“măturând grădina
mătura uită
zăpada”
Haiku – Basho

Oamenii caută pe tot parcursul existenţei lor, calea. Ei îşi stabilesc ţinte şi încearcă să le atingă, îşi propun scopuri, pe care încearcă să le înfăptuiască. Viaţa se transformă astfel într-un lung drum spre “ceva”. Orice reuşită atrage după sine alte şi alte dorinţe. Ego-ul omului nu poate fi niciodată ostoit de realizări, pentru că omul, prin esenţa sa transcendentală, tinde spre desăvârşire, spre absolut. De aceea, trebuie să învăţăm să ne bucurăm nu atât de reuşite, cât de efort în sine. Fericirea nu rezidă în atingerea scopului propus, ci în încercarea de a face asta. Să ne bucurăm de fiecare clipă, fără să fim obsedaţi de atingerea unui ideal. Existenţa arhetipală a acestuia este benefică pentru tine ca fiinţare, pentru că te face să tinzi spre mai mult, să vrei să te desăvârşeşti, însă doar din acest punct de vedere. Încerci să realizezi cât mai multe, dar trebuie să înveţi să fii mulţumit şi să te bucuri de ceea ce reuşeşti totuşi să realizezi.
Perfecţiunea nu există. Cu toţii ne dorim să fim înconjuraţi de oameni perfecţi, cu toţii ne dorim să fim noi înşine perfecţi, însă, dacă asta s-ar întâmpla, nu am putea să trăim, pentru că perfecţiunea este insuportabilă. Suntem vii prin greşelile noastre. Oamenii rămân întotdeauna cu momentele în care nimic nu era planificat, cu momentele de ezitare. Pentru a ajunge cât mai sus trebuie în prealabil să cobori pe fundul prăpastiei. Binele şi răul există doar în tandem, se fiinţează reciproc, se împletesc într-un carusel înnebunitor care defineşte în esenţă această lume, acest mundan pe care foarte puţini reuşesc să-l pătrundă cu adevărat, însă chiar şi aceştia nu fac decât să se piardă până la urmă printr-o ontologie filosofică foarte complexă, care de cele mai multe ori nu face decât să se reducă la o înlănţuire de sofisme scolastice…
Omul trebuie să înveţe să se bucure de viaţă. O bucurie care să nu aibă cauză. Pentru că nu trebuie să te întrebi niciodată de ce eşti fericit. Trebuie să te întrebi doar de ce nu eşti fericit. Starea firească este o fericire a fiinţei, o beatitudine a existenţei, subtilă, şi totuşi prezentă în fiecare moment. Să fii fericit doar pentru că eşti, iată marea artă a omului înţelept. În momentul în care încerci să-ţi explici fiecare gest, fiecare acţiune, fiecare sentiment, vei deveni un analist lucid, dar vei pierde stropul acela de mister, vei pierde însăşi esenţa existenţei tale… Frumuseţea vieţii este chiar această imposibilitate de a o explica.
Nu orice efect are o cauză. Nu trebuie să găsim întotdeauna răspunsuri. Apa curge mereu înainte, fără să ştie de ce… Şi, apa, găseşte întotdeauna marea, găseşte întotdeauna fericirea… Învaţă şi tu să fii ca apa… Fii… Fără întrebări inutile… Doar fii…

“doar atât: încredere
nu se scutură petalele
tocmai aşa?”
Haiku – Issa  

pământul de sub tălpile ei plânge după zmeul pierdut printre nori
azur într-un degradeu apăsat
tuşul orizontului scuipă valurile grele ale iernii
zidul monumental absoarbe sufletele florilor,
ura se reîncarnează în rouă
metamorfoze, toată lumea se transformă în eu
privind prin oglinda piramidală a sinelui
Keops zâmbeşte hipnotizat
pentru că nu suntem decât nişte bieţi nebuni
barca a spulberat luntrea plină cu monede mucegăite
cerberii se gudură, atom cu atom
cometele ciopârţesc soarele pentru a îl recrea
într-o erupţie Pygmalion se împleteşte cu Galateea
alteritatea unei noi galaxii
închidem ochii încercând să adormim
undeva, departe, acolo, la capătul pământului
florile încă nu ştiu că trebuie să moară
speranţa este unicul lor sfânt
nu avem nevoie de dansatori cosmici cu membre inefabile
eu transpun în esenţă legenda
şi după atâtea mărgele şlefuite de spirit
astăzi,
nu mai am cuvinte…

luna şi-a priponit calul la poartă.
în hamac, păsări imense zborul şi-l leagănă,
flacăra,
sub copacii cu pene
bea lacomă
uleiul din candelă.
aprinse de febră,
zdrenţe de flăcări,
când roşii,
când galbene
cad uleioase pe pete de ape.
sub frunze ridate,
broaşte albastre
străpung visul cu ace de gheaţă.

