Arhiva revistei

Daniel Stuparu sau imaginea literaturii elitiste

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

Petre Flueraşu

 

Astăzi publicul mainstream nu mai are răbdare, iar creatorii care vor să se impună trebuie să se adreseze folosind un limbaj şi un fond ideatic familiare acestora. Cu toatea acestea, există segmente de nişă, care sunt abordate din ce în ce mai des de autori. O nişă abordează şi Daniel Stuparu prin cartea sa, „Alchimice”. Autorul nu încearcă în niciun moment să îşi simplifice discursul. Elitismul său este evident, fiecare vers poate fi considerat o enigmă. Descoperi din ce în ce mai multe detalii, pătrunzi în universul poetic neştiind la ce să te aştepţi. Nu există certitudini, legăturile îl surprind chiar şi pe cititorul experimentat, transformând cartea într-un ritual de iniţiere complex.

Poezia este încărcată cu simboluri. Referinţele atrag atenţia, apropiind universuri aparent antagonice. Daniel Stuparu abordează problematici diverse, pendulând între extreme. Poezia lui nu oferă apropiere, ci un discurs rece. Nu te vor impresiona versurile, însă vei trage învăţături din ele. Lumea descrisă acolo este familiară fiecăruia dintre noi, însă într-un mod straniu. Cititorii nu se pot regăsi în carte, realitatea de este dureroasă. Cuvintele profetice ale autorului conturează peisajul în nuanţe apocaliptice, respingând orice urmă de speranţă. Pereţii se ridică înalţi, intangibili, sufocând orice urmă de plăcere: „Spre cap sau început de an / Sfidând teluric gând entropic / – în vis umid, de şarpe tropic – / Ai scris pe coada-mi: en to pan. / Căci, fie-ţi numele Apophis / – şăgalnic, umbra îmi zicea – / Nu poţi, mon cher, oricât ai vrea, / Să fii într-una out of office. / Pierdut îţi pare timpul scurs, / dar evul ista spiralat / – încolăcit serpent vărgat – / Revine-n sine, ca un fus: / Abia-i sosit, când îl crezi dus! / (triunghi închis în cerc pătrat…)”

Revolta este evidentă pe parcursul volumului. Autorul condamnă realitatea, pe care o percepe ca decadentă. El încearcă să propună modele noi, întemeiate pe o morală de fier şi pe valorificarea imaginilor pozitive. Cititorii sunt martorii unui proces de înnoire. Daniel Stuparu dărâmă vechile mituri şi construieşte bazânduse pe rămăşiţele acestora. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, eul liric domină peisajul şi impune modele aparent viabile. Variantele respectă naturalul, însă autorul adaugă o dimensiune nouă, încărcată cu posibilităţi. Cititorul este invitat să se dezvolte, o întreagă lume se deschide înaintea sa. Nu ai cum să conteşti forţa emanată de sonetele lui Daniel Stuparu, iar peisajele grandioase imaginate de el te impresionează. Pasiunea există, versurile seamănă cu un strigăt disperat.

Daniel Stuparu abordează sonetul cu dezinvoltură, respectând canoanele acestui stil de poezie şi oferind adevărate lecţii de tehnică literară. Ritmul reuşeşte să fluidizeze poeziile, le oferă cadenţa necesară. Cu toate acestea, limbajul greoi este în mod sigur o piedică pentru cititor. Îţi este foarte greu să treci peste numeroasele elemente lingvistice savante, iar inserţiile străine complică şi mai mult situaţia. „Alchimice” este o carte care, pentru a fi înţeleasă, trebuie de multe ori citită cu dicţionarul în mână, iar asta înseamnă automat un public restrâns. Prin aglomerarea de simboluri, Daniel Stuparu încearcă să spună foarte mult în foarte puţine cuvinte. Cartea se individualizează ca o lucrare filosofică, deşi aglomerarea de idei diminuează în anumite momente impactul discursului poetic: „Cu dublu He, unit în Vav / Şi ochi, şi nas deodată ai; / Pe frunte, Yod, mirabil nai / Tronează lucitor, above. / Din el purcese, sephiroth / – urzeală mistic-străvezie – / Se ţes şăgalnic; căci, vezi, „i” e / Sihastru-n jocul de Tarot! / Şi de te-ntreabă într-o doar- / ă priceput-ai? Who am I? / Vei ştii că „virtus junxit” – doar / „Mors” cercetând, cu magic eye – / „non separabit”: C’est savoir. / Răspunde-i, deci, în Scottish: Aye!”.

