- Ascultă la mine, băiete, că nu te mint! Intrarea asta în Europa i-a bucurat pe câţiva, dar i-a şi dărâmat pe unii. Numai câte cazuri cunosc eu…

Celălalt pescar, care tocmai îşi băga o ţigară între buze, nu răspunse. Se uita cu ochii mijiţi la plute.

- Cunosc pe unul, îl chema Bogdan, dar toată lumea îi spunea Bulă. Până şi copiii din vecini îi spuneau „nenea Bulă”, iar el nu se supăra. Ăsta a avut cel mai mult de tras din cauza Europei.

- Dar ce avea Bulă cu Europa?!, întrebă celălalt.

- Păi avea! Aşa de sătul de Europa a ajuns Bulă, că… Dar stai să-ţi povestesc! Te plictisesc, băiete?

Celălalt a mişcat capul că nu, şi primul pescar a început:

- Bulă, băiat cuminte şi frumos, a căzut în dragoste mare cu o gagicuţă faină, pe care o chema, culmea!, chiar Europa. Europa Popescu. Era fiica omului de afaceri Paris Popescu. Îl ştii?

- Îhî! Ăla cu afaceri în construcţii şi terenuri. Cine nu-l ştie pe Paris Popescu?

- Da, ăla! Ţicnit om! Pe lângă Europa, cu care s-a însurat Bulă, mai avea o fată, Florenţa, şi doi băieţi, Lion şi Bazel. La el toate prenumele trebuiau să fie denumiri de oraşe, munţi, ţări, continente, insule… Te plictisesc?

- Zi!

- Cu aşa tată sărit, nici Europa nu era prea departe de balamuc. Nu a trecut nici un an de la căsătorie, că hop!, i-a şi făcut lui Bulă un plod. Bulă ar fi vrut să-l boteze Bogdan, ca pe el, dar s-au împotrivit tata-socru şi Europa. Europa, îndoctrinată după bătrânul! Te plictisesc?

- Zi!

- Copilul a fost botezat Oslo. Oslo, ca pe o capitală de nu-ştiu-unde. Mult mai bine decât Palermo, Berlin sau Arad. Nici Pompei nu era rău, după părerea socrului! Dar Pompei a rămas în aşteptare. A născut din nou Europa, după vreo 16 luni, ca un stagiu militar de pe vremuri, fără munci agricole, şi de data asta a născut fată. Mare consiliu de familie, în care prezida, desigur, Paris Popescu. Tata-socru. La acest consiliu a venit şi Constanţa, mama lui Paris, şi Lucerna, bunica lui Paris. Veneau să-şi vadă nepoţica şi, desigur, nepoţelul Oslo, pe care nu-i văzuseră niciodată. Veneau de pe undeva din Europa, nu nevasta lui Bulă, ci Europa, Europă. Te plictisesc?

- Zi!

- S-au vehiculat mai multe nume atunci. Strehaia, Troia, Atena, Sparta…

- Sparta?!

- Da, dar cu Sparta nu a fost de acord Bulă. A fost prima oară când s-a opus neamurilor soţiei. Pe copilă au botezat-o Voineasa, şi au făcut botez mare. Paris l-a privit chiorâş pe Bulă. Am uitat să-ţi spun că numele de familie al lui Bulă era, şi este, Tănase. Deci Paris l-a privit chiorâş pe Bulă pentru că a îndrăznit să propună pentru Voineasa şi un al doilea nume. Un nume frumos, ca Maria, Ana, Ileana. „Nepoţii mei sunt unici, Bulă! Să nu îndrăznească nimeni să se bage în numele familiei mele!”, i-a spus Paris. Bulă, ca un soţ bun şi iubitor, a îndrăznit, după puţin timp, să se bage în Europa, şi după 14 luni, au avut o nouă fată. Pe atunci, Bulă era agent de pază la „SSP Europa Guard”. Te plictisesc?

- Zi!

- Valencia, noua botezată, era un copil tare plângăcios, iar Bulă al nostru nu se putea odihni ziua. A fost repartizat în pază de 16 ore, de la 3 ziua până dimineaţa următoare, la târgul Europa. Lucra o zi şi avea libere două, când putea să fie lângă Europa şi celelalte localităţi. Începeau să le fie puţin greu cu banii, pentru că Bulă câştiga puţin, iar Europa cheltuia mult. E drept că erau ajutaţi financiar de Paris, dar nu într-atât încât ginerele Bulă să-şi ia nasul la purtare.

