Arhiva revistei

Singuratate

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

 Crina Colice
din colecţia „Gânduri rătăcite”

 

 

Aş vrea să fiu eu capăt de pământ,
Acolo unde marea îşi are începutul,
Să-mi sap eu singur recele mormânt,
Şi cor pentru prohod să-mi fie vântul…

Aş vrea să fiu eu capăt de pământ,
Şi să depun un unic legământ,
Ca dacă e să mă mai nasc odată,
Să nu-mi mai fie viaţa blestemată…

Cuplu angelic în vis

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 2,00 din 5)
Loading...

 Petru Hamat

 

„Îţi plouă pe aripile sângerii!”
îmi spuneai cu glasul aproape stins, aproape mut,
aproape înecat în lumina nopţii,
de fiecare dată când încercam
şi cât de mult curaj am avut!
pentru a putea exista în tine,
pentru a putea respira prin plămânii tăi,
să te învăţ cum să iubeşti
cuvintele din care m-am născut
pe buzele tale arzânde
lipite de cerul de jos,
a formei rotunde pe care o cuprinzi în palmele tale
atât de calm, fără resentimente,
la fel cum ai strânge la piept
propriul tău copil
pe care se făcea uneori că l-ai alăptat,
alteori că l-ai crescut
prin dorinţă gândurilor tale,
deşi amândoi ştim la fel de bine
că tu l-ai izgonit
din pântecul tău prea plin, aruncându-l
în vâltoarea luminii,
cu ochii umeziţi de roua dimineţii
când el de-acolo, de foarte departe îţi trimitea
un răspuns, un ultim răspuns,
un „adio!” pentru cel dintâi drum
al apropierii de scoarţa fiinţei tale:
„Nu! Îţi plouă pe aripile sângerii noaptea scurtă a despărţirii!”

Mâine în zori va ploua

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,75 din 5)
Loading...

Petru Hamat

 

Mâine în zori va ploua, pretutindeni,
peste mări voi călca cu piciorul greu,
voi lăsa urme adânci
pe coasta acelei inimi de aur
ce bate în neştire la oglindă.
Va ploua aşa de grozav
cum n-a mai plouat
pe pământul acesta rotund de milenii,
simt spuma valurilor cum loveşte
inconştient pieptul scoicii pe care aseară
Zeul a aruncat-o, jertfindu-se pe ţărmul
îngust al mării
printre alge şi flori marine.
Vântul nu mai bate cu putere,
pretutindeni plouă,
pe mare şi pe ţărm,
pescăruşii vor înota spre mine noaptea,
vor vâsli orbi în întuneric, căutând
o rază de lumină
albastră.
Mâine în zori va ploua, pretutindeni,
un Zeu va plânge pe-o stâncă,
din miezul mării învolburate se va naşte
cu ochii umeziţi, strălucitori, cu tunet şi strigăt de fecioară
un Zeu ce va ucide în fiecare seară
prin ochiul lui de şarpe veninos
fantoma lunii coborâtă-n mare,
orice urmă a dorului de lume se va sparge
asemenea unei statui de cretă.
E rece!
Mâine în zori va ploua, pretutindeni!

Eticheta nu are „pauze”

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Valentina Butnaru

 

Avem tot mai puţine modele care să ne impresioneze prin ţinută, etichetă, printr-un limbaj îngrijit şi politicos. Televizorul ne prezintă, seară de seară, cu totul alte tipare: politicieni certaţi cu bunele maniere, profesori universitari îmbrăcaţi neglijent, preoţi iritaţi şi nervoşi, doamne şi domnişoare – vedete TV, certate cu bunele maniere.

Ca printr-o minune, în toată această apocalipsă, academicianul Constantin Bălăceanu –Stolnici arată, de fiecare dată, sub toate aspetele, ca un nobil, ca un profesor, ca un academician, ca un domn. Secretul este simplu. Academicianul consideră că, „în ce priveşte bunele maniere, nu există compromis”. E posibil oare să se ajunga la un fel de compromise, astfel încât să fim politicoşi şi manieraţi, fără a risca să fim consideraţi „de modă veche”? Întrebarea, mai degrabă retorică, e mai curând pentru noi. Oamenii ca Bălăceanu –Stolnici nu se „învechesc niciodată”.

Codurile funcţionează, indiferent dacă le accepţi sau nu. Sintagma „cei şapte ani de-acasă” nu este deloc întâmplătoare: în primii şapte ani se formează creierul şi anumite deprinderi comportamentale, care se instalează pentru totdeauna. Deprinderile din copilărie nu vor putea fi şterse de noile informaţii venite în timp, care se vor instala în alte „goluri”. De asemenea, anumite lucruri, neînvăţate la timpul lor, nu se vor lipi niciodată de un creier „afon” la etichetă. Copilul care se scobeşte în nas la masă sau în public, se va scobi şi peste 30 de ani, chiar dacă va face studii şi carieră, şi se va scobi în nas şi la bătrâneţe, fără să observe acest lucru.

Ceea ce n-a putut înlătura mama, cu blândeţe şi cu dragoste, nu va putea înlătura niciun cod, nici cu binişorul, nici cu biciul…

Primele lecţii de bune maniere nu se uită şi nu se alterează. Dimpotrivă, odată însuşite, ele servesc de portaltoi, pe care, mai târziu, se vor prinde cu uşurinţă multe lecţii bune… Paradoxul este că omul bine crescut continuă să înveţe, iar de cel prost crescut nu se mai lipeşte nimic. Distanţa dintre aceste două tipare va rămâne oricum constantă. O pornire grosolană într-o persoană sau o gafă, răstoarnă uneori întreaga imagine asupra acestei persoane şi n-o putem trata ca înainte. Comunicarea nu mai merge, deşi nu-i punem la îndoială calităţile, deşi n-o judecăm dur. Dar se declanşează ceva care ne distanţează. Uneori, o frază nepotrivită ne stă -ruie-n urechi peste ani şi n-o putem uita…

Dimpotrivă, un anumit gest sau un anumit comportament pot reabilita pe cineva în ochii noştri sau ne poate dezvălui anumite calităţi pe care le intuim şi pentru care îi putem ierta multe.