Un mare deserviciu îi fac volumului cuvintele criticilor, care îl agresează pe cititor cu dispute care nu îl privesc. Conflictele din literatura română nu îi interesează pe cititori şi nu pot decât să îi îndepărteze de senzaţiile transmise de carte. Daniel Stuparu nu trebuie să insiste pe delimitarea de contemporanii săi, pentru că oamenii nu citesc fosile. Sonetele sale propun un alt model, care trebuie să apară viabil. Cititorii vor alege textul care poate să le influenţeze viaţa. Între fondul poetic şi realitate trebuie găsite puncte de legătură. Dacă vom reuşi să construim universul poetic ca pe o prelungire a lumii din jurul nostru, cititorul îl va accepta şi va încerca să se regăsească în el.

Sonetele impresionează prin ideile complexe pe care le construiesc. Cititorul este invitat să mediteze asupra sensurilor existenţiale, iar cuvintele apar aidoma unor indicii, care îl poartă din ce în ce mai departe. Construit gradat, volumul are aspectul unui jurnal iniţiatic. Daniel Stuparu descrie experienţe, conturând o metafizică subtilă, care nu încearcă să forţeze, ci alege să se impună prin repaos. Asemuindu-se pe alocuri cu Mircea Eliade, poetul amestecă filosofia orientală cu reminiscenţele culturii latine, insistând pe idei ca wu wei sau deus ex machina. El îi invită pe cititori să se regăsească în personajele sale, iar Narcis capătă dintr-o dată alte proporţii şi atribute: „Precum Narcis, cristalinul l-ai clătit în apa verde, / Ci pe loc privirea-ntoarsă te-a-mpietrit, ca de Gorgonă; / S-o preschimbi, cum şti-vei, oare, mă întreb, în Antigonă / Când ecou răsună-n grotă? E străvechiul stirb und werde. / Să renunţi de învăţat-ai, iluzorie, la persona / Te afundă fără teamă-n antic, abisal regressus; / Năpârleşte sub cămaşă, otrăvit amar de Nessus, / Din, grozav, de peşte pântec revenind umil ca Iona. / Îmbăiat precum un rege, din argint mai viu tu ieşi / Leonin, în resurrectiom taurul să îl supui / Ca un teoreador oniric, renăscut între Aleşi, / Când la braţ, gallant, regina – submisiv, cu gesturi şui – / Pe sub dalbe flori limpide, ce se scutur din cireşi / Te urmează pe tărâmul straniu, unde viciu nu-i.

Daniel Stuparu oferă un adevărat regal baroc, insistând pe detalii şi construind cu minuţiozitate peisaje grandioase. Sonetele lui sunt adevărate maxime, în care informaţia este elemententul principial. Cititorul este invitat să traverseze universuri paralele şi să pătrundă adânc în sensurile complexe redate de autor. Te poţi pierde printre idei, însă vei descoperi mai mult ca sigur legături pe care le considerai imposibile. Chiar dacă volumul lui Daniel Stuparu se adresează cu obstinaţie elitelor, cititorul poate descoperi motive să se apropie de carte. O călătorie într-un univers alchimic rafinat, o rememorare a vechilor culturi. Tradiţia este folosită pentru a înţelege actualitatea, iar cititorul poate descoperi o filosofie de viaţă inedită. Să pătrundem în universul lui Daniel Stuparu, să descoperim împreună cu el ce înseamnă să topeşti şi să amesteci cuvinte…




Bibliografie


Daniel Stuparu – Alchimice – Muzeul Literaturii Române – 2007

Toamnă bogată pentru Cristi Crişan

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

George Arhip

 

