Într-un compartiment de tren, nu contează ziua şi nici anul, un cioban, care şedea pe locul de lângă geamul vagonului, mânca liniştit pe măsuţa din compartiment. Mânca din brişcă, că doară nu era să „mânce zamă în tren”. O dărabă de slană de-aia subţire de pe burta porcului, de numa’ vo’ trii deşte, o ţâră de brânză, cât pumnu’, şi mai avea pus de Mina, muierea lui, vo’ 12 ouă şi două cepe. Mânca liniştit privind pe geam cum fuje toate şi el, din tren, numa stă, şi mâncă. Şi-a amintit că mai avea pus în straiţă şi nişte cozonac de la paşti, aşa că l-a scos şi se uita la el. S-a gândit cale de o staţie, şi l-a băgat înapoi în straiţă că nu mai avea loc pe măsuţă. Nici nu a oftat după cozonac că avea timp pănă să ajungă la Braşov, unde merea. Şi a mai curăţat trii ouă. Sarea, de-aia mare de care pui la porc să-şi tragă cât îi trăbă, înainte să duci la fum, şi-a uitat-o în laibăru’ ălălalt, în bozonaru’ ăla mic, da’ merea şi fără. Şi ouăle mereau fără sare, că era sărată brânza. Era singur în tot compartimentul. Cât vedea cu ochii pe unde fujea trenul, numa’ recoltă de bucate.
- Aşa trăbă!, a spus tare. Faine bucate dacă dă Dumnezău.
În staţia Avrig s-au suit oameni, nu mulţi, că era vară şi oamenii lucrau. Cei de la oraş nu-şi vedeau capu’ de atâta industrie iar cei de la sat, atâţi câţi mai erau, nu-şi vedeau capu’ de atâta colectiv. Avea în straiţă şi o glaje de rachiu, care tot trăbuia beută odată, aşa că i-a făcut loc să şadă lângă el.
„Bun rachiu’ ăsta de prună”, îşi spuse în gând, şi mai curăţă două ouă.
- Liber vreun loc, bade?, întrebă un proaspăt intrat în compartiment.
Omul, dacă a văzut că ciobanul nu îi răspunde, şi-a pus servieta sus în plasa de bagaje, apoi s-a aşezat pe un loc de lângă uşă. Trenul îşi vedea de drum, ciobanul de mestecat iar noul intrat a scos un ziar din buzunarul hainei şi a început să-l citească.
- Liber, că doar’ se vede că nu-i nime!, a spus ciobanul după o dărabă bună de vreme.
Nou venitul a întors capul spre ciobanul care mesteca liniştit şi a spus:
- Mulţumesc, bade! Am văzut că nu-mi răspunzi când am intrat în compartiment şi mi-am permis să iau loc.
A mai tăiat din slană şi, înainte să îmbuce, i-a răspuns:
- Atunci mâncam, tovarăşe!, apoi a băgat încet în gură dăraba de slană şi o ţâră de pită.
- Dar acum nu mănânci?, a spus omul zâmbind.
Costumul de-a gata, puţin şifonat, cravata cu elastic şi servieta burduşită arătau că omul era ceva pe LA ORACA , funcţionar de teren sau poate vreun profesor navetist, care a luat tezele elevilor să le corecteze acasă.
- Ba mânc’, da atunci îmi era mai foame ca acum, de aia nu am răspuns mai iute. Sau te-ai supărat?
- Nu! De ce să mă supăr, bade?
- Da io ştiu? Îs unii care nici nu ştii din ce le vine. Unu de la noi, o loat băta şi l-o trăznit pe frai-so oblu’ peste un chicior. Ălălalt o loat şi iel bâta şi i-o dat una peşte coaste. Aşa, din nimic.
- Şi?, întrebă călătorul curios.
- Şi ce?, întrebă la rândul lui ciobanul.
- Păi, cum a mai fost cu ăia cu bâtele?
Ciobanul a mai curăţat un ou şi după aia a întrebat:
- Da’ de ce vrei s㠺ti dumneata?
Călătorul a mototolit din reflex un pic din ziar. Nu se aştepta la aşa ceva. În timp ce întindea pagina de ziar pe un picior l-a auzit pe cioban:
- Apă’ s-o împăcat că doar sunt fraţi? Îs de-o mumă. S-o mai bătut iei şi alte dăţi şi tot s-o împăcat.
- Aşa şi trebuie, bade! Mai ales că sunt fraţi, zise şi omul, încă nervos.