O tânără simpatică şi elegantă care ronţăie seminţe în maxi-taxi ne face să înnebunim uneori, ca şi discuţiile în gura mare la telefonul mobil în spaţii publice închise, care ne pot provoca o dorinţă ciudată – să-i zmulgem telefonul, să-i zicem ceva, să ne astupăm urechile, să fugim unde ne duc ochii.

De ce asemenea scene ne urmăresc ore în şir cu gustul lor amar? De ce scobitul în nas al unui om pe care îl respectăm foarte mult ne face să punem puţin la îndoială atitudinea noastră faţă de el? De ce sorbitul zgomotos din lingură sau din ceaşca cu ceai a celei mai bune prietene ne taie pofta de mâncare şi chiar pofta de a mai ieşi cu ea la o cafea?

Cum credeţi, când cineva mănâncă în public cu mâna, îşi dă seama de acest lucru sau nu? Dacă şi-ar da seama, n-ar mânca, dacă mănâncă astfel, înseamnă că obişnuinţa este mai puternică. Oare ce le lipseşte acestor oameni din jurul nostru care, în fond, în afară de aceste ticuri, par foarte agreabili… Anume, par. Dar aparenţele înşală. Din momentul în care descoperim un asemenea tic, atenţia noastră se va îndrepta total asupra lui, vom vedea şi vom auzi doar asta! Vom încerca să facem abstracţie, dar să vedeţi ce greu este! Este mai uşor să accepţi anumite defecte la oameni, decât ticurile sau abaterile grosolane de la conduită.

Aţi observat vreodată, la recepţii sau chiar la mesele de sărbătoare la care aţi fost invitaţi, câte cuţite rămân nefolosite? Cunosc persoane tinere, şcolite şi umblate prin lume şi care cunosc o sumedenie de lucruri hiper-moderne, dar care au rămas fidele unui comportament din mahalaua lor: le irită ideea de a servi masa cu cuţitul şi cu furculiţa. Nimerind într-o societate selectă, aceste persoane preferă să nu mănânce nimic( „nu mi-e foame”), sau – să mănânce ca acasă – cu mâna, cu furculiţa. Cred că aceşti tineri simpatici au absentat o lecţie-două din cei şapte ani de-acasă, şi, din păcate, materia restantă nu se mai poate însuşi, pentru că omul nu se vede în oglindă, nu se vede dintr-o parte. La o anumită vârstă, nu-i mai poţi face observaţie sau să-i dai sfaturi – îl ofensezi. Şi atunci, laşi lucrurile cum sunt.

Pe timpuri, bunele maniere se învăţau acasă şi erau continuate în şcoli. Şcolile de misionare, bunăoară, aveau în vedere să educe tinerele corect sub toate aspectele. Au devenit legendare poveştile despre Şcoala Eparhială de fete din Chişinău din perioada interbelică şi, mai ales, a devenit o legend[ fosta directoare, Elena Alistar, unica femeie-deputat în Sfatul Ţării (mătuşa de pe soră a Magdei Isanos).

Născută în familia preotului Vasile Bălan, absolvă Şcoala Primară din Cahul şi urmează Şcoala Eparhială de Fete din Chişinău. Devine învăţătoare şi lucrează în mai multe sate din Basarabia. Între timp, iniţiază cursuri de limba română pentru adulţi, practicând lecturi din operele scriitorilor clasici. Susţinută cu o bursă de Vasile Stroescu, urmează Medicina la Iaşi. Devine directoare a Şcolii Eparhiale şi exercită această funcţie timp de 20 de ani (1918 – 1939). Tradiţiile Eparhialei în sine presupuneau o bună pregătirea „tinerelor care trebuiau să-şi însuşească cultura universală, enciclopedică şi să-şi formeze un habitus exprimat prin vorbire aleasă şi maniere bune. Pentru elucidarea tuturor situaţiilor, se recurgea la modele din viaţa oamenilor iluştri, din cea a contemporanilor, sau la întâmplări ocazionale, care, de multe ori, sugerau cum să deosebeşti binele de rău, moralitatea de imoralitate. Acest lucru se producea, mai ales la orele de dirigenţie”, – scriu în memoriile lor surorile Cleopatra şi Ludmila Vnorovschi, absolvente ale Şcolii Eparhiale. Se atrăgea foarte multă atenţie psihologiei copilului, practicându-se testarea psihologică, iar în clasele superioare se ţineau cursuri speciale despre datoriile şi obligaţiile învăţătorului. Elevele erau învăţate să respecte cu stricteţe igiena. Înainte de culcare, elevele obişnuiau să citească literatură particulară, să lucreze la gherghef, să brodeze sau să croşeteze. În dormitor era mereu prezentă o supraveghetoare, numită simbolic „damă de noapte”.

În timpul verii, elevele Şcolii Normale erau invitate să asculte cursurile la Universitatea Populară din Vălenii –de-Munte, condusă de Nicolae Iorga.

Elena Alistar, ca directoare a Şcolii, era sufletul şi creierul Eparhialei. Era prezentă la toate manifestările şcolare. Era foarte modestă, simplă, nu sublinia niciodată că este unica femeie-deputat în Sfatul Ţării. Elevele o iubeau şi o respectau. Când apărea pe holurile somptuoase ale Şcolii, se făcea linişte totală, toate elevele se retrăgeau, respectuoase, pe la pereţi, şi formau un coridor viu prin care trecea , dreaptă şi îngrijită, Doamna Directoare.