 trofeu.jpg

Ziceam cu un an în urmă, cu ocazia lansării volumului „La stânga”, dar şi în 30 septembrie anul acesta, la „Lume… Lume!” că autorul nu ştiu dacă va trăi din scris, dar că sigur trăieşte prin scris. Iată că vin două evenimente care să contrazică un pic cele spuse. Primul s-a produs chiar cu ocazia lansării cărţii „Lume… Lume!”, când doamna Ileana Floran, directorul revistei „Visul”, i-a înmânat prietenului nostru Trofeul Revistei „Visul”, cea mai mare distincţie oferită unui participant la concursul iniţiat de revistă (peste 100 de participanţi), înaintea altor autori, care s-au prezentat cu o carte de vizită mult mai „grea” la competiţie. Al doilea eveniment a avut loc săptămâna trecută, sâmbătă 20 octombrie a.c., la Târgu Jiu, la Gala Laureaţilor Concursului Naţional de Umor „Ion Cănăvoiu”. Prietenul nostru a obţinut cu lucrarea „Lume… Lume!” cel mai mare premiu pus la bătaie, înaintea chiar a reputatului umorist Cornel Udrea. Preşedintele juriului, George Corbu, dar şi nu mai puţin renumitul Ştefan Cazimir, l-au îndemnat să se lase de alte preocupări (de cele lucrative – n.n.) şi să-şi vadă de scris, că acolo îi este viitorul. Asta o ştiam şi noi, prietenii lui Cristi, dar iată că această recomandare vine din partea unor „grei” în branşă.Cristi, cât mai multe succese îţi dorim! Succesele tale le simţim ca fiind şi ale noastre, ale colegilor de la Cenaclul Literar-artistic „George Topîrceanu”. Felicitări şi cât mai sus!

diploma.jpg

Ciuta

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Nick Stancu 

 

Un vânt tăios aleargă, prin crengile uscate
Prinzând în hora morţii, văzduhul îngheţat.
Cărările pădurii, sunt toate astupate
Iar norii cern povara, de alb imaculat.

La orizont lumina, se pierde-n agonie
Trăindu-şi disperată cu slabele puteri…
Minutele rămase, iar luna argintie
Predă ştafeta nopţii, făcând din ziuă, ieri.

Oprind din saltul sprinten, o ciută cafenie
Adulmecă văzduhul cu gingaşele-i nări,
Gonită de-ntuneric se-ndreaptă spre câmpie
Uitindu-se cu teamă, spre cele patru zări.

Neîntrecută-n goană pe-ntinderea pustie
Se-opreşte pe colină, scurtând din depărtări
Pe cap, coroana mică o poartă cu mândrie
Iar ochii mari şi negri, visează la chemări.

Deodată, peste codri, se-nalţă corul foamei
Înfiorând de spaimă suflarea din păduri
În casele răzleţe, se-nchină la icoane
Flăcăii, scot din şură tăioasele securi.

Cu boturile-ntinse la lună, cer solie
Să dea ca pradă morţii, un suflet de vânat
Nălţînd ca mulţumire, lugubra simfonie
De urlete sinistre, ce bagă spaima-n sat.

Încremenită, ciuta ascultă imnul morţii
Cu sufletul la gură şi groază în priviri
În muta disperare, înalţă rugă nopţii
Să n-o zărească haita trecând-o-n amintiri.

Dar lupii  văd ofranda, sub tristul clar de lună
Sărind ca o nalucă, nămeţii afânaţi,
Cu ochi sticlind de foame, se-avântă împreună
Cu gurile căscate, de sânge însetaţi.

Cu fiarele pe urmă, micuţa ciută zboară
Nutrind scăpare-n fuga pe-ntinsele câmpii
Să-i spargă pieptul bate, plăpânda-i inimioară
Iar ochii-i sunt în beznă, ca două torţe vii.

Cu vântul împotrivă, sleită de putere
Înoată prin omătul ce-ajunge pân-la piept
Încrâncenat, aşteaptă, sfârşitul în tăcere
Şi-o lacrimă prelinge încet pe-obrazul drept.

Pădurea amuţeşte, iar vântul nu mai bate
Înfiorată, luna se-ascunde după nor
Din cer, ghicind ospăţul, doar corbii vin aproape
Plutind ca nişte umbre şi croncănind în cor.

Dezlănţuită haita spre pradă năvăleşte
Muşcând la-nvălmăşeală cu colţii de oţel
Se sfâşie-ntre dânşii, iar sângele-i orbeşte
Şi ura întroneazắ, cumplitului măcel.

Deodat’, o fulgerare, despică bezna nopţii
Şi aerul vibrează de tunetul urmat
Răzbunătoarea ploaie, înfinge plumbii morţii
În haita care fuge, de omul înarmat.

Prin rănile-aburinde se scurge-n valuri viaţa
Şi moartea stă la pândă, s-o ia pe-al său hotar
Pe ochii blânzi şi negri, se pune-n văluri ceaţa
De groazica durere, frumoşii muşchi tresar.

Privirea ei umbrită, imploră salvatorul
Să-i curme agonia, trecând-o printre drepţi
La ochi îşi duce arma, din milă vânătorul
Şi mângâie trăgaciul..de ce nu tragi? ce-aştepţi?