- Avea dreptate Paris Popescu. Dar dacă era aşa de înnebunit după asemenea prenume, cum l-a acceptat pe Bulă ca ginere? Bogdan nu e nici oraş, nici munte, nici cetate

- Păi cred că tot Paris l-a schimbat din Bogdan în Bulă, care ar fi numele unui oraş din Tumbuktu. Bulă trebuia să-i spună lui Paris direct pe nume, nu prostii ca „tată” sau „tată-socrule”. Te…?

- Zi!

- Europa năştea pe bandă. După 13 luni, au apărut lângă Europa, Bulă, Oslo, Voineasa şi Valencia, încă două gemene. Mare eveniment! Trebuiau găsite nume potrivite, în consiliul geografic al familiei. Cum atunci capitale culturale erau Luxemburg şi Sibiu, Europa a fost învinuită că de ce nu a făcut băieţi. Ce nume grozave ar fi avut! Tirana Nedelea, o rudă mai îndepărtată a familiei Popescu, a propus Buda şi Pesta. Ar fi împuşcat două nume dintr-un foc. Două oraşe într-un oraş. Nu s-a pus problema că poate cea botezată Buda s-ar fi măritat prin Ardeal. Buda, în Ardeal, înseamnă cu totul altceva. Deci nu ar fi contat ce înseamnă Buda sau Pesta în Ardeal sau Honolulu. Salvarea fetelor a venit de la cine nu se aşteptau. De la Bulă Tănase, care a propus Drobeta, Napoca, Sarmisegetuza, Cartagina şi Osaka. Paris şi-a privit mândru ginerele şi a ales, din toate numele propuse, pe Sarmisegetuza şi pe Cartagina. Două mari capitale, care le-au cam dat în bot romanilor. Te plictisesc?

- Nu. Zi!

- Deci, prin botezul gemenelor, i-a cam dat şi Paris în bot unei verişoare, numită Roma Ciucur, care a avut neobrăzarea să-şi boteze unul dintre copii cu numele Ilie. Dacă i-ar fi pus numele Ilia, mai treacă-meargă! Din cauza sclipirii de moment a lui Bulă, Paris a mărit considerabil ajutorul pentru familia Tănase, ajutor în bani, alimente şi răcoritoare. Zic?

- Zi, domne!

- Ajutorul în bani îl lua Europa, iar ajutoarele în alimente şi răcoritoare European Drinks le drămuia Bulă cu grijă, să le ajungă până la următoarea naştere.

- Câţi copii au? Sau, mai bine zis, câţi au până unde ai ajuns cu povestea?

- Păi să vedem!, început omul să enumere pe degete. Băiatul Oslo, apoi fetele Voineasa, Valencia, gemenele Sarmisegetuza şi Cartagina… Deci cinci! După care, la foc automat, Ghaza! Ghaza Tănase! S-a nimerit ca tocmai atunci să încheie socrul Paris nişte contracte cu nişte parveniţi din Orientul Apropiat. Unul dintre ai a pus ochii şi pe Europa, şi se cam învârtea pe strada Europa, unde locuia familia Tănase. Că am uitat să-ţi spun că Bulă locuieşte pe strada Europa, la numărul 73. Că i-o fi mers la ăla cu Europa sau nu, cert este faptul că, după încă 14 luni, Bulă s-a mai trezit cu un băiat. Şi încă puţin bruneţel, aşa că a fost botezat Maroc. În 2012, Bulă şi Europa aveau opt copii, că după Maroc a urmat, imediat, Larnaka. Bulă, între timp, a devenit un om tăcut. Simţea el că tot mai mulţi neisprăviţi cam dau buzna prin Europa lui, dar nu avea ce face, pentru că era la mâna Parisului. Între timp, Paris Popescu şi-a mai deschis o firmă de prelucrat material lemnos, şi a denumit-o Europa! Firma lucra pentru două Europe. Exporta în Europa mumă, ai cărei membri eram din 2007, iar banii Europei-firmă erau tocaţi de Europa-mumă a copiilor lui Bulă. Bulă venea dimineaţa de la pază, de la târgul Europa, iar copiii năvăleau pe el: „Ce ne-ai adus, tată, din Europa?”. Iar el se căuta prin buzunare, răspunzându-le totdeauna la fel: „Ciungă!”. Bulă avea totdeauna buzunarele plină de ciungă adusă din Europa. Tot nu te plictisesc?

- Nu, domnule! M-ai făcut curios! Zi acolo!

- Bine. Fii atent! Bulă mai bea câte o bere la barul din colţ, numit… Ai ghicit! Europa! Stătea singur într-un colţ al barului Europa, şi se gândea la Europa. Mai spun?

- Zi înainte, că am început să mă pierd printre atâtea ….destea!