Toate fetele se îmbrăcau îngrijit şi elegeant, în uniforme bine călcate, cu guleraşe brodate, frumos scrobite, cu părul pieptănat şi prins într-un fileu legat cu panglică neagră.

Profesoarele, educatoarele şi supraveghetoarele erau şi ele extrem de îngrijit îmbrăcate şi pieptănate. Deşi Elena Alistar avea un tact deosebit şi un simţ al măsurii în toate ireproşabil, o altă eparhialistă, Tamara Golenco îşi amintea un caz ieşit din comun. În sufragerie, unde mânca toată lumea odată, şi eleve şi cadre didactice, Elena Alistar a observat că unei profesoare îi lipseşte un nasture de la bluză, şi i-a atras atenţia în public. Doamna s-a ridicat de la masă şi a ieşit plângând din sufragerie. Mai târziu, în cancelarie, a întrebat-o uimită:”Dumneavoastră, care sunteţi atât de tacticoasă, cum de V-aţi putut permite să-mi faceţi observaţie în public, în faţa elevelor mele?” La care Elena Alistar a răspuns foarte calm: ” Dumneata de ce mă obligi să-ţi fac observaţie în public?”

Luminători la marginea veacului

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Radu Botiş
din ciclul „Gânduri pentru sensul vieţii”

 

Demn, de multe ori demn, este acela ce nu-şi iroseşte vremea în zbuciumul unei lumi corupte, nepierzându-şi preţioasele clipe ale vieţii în tulburi şi trecătoare preocupări. Demni sunt aceia ce işi închină darul vieţii Celui Prea Înalt, slujind Lui şi semenilor, contribuind astfel, călăuziţi de Duhul Sfânt, la marea opera de mântuire. Cât de măreaţă şi plină de sens este veşnicia comparativ cu limita unei vieţi pământeşti numărată pe parcursul câtorva ani buni, decenii – trăind mereu cu speranţe; ani parcurşi alături de bucurii ori completaţi de dureri fizice sau de ordin sufletesc.
Înţelepţii lumii grăiesc vrute şi nevrute promiţând bunăstare şi belşug, uneori aducând încercări şi deznădejde în plan social şi peste care, spun ei, vom trece doar încercaţi de broboane de sudoare sau… niciodată.
,,Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”care se revarsă cu adevărat peste „luminătorii” puţini de la marginea veacului acestuia atât de controversat, însă mereu în oferirea unor vagi şi îndepărtate speranţe. Viaţa de credinţă împuţinându-se, ne face că uităm adesea de „propovăduitorii drepţi” din trecut sau din prezent, ignorându-I adesea. Aşa ne trezim cu anii ce apasă pe umerii noştri, cântărind puţinătatea binelui pe care ar fi trebuit să îl împlinim, însă indiferentismul parcă nu ne dă pace.
Slava Cerescului Părinte se lasă aşteptată în inima noastră văzându-ne zgârcenia cu care ne dedicăm Lui, uitindu-ne adevărata menire şi identitate (de crestin), în preocupări fără de sens şi ajungând la concluzia că pentru suflet nu am reuşit să facem prea mult.
Egoism, indiferenţă, uitare? Poate la un loc toate acestea ne umbresc idealul propriei mântuiri peste care tronează eu-l personal, orbitor şi nimicitor. Cât mai avem în preajmă „luminători”, să-i purtăm pe braţele inimii noastre, făcând loc mesajului lor aducător de veşnicie. Mărturia acestora ne obligă mereu.
„Luminatori” la marginea unui veac prăbuşit, în disperare, sunt printre noi făcându-şi datoria pe care o avem fiecare; defapt, trebuie să le facem loc aproape de noi încercând să le înţelegem grija cu care vor să ne aducă binele ceresc.

ÎN TREN

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 4,67 din 5)
Loading...

Ioan Crişan 

 

 