- Păi, vez’? Dumneata bine zâci, da’ Păta, ăla mai mic, ăla lovit în chicior, o zâs că acum dacă îl mai păleşte Nitu, iel îi dă la ureche cu bâta.
- Poate să îl omoare, bade!
- Pă’ după asta umblă Nitu mai demult! De când no putut împărţ’ cânii, când o împărţât şi oile. Nu bei o ţâră de ghinars?
Călătorul s-a gândit numai o clipă:
- Beau bade dacă îmi dai. Beau bucuros!
- Da di ce să nu-ţ dau! Da ai cupă?
- Ce să am? Cupă?
- Ie! Cupă sau pahar că doar n-om bea unu după ălălalt!
Călătorul a simţit brusc nevoia să se ridice şi să iasă din compartiment. L-a simţit şi ciobanul şi a adăugat:
- Dacă n-ai, las că am io! Dară, nu eram să plec la drum cu un sângur păhăruţ!
A luat straiţa de pe bancheta din faţa lui şi a început să caute prin ea. Într-un târziu a găsit ce căuta: două păhărele cât nuca. A scos coceanul de cucuruz care ţinea loc de dop şi a dus sticla la gură. Un gât lung, apoi a şters gura sticlei cu dosul mâinii şi a umplut păhăruţele de jumătate.
Celălalt călător îl privea fără să spună nimic. Aştepta să vadă ce se mai întâmplă.
- Ia, tovarăşe dragă, să nu zâci că nu-ţ dau! Doar de-aia l-am făcut să fie beut, zise ciobanul şi îi întinse unul din păhăruţe.
Au ciocnit:
- Apă’, doamne ajută!, spuse ciobanul.
- La mulţi ani!, spuse celălalt.
- Că nu îi zua mea, da las’ că-i bine! Nu mânci o ţâră?
- Mulţumesc, am mâncat.
- Da’ ce-oi fi mâncat aşe de bun de nu-ţ trăbă’ pită cu slană şi o ţâră de brânză cu cepe? Pancove?
- Am avut de acasă, la pacheţel, ceva pus de soţie! Nu am avut timp să mănânc la birou şi am mâncat pe fugă până să ajungă trenul.
- Ieee! Atunci să-ţ mai pun un păhăruţ! Dă să-ţ’ pun nu-ţ fie ruşine, că sântem oameni dară!
- Un rachiu merge, bade!, şi călătorul întinse păhăruţul să fie umplut. Acum că ne cunoaştem o ţâră, pot să ţî-l umplu fra’?, adică tovarăşe! întrebă ciobanul cu mâna în care avea sticla întinsă până aproape de celălalt călător.
- Umple-l, bade!
- Numa’ să nu te-mbeţi, că îi tare a dracului!
- Lasă, bade, că nu mă îmbăt din două-trei păhărele!
- Aha! Să înţăleg că vrei să mai bei încă unu ? Numa’ să spui că îţ’ dau, tovarăşe!
- Dar eu nu am vrut să cer, bade! M-ai servit, am închinat cu dumneata. M-ai servit din nou, iarăşi am închinat
- De parcă io nu poci să închin şi sângur!, spuse încet. Numa’ că ai zâs… că nu te îmbeţi din două-trii pahare!
- Da, aşa am spus!
- Păi, dacă ai zâs două-trii şi cu mine ai beut numai doo, însamnă că mai vrei! Io aşa bănui, da îţ’ dau, că am!
- Stai aşa, bade!, spuse omul. M-ai servit? M-ai servit. Nu ţi-am cerut nimic. Dumneata mi-ai dat. Mulţumesc şi să fii sănătos!
- Adică, să înţăleg că nu mai vrei? Da ce io îţ’ bag pe gât din glaje? Nu ai vrut nici slană cu ceapă şi nu ţ-am băgat pe gât! Ia zîi tovarăşe ţ-am băgat slană pe gât? Nu ţ-am băgat! Io mai mânc o ţâră!, şi luă brişca în mână.
S-a întors către măsuţă şi a început să mănânce încet. Tăia slănină, tăia brânză, tăia o ţâră de pită şi o dărabă de ceapă, pe care le îndesa toate în gură, apoi mesteca o bucată de vreme privind pe geam afară cum se mişcau toate, şi el, nu. Numai fălcile lui se mişcau că ălalalt se uita în ziar de parcă dormea. Da’ nu dormea că din când în când mai dădea câte o foaie. Două muşte se aşezau mai mult pe brânză decât pe pită.
- Doar nu-s proaste să vrea pită când au atâta brânză!, spuse ciobanul tare.
- Poftim?, întrebă celălalt.