- Aproape că nu se mai atingea de Europa lui, de frică să nu mai facă plozi. Totuşi, Europa ştia una şi bună. Între 12 şi 16 luni, îl anunţa pe Bulă o veste care suna mereu la fel: „Ghici ce facem noi acum!?!”. Bulă ofta şi lua telefonul. „Alo, Paris? Aici Bulă!”. După ce termina de vorbit, lua atlasul geografic. Apoi Bulă a început să bea tot mai mult şi a început să şi lipsească de acasă. Nu lipsea mai mult de două, trei zile, dar cui îi mai păsa? Pe vremuri, când ţara se pregătea să fie primită în Europa, cu surle şi trâmbiţe, un coleg l-a întrebat: „Măi Bulă! Te bucuri că intrăm în Europa, Bulă?”. Bulă l-a privit trist şi i-a răspuns: „Şi voi vreţi în Europa?! Eu sunt în ea de când m-am însurat! Sunt cel mai în Europa! Unde pun mâna, e Europa. Unde mănânc, e Europa. Unde beau bere sau pup, e Europa. Ce ştiţi voi?! Bulă e în Europa de când l-a pus Satana să spună «DA!» Europei. Intraţi numai în ea şi o să vedeţi! Îl mai aveţi şi pe Paris pe cap!”. Te plictisesc?

- Zi!

- La nedumerirea colegului, Bulă s-a simţit dator să explice: „A fost bine pe vremuri, în Europa. Acum sunt prea mulţi la fundul ei. Toate naţiile şi culorile de oameni s-au strâns. Nici nu mai simte, ci doar profită de pe urma lor. Îi bagă în ea şi profită.”.

- Săracul Bulă!, se simţi compasiunea în vocea celuilalt, care de mult nu mai era atent la plute. Mai zi!

- Păi ce să mai zic? Acum Bulă se plimbă absent pe strada Europa şi intră în casă numai seara. Nici nu mai lucrează la Europa. Trăieşte din mila lui Paris, care îi dă doar pentru că e soţul fiicei sale. Copiii sunt mărişori. Cei mici să aibă 8-9 ani.

- Văd că nu mai trage. Adunăm?

- Adunăm. Mergem la o bere?

- Mergem. Dar unde?

- Găsim noi vreun băruleţ.

În timp ce mulina, primul pescar a spus:

- Ce-ar fi să bem o bere la barul Europa? E chiar lângă casa mea, şi-mi las şi maşina!

- E bine. Poate mi-l arăţi şi pe Bulă!

- Poate! Poate o vedem şi pe Europa. După atâtea naşteri, arată destul de bine.

- A mai făcut copii?

- Nu. Vatican, băiatul cel mic, a fost ultimul. Ba nu! Greşesc! Ultimul e Dublin. Al paişpelea! După Dublin, nu a mai făcut. S-a secat.

- Am adunat. Mergem?

- Hai!

Fluture alb ieşit din crisalidă, amintirea porneşte în zbor deasupra unei lumi de frumuseţe. Aripile de mătase obosesc şi îşi caută locaş de odihnă pe sufletul meu.

Undeva ,departe, se aude ciocârlia copilăriei cântând o arie cu triluri vesele. Întâmplări de demult vin să cuprindă gândul greu de tăceri, într-o tandră învăluire.

Cuvintele pier .. Picături de apă vie-apă moartă potolesc setea de anii în care aşteptam ca piticii Albei Ca Zăpada să vină să se joace cu mine iar Prâslea Cel Voinic îmi aducea mere de aur pe o tipsie de argint.

Copil al poveştilor, căutam în dâra înspumată de la marginea mării peştişorul fermecat, nu ca să-mi împlinească cele trei dorinţe, ci doar să mă bucur de strălucirea lui şi să-l arunc înapoi în apa de cleştar. Culegeam melci şi ei îmi spuneau poveşti cu prinţi şi cu domniţe ,iar eu le povesteam despre o împărăţie în care mama era zâna bună şi nespus de frumoasă care locuia într-un castel de lumină ,iar despre cheie nu ştiam decât eu, şi nu spuneam nimănui secretul ,pentru că nu vroiam s-o pierd pe mama niciodată

Închideam ochii şi îmi construiam o lume numai a mea, o lume magică născută din fantezia mea de copil. Puteam să călătoresc oriunde doream. Uneori încercam să prind stelele cu mâna ca să mi le prind în păr ,când serile erau senine ca sufletul meu.

Dacă eram singură ,vorbeam cu florile din grădină şi cu vişinul care nu prea dădea roade, cu pisicile şi .puii de căţel adunaţi de mine de pe stradă şi cazaţi într-un azil unde îi doftoriceam şi le dădeam extemporale.