Într-un compartiment de tren, nu contează ziua şi nici anul, un cioban, care şedea pe locul de lângă geamul vagonului, mânca liniştit pe măsuţa din compartiment. Mânca din brişcă, că doară nu era să „mânce zamă în tren”. O dărabă de slană de-aia subţire de pe burta porcului, de numa’ vo’ trii deşte, o ţâră de brânză, cât pumnu’, şi mai avea pus de Mina, muierea lui, vo’ 12 ouă şi două cepe. Mânca liniştit privind pe geam cum fuje toate şi el, din tren, numa stă, şi mâncă. Şi-a amintit că mai avea pus în straiţă şi nişte cozonac de la paşti, aşa că l-a scos şi se uita la el. S-a gândit cale de o staţie, şi l-a băgat înapoi în straiţă că nu mai avea loc pe măsuţă. Nici nu a oftat după cozonac că avea timp pănă să ajungă la Braşov, unde merea. Şi a mai curăţat trii ouă. Sarea, de-aia mare de care pui la porc să-şi tragă cât îi trăbă, înainte să duci la fum, şi-a uitat-o în laibăru’ ălălalt, în bozonaru’ ăla mic, da’ merea şi fără. Şi ouăle mereau fără sare, că era sărată brânza. Era singur în tot compartimentul. Cât vedea cu ochii pe unde fujea trenul, numa’ recoltă de bucate.
– Aşa trăbă!, a spus tare. Faine bucate dacă dă Dumnezău.
În staţia Avrig s-au suit oameni, nu mulţi, că era vară şi oamenii lucrau. Cei de la oraş nu-şi vedeau capu’ de atâta industrie iar cei de la sat, atâţi câţi mai erau, nu-şi vedeau capu’ de atâta colectiv. Avea în straiţă şi o glaje de rachiu, care tot trăbuia beută odată, aşa că i-a făcut loc să şadă lângă el.
„Bun rachiu’ ăsta de prună”, îşi spuse în gând, şi mai curăţă două ouă.
– Liber vreun loc, bade?, întrebă un proaspăt intrat în compartiment.
Omul, dacă a văzut că ciobanul nu îi răspunde, şi-a pus servieta sus în plasa de bagaje, apoi s-a aşezat pe un loc de lângă uşă. Trenul îşi vedea de drum, ciobanul de mestecat iar noul intrat a scos un ziar din buzunarul hainei şi a început să-l citească.
– Liber, că doar’ se vede că nu-i nime!, a spus ciobanul după o dărabă bună de vreme.
Nou venitul a întors capul spre ciobanul care mesteca liniştit şi a spus:
– Mulţumesc, bade! Am văzut că nu-mi răspunzi când am intrat în compartiment şi mi-am permis să iau loc.
A mai tăiat din slană şi, înainte să îmbuce, i-a răspuns:
– Atunci mâncam, tovarăşe!, apoi a băgat încet în gură dăraba de slană şi o ţâră de pită.
– Dar acum nu mănânci?, a spus omul zâmbind.
Costumul de-a gata, puţin şifonat, cravata cu elastic şi servieta burduşită arătau că omul era ceva pe LA ORACA , funcţionar de teren sau poate vreun profesor navetist, care a luat tezele elevilor să le corecteze acasă.
– Ba mânc’, da atunci îmi era mai foame ca acum, de aia nu am răspuns mai iute. Sau te-ai supărat?
– Nu! De ce să mă supăr, bade?
– Da io ştiu? Îs unii care nici nu ştii din ce le vine. Unu de la noi, o loat băta şi l-o trăznit pe frai-so oblu’ peste un chicior. Ălălalt o loat şi iel bâta şi i-o dat una peşte coaste. Aşa, din nimic.
– Şi?, întrebă călătorul curios.
– Şi ce?, întrebă la rândul lui ciobanul.
– Păi, cum a mai fost cu ăia cu bâtele?
Ciobanul a mai curăţat un ou şi după aia a întrebat:
– Da’ de ce vrei să şti dumneata?
Călătorul a mototolit din reflex un pic din ziar. Nu se aştepta la aşa ceva. În timp ce întindea pagina de ziar pe un picior l-a auzit pe cioban:
– Apă’ s-o împăcat că doar sunt fraţi? Îs de-o mumă. S-o mai bătut iei şi alte dăţi şi tot s-o împăcat.
– Aşa şi trebuie, bade! Mai ales că sunt fraţi, zise şi omul, încă nervos.
– Păi, vez’? Dumneata bine zâci, da’ Păta, ăla mai mic, ăla lovit în chicior, o zâs că acum dacă îl mai păleşte Nitu, iel îi dă la ureche cu bâta.
– Poate să îl omoare, bade!
– Pă’ după asta umblă Nitu mai demult! De când no putut împărţ’ cânii, când o împărţât şi oile. Nu bei o ţâră de ghinars?
Călătorul s-a gândit numai o clipă:
– Beau bade dacă îmi dai. Beau bucuros!
– Da di ce să nu-ţ dau! Da ai cupă?
– Ce să am? Cupă?
– Ie! Cupă sau pahar că doar n-om bea unu după ălălalt!
Călătorul a simţit brusc nevoia să se ridice şi să iasă din compartiment. L-a simţit şi ciobanul şi a adăugat:
– Dacă n-ai, las că am io! Dară, nu eram să plec la drum cu un sângur păhăruţ!
A luat straiţa de pe bancheta din faţa lui şi a început să caute prin ea. Într-un târziu a găsit ce căuta: două păhărele cât nuca. A scos coceanul de cucuruz care ţinea loc de dop şi a dus sticla la gură. Un gât lung, apoi a şters gura sticlei cu dosul mâinii şi a umplut păhăruţele de jumătate.
Celălalt călător îl privea fără să spună nimic. Aştepta să vadă ce se mai întâmplă.
– Ia, tovarăşe dragă, să nu zâci că nu-ţ dau! Doar de-aia l-am făcut să fie beut, zise ciobanul şi îi întinse unul din păhăruţe.
Au ciocnit:
– Apă’, doamne ajută!, spuse ciobanul.
– La mulţi ani!, spuse celălalt.
– Că nu îi zua mea, da las’ că-i bine! Nu mânci o ţâră?
– Mulţumesc, am mâncat.
– Da’ ce-oi fi mâncat aşe de bun de nu-ţ trăbă’ pită cu slană şi o ţâră de brânză cu cepe? Pancove?
– Am avut de acasă, la pacheţel, ceva pus de soţie! Nu am avut timp să mănânc la birou şi am mâncat pe fugă până să ajungă trenul.
– Ieee! Atunci să-ţ mai pun un păhăruţ! Dă să-ţ’ pun nu-ţ fie ruşine, că sântem oameni dară!
– Un rachiu merge, bade!, şi călătorul întinse păhăruţul să fie umplut. Acum că ne cunoaştem o ţâră, pot să ţî-l umplu fra’?, adică tovarăşe! întrebă ciobanul cu mâna în care avea sticla întinsă până aproape de celălalt călător.
– Umple-l, bade!
– Numa’ să nu te-mbeţi, că îi tare a dracului!
– Lasă, bade, că nu mă îmbăt din două-trei păhărele!
– Aha! Să înţăleg că vrei să mai bei încă unu ? Numa’ să spui că îţ’ dau, tovarăşe!
– Dar eu nu am vrut să cer, bade! M-ai servit, am închinat cu dumneata. M-ai servit din nou, iarăşi am închinat
– De parcă io nu poci să închin şi sângur!, spuse încet. Numa’ că ai zâs… că nu te îmbeţi din două-trii pahare!
– Da, aşa am spus!
– Păi, dacă ai zâs două-trii şi cu mine ai beut numai doo, însamnă că mai vrei! Io aşa bănui, da îţ’ dau, că am!
– Stai aşa, bade!, spuse omul. M-ai servit? M-ai servit. Nu ţi-am cerut nimic. Dumneata mi-ai dat. Mulţumesc şi să fii sănătos!
– Adică, să înţăleg că nu mai vrei? Da ce io îţ’ bag pe gât din glaje? Nu ai vrut nici slană cu ceapă şi nu ţ-am băgat pe gât! Ia zîi tovarăşe ţ-am băgat slană pe gât? Nu ţ-am băgat! Io mai mânc o ţâră!, şi luă brişca în mână.
S-a întors către măsuţă şi a început să mănânce încet. Tăia slănină, tăia brânză, tăia o ţâră de pită şi o dărabă de ceapă, pe care le îndesa toate în gură, apoi mesteca o bucată de vreme privind pe geam afară cum se mişcau toate, şi el, nu. Numai fălcile lui se mişcau că ălalalt se uita în ziar de parcă dormea. Da’ nu dormea că din când în când mai dădea câte o foaie. Două muşte se aşezau mai mult pe brânză decât pe pită.