din a cerului tâmplă
coboară pe funii de inocente dorinţe
suspine de clopote.
şi-n miezul amar al tăcerii
leagă
plângând ţărmurile.

Tarabe ordonate mărginesc alei precise, măturate. Grămezi piramidale împung aerul. Vânzători cu şorţuri. Cumpărători diverşi, furnicar căutător de preţuri mici. Dar şi preţurile sunt aliniate precum tarabele. Fără mercurial. Pe principiul telefonului fără fir.
Ochesc o tarabă pe care se lăfăie un soi de roşii de culoare oranj. Sunt mari, inegale, pătate. Se vede treaba că au purtat lupte grele să răzbească la tarabă: aspectul lor prezintă denivelări, forme curioase. Suratele lor, perfect globulare, de mărimi diferite ca si preţurile, dar roşii la culoare, îşi schimbă urgent locul de pe tarabă in sacosă, poposind intermediar pe cântar. De-asupra, copertina verde, vede tot si pe toţi.
Printre picioarele cumpărătorilor câte un căţel în lesă însoţitor de stăpân, încaseaza câte-o călcătură sau un şut. Confraţii comunitari, cu teritoriu marcat, mârâie de sub tarabe. Câte un ţăran adevărat, producător autentic, venit întâmplator să-şi vândă plus-produsul său, îşi strigă marfa. Îi face o cântare-n toată regula:
- Ia fasoleaaaaaa! Ia fasolea-agăţătoare ! Proaspătă şi de vânzareeee!
Are preţul mai scăzut şi textura evident proaspătă !
Schimb urgent meniul şi înhaţ sacoşa plină de păstăi galbene şi grase peste care poposeşte trufaş o ditamai căpăţâna de usturoi, căreia i se prăvale peste un morman de verdeţuri ţepene şi aromitoare.
Mai ciupesc o frunză de pătrunjel, una de mărar şi îmi continui periplul. Îmi place la grămadă, că văd feţe, gesturi, ba şi-o horă…
Ce să fie, ce să fie ??

Mă apropii, mă strecor printre nişte bărbaţi, care, galanţi, îmi fac loc. La mijloc, evoluează câinele cel mare al pieţii în spinarea unei căţele, amândoi cu limba scoasă de atât efort. Bat paşi mărunţei, uite-aşa, cu dânsa-ntr-ânsa, spre deliciul privitorilor.
Mă bufneşte râs-plânsu, că de, hilar ca oamenii se uită să înveţe de la câini, dar nu învaţă tot: nu vor sa înveţe si viitorul în care se voi ivi căţeii care şi ei au nevoie de adăpost. Se distrează cu prezentul …
Şi trec…