De ce lungeşti durerea, când poţi printr-o mişcare
Să împlineşti dorinţa, scăpând de suferinţi
Cămaşa inflorată, ţi-o rupi cu-nverşunare
Oprind plecarea vieţii; pe moarte vrei s-o minţi?

Un vânt tăios aleargă, pe-ntinderea pustie
Şi vălul morţii-aşează pe ochii îngheţaţi
Pe braţele vânjoase o porţi cu duioşie
Spre casa străjuită, de brazi-împovăraţi.
 

Şobolanul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Nick Stancu 

 

Prin subsoluri şi noroaie, ronţăind ce-i stă în cale
Cu răbdarea-i înnăscută, şobolanu-ajunge sus
Ocupând un loc de frunte, într-o unitate care
Îi asigură şi hrana şi o cota de surplus.

Îşi consolidează treapta, printr-o experienţă vastă
Pe decurs a trei decenii, ca şef, la biroul plan
Când, îndrăgostit de-o mâţă îşi înşeală speţa castă
Crezând c-ar fi mult mai bine, să pozeze în motan.

Mâţa tandră subalternă i se-alintă somnoroasă
Ori de câte ori apare, şobolanul în control
Răspunzând la provocare, prin privirea languroasă
Dând din coadă bucuroasă, că un şef îi face-ocol.

Pretendenţi să-i linga laba, se găseau din abundenţă
Chiar acum se zbate-n plasă, fără şanse, un pisoi.
Materialistă mîţa ştie a face diferenţă
Dintre-un şobolan pe treaptă şi-un pârdalnic de cotoi.

Cu potenţa cam apusă şi cu-n trup intrat la apă
Şobolanul compensează, însă-ntr-alte calităţi
Dă un loc călduţ la mâţă şi din când în când adapă
Cu vreo primă deocheată, ce-alţii o cam văd din părţi.

Viaţa i se pare roză, tineresc îi e elanul
Dimineaţa-i însorită, poezie-i pare seara
Însă-mi pun o întrebare, prevăzînd din timp finalul
Ce păţeşte sobolanul când pisica scoate gheara?

1985

Sunt

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (12 voturi, în medie: 4,58 din 5)
Loading...

Rodica Cernea

 

Sunt o secundă
sau poate-un ceas din viaţa ta,
sunt doar un gând răzleţ,
sau strop de apă ce însetatei guri ofer.
Sunt, fulgul de nea
ce-a rătăcit în palma ta,
sau poate doar sărutul
ce risipeşte aburul pe buza ta.
Mai sunt lumina,
sau povara unei renunţări,
sunt un surâs
şi-un gând de dor,
sunt dragoste şi moarte
ce trăieşte aici şi în eternitate!

Dincolo de tăcere

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 3,67 din 5)
Loading...

Violeta Câmpulungeanu
(membru al juriului Concursului „Visul” – 2007 )

lucileta.jpg

 

Ca să pot trece râul orpheic
Luntraşul hâd, ca plată mi-a cerut
Bucuria ascunsă sub pleoapa de-ntuneric
Sfârşitul de şoaptă-ngânat de-nceput.

Purpura din corole surprinse pe-nserate
De vântul ce le-adoarme în braţele-i de mire
Răgazul de-aşteptare al inimii ce bate
În târziul din noapte secunda de-mplinire.

Surâsul blând al mamei, ce-şi leagănă odorul
În ritmul unui cântec de la-nceput de lume
O lacrimă curată ce-şi caută izvorul
În marea de durere ce nu mai poartă nume.

Răspunsul meu, dus de ecou prin noapte
A sfărâmat tăcerea în pulberi de onyx
Şi a rămas luntraşul, stăpân undelor moarte
Să-şi poarte-nsingurarea, plutind pe râul Styx.

Tristeţi albe

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Irena Cioban
(membru al juriului Concursului „Visul” – 2007)

irena.jpg

 

 

Aş spune
tristeţilor albe
de pe tâmpla ta
că le-am uitat…
că nu mai vreau
să mă odihnesc
cu buzele atinse de ele,
sfâşietor… .
Tristetile albe
pe tâmpla ta stângă
încă,
tăcut, adânc,
mă dor.

