Arhivă pentru ‘Cenaclu-atelier’

————————————————————————————————–

Pe lângă cele întâmplate
eu nu mă vait dar spun şi cer lumii
să mă vadă cum cerşesc atenţie pentru mine
şi ură pentru destrămaţi
şi jale pentru proşti,
credinţă pentru veşteji
şi putinţă pentru oameni.

Brusc se aprind toate becurile de pe Terra,
precum o ceată de licurici,
prin baruri se consumă,
eu beau o sumă de beri şi lat mă arunc în pat,
cugetând cu un zâmbet tâmp pe faţă:
Să-mi bag ce viaţă!

————————————————————————————————–

~Partea a cincea~

                                                ~“Am învǎțat sǎ mor mai frumos”~

                                                            [Dicționarul Suferinței-Ionuț Caragea]

     Totul era absolut…Soarele îmi dǎruia fericirea totalǎ,iar noaptea mǎ chinuia prin fiecare secundǎ înghețatǎ.Când soarele rǎsǎrea,viața mea renǎştea,iar cândapunea,murea!Totul dura o secundǎ!Focul îmi mistuia propria existențǎ…

Priveam în jur,şi în rarele momente când puteam vedea,observam lacrimi în ochii prietenului meu.Sufletul meu plângea în tǎcere alǎturi de el.Îmi era prieten,iar în acele clipe trebuia sǎ îl ajut,sau mǎcar sǎ încerc..Şi aşa am fǎcut:

<< 

      -Dragul meu prieten,lacrimile tale îmi sfâie inima.Durerea ta pǎtrunde în sufletul meu.Spune-mi te rog,cum aş putea sǎ te ajut!

      -Plâng,plâng din cauza propriul adevǎr care mi-a zdruncinat sufletul.Viața mea este prea amarǎ.Am aflat cine sunt!Numele meu este Înțelepciune!

      -Nu înțeleg…Acest adevǎr te-a tulburat înt-un asemenea mod?

      -Of,nu aş fi fost supǎrat dacǎ numele meu ar fi fost “suferințǎ”, “moarte”,sau orice alt cuvânt.Dar ține minte,Înțelepciunea este cea care îți ucide eternitatea.Singura noastrǎ existențǎ..Înțelepciunea îți aratǎ lumea aşa cum este.Şi credemǎ,este infiorǎtor sǎ vezi cum sfârşitul se aproprie şi eşti neputincios.Înțelepciunea este cea care îți aratǎ cǎ fericirea este departe,iar dragostea nu este decât un vis..

Aici,în aceastǎ lume îngehțatǎ,lumea ne va uita.Soarele nu va mai rǎsǎri,şi noi vom pieri în propria noastrǎ singurǎtate.Pentru cǎ oamenii nu ne înțeleg.Într-o zi nu se va mai naşte nici-un cuvânt.Totul va muri!Înțelepciunea este o greşealǎ,pentru cǎ,dacǎ ea ar lipsi,atunci iluzia ne-ar aduce o fericire imaginarǎ.Dar cred cǎ e mai bine sǎ zâmbim,înainte sǎ pierim.Nu pot explica,pentru cǎ este mai bine aşa.Poate cǎ adevǎrul nu trebuie aflat niciodatǎ.Nu uita,tot ce îți pot spune cǎ suntem cadavre vii,ce şi-ar dori sǎ moarǎ înainte ca singurǎtatea sǎ îi închidǎ în închisoarea uitǎrii,de unde nu vor mai ieşi niciodatǎ.În aceste momente,acela care va muri va fi binecuvântat,pentru cǎ va scǎpa de furtuna care va veni.Iar eu,înțelepciunea voi fi un biet cuvânt,pe care timpul îl va rǎni cu purul adevǎr.

                                                                                                                         >>

   Am tǎcut…Vorbele lui,mǎ cutremurau la nesfârşit.o viziune îngrozitoare.aşteptam soarele,aşteptam ca cineva sǎ deschida aceastǎ carte…

——————————————————————————————-

Rapid a trecut timpul
Şi textele parcǎ au adormit.
Ori este vina celor care le-au creat
În loc de tinerețe,  le-au dat bǎtrânețe..

Rar mai trec din întâmplare, cititorii,
Rar cineva mai pǎtrunde în labirint;
Metaforele sunt ziduri neatinse
Comori uitate sau îngropate.

Scriitori, voi de pe meleaguri strǎine,
Veniți aici, vǎ chem cu glasul stins,
Avem nevoie sǎ reînviem tǎcerile uitate
Şi sǎ aducem versul înapoi!

Cu inima în flǎcǎri sǎ încǎlzim cuvântul
Sǎ ştergem praful timpului uitat,
Sǎ judecǎm la rece, poate am greşit cândva
Când am crezut cǎ textul n-are viațǎ!

Veniți, prieteni dragi, veniți sǎ îngropam tǎcerea,
Avem nevoie doar de cuvinte, sǎ nu le uitǎm prin morminte!

Poate cǎ eu nu scriu poeme fatale,
Poate cǎ versul meu rǎmâne neînțeles,
Dar inima suspinǎ  şi-mi spune sǎ vǎ scriu
Aceste versuri complet nevinovate!