- Pă, ui doo muşti bolunde să tăt pune pe brânză, de parcă vrea să mânce şi iele. Nu are loc brişca să tai că poci să dau în iele şi nu vreau să le dărăbuiesc.
- Să ai grijă bade că au microbi! De ce nu dai după ele?
- Că dejaba dau, că iară vin. Ş-apă’ dacă dau mai tare nu te poci păli şi pe dumneata? Ia zî? Ţ-ar plăce să mă vezi că fug prin tren după muşte?
- Dai cu grijă, bade!
- Dacă dau cu grijă dejaba dau, că nu mă bagă în samă niciuna, d-apă’ doo! Mai bine le dau pace să umble pe slană şi pe brânză… şi io mânc. Ui la iele, tulai doamne, că s-o pus una pe ceapă. No, dacă îi dau una aşa, ca lumea, nu ţâp şi musca şi ceapa din tren? Apăi mai poci mânca io fără ceapă dacă o ţâp afară cu muscă cu tot? Şi mai plătesc şi jamu’. Dă-i pace Aroane la aia şi mâncă!, se îndemnă singur.
Celălalt călător şi-a tras ziarul atât de aproape de faţă că nu mai vedea nimic din scris. Nu ştia ce să facă: să râdă în hohote sau să se scoale şi să-şi ia servieta ca să plece. Erau locuri goale în tren, berechet. Dar ce rachiu bun avea ciobanul! Şi era şi prostănac. Cu puţin tact şi cu un pic de linguşeală, mai putea bea încă câteva păhărele din rachiul bun de prună curată:
- Poate să-şi pună ouăle pe mâncare şi te poţi îmbolnăvi, bade!, deschise călătorul din nou discuţia.
- Sau vrei să mai bei dumneata o ţâră de rachiu de îmi zâci de muscă?
- Ba nu, dar ţi-o spun pentru binele dumnitale!
- Şi crezi că a’ munte n-or fi muşte? Sus pe Cindrel sau pe coamă, nu tună pe bucate când mânci? Ba ie! Da ce să le fac?
- Nu auzi că poate să lase ouă pe mâncarea dumnitale?
- Ş-apă’ ce? Tră să hie proaste să lase oole pe brânză. Iele nu vede că io o mânc?
- Da bade, dar o mănânci cu larve. Cu ouă din care ies larve!
- Ş-apă’ dacă muştele îs aşe de proaste să lepede oole pe ce mânc io, cine îi de ghină? Io? Da ce, io m-am ouat? Iele s-o pus unde nu trăbă, că io mânc şi mâncarea ce-o mânc io mere în foale care freacă şi freacă până să face ăla, şti dumneata. Mi’ şi ruşine să mai zâc de acum, da dacă m-ai pornit trăbă să gat. Şi dacă freacă atâta foalele mele nu să sparg oole? Să sparg! Că io nu poci să îmi conduc foalele pentru cine pune oo unde le scapă! Ui şi ăstea doo muşti: dacă şi-o pus oole pe brânză sau pe slană şi io o mânc nu sânt nici o ţîră de ghină că nu le grijesc oole! Da ce îs io, clocitoare? La oole lor?
- Nu vezi bine problema, bade!
- Ba ie, tovarăşe! Foalele mele şi burta când frământă ce mânc, atunci să sparge oole de la muşte. Nu crezi? Pă’ di ce vin atunci muştele după ce te cufuri şi jelesc. Să adună cu tot neamu’ şi bâzâie şi plâng pe ce nu poate ţâne nime fără să dee afară din iel. Îşi pupă cochiii care au fost puşi în loc nepotrivit din lăcomie pentru o ţâră de umblat pe brânză? Ş-apă’… io să fiu de ghină? Ba dracu, care le-o pus, nu io! Io numa’ am mâncat aşe cum mâncă omu. Dumneata ai vrea să-ţ moară cochiii, ca să plânji după iei pe cufurală? Io nu, că nici n-am cochii. Dă păhăruţu’, să-ţ mai bag.
- Lasă bade, că nu mai îmi trebuie. Mulţumesc frumos că m-ai lecuit de muşte!, zise călătorul şi se ridică să-şi ia servieta de sus. Păhărelul ţi-l las aici lângă dumneata.
- Da un măr nu vrei? Un măr fain, jumate roşu jumate galbin?
Călătorul s-a aşezat din nou. Mărul ca mărul, dar se apropia staţia Ucea unde cobora el şi încă un rachiu tare nu-i pica rău la ulcer.” Până la staţia Ucea încă două zeci de minute”, spuse ăla care chişcă biletele când l-a întrebat ciobanul.