Alergam după vrăbii şi eram convinsă că o să-mi cadă câte un mărgăritar din gură la fiecare rostire, aşa ca fata moşului cea cuminte.

Îmi sunau zurgălăi în suflet când ningea şi-mi plăcea să topesc pe limbă cristalele îngheţate .Mă minunam de zborul fulgilor de nea care acopereau uşor-uşor şi casele şi pomii şi toată strada. Atunci mama era Crăiasa Zăpezii şi ne plimbam doar noi două într-o sanie de argint trasă de renii lui Moş Crăciun.

Înainte să adorm, aşteptam să apară mai întâi Luna care mă fascina şi credeam că mă cheamă, aşa ca şi cum acolo ar fi fost locul meu. Mă gândeam că eu de acolo am venit pe pământ şi încă nu sunt sigură că nu s-a întâmplat aşa…

Apoi adormeam fericită între pernele moi, pentru că era mama cu mine şi nu mi se putea întâmpla nimic din ce auzisem eu că păţeau copiii câteodată când un balaur cu vreo şapte capete intra noaptea pe coş şi mânca pe cei neascultători şi mai era şi un moş care îi speria rău de tot pe copiii obraznici. Mie nu mi se putea întâmpla aşa ceva, pentru că eram cuminte, şi apoi, mama nu ar fi lăsat pe nimeni să-mi facă rău.

Pe atunci nu ştiam că există şi o lume căreia i se spune reală, o lume în care fără să vreau m-am rătăcit. O lume care mi s-a dezvăluit cu brutalitate şi în care oamenii obosesc uneori ,şi atunci mor puţin doar ca să se odihnească.

„ Să mori…să dormi .”

Am căutat după aceea să aflu înţelesul lucrurilor pe care le descopeream mereu şi mereu si mă uimeau fiecare în parte .Dacă nu găseam un răspuns din prima cercetare, o luam de la capăt şi până la urmă înţelegeam rostul lor .Eram foarte mică atunci când am văzut Hamlet prima oară, cu Laurence Olivier. N-am să uit niciodată imaginea prinţului Danemarcei ,imagine care m-a fermecat şi m-a tulburat, mai ales la monologul final :”Să mori…să dormi.”

Sunt cuvinte care au pătruns în mintea mea şi se repetă obsedant de când mama a obosit şi ea şi a plecat să moară puţin, acolo unde odihnesc toţi cei care mi-au legănat copilăria cu mângâierea dulce a iubirii lor.

Nu că mă dau mare, dar sunt cea mai elegantă apariţie pe care aţi văzut-o vreodată. Şic, asta sunt, şic. Unde apar, femeile încep să se intereseze: “De unde? Cu cât?” şi mi se pare firesc să fie aşa.

“O femeie ruptă din magmă” îi zicea Stăpânul lui Picioare-Lungi, “pe cracii ei se sprijină cerul” şi asta mi se datora mie, nu ei. Ce-i drept, el, Stăpânul, m-a ales, cum am aflat că s-a întâmplat cu mai toate obiectele ei de garderobă. El îmi plăcea, era distins, nu că s-ar fi îmbrăcat grozav, dar avea cei mai credincioşi şi mai iubitori ochi cenuşii care s-au odihnit vreodată pe mine. Odată, a chemat tot taraful restaurantului Erszebet lângă noi, numai ca să-i cânte ei pe viori “Ce faci cu restul vieţii tale, / Nordul, sudul, estul şi vestul vieţii tale… / Am un lucru doar să-ţi cer / N-ai vrea să-l petreci cu mine?” A fost mişcată, ce-i drept, dar a doua zi iar i-a scos ochii că şi-a făcut cămaşa listă de bucate. Eu nu i-aş fi spus asta, în nici un caz atunci în Budapesta, şi dacă mă gândesc bine, niciunde altundeva. Am botezat-o “Picioare-Lungi” de când au venit să mă cumpere, pentru că tipa care mă probase înaintea ei, o vânzătoare care îmi întindea îngrozitor cusăturile pe axile, mă freca de tocurile ei prăfuite, pe când lui Picioare-Lungi i-am fluturat deasupra gleznelor de la bun început. Asta-mi plăcea, dar avea expresii care nu-mi plăceau. Îmi zicea “rochia mea de curvă” şi mă purta cu ceea ce numea ea “chiloţii mei de protocol”. Mai avea, desigur, şi ideea că îmi merge un parfum tare, nu suav, pe care-l turna literalmente pe mine, că ea făcea pete dacă se parfuma direct pe piele. Intoxicaţie curată, de-abia aşteptam să dansăm,
să-mi mai vină şi mie aer la falduri!

