Arhivă pentru ‘numărul 10’

Daniel Lăcătuş 

E bizară pădurea care-mi
înconjoară plutirea.
Se apleacă şi se înalţă,
se rupe şi se frânge,
se sfarmă.

vântul, din când în când,
mai ridică inimi vegetale moarte,
le topeşte în pământul negru:
şi el, ca un simbol al renaşterii,
le înalţă şi cad în lac.
Putrezite în puterea apei,
nasc licheni, şi muşchi, şi pânze,
bolnave caută vindecare în cer.
Plutesc în derivă,
suflate parcă de respiraţia
lui Dumnezeu…

Mariana Tănase

Frumoasă, zveltă,
cu alură de domnişoară
impresionează zarea
jucată a nu ştiu câta oară
de nori.
Lăsase ţărmul de cu zori,
a traversat întinderi mari de ape.
Acuma, pe aproape
fulgerele dau fiori.
Furtuna se aruncă în adâncuri,
atingi cu palma cerul.
Trece noaptea-nvârtejită
cu misterul
clipelor de teamă.
Ai seamă
la pânze şi parâme pe care
vântul le răzvrăteşte.
Corabia trozneşte,
troţa a uitat să vadă orizontul
sărută marea.
Năvădită speranţa pe linia de plutire
trece un ultim prag
cu vela zdrenţuită.
Fâlfâie drapelul la catarg.
Reia drumul eroina,
brigantina.

 Daniel-Dumitru Darie

Pun iar pariu şi viaţa mea în joc,
Că, vreau-nu vreau, opri-voi timpu-n loc
Şi am să fiu acelaşi orişicând,
Ca să îmi fii mereu, mereu în gând…

Călătoresc spre pasul ce va fi,
Spre adevărul fiecărei zi,
Pun pasul meu alături de-al tău pas
Şi încă ştiu cât timp a mai rămas…

În dialog cu sufletul rămân,
Să mă mai cred al gândului stăpân,
Dar îmi şopteşte soarele-n apus
Că nu am spus tot ce aveam de spus…

Dar oare n-am rostit ce-n nopţi gândesc
Temându-mă să-ţi spun că te iubesc?
Credeam că ştii că nu mai cred că-s eu,
Mă tot trezesc cu tine-n gândul meu…

Am fost cândva torent prea trecător,
Azi am rămas să caut un izvor.
În curgerea în care trec firesc,
Izvor îmi eşti – Izvorul meu lumesc.

De-mi eşti alături, n-am să pot să fiu
O frunză-n vânt, pierdută în pustiu,
Şi nu mi-aş mai dori să plec deloc,
Tu îmi eşti apă, cum îmi eşti şi foc.

Dar am curaj în ochi să te privesc,
Fără de teamă să te regăsesc,
Şi să-mi pun clipa strajă la hotar
Şi să te vreau a şoaptei mele dar…

Privit-am într-o seară-ntâmplător,
La ceasul când credeam că iarăşi mor,
Şi am văzut un cer înseninat
Şi mi-am adus aminte ce-am uitat.

Şi trebuie să uit că am căzut,
Că mi-a fost greu, că multe m-au durut,
Voi trece mai uşor peste ce-a fost
Şi vom putea s-avem, în doi, un rost.

Aşa va fi, chiar daca-i nefiresc,
Vei fi a mea, cînd zorii se ivesc,
Voi fi al tău. O noaptea de-nceput
Şi ai să ştii de-atunci ce mult te-am vrut.

03.07.07

 Anişoara Iordache

 **lui Constantin Lucaci**

din nou
se joacă cu suprafeţele din geometria depărtatelor calote glaciale;

din nou transformă în laminoare duritatea inexplicabilă a indiferenţei;

insuflă oţelului căldură;
iluzia mişcării alunecă pe povârnişul întunericului roşu.

se scaldă în undele sonore de lumină,
şi-şi proiectează
năstruşniciile
pe aripile
fântânilor cinetice.