- Vezi, tovarăşe, că ai timp? Ia dă păhărelu, sau vrei să bem amândoi din sticlă? Să bem ca doi ficiori!
- Din păhărel bade, nu că …de muşte, dar…
Ciobanul a umplut păhăruţete până la buză. Era în stare să pună şi răcoanţe la pahare numai să bage mai mult. După ce au beut, a cotrobăllit din nou prin traistă, de undea a scos două mere. Nu golden auriu, nu ionatan, sau bot de iepure. Prin anii 197..şi, când s-a întâmplat asta, acele mere erau rare sau nici nu erau ştiute pe la noi. Cele două mere din mâna ciobanului erau unice. Ar fi lăsat Albă-ca-Zăpada toţi prinţii şi piticii din poveste, pentru un asemenea măr. Călătorul din compartimentul cu ciobanul, a luat un măr ca hipnotizat. Nici pictat nu putea fi mai frumos şi mai apetisant.
- Le-am şters io bine, tovarăşe, dar să fi sigur că nu au fost muşte pe el mai şterje-l de câteva ori!, spuse ciobanul, şi cu brişca a început să cureţe coaja mărului care i-a rămas lui. Apoi a mirosit brişca, a zâmbit şi a pus-o cojile de măr lângă cojile de ouă, pe măsuţa unde a mâncat.
Călătorul celălalt deja aproape că a ajuns la cotorul mărului. Ce aromă, ce savoare! Păcat că a fost un singur măr:
- Dar de ce cureţi coaja, bade? Nu ştii că la fruct toată vitamina stă în coajă? Aia e mai necesară organismului decât miezul.
- Aici te cred, tovarăşe! Numai că am uitat să spun că iera să chierd cursa’ cu care să viu la gară, din cauza unei învârteli de su’ burtă. Am ţâpat laibăru şi straiţa cât colo în cucuruz şi m-am uşurat de tăt rău’ din mine. Proşca numa’ bucăţ’ ca de apă cu sâmburi de ciureşe. Bag sama că de la ciupercile ăle de ieri. Da o fo’ tare bune ciupercile că aş mai mânca chiar dacă o să mă cufur din trii în trii zâle cea ce nu o fo’ niciodată! Io nu crez că ezistă om care să nu poată ţâne în iel batăr trii zâle. Dumneata cât poţ’ să ţâi că te văd om cu şcoală?
- Bine, bade! Mulţumesc pentru rachiu şi pentru mărul acela de aur. Eu trebuie să cobor, că se apropie staţia mea….
- Sigur că o să cobori tovarăşe, că ai încă trii-patru minute numa’, şi io n-am gătat de zâs. În graba aia mare să nu chierd cursa’, ălea două mere, cum am ţâpat şi laibăru şi straiţa, s-au dat dura pănă în ploscoana aia pe care numa’ ce am făcut-o. Da numa’ unu o tunat în ploscoană. Ălălalt s-o oprit numa’ lângă, de nu ştiai: îi în mânjit, ori ba. Le-am şters io pe iarbă o ţâră, şi cu o foaie de brustur altă ţâră da’ decât să chierd cursa’ le-am pus în straiţă şi am vint fuga de am ajuns. Doar nu puteam chierde cursa, Nu! Puteam io să chierd? Ha? Acum io ce să zâc? A cui o fi fost măru din ce m-am uşurat, şi a cui o fi fost măru de pe buză? Io zîc că şi aşa nu contează, că io l-am curăţat de coji, pe care l-am mâncat şi dumneata l-ai şters bine-bine, da’ tot ai rămas şi cu vitaminele….No ui că s-o oprit trenu’. Acum poţi să te scobori…tovarăşe! Da ce ai ? Ţî rău tulai Doamne! De la ce? Că n-o hi de la ghinars că îi din prună curată!..

Îngenuncheat în faţa crucii,
Cu atâta linişte în jur,
Îmi plâng amarul vieţii grele,
Privind mormântul cel modest.
Îmi e atât de dor de tine,
Ţi de puţinele poveşti,
Pe care-n viaţa ta cea scurtă,
Ai mai putut să mi le spui.
Cu palmele ating pământul,
Şi te implor să nu mă laşi,
Atât de istovit de doruri
Şi de nespusele simţiri.
Sunt singur în tot cimitirul,
Trosnesc sicriile îngropate,
Aş vrea pe loc să mă înghită,
Tărâna morţilor din jur.
Îngenuncheat în faţa crucii,
Eu te implor ca să mă iei,
Şi să mă uite toată lumea,
În veci să fim numai noi doi…