Mai cumpăr una, alta si mă scurg spre ieşirea din piaţă. Brusc, mă întorc, cu mâinile lungite de sacoşi, şi tumultuoasă intru iar în gura pieţei ! N-am trecut pe la tarabele de produse ! Că acolo se face moda !
Pantaloni lungi, scurţi, singuri sau la set, fuste spintecate, destrămate, înădite, îndoite, suprapuse, strigătoare, şterse, miloage, trufaşe ca o varză, curcubee, cârpe de şters, stau alături de rochii cât un dumicat sau largi de ar putea îmbrăca taraba cu totul.
Încălţări adecvate cu toc, fără, dar predominant papuci, care sunt la mare căutare! Şi nu din cei de casă, sau plăjoşii şlapi, ci aceia coafaţi cu multe pietre sclipicioase din care tâţnesc arteziene de ţepi pufoşi sau nu prea, haotice culori învârtejite de forme !
HIIIII ! Ce frumuşeaţă ! Da şi ce de farduri !Măăăăăăi! Şi ce de muzici ! Or sa dea faliment ăia de la Manele TV ! Alunec, corabie-n tangaj cu lestul sacoşilor drept cumpănire şi mă scurg la tarabele cu accesorii…Aici, deliciu ! Fac popas zorit, las sacoşile jos si mâinile frământă nerăbdătoare în aer. Că n-am hârtie şi creion !
Frumoase de coloratură, trei tătarce şalvaragiţe, gogoşari umblători oprinte-n cumpărare. V-am ochit de la brâu în jos ! Înhaţ iute un produs şi mă caut, cică, de parale.Vânzătoarea îmi face complice cu ochiul şi se-ocupă-n continuare de tătarcele din satele Măcinului trecătoare peste Dunăre ca să cumpere imense flori – clame de păr perfect verde electrizant şi roşu -purpură. Şi cum erau ele trei, iar florile cele roşii numai două, au discutat ele pe limba lor cea cu interes ascultată de mine, dar neînţeleasă, care să ia florile roşii. Cea mai tânără rămâne doar cu floarea verde, celelalte cu doua trofee: unul roşu, altul verde.
Vânzătoarea ambalează florile în punguţe transparente de plastic, ele se scormonesc în pliurile şalvarilor dupa bani.
Da de ce ? Că au şi la gât şi la basma ! Să ia de-acolo !
De la talie în jos, o fi dânsul mare, sau mulţi metri de material?
Că cică ar fi fustă după cât se vede-n brâu, dar măiastru petrecută de jos de la poale printre cele picioare, de formează şalvari spre cele glezne, şi se-aduce-n brâu în faţă lăsând şi pungă pentru bănet.
Înflorate mărunt, materialele se agită, corpurile nu vor să-mi spună cât de grase sunt stăpânele.
Ridic ochii înspre busturi pe care le constat bine reprezentate.
Capetele le sunt acoperite de basmale albe, înodate la spate si bordate cu bănuţi aurii si sclipicioşi. Feţele au pomeţii înălţaţi, ochii sclipitori şi buzele mărunţind cuvinte.
Restitui produsul vânzatoarei, că zic eu, s-au terminat banii, şi-mi retrag ambasada .
Că azi am cumpărat destule !

Da, da, e chiar ciudat, pe alocuri un pic ridicol. Omul, care îşi doreşte cu ardoare nemurirea, visând la povestioare biblice înainte de culcare, omul acela moare şi învie în fiecare zi… Este vorba evident de o moarte metaforică, dar până la urmă, scuzele nu sunt necesare - doar moartea în sine este o metaforă ( vezi “întuneric veşnic“, “materie primordială”…). Da, în fiecare zi, pe măsură ce capul este invadat de noile ştiri despre morţi pe şosea, morţi în atentate, morţi în epidemii, morţi în baie (pentru că au alunecat pe o bucată de săpun, nu vă gândiţi la altceva), ne prăbuşim în abisul disperării, punându-ne veşnica întrebare: Dacă aş fi fost eu în locul lui? Sau în locul lor, sau…

Şi atunci, cu atâta stres acumulându-se, ne întrebăm cum oare poate această fiinţă firavă care este omul să reziste…? Ei, dar evident că acest corp hulit de toţi a găsit cum să se păcălească singur şi mai ales cum să păcălească raţiunea aceasta păguboasă… Şi iată cum, omul se teme într-adevăr pentru cele mai stupide motive, însă temerea în sine este întotdeauna una nouă…

Citim despre o boală. În clipa următoare, avem toate simptomele… Dar, mai apoi întoarcem pagina, şi iată că ne îmbolnăvim din nou şi începem să ne pipăim capul. Dar şi asta trece, pentru că aprindem televizorul şi începem să tremurăm gândindu-ne că şi noi putem fi călcaţi de un tir… Odată cu noaptea ne liniştim şi ne pregătim de culcare… Adormim suspinând: Sper să ţină încuietorile…

Da, în fiecare moment fugim de un posibil dezastru… Dezastru, dezastru, un cuvânt atât de uşor folosit… De parcă un jaf armat este o tragedie, de parcă un caz de cancer este un dezastru mondial…

Suntem nişte fiinţe sperioase care mor în fiecare zi doar la gândul unei morţi iminente… Cu toţii cred că ştiţi despre ce vorbesc, pentru că nu există fiinţă care să nu se fi dat măcar o dată în spate gândindu-se la ceea ce s-ar putea întâmpla…

