Arhiva revistei

Valuri de foc

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

  Gabriela Grigore                                         

 

Marea albastră spre mine vine
şi-mi mângâie glezna cu mâinile fine
Spuma cea albă adusă din larg
atinge ţărmul c-un gest suav
Un val de catifea dezmiardă
trupul nisipului cald
c-un sărut umed şi sărat
De ce oare lumea gândeşte
că numai sărutul dulce ne prieşte?
A-ncercat vreodată plaja să evite
apropierea lor fierbinte?
Soarele obosit coboară în mare
Şi-şi pregăteşte perna pufoasă
pentru culcare
Marea-l primeşte zâmbind
Şi-l leagănă-n braţe
ca p-un prunc mult iubit
Se împletesc într-o îmbrăţişare tandră
N-ai observat că noaptea marea e caldă?
Dar după noapte se face dimineată
Şi-l strigă pe soare să se trezească
Deşi marea plânge, suspină
Îl lasă să plece pe bolta senină
El o sărută cald pe fruntea largă
Promite solemn c-o să se-ntoarcă.
E iarăşi zi, e iarăşi dimineaţă
Marea-i tot mare şi e tot albastră
Valul ei lung faleza spală
Vine şi pleacă, iară şi iară…  

Am primit la redacţie…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

cdcd.jpg

 

,,Poeme de adâncă sensibilitate şi spiritualitate etnică în care vibrează marile şi sfintele învăţături ale Bisericii noastre apostolice-,,scântei din inim㔺i îndemn pentru mulţi poeţi de a se întoarce la matca dătătoare de viaţă a poeziei sănătoase româneşti, cu ritm şi rimă. Audiindu-le eşti cucerit de prospeţimea metaforei poetice, dar mai ales de subtilitatea mânuirii unor idei muzicale sau de nuanţă filozofică, într-o modalitate literară de expresie sinceră şi directă. Acest fapt denotă maturitatea concepţiei artistice a poetului, fecundate, desigur, de Marele Har al Preoţiei.

Aceste poezii ne antrenează subtil într-un exerciţiu de meditaţie, purificîndu-ne simţurile printr-o adevarată chenoză literară, odată cu poetul.

Cucernicul părinte Radu Botiş ne oferă, prin versurile sale, STROPI DE ROUĂ DIVINĂ, care regenerează şi edifică întru mântuire.”

Cu binecuvântări şi afecţiune în Hristos,

+Irineu Pop Bistriţeanul

Episcop-vicar

Albastru

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Maria Tirenescu

 

Am deschis ochii.
Eram sub un copac
cu coaja albastră
şi frunze albastre.
Eram la marginea pădurii
cu copaci albaştri.

Plantele din jurul meu
aveau frunze albastre
şi flori albastre.
Pe o creangă,
cânta măiastra,
pasărea albastră.

De atâta albastru,
mi se părea
că mă voi albăstri.
De teamă,
am închis ochii.
Şi m-am trezit

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

Petre-Andrei Flueraşu

 

Daniel Stuparu, sau imaginea literaturii elitiste

Astăzi publicul mainstream nu mai are răbdare, iar creatorii care vor să se impună trebuie să se adreseze folosind un limbaj şi un fond ideatic familiare acestora. Cu toatea acestea, există segmente de nişă, care sunt abordate din ce în ce mai des de autori. O nişă abordează şi Daniel Stuparu prin cartea sa, „Alchimice”. Autorul nu încearcă în niciun moment să îşi simplifice discursul. Elitismul său este evident, fiecare vers poate fi considerat o enigmă. Descoperi din ce în ce mai multe detalii, pătrunzi în universul poetic neştiind la ce să te aştepţi. Nu există certitudini, legăturile îl surprind chiar şi pe cititorul experimentat, transformând cartea într-un ritual de iniţiere complex.

Poezia este încărcată cu simboluri. Referinţele atrag atenţia, apropiind universuri aparent antagonice. Daniel Stuparu abordează problematici diverse, pendulând între extreme. Poezia lui nu oferă apropiere, ci un discurs rece. Nu te vor impresiona versurile, însă vei trage învăţături din ele. Lumea descrisă acolo este familiară fiecăruia dintre noi, însă într-un mod straniu. Cititorii nu se pot regăsi în carte, realitatea de este dureroasă. Cuvintele profetice ale autorului conturează peisajul în nuanţe apocaliptice, respingând orice urmă de speranţă. Pereţii se ridică înalţi, intangibili, sufocând orice urmă de plăcere: „Spre cap sau început de an / Sfidând teluric gând entropic / – în vis umid, de şarpe tropic – / Ai scris pe coada-mi: en to pan. / Căci, fie-ţi numele Apophis / – şăgalnic, umbra îmi zicea – / Nu poţi, mon cher, oricât ai vrea, / Să fii într-una out of office. / Pierdut îţi pare timpul scurs, / dar evul ista spiralat / – încolăcit serpent vărgat – / Revine-n sine, ca un fus: / Abia-i sosit, când îl crezi dus! / (triunghi închis în cerc pătrat…)”