Poezia modernă sau sentimentul ca argument

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

Petre-Andrei Flueraşu
(membru al juriului Concursului „Visul” – 2007)

poza-fluerasu.JPG

 

 

Dansează! Nu există altă cale. Ştiu că vrei să-ţi explic mai bine multe lucruri, dar nu pot. Asta e tot ce-ţi pot spune. Dansează! Dansează cât poţi tu de bine, fără să te gândeşti la nimic. Asta trebuie să faci.

Haruki Murakami – Dans dans dans

Astăzi, societatea noastră se mişcă fulgerător. Nu mai avem timp să zăbovim asupra fiinţei noastre, nu mai avem timp să ţinem cont de consecinţele gândurilor noastre. Iată de ce poezia, dacă vrea să se adapteze şi să supravieţuiască în inevitabila nouă realitate, trebuie să se adapteze acestor cerinţe. Nu avem ce să facem, nu avem cum să pretindem o schimbare, când însăşi existenţa noastră ne-a adus aici. Globalizarea este viitorul, evoluţia nu poate fi respinsă.

Poezia modernă va trebui să se adreseze unui cititor modern, care nu mai are timp de pierdut. Omul nu mai vrea să îşi epuizeze timpul, cea mai preţioasă resursă, dacă nu obţine nimic în schimb. Realitatea noastră este realitatea schimbului. Foarte multe dintre acţiunile noastre sunt determinate exclusiv de privilegiile pe care le vom obţine în urma lor. Vremea cavalerilor pe cai albi a apus demult, astăzi multitudinea de posibilităţi solicită un cinism existenţial elementar. Dacă vrem să ne adresăm unui cititor modern, trebuie să îl convingem pe acesta că merită să ne citească.

Oamenii nu mai au timp pentru idealuri înalte, teoriile sterile nu îşi pot găsi locul întro lume în care optimizarea este cel mai important fenomen. Nu poţi construi împotriva curentului, nu le poţi pretinde cititorilor să îşi schimbe existenţa pentru a putea relaţiona cu textul tău. În momentul în care efortul necesar pentru a putea înţelege se dovedeşte a fi prea mare, omul renunţă, pentru că fiecare dintre noi este conştient că timpul său este limitat. Poezia care nu reuşeşte să se adapteze cerinţelor publicului ţintă, dispare. Iar creatorii, frustraţi, acuză degradarea societăţii, pretextând condiţia lor privilegiată. Din cele mai vechi timpuri, poeţii s-au izolat într-un turn de fildeş, respingând naturaleţea şi încercând să pară speciali. Genialitatea presupusă a acestora s-a răsfrânt de multe ori asupra operei lor, îndepărtându-i pe cititori. Astăzi această modalitate de lucru nu mai poate funcţiona. Falsa preţiozitate, încercarea de a părea un geniu neînţeles şi toate consecinţele inerente acestei atitudini, îl irită pe cititorul modern.

Fiecare dintre noi trece prin dificultăţi, cu toţii avem probleme, pe care inevitabil le considerăm absolute. De aceea nu avem răbdare decât foarte rar să ascultăm problemele celorlalţi. Şi de obicei facem asta atunci când este vorba despre persoane apropiate. Nu avem nicio legătură cu poetul şi atunci acesta trebuie să ne câştige încrederea şi nu să ne plictisească povestindu-ne despre problemele sale. Învinşii nu vor fi niciodată apreciaţi, pentru că învinşii au o imagine negativă. Instinctual, fiinţa umană caută fericirea şi motive pentru a o justifica. Atunci când descoperim oameni nefericiţi, o parte din sentimentul negativ se transmite automat şi asupra noastră. Iată de ce încearcă oamenii să evite cerşetorii, iată de ce întoarcem capul când vedem ceva neplăcut. De multe ori fără să ne dăm seama, evităm situaţiile negative, încercăm să ne focalizăm întreaga atenţie asupra elementelor pozitive din jurul nostru.

Iată de ce o carte care vorbeşte despre problemele unui individ aflat în afara intereselor noastre imediate ne plictiseşte. Nu se creează nicio legătură între carte şi cititor, iar atunci acesta din urmă simte că ceea ce face este inutil.