– Doar nu-s proaste să vrea pită când au atâta brânză!, spuse ciobanul tare.
– Poftim?, întrebă celălalt.
– Pă, ui doo muşti bolunde să tăt pune pe brânză, de parcă vrea să mânce şi iele. Nu are loc brişca să tai că poci să dau în iele şi nu vreau să le dărăbuiesc.
– Să ai grijă bade că au microbi! De ce nu dai după ele?
– Că dejaba dau, că iară vin. Ş-apă’ dacă dau mai tare nu te poci păli şi pe dumneata? Ia zî? Ţ-ar plăce să mă vezi că fug prin tren după muşte?
– Dai cu grijă, bade!
– Dacă dau cu grijă dejaba dau, că nu mă bagă în samă niciuna, d-apă’ doo! Mai bine le dau pace să umble pe slană şi pe brânză… şi io mânc. Ui la iele, tulai doamne, că s-o pus una pe ceapă. No, dacă îi dau una aşa, ca lumea, nu ţâp şi musca şi ceapa din tren? Apăi mai poci mânca io fără ceapă dacă o ţâp afară cu muscă cu tot? Şi mai plătesc şi jamu’. Dă-i pace Aroane la aia şi mâncă!, se îndemnă singur.
Celălalt călător şi-a tras ziarul atât de aproape de faţă că nu mai vedea nimic din scris. Nu ştia ce să facă: să râdă în hohote sau să se scoale şi să-şi ia servieta ca să plece. Erau locuri goale în tren, berechet. Dar ce rachiu bun avea ciobanul! Şi era şi prostănac. Cu puţin tact şi cu un pic de linguşeală, mai putea bea încă câteva păhărele din rachiul bun de prună curată:
– Poate să-şi pună ouăle pe mâncare şi te poţi îmbolnăvi, bade!, deschise călătorul din nou discuţia.
– Sau vrei să mai bei dumneata o ţâră de rachiu de îmi zâci de muscă?
– Ba nu, dar ţi-o spun pentru binele dumnitale!
– Şi crezi că a’ munte n-or fi muşte? Sus pe Cindrel sau pe coamă, nu tună pe bucate când mânci? Ba ie! Da ce să le fac?
– Nu auzi că poate să lase ouă pe mâncarea dumnitale?
– Ş-apă’ ce? Tră să hie proaste să lase oole pe brânză. Iele nu vede că io o mânc?
– Da bade, dar o mănânci cu larve. Cu ouă din care ies larve!
– Ş-apă’ dacă muştele îs aşe de proaste să lepede oole pe ce mânc io, cine îi de ghină? Io? Da ce, io m-am ouat? Iele s-o pus unde nu trăbă, că io mânc şi mâncarea ce-o mânc io mere în foale care freacă şi freacă până să face ăla, şti dumneata. Mi’ şi ruşine să mai zâc de acum, da dacă m-ai pornit trăbă să gat. Şi dacă freacă atâta foalele mele nu să sparg oole? Să sparg! Că io nu poci să îmi conduc foalele pentru cine pune oo unde le scapă! Ui şi ăstea doo muşti: dacă şi-o pus oole pe brânză sau pe slană şi io o mânc nu sânt nici o ţîră de ghină că nu le grijesc oole! Da ce îs io, clocitoare? La oole lor?
– Nu vezi bine problema, bade!
– Ba ie, tovarăşe! Foalele mele şi burta când frământă ce mânc, atunci să sparge oole de la muşte. Nu crezi? Pă’ di ce vin atunci muştele după ce te cufuri şi jelesc. Să adună cu tot neamu’ şi bâzâie şi plâng pe ce nu poate ţâne nime fără să dee afară din iel. Îşi pupă cochiii care au fost puşi în loc nepotrivit din lăcomie pentru o ţâră de umblat pe brânză? Ş-apă’… io să fiu de ghină? Ba dracu, care le-o pus, nu io! Io numa’ am mâncat aşe cum mâncă omu. Dumneata ai vrea să-ţ moară cochiii, ca să plânji după iei pe cufurală? Io nu, că nici n-am cochii. Dă păhăruţu’, să-ţ mai bag.
– Lasă bade, că nu mai îmi trebuie. Mulţumesc frumos că m-ai lecuit de muşte!, zise călătorul şi se ridică să-şi ia servieta de sus. Păhărelul ţi-l las aici lângă dumneata.
– Da un măr nu vrei? Un măr fain, jumate roşu jumate galbin?
Călătorul s-a aşezat din nou. Mărul ca mărul, dar se apropia staţia Ucea unde cobora el şi încă un rachiu tare nu-i pica rău la ulcer.” Până la staţia Ucea încă două zeci de minute”, spuse ăla care chişcă biletele când l-a întrebat ciobanul.
– Vezi, tovarăşe, că ai timp? Ia dă păhărelu, sau vrei să bem amândoi din sticlă? Să bem ca doi ficiori!
– Din păhărel bade, nu că …de muşte, dar…
Ciobanul a umplut păhăruţete până la buză. Era în stare să pună şi răcoanţe la pahare numai să bage mai mult. După ce au beut, a cotrobăllit din nou prin traistă, de undea a scos două mere. Nu golden auriu, nu ionatan, sau bot de iepure. Prin anii 197..şi, când s-a întâmplat asta, acele mere erau rare sau nici nu erau ştiute pe la noi. Cele două mere din mâna ciobanului erau unice. Ar fi lăsat Albă-ca-Zăpada toţi prinţii şi piticii din poveste, pentru un asemenea măr. Călătorul din compartimentul cu ciobanul, a luat un măr ca hipnotizat. Nici pictat nu putea fi mai frumos şi mai apetisant.
– Le-am şters io bine, tovarăşe, dar să fi sigur că nu au fost muşte pe el mai şterje-l de câteva ori!, spuse ciobanul, şi cu brişca a început să cureţe coaja mărului care i-a rămas lui. Apoi a mirosit brişca, a zâmbit şi a pus-o cojile de măr lângă cojile de ouă, pe măsuţa unde a mâncat.
Călătorul celălalt deja aproape că a ajuns la cotorul mărului. Ce aromă, ce savoare! Păcat că a fost un singur măr:
– Dar de ce cureţi coaja, bade? Nu ştii că la fruct toată vitamina stă în coajă? Aia e mai necesară organismului decât miezul.
– Aici te cred, tovarăşe! Numai că am uitat să spun că iera să chierd cursa’ cu care să viu la gară, din cauza unei învârteli de su’ burtă. Am ţâpat laibăru şi straiţa cât colo în cucuruz şi m-am uşurat de tăt rău’ din mine. Proşca numa’ bucăţ’ ca de apă cu sâmburi de ciureşe. Bag sama că de la ciupercile ăle de ieri. Da o fo’ tare bune ciupercile că aş mai mânca chiar dacă o să mă cufur din trii în trii zâle cea ce nu o fo’ niciodată! Io nu crez că ezistă om care să nu poată ţâne în iel batăr trii zâle. Dumneata cât poţ’ să ţâi că te văd om cu şcoală?
– Bine, bade! Mulţumesc pentru rachiu şi pentru mărul acela de aur. Eu trebuie să cobor, că se apropie staţia mea….
– Sigur că o să cobori tovarăşe, că ai încă trii-patru minute numa’, şi io n-am gătat de zâs. În graba aia mare să nu chierd cursa’, ălea două mere, cum am ţâpat şi laibăru şi straiţa, s-au dat dura pănă în ploscoana aia pe care numa’ ce am făcut-o. Da numa’ unu o tunat în ploscoană. Ălălalt s-o oprit numa’ lângă, de nu ştiai: îi în mânjit, ori ba. Le-am şters io pe iarbă o ţâră, şi cu o foaie de brustur altă ţâră da’ decât să chierd cursa’ le-am pus în straiţă şi am vint fuga de am ajuns. Doar nu puteam chierde cursa, Nu! Puteam io să chierd? Ha? Acum io ce să zâc? A cui o fi fost măru din ce m-am uşurat, şi a cui o fi fost măru de pe buză? Io zîc că şi aşa nu contează, că io l-am curăţat de coji, pe care l-am mâncat şi dumneata l-ai şters bine-bine, da’ tot ai rămas şi cu vitaminele….No ui că s-o oprit trenu’. Acum poţi să te scobori…tovarăşe! Da ce ai ? Ţî rău tulai Doamne! De la ce? Că n-o hi de la ghinars că îi din prună curată!..