-Câteodată mă întreb dacă eu contez pentru tine sau faptul că ai pe cineva alături… am auzit-o pe Picioare-Lungi odată şi m-am apretat de supărare: cum se putea îndoi de Stăpân? Toate aceste flori, cu tije sau în ghivece, zecile de perechi de cercei, complimentele lui şi ieşirile noastre în golful Kotor, în Assos, la Viena? Nu arătau ele dedicaţie?

Stăpânul compunea musicaluri şi Picioare-Lungi juca în ele. O, la asta se înţelegeau de minune! Când i-am auzit într-o noapte cântând împreună în pat, am înţeles ce înseamnă să împărtăşeşti ceva elegant cu un domn, căci cu mine Picioare-Lungi nu prea avea nimic de împărţit, nu la capitolul eleganţă, cel puţin. Ea ar fi înotat toată ziua, dacă stăteai s-o întrebi, şi până şi într-o rochie ca mine avea o manieră bruscă, de fluture gonit. Smucit se punea pe fugă şi ca din senin se lasă pradă câte unui acces de râs care mă scutura pe toată lungimea.

În vremea din urmă însă, râdea mai puţin. Tatăl ei se îmbolnăvise, şi din discuţiile cu pijamaua lui, alături de care am petrecut mult timp, când ea îi vorbea şoptit, cu tâmpla lipită de a sa, am înţeles că viaţa lui se deşira. “Şi nu te-am învăţat să faci tăiţei de casă”, zicea bătrânul domn, iar ea, în loc să facă ape-ape de speranţă că o să-i prepare tot el în continuare, ce dacă ea nu ştie, tăcea. Şi eu cu pijamaua ne trezeam alăturate într-un suspin.

Într-o după-amiază, cu trei zile înainte de premieră, eu şi pijamaua ne-am luat rămas-bun, iar ea a telefonat la Bucureşti să-i spună Stăpânului ceea ce eu aflasem deja:

-A murit tata.

-Poate că-i mai bine aşa, i-a spus Stăpânul, dimineaţă mergem la înmormântare şi seara joci în spectacol, iar atunci am simţit-o înăuntrul meu ca pe un arc de oţel gata să se rupă.

Nu ştiu ce-au făcut decât în prima parte a dimineţii, când tot corul de copii a venit la repetiţia generală implorând-o să nu îi lase baltă cu spectacolul. De restul habar n-am, pentru că locul meu a fost luat de o hidoşenie neagră, care o acoperea ca un nămol. Cu atât mai bine, oricum arăta îngrozitor, aşa puhavă de plâns, cum ne-ar fi stat împreună?

În schimb la premieră a fost splendid. Pe mine m-a purtat în ultimul act, aşa că am cules toate aplauzele. Stăpânul i-a mulţumit la scenă deschisă pentru contribuţia la evenimentul serii, în ciuda “decesului semnificativ care a avut loc în familia ei”, şi eu m-am trezit acoperită de zeci de flori. Un amic de-ai ei, într-o dezgustătoare cămaşă în carouri, a strigat vesel, ca Fredy Mercury: “Show must go on!”, şi atunci iar am simţit-o întinzându-mă, ca pe un arc.

Acasă n-am mai înţeles nimic decât ţipete şi lacrimi care m-au stropit ca nişte stridii neîndemânatic desfăcute.

-Trebuia să-mi spui că nu vrei să joci şi contramandam tot, insista Stăpânul, tânguitor.

-M-ai forţat să joc, mi-ai făcut programul, dimineaţă – înmormântare, seara – spectacol, şi
m-ai şantajat şi cu mucoşii ăia din cor! Şi cum de n-ai ştiut tu că nu vreau pe scenă în ziua funeraliilor tatălui meu?

Ochii cenuşii ai Stăpânului erau jalnici când i-am văzut petrecându-şi pentru o ultimă dată căutătura derutată prin uşă. Apoi Picioare-Lungi m-a smuls ca pe o boarfă păduchioasă de pe ea şi – oh! – m-a aruncat pe geam afară. “Nu credeam să învăţ a zbura vreodată!” am mai apucat să strig înfoiată, înainte de a ajunge în ghimpii unui răsur, de pe care m-a cules a doua zi de dimineaţă un ţigan, care m-a adus aici la piaţă într-o companie declasată, ca să nu spun mai mult.

Aceasta e povestea mea de glorie şi tristul ei sfârşit… Cine să mai înţeleagă ce avem pe dinăuntru?