Marele secret al poeziei de succes constă în găsirea liantului dintre versuri şi cititor. Dacă acesta simte că poezia îi spune ceva, se va întoarce la ea, dacă se regăseşte în versuri, o va citi cu interes, pentru a descoperi sensuri noi, de care înainte poate că nu ţinuse cont. Sentimentele sunt elementele principale asupra cărora trebuie să se focalizeze poezia noului mileniu, pentru că oamenii acţionează din ce în ce mai des pe baza acestora. Vieţile noastre nu se desfăşoară raţional, de foarte multe ori nu avem timpul necesar pentru a construi teorii complexe. Vrem să simţim, vrem să trăim clipa, vrem să ne bucurăm de fiecare element constitutiv al existenţei noastre. Dacă poezia nu reuşeşte să se muleze pe acest concept elementar, ea va fi eliminată automat.textul integral

Curriculum vitae

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Ileana – Lucia Floran
(membru al juriului Concursului „Visul” – 2007)

ileana.jpg

 

Mi-aş putea împărţi viaţa
în
trecutul îndepărtat,
trecutul mediu,
trecutul apropiat
şi
prezent;

Viitorul fiind incert
l-aş lăsa deoparte
până ar deveni „trecut”.


Mi-aş putea împărţi viaţa
în
ce-am dorit,
ce-am sperat,
ce-am încercat
şi
ce-am realizat.


Dacă aş avea curaj…

Cu Bulă-n Europa

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Ioan Crişan
(Trofeul „Visul” 2007
text premiat)

cristi.jpg

 

– Ascultă la mine, băiete, că nu te mint! Intrarea asta în Europa i-a bucurat pe câţiva, dar i-a şi dărâmat pe unii. Numai câte cazuri cunosc eu…

Celălalt pescar, care tocmai îşi băga o ţigară între buze, nu răspunse. Se uita cu ochii mijiţi la plute.

– Cunosc pe unul, îl chema Bogdan, dar toată lumea îi spunea Bulă. Până şi copiii din vecini îi spuneau „nenea Bulă”, iar el nu se supăra. Ăsta a avut cel mai mult de tras din cauza Europei.

– Dar ce avea Bulă cu Europa?!, întrebă celălalt.

– Păi avea! Aşa de sătul de Europa a ajuns Bulă, că… Dar stai să-ţi povestesc! Te plictisesc, băiete?

Celălalt a mişcat capul că nu, şi primul pescar a început:

– Bulă, băiat cuminte şi frumos, a căzut în dragoste mare cu o gagicuţă faină, pe care o chema, culmea!, chiar Europa. Europa Popescu. Era fiica omului de afaceri Paris Popescu. Îl ştii?

– Îhî! Ăla cu afaceri în construcţii şi terenuri. Cine nu-l ştie pe Paris Popescu?

– Da, ăla! Ţicnit om! Pe lângă Europa, cu care s-a însurat Bulă, mai avea o fată, Florenţa, şi doi băieţi, Lion şi Bazel. La el toate prenumele trebuiau să fie denumiri de oraşe, munţi, ţări, continente, insule… Te plictisesc?

– Zi!

– Cu aşa tată sărit, nici Europa nu era prea departe de balamuc. Nu a trecut nici un an de la căsătorie, că hop!, i-a şi făcut lui Bulă un plod. Bulă ar fi vrut să-l boteze Bogdan, ca pe el, dar s-au împotrivit tata-socru şi Europa. Europa, îndoctrinată după bătrânul! Te plictisesc?

– Zi!

– Copilul a fost botezat Oslo. Oslo, ca pe o capitală de nu-ştiu-unde. Mult mai bine decât Palermo, Berlin sau Arad. Nici Pompei nu era rău, după părerea socrului! Dar Pompei a rămas în aşteptare. A născut din nou Europa, după vreo 16 luni, ca un stagiu militar de pe vremuri, fără munci agricole, şi de data asta a născut fată. Mare consiliu de familie, în care prezida, desigur, Paris Popescu. Tata-socru. La acest consiliu a venit şi Constanţa, mama lui Paris, şi Lucerna, bunica lui Paris. Veneau să-şi vadă nepoţica şi, desigur, nepoţelul Oslo, pe care nu-i văzuseră niciodată. Veneau de pe undeva din Europa, nu nevasta lui Bulă, ci Europa, Europă. Te plictisesc?

– Zi!

– S-au vehiculat mai multe nume atunci. Strehaia, Troia, Atena, Sparta…

– Sparta?!