Iertare

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 1,00 din 5)
Loading...

Crina Colice

 

Îngenuncheat în faţa crucii,
Cu atâta linişte în jur,
Îmi plâng amarul vieţii grele,
Privind mormântul cel modest.
Îmi e atât de dor de tine,
Ţi de puţinele poveşti,
Pe care-n viaţa ta cea scurtă,
Ai mai putut să mi le spui.
Cu palmele ating pământul,
Şi te implor să nu mă laşi,
Atât de istovit de doruri
Şi de nespusele simţiri.
Sunt singur în tot cimitirul,
Trosnesc sicriile îngropate,
Aş vrea pe loc să mă înghită,
Tărâna morţilor din jur.
Îngenuncheat în faţa crucii,
Eu te implor ca să mă iei,
Şi să mă uite toată lumea,
În veci să fim numai noi doi…

O plimbare la cascadă

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Doru – Emanuel Iconar

 

Cea mai grozavă excursie din acest an am făcut-o la cascada Stânişoara. Eram pe valea Oltului hotărât să vizitez cât mai multe din frumuseţile acestor locuri. Aventura a început după ce am traversat un baraj a cărei înălţime mi se parea cât a trei balauri. Am coborât din maşină. Prietenul meu, Antonio, a sugerat să scurtăm drumul excaladând povârnişul din faţa noastră. N-am reuşit. Rădăcinile copacilor parcă prinseseră viaţă şi ne făceau să ne împiedicăm tot timpul. Poteca ni se împotrivea prin suişuri greu de învins. Pături groase de frunze uscate îngrămădite de vreme ne ascundeau drumul. Ne-am întors şi am hotărât s-o luăm pe cărarea ce-şi tăia loc printre doi pereţi înalţi. Un mic pârâu cu apa scânteind limpede, luneca grăbit alături de noi. Cum din păcate am uitat să luăm apă cu noi, setea mă chinuia atât de tare încât aş fi preferat să fiu peştişorul care se joacă în unda rece de lângă noi. Asprimea, singurătatea şi sălbăticia locului mi-au cotropit repede gândurile îndemnându-mă la visare. Ici, colo, menta sălbatică ne îmbia cu parfumul ei.