Revolta este evidentă pe parcursul volumului. Autorul condamnă realitatea, pe care o percepe ca decadentă. El încearcă să propună modele noi, întemeiate pe o morală de fier şi pe valorificarea imaginilor pozitive. Cititorii sunt martorii unui proces de înnoire. Daniel Stuparu dărâmă vechile mituri şi construieşte bazânduse pe rămăşiţele acestora. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, eul liric domină peisajul şi impune modele aparent viabile. Variantele respectă naturalul, însă autorul adaugă o dimensiune nouă, încărcată cu posibilităţi. Cititorul este invitat să se dezvolte, o întreagă lume se deschide înaintea sa. Nu ai cum să conteşti forţa emanată de sonetele lui Daniel Stuparu, iar peisajele grandioase imaginate de el te impresionează. Pasiunea există, versurile seamănă cu un strigăt disperat.

Daniel Stuparu abordează sonetul cu dezinvoltură, respectând canoanele acestui stil de poezie şi oferind adevărate lecţii de tehnică literară. Ritmul reuşeşte să fluidizeze poeziile, le oferă cadenţa necesară. Cu toate acestea, limbajul greoi este în mod sigur o piedică pentru cititor. Îţi este foarte greu să treci peste numeroasele elemente lingvistice savante, iar inserţiile străine complică şi mai mult situaţia. „Alchimice” este o carte care, pentru a fi înţeleasă, trebuie de multe ori citită cu dicţionarul în mână, iar asta înseamnă automat un public restrâns. Prin aglomerarea de simboluri, Daniel Stuparu încearcă să spună foarte mult în foarte puţine cuvinte. Cartea se individualizează ca o lucrare filosofică, deşi aglomerarea de idei diminuează în anumite momente impactul discursului poetic: „Cu dublu He, unit în Vav / Şi ochi, şi nas deodată ai; / Pe frunte, Yod, mirabil nai / Tronează lucitor, above. / Din el purcese, sephiroth / – urzeală mistic-străvezie – / Se ţes şăgalnic; căci, vezi, „i” e / Sihastru-n jocul de Tarot! / Şi de te-ntreabă într-o doar- / ă priceput-ai? Who am I? / Vei ştii că „virtus junxit” – doar / „Mors” cercetând, cu magic eye – / „non separabit”: C’est savoir. / Răspunde-i, deci, în Scottish: Aye!”.

Un mare deserviciu îi fac volumului cuvintele criticilor, care îl agresează pe cititor cu dispute care nu îl privesc. Conflictele din literatura română nu îi interesează pe cititori şi nu pot decât să îi îndepărteze de senzaţiile transmise de carte. Daniel Stuparu nu trebuie să insiste pe delimitarea de contemporanii săi, pentru că oamenii nu citesc fosile. Sonetele sale propun un alt model, care trebuie să apară viabil. Cititorii vor alege textul care poate să le influenţeze viaţa. Între fondul poetic şi realitate trebuie găsite puncte de legătură. Dacă vom reuşi să construim universul poetic ca pe o prelungire a lumii din jurul nostru, cititorul îl va accepta şi va încerca să se regăsească în el.

Sonetele impresionează prin ideile complexe pe care le construiesc. Cititorul este invitat să mediteze asupra sensurilor existenţiale, iar cuvintele apar aidoma unor indicii, care îl poartă din ce în ce mai departe. Construit gradat, volumul are aspectul unui jurnal iniţiatic. Daniel Stuparu descrie experienţe, conturând o metafizică subtilă, care nu încearcă să forţeze, ci alege să se impună prin repaos. Asemuindu-se pe alocuri cu Mircea Eliade, poetul amestecă filosofia orientală cu reminiscenţele culturii latine, insistând pe idei ca wu wei sau deus ex machina. El îi invită pe cititori să se regăsească în personajele sale, iar Narcis capătă dintr-o dată alte proporţii şi atribute: „Precum Narcis, cristalinul l-ai clătit în apa verde, / Ci pe loc privirea-ntoarsă te-a-mpietrit, ca de Gorgonă; / S-o preschimbi, cum şti-vei, oare, mă întreb, în Antigonă / Când ecou răsună-n grotă? E străvechiul stirb und werde. / Să renunţi de învăţat-ai, iluzorie, la persona / Te afundă fără teamă-n antic, abisal regressus; / Năpârleşte sub cămaşă, otrăvit amar de Nessus, / Din, grozav, de peşte pântec revenind umil ca Iona. / Îmbăiat precum un rege, din argint mai viu tu ieşi / Leonin, în resurrectiom taurul să îl supui / Ca un teoreador oniric, renăscut între Aleşi, / Când la braţ, gallant, regina – submisiv, cu gesturi şui – / Pe sub dalbe flori limpide, ce se scutur din cireşi / Te urmează pe tărâmul straniu, unde viciu nu-i.