– Da, dar cu Sparta nu a fost de acord Bulă. A fost prima oară când s-a opus neamurilor soţiei. Pe copilă au botezat-o Voineasa, şi au făcut botez mare. Paris l-a privit chiorâş pe Bulă. Am uitat să-ţi spun că numele de familie al lui Bulă era, şi este, Tănase. Deci Paris l-a privit chiorâş pe Bulă pentru că a îndrăznit să propună pentru Voineasa şi un al doilea nume. Un nume frumos, ca Maria, Ana, Ileana. „Nepoţii mei sunt unici, Bulă! Să nu îndrăznească nimeni să se bage în numele familiei mele!”, i-a spus Paris. Bulă, ca un soţ bun şi iubitor, a îndrăznit, după puţin timp, să se bage în Europa, şi după 14 luni, au avut o nouă fată. Pe atunci, Bulă era agent de pază la „SSP Europa Guard”. Te plictisesc?

– Zi!

– Valencia, noua botezată, era un copil tare plângăcios, iar Bulă al nostru nu se putea odihni ziua. A fost repartizat în pază de 16 ore, de la 3 ziua până dimineaţa următoare, la târgul Europa. Lucra o zi şi avea libere două, când putea să fie lângă Europa şi celelalte localităţi. Începeau să le fie puţin greu cu banii, pentru că Bulă câştiga puţin, iar Europa cheltuia mult. E drept că erau ajutaţi financiar de Paris, dar nu într-atât încât ginerele Bulă să-şi ia nasul la purtare.

– Avea dreptate Paris Popescu. Dar dacă era aşa de înnebunit după asemenea prenume, cum l-a acceptat pe Bulă ca ginere? Bogdan nu e nici oraş, nici munte, nici cetate

– Păi cred că tot Paris l-a schimbat din Bogdan în Bulă, care ar fi numele unui oraş din Tumbuktu. Bulă trebuia să-i spună lui Paris direct pe nume, nu prostii ca „tată” sau „tată-socrule”. Te…?

– Zi!

– Europa năştea pe bandă. După 13 luni, au apărut lângă Europa, Bulă, Oslo, Voineasa şi Valencia, încă două gemene. Mare eveniment! Trebuiau găsite nume potrivite, în consiliul geografic al familiei. Cum atunci capitale culturale erau Luxemburg şi Sibiu, Europa a fost învinuită că de ce nu a făcut băieţi. Ce nume grozave ar fi avut! Tirana Nedelea, o rudă mai îndepărtată a familiei Popescu, a propus Buda şi Pesta. Ar fi împuşcat două nume dintr-un foc. Două oraşe într-un oraş. Nu s-a pus problema că poate cea botezată Buda s-ar fi măritat prin Ardeal. Buda, în Ardeal, înseamnă cu totul altceva. Deci nu ar fi contat ce înseamnă Buda sau Pesta în Ardeal sau Honolulu. Salvarea fetelor a venit de la cine nu se aşteptau. De la Bulă Tănase, care a propus Drobeta, Napoca, Sarmisegetuza, Cartagina şi Osaka. Paris şi-a privit mândru ginerele şi a ales, din toate numele propuse, pe Sarmisegetuza şi pe Cartagina. Două mari capitale, care le-au cam dat în bot romanilor. Te plictisesc?

– Nu. Zi!

– Deci, prin botezul gemenelor, i-a cam dat şi Paris în bot unei verişoare, numită Roma Ciucur, care a avut neobrăzarea să-şi boteze unul dintre copii cu numele Ilie. Dacă i-ar fi pus numele Ilia, mai treacă-meargă! Din cauza sclipirii de moment a lui Bulă, Paris a mărit considerabil ajutorul pentru familia Tănase, ajutor în bani, alimente şi răcoritoare. Zic?

– Zi, domne!

– Ajutorul în bani îl lua Europa, iar ajutoarele în alimente şi răcoritoare European Drinks le drămuia Bulă cu grijă, să le ajungă până la următoarea naştere.

– Câţi copii au? Sau, mai bine zis, câţi au până unde ai ajuns cu povestea?