Ioan Crişan

Se ştie că viaţa este cel mai preţios dar făcut de Creator omenirii. Sunt convins că viaţa vine de la Dumnezeu şi îi rog pe cei care vor să-mi schimbe acest crez să mă lase în pace. Sunt un om slab, şi destul mă lupt cu mine. Mă lupt să nu mai întreb „de ce”, mă lupt să nu scuip minciuna totdeauna pregătită în mine, mă lupt să nu-ţi ascult ţie minciuna spusă cu meşteşug. Mă lupt să nu mai dispreţuiesc cerşetorul sau pe cel care mă roagă. Mă lupt să nu urăsc pe fratele meu şi, uneori, mă lupt să nu mai iubesc banul. Atunci când nu îl am. Este foarte greu să lupt şi mereu amân. De fapt, am timp, îmi spun, şi intru la cazinou.

Să mă iubesc pe mine este la fel de greu. Asta înseamnă să-mi înving dorinţele, poftele, dependenţa de alcool, de droguri, de cafea şi tutun, să mă lupt cu eul meu. Cum pot să-i iubesc pe alţii, dacă nu mă iubesc pe mine? Nu trebuie să mai râd de nebunul care încearcă să se smulgă din cămaşa de forţă, fiindcă s-ar putea să râd de mine. Numai el ştie ce vede! Nu trebuie să privesc cu silă pe cel care doarme sub pod între cartoane. S-ar putea ca mâine să fiu mulţumit dacă mă primeşte lângă el. Nu trebuie să fac sau să gândesc multe lucruri, dar nu pot să nu fac şi să nu gândesc pentru că sunt….eu. Toţi avem eul nostru, unii suntem slabi, alţii puternici. Cel puternic ar putea fi chiar cerşetorul de la care întorc capul sau nebunul care râde plângând. Vreau să-mi înving eul, care este bun numai să mă domine şi să mă tragă în jos. Îmi este frică de jos, de aceea lupt, dar mă lupt numai atunci când îmi aduc aminte sau când sunt nevoit. În rest, mă comport aşa cum trebuie să se comporte oamenii normali: să dispreţuiesc, să urăsc, să scuip, să promit, să rânjesc şi să mă înalţ pe mine în ochii mei şi ai celorlalţi. Cine este ca mine? Dacă am auzit că cineva a găsit pe stradă o mare sumă de bani şi a înapoiat-o, strig în gura mare cuvinte de laudă la adresa cinstitului, dar, în mintea mea, îl numesc cel mai mare prost şi imbecil. „Şi eu făceam la fel! Aşa trebuie să facem toţi!”- le spun tuturor, dar, în gând, cu ciudă, mă blestem că nu i-am găsit eu. Câtă nevoie aveam de acei bani, să pot pleca în vacanţă la Nisa, conducând o superbă maşină nou-nouţă, neapărat roşie, şi însoţit de o blondă … isteaţă foc!

Omul care a reuşit în viaţă trebuie să fie fericit! Viaţa este darul divin, şi acest om a reuşit. Dar ce a reuşit? Desigur că a făcut avere. Numai că viaţa aşa de repede trece, şi averea rămâne urmaşului sau străinului sau vântului. Până la urmă, toate rămân ale vântului care spulberă …

Mă întreb, uneori: de ce lupul are numai o singură vizuină? Ursul de ce stă într-un singur bârlog? Păsărica se mulţumeşte doar cu un cuib? Nu au şi animalele eul lor? Păi, nu au pentru că ne sunt inferioare, zicem noi. Şi, totuşi, se spune că viaţa e ca o junglă. Noi, superiorii, ne comparăm darul divin, viaţa, cu habitatul animalelor care se zbat doar pentru hrană şi perpetuarea speciei. Ce animale proaste: nici măcar o ladă frigorifică nu-şi pot face!

De ce vrea omul mai mult decât are nevoie? Câinelui, chiar dacă îi fac cuşcă cu mai multe încăperi, tot într-una stă. Pot să-i angajez servitor, asta în cazul în care am mulţi bani sau sunt destul de ţăcănit, dar aş face-o degeaba. Câinele îşi va privi servitorul tot ca pe un stăpân. Omul pe care îl voi plăti să-mi slujească animalul nu va pierde ocazia să-l lovească cu piciorul în coaste atunci când nu-l vede nimeni. Îl va lovi cu ciudă, doar pentru că omul superior se poate înjosi până acolo încât să trăiască pe spinarea unui câine. Râd amar, pentru că acum îmi dau seama că toţi slujim câte un câine în faţa căruia ne gudurăm, dar am dori să îi dăm cu piciorul în coaste. Iar eu sau tu ne înjosim câinele, numindu-l prieten. Un prieten care are dreptul doar să ne apere curtea sau să ne fie animal de companie, iar atunci când ne-am săturat sau plictisit de el, îi dăm drumul în stradă.