Daniel Stuparu oferă un adevărat regal baroc, insistând pe detalii şi construind cu minuţiozitate peisaje grandioase. Sonetele lui sunt adevărate maxime, în care informaţia este elemententul principial. Cititorul este invitat să traverseze universuri paralele şi să pătrundă adânc în sensurile complexe redate de autor. Te poţi pierde printre idei, însă vei descoperi mai mult ca sigur legături pe care le considerai imposibile. Chiar dacă volumul lui Daniel Stuparu se adresează cu obstinaţie elitelor, cititorul poate descoperi motive să se apropie de carte. O călătorie într-un univers alchimic rafinat, o rememorare a vechilor culturi. Tradiţia este folosită pentru a înţelege actualitatea, iar cititorul poate descoperi o filosofie de viaţă inedită. Să pătrundem în universul lui Daniel Stuparu, să descoperim împreună cu el ce înseamnă să topeşti şi să amesteci cuvinte…

Bibliografie

Daniel Stuparu – Alchimice – Muzeul Literaturii Române – 2007

Cuvintele sfori ale unghiului drept

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Daniel Bratu

în clavicula dimineţii caut mereu
podul seminţele de opt ori dau „search”
cheile magilor sunt peşti morţi e greu

toamna pare un animal peren
balele ei albe se lasă pe rochii şi nunţi
spală cele 13 urme de argint ale plecărilor cu Apollo
rămâne griul din zori ca hrană de morţi dată viilor
când fiecare gât de lebădă e spânzurat într-un singur unghi drept

sunt şaua ochilor ei caii aleargă pe un cerc de truism
patinoar şi manej peste o mie unu de tei
cu florile deschise într-o vană
nu va şti niciodată cât a fost de iubită
înainte de îngheţ acoperită de val

alunec în gropile albe ale hienelor încet
între coastele de xilofon sunt struguri de carne ei copţii
de vifor e cântecul: sol fa mi sol fa mi re

poate că-n cer se vor sorbi apele oglinzilor de sete
de mine de ea de peste câţiva ani
arheologii vor găsi prin cenuşa sforilor o frunză de pică
şi câteva oase cu nervuri în batistă:
sol fa mi sol fa mi re

Bibelou de sticlă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 4,33 din 5)
Loading...

Daniel Lăcătuş

 

 

Bibeloul de sticlă
primit în dar de la iubită
de ziua mea în iunie întâi,
s-a spart de durere
la auzul unui plâns
chinuit de copil.
S-au împrăştiat ciobori o mie
pe asfaltul ud de lacrimi
şi pătat de suferiţă.
Un înger cu mâinile pătate
de sângele curs din bibelou
s-a arătat în visul meu
de mână cu un copilaş
rănit de cioburi.

Adiere epigonică

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 4,67 din 5)
Loading...

Ileana-Lucia Floran
(versuri din „Poemele luminii” de Lucian Blaga)

 

În noaptea asta-n care cad
atâtea stele,
în piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă
şi flăcări de-adorare
îmi ard în ochi;
sunt rob în temniţă
şi împietresc – în mine.

Nuanţe

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 3,33 din 5)
Loading...

Mariana Tănase

Pornim de la Grigore, nume scris în buletin.
Daca îl pronunţăm Grig, emfatic, boem şi sofisticato-englezo-american, suntem în ton cu moda;
Gregoire – filfizon de prin novele cu iz de demoiselle şi rădăcini în Francia.
Nea Grigău cărător cu cârca, băutor în Hanu Morii când nu macină la Moară.
Gore, băiat de prăvălie, saltimbanc, om bun la toate.
Grigorescu – că nu este fişte-cine o garantează cu sonorul numelui, trăgător a rudenie.
Grigorevici – ţareviciul frigului din Siberii, brrr!
Grigan – are iz de preşedenţiale americane, vezi că candidează acum ! (sună bine la cacofonie, asa trebe) !
Grigorman – o fi neamt, o fi jidan ?
Grigorovski – prose panje !
Grigoramon -iacătă-l prin piramide, printre nisipuri, vălurind cocoţat pe corabia deşertului !
Grigorqatepetl – stramoş al mayaşilor că tot au intrat cu piramidele lor în cele 7 minuni ale lumii actuale!
Grigor-san – cu temenea adâncă-n soarele nipon;
Gligor – pălmaşul nostru, odihnind în buza porţii într-un asfintit de toamnă;
Grigor – baci – seretlem, nem tudom, harom, miu, ahaha ! muuulte cuvinte, multe !
Grigoraki, hai sa schimbam Kalimera, poulaki mou ! Adică puişor pentru necunoscători de grecisme ci doar de altele…
Grigorik bey – hagiu cu temenelekuri islamice;
Grogoran – ajunsei bastan buey, bariu, ai ?
poştaş Griguţă duce inştiinţările la toţi;
Eh, să vorbim acum despre Grigore, Signor Grigore, ole!