O lume întreagă înmărmurită priveşte un drob de sare care alunecă spre ceva nedefinit…

Nu ştiu de ce, dar cred că dacă nu ar gândi, omul ar deveni nemuritor! Aşa, suntem doar nişte animale care mor în aşteptarea morţii!

sunt încă pe drumul
ce duce spre mine
şi harta e ferfeniţă
deja
deşi cu imensă grijă
am împăturit-o la loc
ori de câte ori
am privit-o;

nu cred să mă fi rătăcit…
am urmat calea roz,
însemnată pe hartă
cu linia aceea punctată…
nu m-am abătut de la ea
decât atunci
când am ajuns
la puntea de peste iluzii…
care părea şubredă,
dar am revenit repede
la drumul bătătorit;
l-am recunoscut imediat
după mulţimea de reguli
afişate de-a lungul lui.

poate asta m-a încetinit:
nu numai că le-am citit
pe toate
dar le-am şi urmat
şi-acum
sunt încă pe drumul
ce duce spre mine…
sunt încă pe drum…

 A venit toamna… Câte compuneri nu începeam aşa în clasa întâia?! Câte frunze nu culegeam de prin via bunicilor şi umpleam plasele în care de obicei cumpăram pâinea?

Hai s-o luăm de la capăt!… A venit toamna… Acoperă-mi inima cu ceva??? O Doamne… câtă versificaţie în fiecare literă…

Nu!

Veni toamna! An universitar de octombrie început; cortine de frunze deschizând scene pentru stagiunea la teatru; cafea caldă la cofetării; bunici plimbându-se agale pe lângă cărucioare, în care gânguresc, de sub căciuli cu moţ şi imprimeuri cu personaje ilare, nişte boboci de copii cu ochii mari sticlind în culori de malţ; urme de picături diforme de ploaie, pe statui în parc; lacuri veştede, acoperite pe alocuri de o pojghiţă ruginită de frunze; câini în iarba cartonată; viori pe după geci fumurii; ghete noi/ ghete vechi; colecţii de modă de sezon; noi campionate de snooker; creştere de impozite… şi mult lemn semidezbrăcat, mirosind a umezeală şi sare.

Veni toamna cu baloane şi vată de zahăr şi cu o poză neaşteptată în Cişmigiu cu mine şi Marius…

Câte lacrimi aduce toamna, nu? Adică hai să raţionăm puţin procesul de îmbătrânire a naturii… Invită la meditaţie, maturitate, ateneu şi… lacrimi… Chiar poate folosi drept pretext bun când te supară/ întristează ceva/ cineva. “E din cauza toamnei”; “Nu suport culoarea frunzelor”.

Veni toamna! Ba nu; rectific: A venit toamna! Păsările pleacă în ţările calde, furnicile fac ultimele pregătiri pentru iarnă, bunicu’ face vin, bunica zacuscă, mama îmi ia culori pentru şcoală, iar Eminescu îşi scrie ultimul dor lângă teiul său în paragină. Şi vorbind de monsieur M.Eminovici,… cât de vechi este Iaşiul… Adică este vechi de când lumea şi pământul, dar mai vechi este toamna, când Copoul frige sub auspiciul tălpilor studenţilor şi o dată cu slabul fum de ţigară, mentol şi frunze arse. Dar să mă-ntorc în Bucureşti… E răcoare, sunt nori, avioane cu reacţie în înalt şi sirenele de ambulanţe îmi bruiază semnalul la telefon. Tramvaiele merg şi nu prea, într-un mod aşa ridicol, că îţi vine să… trimiţi câinii pe iarba RATB-ului.

Dumnezeule… Veni toamna! Mi-e foame, dar nu-mi cumpăr decât cărţi, brăţări din piele, bilete la teatru (aşa MASIV!) şi, “ocazional”, Coca Cola.