Omul ar trebui să rămână uimit de câte drepturi are. Unul dintre ele este să stăpânească. Mi se poate râde în nas dacă spun că stăpânesc o limbă străină. Mulţi cunosc mai multe limbi străine decât mine. Dar dacă, prin forţă, stăpânesc un neam străin, atunci voi fi privit cu teamă şi ură de cei supuşi, în timp ce ai mei mă vor aclama şi îmi vor ridica statuie. De aici mi se naşte un nou drept – dreptul celui puternic. Peste mulţi, mulţi ani, istoria mă va aminti ca pe un mare învingător. Râuri de cerneală îmi vor povesti faptele de arme şi victoriile. Se vor depune flori lângă statuile mele şi soboare de preoţi vor înflăcăra mulţimea. Mai pot fi stăpân peste o casă, un ogor, o vie sau o livadă. Este dreptul meu să-l scot afară cu portăreii pe cel dinaintea mea, fiindcă deţin un act de proprietate, obţinut într-o instanţă. Cum? Este dreptul meu să nu spun. Am drepturi dar şi secrete. Şi am dreptul să-mi acopăr secretele. Dreptul meu la intimitate nu poate fi atins de nimeni. Îmi pot lua o fetiţă sau două, de câte ori vreau, şi să mă destrăbălez în intimitatea mea. Nici nu mă costă cine ştie ce. Mâncare şi băutură iau din bonurile de masă ale angajaţilor care au avut concediu medical. Să văd cine are curaj să spună ceva! Îl dau afară ca pe un câine. Aşteaptă zece la poartă. Pot să-ţi dau bani cu camătă la dobânda care îmi convine, dar, înainte, îmi asigur suma cu casa ta, în faţa notarului. Sunt banii mei şi am dreptul să îi folosesc aşa cum vreau. Ce spui, domnule consilier?

Printre mulţimea de drepturi, îl am şi pe acela de a munci şi de a fi plătit. Dacă nu sunt plătit după munca depusă, am dreptul să mă plâng. Dar, dacă mă plâng, nu voi mai avea ce munci, şi atunci tac! Mai am dreptul la odihnă, chiar dacă nu-mi permit. Nicăieri nu scrie că am dreptul să fiu fericit! Fericirea trebuie să mi-o fac singur. După legea lui Dumnezeu, nu am dreptul să iau viaţa semenului meu, dar, uneori nu mă pot opri. Şi tot după aceeaşi lege divină, nici viaţa mea nu am voie să mi-o iau, dar, dacă sunt acrit de ea, îmi iau singur acest drept. Cine mă poate opri? Mai am tot dreptul să mă îmbăt de câte ori vreau şi am cu ce. Este viaţa mea şi îmi iau dreptul să fac ce vreau cu ea. Nu am dreptul să fur şi să înşel pe aproapele meu, dar o fac pentru că sunt om raţional. Dacă tot am făcut-o, am dreptul să mă apăr şi să fiu apărat. Mijloacele nu contează, totul este să fiu găsit nevinovat. După ce mi se dovedeşte nevinovăţia, am dreptul să râd în faţă celor care m-au acuzat. Mai am dreptul să chem la judecată dreaptă pe asupritorul meu, chiar dacă ştiu că o fac degeaba. Am dreptul să fiu conducător, chiar dacă mulţimea nu mă vrea. Am atâtea posibilităţi! Am dreptul umanitar să o duc la azil pe vecina mea bătrână, deoarece acolo va fi mai bine îngrijită, şi cum locuinţa îi rămâne liberă, am tot dreptul să o ocup. Şi am dreptul la un mormânt, chiar dacă pământului îi este silă de mine…

Cu toate aceste drepturi, şi încă multe-multe altele, îmi duc viaţa de unul singur, ca un primar. Aşa ca şi tine…

Violeta Lucia Câmpulungeanu – Nopţi albe de mătase

Doar taina pe care o păzesc
unul de celălalt face dintr-un
bărbat şi o femeie o pereche.