– Păi să vedem!, început omul să enumere pe degete. Băiatul Oslo, apoi fetele Voineasa, Valencia, gemenele Sarmisegetuza şi Cartagina… Deci cinci! După care, la foc automat, Ghaza! Ghaza Tănase! S-a nimerit ca tocmai atunci să încheie socrul Paris nişte contracte cu nişte parveniţi din Orientul Apropiat. Unul dintre ai a pus ochii şi pe Europa, şi se cam învârtea pe strada Europa, unde locuia familia Tănase. Că am uitat să-ţi spun că Bulă locuieşte pe strada Europa, la numărul 73. Că i-o fi mers la ăla cu Europa sau nu, cert este faptul că, după încă 14 luni, Bulă s-a mai trezit cu un băiat. Şi încă puţin bruneţel, aşa că a fost botezat Maroc. În 2012, Bulă şi Europa aveau opt copii, că după Maroc a urmat, imediat, Larnaka. Bulă, între timp, a devenit un om tăcut. Simţea el că tot mai mulţi neisprăviţi cam dau buzna prin Europa lui, dar nu avea ce face, pentru că era la mâna Parisului. Între timp, Paris Popescu şi-a mai deschis o firmă de prelucrat material lemnos, şi a denumit-o Europa! Firma lucra pentru două Europe. Exporta în Europa mumă, ai cărei membri eram din 2007, iar banii Europei-firmă erau tocaţi de Europa-mumă a copiilor lui Bulă. Bulă venea dimineaţa de la pază, de la târgul Europa, iar copiii năvăleau pe el: „Ce ne-ai adus, tată, din Europa?”. Iar el se căuta prin buzunare, răspunzându-le totdeauna la fel: „Ciungă!”. Bulă avea totdeauna buzunarele plină de ciungă adusă din Europa. Tot nu te plictisesc?

– Nu, domnule! M-ai făcut curios! Zi acolo!

– Bine. Fii atent! Bulă mai bea câte o bere la barul din colţ, numit… Ai ghicit! Europa! Stătea singur într-un colţ al barului Europa, şi se gândea la Europa. Mai spun?

– Zi înainte, că am început să mă pierd printre atâtea ….destea!

– Aproape că nu se mai atingea de Europa lui, de frică să nu mai facă plozi. Totuşi, Europa ştia una şi bună. Între 12 şi 16 luni, îl anunţa pe Bulă o veste care suna mereu la fel: „Ghici ce facem noi acum!?!”. Bulă ofta şi lua telefonul. „Alo, Paris? Aici Bulă!”. După ce termina de vorbit, lua atlasul geografic. Apoi Bulă a început să bea tot mai mult şi a început să şi lipsească de acasă. Nu lipsea mai mult de două, trei zile, dar cui îi mai păsa? Pe vremuri, când ţara se pregătea să fie primită în Europa, cu surle şi trâmbiţe, un coleg l-a întrebat: „Măi Bulă! Te bucuri că intrăm în Europa, Bulă?”. Bulă l-a privit trist şi i-a răspuns: „Şi voi vreţi în Europa?! Eu sunt în ea de când m-am însurat! Sunt cel mai în Europa! Unde pun mâna, e Europa. Unde mănânc, e Europa. Unde beau bere sau pup, e Europa. Ce ştiţi voi?! Bulă e în Europa de când l-a pus Satana să spună «DA!» Europei. Intraţi numai în ea şi o să vedeţi! Îl mai aveţi şi pe Paris pe cap!”. Te plictisesc?

– Zi!

– La nedumerirea colegului, Bulă s-a simţit dator să explice: „A fost bine pe vremuri, în Europa. Acum sunt prea mulţi la fundul ei. Toate naţiile şi culorile de oameni s-au strâns. Nici nu mai simte, ci doar profită de pe urma lor. Îi bagă în ea şi profită.”.

– Săracul Bulă!, se simţi compasiunea în vocea celuilalt, care de mult nu mai era atent la plute. Mai zi!

– Păi ce să mai zic? Acum Bulă se plimbă absent pe strada Europa şi intră în casă numai seara. Nici nu mai lucrează la Europa. Trăieşte din mila lui Paris, care îi dă doar pentru că e soţul fiicei sale. Copiii sunt mărişori. Cei mici să aibă 8-9 ani.

– Văd că nu mai trage. Adunăm?

– Adunăm. Mergem la o bere?

– Mergem. Dar unde?

– Găsim noi vreun băruleţ.

În timp ce mulina, primul pescar a spus:

– Ce-ar fi să bem o bere la barul Europa? E chiar lângă casa mea, şi-mi las şi maşina!

– E bine. Poate mi-l arăţi şi pe Bulă!

– Poate! Poate o vedem şi pe Europa. După atâtea naşteri, arată destul de bine.

– A mai făcut copii?

– Nu. Vatican, băiatul cel mic, a fost ultimul. Ba nu! Greşesc! Ultimul e Dublin. Al paişpelea! După Dublin, nu a mai făcut. S-a secat.

– Am adunat. Mergem?

– Hai!