Veni toamna… Ia uite un tată cu fiul pe umeri verificându-i de vreo două ori şireturile şi spatele! Iată şi un El şi o Ea de mână pe cărare… Cu cât prost gust e îmbrăcată ea… Aaa, şi la vreo două bănci depărtare (mai exact trei), e vânzătorul de ziare de la care mi-am luat periodicul în tramvai dimineaţa. Dar uite şi ceva ce-mi place: un cuplu frumos. Ea, cred că e în luna a şasea, iar el duce plasa de cumpărături. Blugi, voci coborâte, viitor şi toamna…

Of, Marius, când ni s-a retezat nouă viitorul? De când nu mai vine toamna la noi? De ce nu mai facem poze în Cişmigiu, când se aştern frunzele pe lac? De ce nu mă mai aperi de ploaie cu geaca ta? De ce îmi cazi odată cu restul? De ce te-am părăsit, Marius? De ce am plecat şi n-am mai venit? Aminteşte-mi, că eu am uitat şi uit sistematic, aşa cum am uitat cât de specială îmi e toamna. Mereu va fi noiembrie… Ba nu… Mereu a FOST noiembrie… Acum, veni toamna!

Nu suntem identici. Avem figuri diferite. Până şi gemenii se diferenţiază între ei. Gândim, dar nu avem aceeaşi lungime de undă, din interferenţe se nasc prieteniile şi iubirea. Trăim cu toţii, dar nu la fel.

Murim, până şi în moarte suntem diferiţi.

Umbrim pământul, unii mai mult, alţii mai puţin, diferenţă de volum sau de ani trăiţi, diferenţă de firi, unii fac umbra pământului doar stând, alţii muncind.

Suntem diferiţi prin ceea ce facem. Unii lasă în urmă case, alţii pomi. Unii vorbesc în loc să facă, alţii scriu ce “unii” vorbesc, suntem cu toţii diferiţi. O parte dintre noi este în centrul atenţiei, unii devenind vedete. O altă parte şi chiar cei mai mulţi nu ajung să fie ca ei, chiar dacă au construit prin muncă cinstită şapte case. Necunoscuţii sunt mulţi, iar cum cei mai mulţi nu sunt băgaţi în seamă, ieşirea din tipare frapează, ei devenind “diferenţe”. Sunt judecaţi de cei ce ştiu că este scris: “nu judeca”. Sunt blamaţi, uitând că însuţi Iisus a spus: “fericiţi cei săraci cu spiritul”, uitând sfârşitul “bucuraţi-vă şi vă veseliţi…”.

Dar tiparele nu sunt puse ca să micşoreze diferenţe, ieşirea din cotidian doare, deoarece dureros este să vezi un creştin spânzurat. Dar…

Cine sunt eu? Să pun egal între mine şi ce aş face şi durerea incomensurabilă a bolnavului incurabil. Cu ce ochi pot să văd, cu ce gură să vorbesc bătrânului ce nu-i mai are aproape de el pe cei dragi. Nu mă vor durea oare toate atunci când îi voi auzi răspunsul?

Diferenţe. Asta este. Deci nu judeca, deoarece vei fi judecat. Cum poţi să spui copilului să nu plângă când el asta vrea să facă? Cum poţi cere râului să nu curgă, cucului să nu cânte, florilor să nu înflorească, cum poţi să pui egal între diferenţe, chiar dacă acestea frapează?

detest prezentul.

nu ziua de azi sau acel “acum” ci timpul în care trăiesc.

nu vreau să las deoparte trecutul şi să devin o parte din viitor. celulare care sună, maşini care clanxonează, oameni care înjură şi cred că a fi nepoliticos e o calitate. NU E!

m-a enervat o reclamă. m-am descărcat.

azi ma gândeam la viaţă.
viaţa, dată de altcineva, câştigată, trăită, dorită, urâtă, blestemată, binecuvântată, pură, perversă, este în primul rând reală.

fiecare lucru are rostul lui. fiecare întâmplare, fiecare coincidenţă, fiecare inimă frântă, toate sunt raţionale. se îmbină perfect. the big picture. când priveşti în afara sferei tale îţi dai seama ce contează. am privit în afara sferei mele azi. ar trebui să o fac mai des. o să o fac mai des.

în aceasta ordine de idei, nu îl înţeleg pe D care imi spune ” totul se rezumă la dragoste pe lumea asta?… şi oare eu de ce mă gândesc?… eu nu ar trebui sa fac asta… totul este o prostie… aici nu e decât tâmpenie…până la urma nu te alegi nici măcar cu o iluzie… ci doar cu umbra ei…” cu umbra unei iluzii a dragostei.
nu vreau să aibă dreptate.