Am rupt o frunză şi-am strivit-o între dinţi, lăsându-mă îmbătat de aroma-i mentolată. După un timp drumul s-a lărgit. Fagi şi paltini cu scoarţa netedă ne întimpinau. Între ei, nu departe, o mănăstire îşi înălţa zidurile albe. Era Stânişoara. Ne-am potolit setea la fântâna lăcaşului. Cred că am băut 6 litri de apă. Bine! Bine! Poate numai trei. La poartă, o măicuţă vindea suveniruri. Am cumpărat două iconiţe şi un îngeraş. Ne-am continuat apoi urcuşul. Când am ajuns la destinaţie am rămas fără grai. Turnul înalt al cascadei ne făcea să ne simţim mici, neînsemnaţi. Era atât de frumoasă că vorbele mi se păreau sărace. Din cer părea că se năruie peste mine, spintecând parcă lumea în două, un şuvoi de ape vijelioase lovind cu zgomot bolovanii de pe fundul albiei. Reci luciri scânteiau în lumina soarelui. Ne-am aşezat la umbra unui mesteacăn sprijinindu-ne de coaja-i albă. Verdele pădurii ne înconjura ca o nesfârşită haină. Frunzele tremurau sub mângâierea vântului. Brazi întunecaţi ne ascundeau vederii piatra stâncilor. Nici un nor nu păta seninul albastru al cerului. Am luat două, trei pietricele şi mi le-am strecurat în buzunar. Apoi, cum soarele cobora hotărât spre apus, am luat-o pe drum înapoi. Neobişnuit cu mersul pe jos, mă dureau picioarele. Le simţeam de parcă luaseră foc.

Ei, cu greu am ajuns la maşină şi de-acolo spre alte aventuri.

Vorbeşte – clipele se scurg

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 4,20 din 5)
Loading...

Radu Botis

 

Vorbeşte Doamne,clipele se scurg
Şi cerul parcă-i mai sărac de stele,
Par zilele adeseori mai grele
Cînd totul se înveşmîntă în amurg.

Vorbeşte Doamne,vremea e puţină
Cărarea se îngustează tot mai mult-
Aş vrea cît mai e timp s-ascult
Cereasca simfonie în surdină.

Şi de-aş mai vrea să mă răsfăţ o vreme
Cu lumea pironită-n pămîntesc,
Adu-mi aminte de-un tărîm ceresc
Lipsit de înguste,sumbre teoreme.

Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti
În astă lume atît de trecătoare,
Cuprinsă-n cea din urmă încercare
Pierzaniei,în lucruri nefireşti.

Libertatea de exprimare

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Petre-Andrei Flueraşu

 

Freedom of speech is at stake here. If anything, we should all make cartoons of Mohamed, and show the terrorists, the extremists, that we are all united in the belief that every person has the right to say what they want. It’s been real easy to stand up for free speech lately. For the past few decades, we haven’t had to risk anything to defend it. But those times are going to come, and one of this times is right now. And if we aren’t willing to risk what we have, then we just believe in free speech, but we don’t defend it!”

South Park

Principiile sunt apărate teoretic de fiecare dintre noi. Construim ipoteze imuabile şi părem dispuşi oricând să sacrificăm totul pentru ele. Diferenţa dintre teorie şi practică este însă foarte mare, iar oamenii care înainte de conflict se dovedeau mari strategi, ajung de multe ori prin colţuri, încercând pe cât posibil să nu fie observaţi. Principiile apar strălucitoare, însă atitudinea celor ce se ascund în spatele acestora lasă de dorit. Omul este un animal raţional şi nu poate să îşi nege esenţa. Conservarea propriei fiinţe este mai importantă decât orice principiu. Şi nu este absolut nicio problemă atâta timp cât recunoaştem asta. Să renunţăm însă la ipocrizie dacă vrem să facem cu adevărat ceva. Să luptăm pentru cauză în sine şi nu pentru plăcerea de a lupta. Sau, dacă ştim că doar lupta ne interesează, să ne asumăm egoismul. Este timpul să fim cinstiţi faţă de noi înşine.

Libertatea de exprimare este unul dintre cele mai disputate subiecte ale ultimilor ani. Conflictul dintre civilizaţii are în centru această problemă, a dreptului individului de a spune orice. Este evident că atunci când oamenii sunt lăsaţi să îşi exprime liber ideile, părerile lor vor varia. În acel moment, trebuie să fim capabili să garantăm existenţa acelor păreri. Libertatea de exprimare nu pretinde în fond nimic. Nu trebuie să urmăm părerea oamenilor, însă trebuie să le oferim dreptul să şi-o exercite. Nu contează acţiunile efective, cât posibilitatea de a acţiona. Atunci când şti că poţi să alegi eşti liber. Chiar dacă vei alege într-un mod tradiţional, libertatea ta constă în ipotetica revoltă, care iată, îţi este permisă. Libertatea de exprimare nu înseamnă să spui orice, ci să ştii că îţi poţi permite să spui orice.