Şi, uite-aşa, orice cuvânt, sau nume se întoarce pe toate feţele, se răstălmaceşte, se interpretează.
Nu credeti ?

Gândurile ne vorbesc!

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

 Cristi Stănculeasa

 

 

neliniştea,
desprinsă de la periferia
spaţiilor fără prejudecăţi,
a surprins pânda unor feline.
apa se sprijinea de pământ
atunci când oamenii îşi spălau feţele
de ridicolul care spinteca epiderma.
sufletele,
aveau să se nască
atunci când tăcerile
răspundeau mirărilor simetrice.
nu puteam să duc
ochii în palme
atunci când sămânţa fecundă
era hrană a vântului.
în senzaţiile aşteptărilor
nu era nicio repudiere.
chiar dacă mâinile rămâneau întinse,
în sfertul al treilea
al timpului decolorat,
aveam nedumerirea refluxului biologic,
al dimineţilor amare.
mersul, prin respiraţie,
era o oportunitate
de a modela
propriul tău nume.

Al cincelea mit

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 2,50 din 5)
Loading...

 prof.dr. Const. Miu

 

Gândul şi simţirea noastră se îndreaptă câtre Astrul ce ne tutelează sufletele, luminându-le şi ocrotindu-le cu Lumina geniului său. Prin poezia lui Eminescu – izvor de adăpat aripa – sufletele noastre îşi păstrează nealterată tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte!.
Ziua de 15 ianuarie ar trebui declarată
Sărbătoarea cugetului şi a simţirii româneşti, căci nimeni altul, prin opera sa, n-a ilustrat mai fidel spiritualitatea românească decât Eminescu. Poezia Poetului nostru nepereche reprezintă şi rezumă tectonica sufletului românesc. Ea este apa vie, dătătoare de puteri miraculoase, vindecătoare de nevroze.
Eminescu n-a murit! El este sufletul nostru şi va dăinui cât neamul românesc! În
Compendiul său de Istoria literaturii române…, G. Călinescu vorbea de cele patru mituri fundamentale, definitorii pentru spiritualitatea românească: etnogeneza (Traian şi Dochia), jertfa zidirii, pentru trăinicia atemporală a operei de artă (Monastirea Argeşului), relaţia osmotică a omului cu natura (Mioriţa) şi mitul erotic (Zburătorul). Însă, spiritualitatea românească are de mai bine de un veac un al cincilea mit, căruia îi spuneam simplu – Eminescu. El este mitul devenirii noastre întru fiinţă, căci sufletul nostru, prin sufletul poeziei sale tinde către veşnicie.
Începând de astăzi, în loc de nemurire aş spune Eminescu, în loc de iubire – Eminescu, în locul urii – tot Eminescu. Pentru că el a fost, în egală măsură, hulit şi preţuit. Chiar şi în zilele noastre sunt spirite gregare care încearcă din răsputeri să-l nege. Dar steaua lui „Încet, pe cer se suie”, strălucind mai tare, şi aceasta cu cât pseudovalorile se înverşunează în a-i minimaliza opera. Valoarea autentică – cum este cea a Poetului nostru nepereche – nu poate fi sugrumată, glasul ei nu poate fi redus la tăcere, pentru că aceasta este invulnerabilă în faţa morţii.
La zi aniversară, se cuvine să rostim o
rugă pentru mitul Eminescu:

RUGĂ


Cu fiecare an ce trece,
Devii un mit printre luceferi.
Cu umbra ta, tu mă petrece
La cei ce sunt „voioşi şi teferi”!

Ca tine nimeni n-o să fie,
Căci eşti „nemuritor şi rece”,
Chiar de-ar sorbi şi apă vie
Şi-ar da „scrisori” nu cinci, chiar zece!

Primeşte-mi ruga pământească
Şi-o lacrimă pe-al tău altar,
Din care mitul tău să crească –
E tot ce îţi aduc în dar.