D e o enigma… nu am de gând să îl salvez, să îl schimb, să il fac mai puternic. nu că ar fi perfect. e primul căruia nu încerc să îi schimb nimic. nici măcar o părere. ah… ba da.. una… că zacusca făcuta acasă e mai bună decât cea de cumpărat.

investesc infinit mai multă pasiune într-un desen în creion decât în slujbă. important e să faci ce îţi place. întotdeauna îmi spun asta. decât să am o slujbă la care să vreau să nu mă trezesc, prefer sa fiu parazit. singură în singurătatea unei nesemnificaţii a sinelui. sau a megalomaniei? ori ambele? deocamdată mă mulţumeşte slujba mea. dar m-am gândit la facultate. ce, unde, cum, întrebări din astea. nu ştiu ce, nu stiu unde, nu ştiu cum. e un început bun. mă mai gândesc. până la urmă contează doar “ce”.

you made me what i am. judecător, victimă, ucigaş, răzbunător, mistic, demon, înger, filosof, înţelept, nebun, iraţional, inocent, raţional, megaloman, copil, vagabond, ignorant. crezi că e imposibil să fiu toate odată. şi totuşi…

păcat că nu pot fi doar ce vreau eu să fiu. e obositor să fiu ce vrei tu. în curând o să renunţ la a fi pentru tine. nu acum, dar în curând. foarte curând. nu mă crezi. dar logic, destinul are logică. vezi câte înţeleg dacă privesc lumea din afară?

nu îmi place slăbiciunea. sunt scorpion, e caracteristic. omul slab îmi dă impresia de sclav. sclav care nu îşi doreşte libertatea, neştiind ce să facă cu ea. trăieşte pentru a face pe placul altuia. însă slăbiciunea aceea inocentă, nu lipsa puterii de a face ceva sau neştiinţa ce să faci cu acel ceva… dar.. inocenţa atât de pură şi lipsită de un gând rău mă impresionează. am întâlnit o singură persoană care să fie aşa, deşi până acum s-a murdărit.. şi slăbiciunea acelei persoane considerată “slăbiciune” de lume, era că refuza.. sau… nici prin gând nu îi trecea să facă ceva. nu era prost, doar incapabil să lupte… plângea când era atacat, se făcea mic în colţul lui şi nu zicea nimic. ar fi putut, dar nici nu îi trecea prin cap să spună sau să facă ceva să atace pe cel care îl răneşte. nu concepea ideea de a ataca. nu îl ajunsese încă perversitatea omenească.
pe acea persoană nu o consideram sclav. o protejam. o apăram şi îi atacam pe toţi cei care aveau ceva de împartit cu ea. păcat. acum a învăţat să atace. m-am gândit dacă am avut ceva de-a face cu transformarea. nu m-a văzut atacând, nu m-a ştiut capabilă. şi totuşi.. cred că am avut… eu şi restul lumii. i-am ucis inocenţa. nu am mai întâlnit persoane ca ea.

am găsit un citat. nu mai ştiu al cui şi nu am chef să intru pe google.
“life is sometimes perfect. it is a feeling of a promise of happiness. it is not perfection, it is not happines. just a promise of paradise left in us.”

e superb citatul. absolut genial. viaţa nu e perfectă, nu e fericire.. e o promisiune a paradisului lasată în noi. acum, intrebarea logică ar fi “lăsată de cine?” nu ştiu, aşa că trec peste. până la urmă, poate nu asta contează atât. trăiesc o promisiune. să doresc paradisul şi să nu am pe veci decât o iluzie a acestuia. drumul nu destinaţia. de ce într-una caut deşi ştiu că e imposibil de ajuns la perfecţiune? ce caut? a… paradisul… şi stau şi mă gândesc că ar fi destul de plictisitor dacă e aşa cum îmi povestea mama. mai bine cred că fiecare are propriul paradis. poate paradisul meu coincide cu paradisul altuia. poate că nu.. eterna luptă, aşa se face istoria, aşa se ridică şi cad regate, aşa se fac şi se ucid regi. aşa se trăieşte: puternicul stăpâneşte, sclavul se supune. D. m-a făcut “inteligentă” acum câteva zile. pentru am putere asupra oamenilor, îi pot manipula, îi pot supune.. asta e inteligenţă? nu mi-a spus că sunt fericită. nu sunt? “ignorance is bliss.”daca ignoranţa e binecuvântare atunci înţelepciunea ce e? pure hell? picătura chinezească. tortură veche de secole. nu doare. doar îţi face creierii ferfeliţă prin repetarea ferfelizatoare de nervi. repetiţia distruge creierii. repetiţia înebuneşte. eu trăiesc într-o perpetuă repetiţie. aceleaşi lucruri în fiecare zi. sunt pe cale să înebunesc.teoretic   