Atunci când lupta nu presupune sacrificii, oamenii sunt dispuşi să plece la război. Eroii de conjunctură sunt pretutindeni, însă foarte puţini admit asta. Ne credem importanţi, ne credem speciali, construim edificii filosofice pentru a ne justifica acţiunile, în loc să recunoaştem pur şi simplu că suntem oameni. Da, este normal să încerci să profiţi la maximum de ocaziile care ţi se ivesc, însă este la fel de normal să recunoşti asta, să admiţi şansele oferite.

Caricaturile nordice care au ofensat întreaga lume musulmană erau elemente perfect justificabile, însă într-o societate liberă. Autorii lor trebuiau să se aştepte la astfel de reacţii şi să şi le asume. Să nu ne ascundem în spatele unor principii absolute, să acceptăm că totul ţine de context şi să fim gata să ne apărăm propria subiectivitate. Nimeni nu pretinde înţelegere, nimeni nu le cere adepţilor unui cult să accepte denigrarea acestuia, tocmai pentru că acceptul lor nu contează. Putem să ridiculizăm orice, fără să obţinem în prealabil aprobări. Nu avem de ce să implorăm acordarea unui drept pe care deja îl avem. Da, se va răspunde cu violenţă în cele mai multe cazuri, o violenţă pe care putem să o ridiculizăm încă şi încă o dată. Este firesc, este natural, şi nu trebuie să ne scandalizăm. Trebuie pur şi simplu să învăţăm să acceptăm reacţiile oamenilor, aşa cum sunt ele. Fără să negăm, fără să renunţăm la principiile în care credem.

Nu trebuie să existe paravane, nu avem nevoie de scuze. Totul este subiectiv, lumea se împarte în diferite sisteme. Noi facem parte dintr-un astfel de microsistem şi trebuie să luptăm pentru el, fără însă să uităm că sistemul nostru s-ar putea să fie greşit. Nu avem nevoie de principii absolute pentru a lupta, viaţa este mult mai simplă. Atâta timp cât înţelegem că totul este un joc savuros, ne vom bucura de fiecare moment de luptă încrâncenată. Totul contează şi nu contează nimic de fapt. Dacă înţelegem că nu există valoare, fiecare lucru va deveni important în ochii noştri. Dacă înţelegem că teoria nu are nicio legătură cu practica, vom trăi mai bine şi vom şti să acţionăm bazându-ne pe impulsuri simple, fără să problematizăm inutil. Suntem incoerenţi prin însăşi natura noastră şi nu este nimic rău în asta.

Dacă credem cu adevărat în libertatea de exprimare, trebuie să învăţăm să fim relaxaţi. Părerile divergente vor exista întotdeuna, vom fi contestaţi, atacaţi. Aceasta este realitatea şi trebuie să învăţăm să o acceptăm şi să ne bucurăm de ea. Respingem ceea ce nu ne convine şi mergem mai departe, fără să îngrădim nimic. Dacă noi nu suntem de acord nu înseamnă că nu există valoare. Nu contează până la urmă părerea noastră şi asta înseamnă forţă. Iată esenţa libertăţii de exprimare. Fiecare poate să spună ce vrea pentru că fiecare este liber să asculte sau nu. Să nu le pretindem însă tuturor să fie de acord cu această libertate. Esenţa liberului arbitru este chiar existenţa celor care îl contestă. Da, există libertate tocmai pentru că vor fi oameni care se vor lupta până la ultima suflare pentru a o suprima. Nu trebuie să ne scandalizăm, nu trebuie să renunţăm. Trebuie pur şi simplu să râdem cu sinceritate şi să luptăm mai departe.

Dacă vrem să ne apărăm sistemul de valori, trebuie să fim dispuşi să renunţăm la ceea ce avem deja. Nu poţi învinge dacă nu rişti. Nu este nicio problemă dacă refuzi riscul, însă trebuie să recunoşti asta în loc să iroseşti timpul celor ce s-ar putea baza pe ajutorul tău. Vremea democraţiilor sforăitoare a trecut, astăzi miza este acţiunea. Să vorbim mai puţin, să facem mai mult şi mai ales, să învăţăm să nu ne mai împiedicăm atât de mult de cuvinte. Acestea sunt importante tocmai pentru că de fapt nu au nicio importanţă.

Libertatea de exprimare este garanţia progresului social. Totuşi nu trebuie să progresăm cu toţii. Unii dintre noi vor rămâne în urmă, este firesc, selecţia naturală continuă să funcţioneze. Să o acceptăm şi să învăţăm să nu ne mai lamentăm atât de mult. Nu este nimic grav, nu este nimic ce nu poate fi depăşit cu un zâmbet.

Atentate vor mai fi. Nu îi poţi convinge pe terorişti să se oprească la fel cum nu ar trebui să îi poţi convinge nici pe oamenii liberi să renunţe la ideile lor. Aşadar să nu ne mai scandalizăm când cineva ne spune că ar fi mai bine să spunem altceva. Dacă ţinem cu adevărat la mesajul nostru, ne vom lupta pentru el în orice condiţii. Nu justificările trebuie căutate, ci soluţiile pentru a impune mesajul. Lumea aparţine învingătorilor şi suntem singurii care putem alege dacă vrem sau nu să ajungem în vârf.

Libertatea trebuie apărată doar de cei dispuşi să lupte fără ipocrizie pentru ea. Altfel, se transformă într-un concept steril. Suntem liberi să spunem orice şi dacă vrem să o facem trebuie să ne asumăm consecinţele, oricare ar fi ele. Majoritatea poate sau nu să aibă dreptate, totul ţine de nuanţă. Să învăţăm să ne jucăm. Libertatea de exprimare nu are până la urmă legătură cu ceea ce vrem sau nu să spunem…