pe chip şi-mi plâng mereu pe pagini
Sub mâneci mîna ei va fi pustie
Ca orbii în sevrajul de imagini.