Când am început să văd, am scris cu albastru
Atâta cât îmi rămăsese pe pleoape
la întoarcerea din cer…

Când am început să fiu iubită, am scris cu galben
Atâta cât îmi rămăsese pe buze
la întoarcerea din flacără …

Când am început să fiu părăsită, am scris cu violet
Atâta cât îmi rămăsese pe suflet
la trecerea prin amurguri …

Cu plânsul unui copac, îi scriu toamnei
Să rămână în chenarul ultimei file
a jurnalului meu.

- Trezeşte-te, somnoroaaasooo! glasul bunicului sună blând şi plin de dragoste…
Fetiţa întinde mâna dreaptă şi mângâie ursuleţul aflat alături, pe marginea patului. Acelaşi ritual în fiecare dimineaţă. Apoi deschide ochii încet şi-i zâmbeşte bunicului care o priveşte prin uşa întredeschisă.
- Nu mai sta pe gânduri, te aşteaptă cafeluţa şi apoi…surpriza…
- Surpriza? Ce surpriză? Hai, te rog, spune-mi…
- Păi dacă-ţi spun, ce surpriză mai e?
Se ridică grăbită, curioasă să primească surpriza cât mai repede. Întârzie în baie numai atât cât să n-o certe bunica şi aleargă în bucătărie. Pe masă, o aşteaptă felia de pâine cu unt şi cacaoa cu lapte. Priveşte de jur împrejur, dar…nimic. Bunicul îi simte privirea şi zâmbeşte pe sub mustaţă. Fetiţa mănâncă în linişte, lucru rar întâlnit, semn că se gândeşte la ceva. Dintr-o dată, îi vine o idee:
- Şucu, ai fost la târg?
- Da, m-am întors acum câteva minute…
- Vezi ce rău eşti? Nu m-ai luat şi pe mine…
- N-am vrut să te trezesc aşa de dimineaţă…
- Cât e ceasul acum?
- Trei sferturi la nouă, intervine bunica, vădit nemulţumită că fetiţa, în loc să mănânce, stă de poveşti.
Irina nu se lasă conturbată de tonul bunicii şi continuă, de data asta cu gura plină:
- Şi ce mi-ai adus?
- Puiu’ târgului. Vezi tu imediat…
- Ţi-am spus de o mie de ori că … intervine bunica
- Nu-i frumos să vorbeşti cu gura plină…se maimuţăreşte Irina…după care priveşte serioasă, către bunic:
- Aha, deci surpriza e de la târg. Puiu’ târgului…că doar n-o fi turtă dulce? în tonul Irinei se citeşte dezamăgirea…
- De data asta, nu…ţi-am adus şi turtă dulce, dar…
- Cu ciocolată, cum îmi aducea mămica?
Întrebarea rămâne suspendată. Încăperea devine neîncăpătoare…bunica îşi face de lucru la aragaz.
- Da, cu ciocolată, murmură cu greu bunicul, gândindu-se că sâmbătă se-mplinesc şase săptămâni de când…
Cana cu lapte e pe cale să fie terminată. Irina se mai luptă cu o bucăţică din felia de pâine şi sare de pe scaun:
- Mulţumesc pentru masă!
- Cu plăcere, iubito! răspunde bunica îmbunată
- Deci? Irina priveşte întrebător spre amândoi bunicii…
Bunicul, a ajuns deja la uşă. Fetiţa îl urmează curioasă.
- Vaaai! bucuria răzbate din glasul Irinei. E al meu? Deci ăsta-i Puiu târgului…o să-l botezăm Rică, ca pe iepuraşul din carte…şi Şucule, e mai frumos decât în poză, nici n-am ştiut că sunt şi iepuraşi complet albi…da’ parcă are o pată neagră… tu ce zici? oricum e cel mai frumos…
În uşa bucătăriei, bunica îşi şterge pe furiş o lacrimă…