Într-o zi, eu am sǎ plec departe,
Rǎmâneți împreunǎ, Poeții sunteți voi!
Dar fiți ca frații, la bine sau necaz
Nu mai fugiți, rǎmâneți sǎ luptați!

Tineri scriitori au înflorit ca ghioceii
Poemele lor sfinte se aştern fricoase,
Sǎ nu le ofilim sublimul înțeles
Cǎci astfel, care vers va lumina etern?

Poezia e astǎzi cu-un pas înainte
Un viitor de gânduri se înfǎțişeazǎ mândru,
Când pe lume soarele rǎsare cu un cuvânt!

———————————————————————————————-

~Dragǎ July~

Domnița mea, îți scriu aceste rânduri cu gândul cǎ le vei citi cu zâmbetul pe buze. S-au întâmplat multe de când ochii tǎi nu mi-au mai încântat privirea, dar, totuşi, dragostea mea pentru tine a rǎmas vie, la fel de puternicǎ cum a fost în prima clipǎ când te-am întâlnit. Azi, în inima mea amintirea chipului tǎu este nemuritoare..Iubesc aceeaşi razǎ de soare care m-a vrǎjit pentru totdeauna.
Sper totuşi cǎ te voi întâlni cât mai curând..Am multe sǎ-ți povestesc, dar înainte de toate vreau sǎ te iubesc. Singurǎtatea a lǎsat rǎni adânci în propriul suflet. Doar tu le poți vindeca cu zâmbetul tǎu ucigǎtor..Dar, sǎ nu vorbim despre asemnea lucruri în aceste clipe..
Îmi voi lǎsa inima sǎ-ți vorbeascǎ..Trebuie sǎ o auzi pentru cǎ doar aşa te poți reîntoarce. Poate cǎ dragostea ta pentru mine nu mai este aceeaşi, dar nu te chem pentru a mǎ iubi..Vreau sǎ-ți dǎruiesc dragostea mea, pentru cǎ lângǎ tine, prin iubire, viața mea nu moare.Nu lǎsa ca focul din inima mea sǎ se stingǎ pentru cǎ dacǎ iubirea va pieri eu nu mai pot trǎi..Dragostea mea fǎrǎ margini, nu pot sǎ exprim în cuvinte dorința de a iubi, dragostea ce-o simt mistuindu-mi întreaga rǎsuflare.
Azi eşti departe, dar poate în zorii zilei de mâine vei fi lângǎ mine..Regret faptul cǎ te-am rǎnit, dar te rog sǎ-nțelegi situația în care mǎ aflam. De azi, nu mai eşti în pericol, dar fie-ți milǎ de suferința mea şi dǎ-mi mǎcar speranța unui nou rǎsǎrit.
Nu-mi fura singura razǎ de foc pentru care trǎiesc. Draga mea, oriunde ai fi, nu te ascunde în fața inimii mele. Nu îmi turna otravǎ în suflet prin aceastǎ singurǎtate.
Dulcea mea amintire, înainte de a mǎ despǎrți de aceste rânduri, îți trimit gândurile mele cele mai sincere. Îți doresc tot binele din lume, iar dacǎ nu te poți întoarce, rǎmai acolo unde eşti fericitǎ. Rǎmâi cu bine şi fie ca dragostea purǎ sǎ-ți cuprindǎ sufletul în îmbrǎțişǎri fǎrǎ sfârşit..Lasǎ vântul sǎ-ți sǎrute trupul, iar în adierea nopții, când stelele ard pe oceanul fǎrǎ margini, chiar dacǎ nu-mi observi prezența, sunt lângǎ tine..Pentru cǎ viața mea eşti tu, pentru tot restul eternitǎții…

~Ştiu cǎ este ultima iubire
O ultimǎ îmbrǎțişare fierbinte
Şi un ultim sǎrut nevinovat!~

~Iubito,te vǎd pentru cea din urmǎ oarǎ
Iți spun te iubesc şi dincolo de moarte,
Zǎmbetul tǎu printre lacrmi dispare!~

~Zâmbeşte-mi, chip de înger drag,
Sǎrută-mi sufletul uşor,
Şi stinge cu-o privire acest dor~

~Lasǎ-mǎ apoi sǎ mor,
În propria-mi singurǎtate crudǎ,
Te rog sǎ pleci, sǎ nu mǎ vezi pierind~

——————————————————————————————————-

~Partea a patra~

                                   ~“Deşertul nu poate înverzi cu o singurǎ lacrimǎ”~        [Dicționarul Suferinței-Ionuț Caragea]

    Acolo se odihnea sufletul meu..În paginile acelei lumi pe care nu o cunoşteam încǎ.În inima acelei voce care-mi topea întreaga amǎrǎciune.Eram viu doar când razele de foc ale cititorului îmi cuprindeau întreg veşmântul.Atunci sufletul îmi era eliberat..

   Tǎcerea era absolutǎ,ajutându-mǎ sǎ-mi ascult propriile gânduri fǎrǎ sǎ fiu tulburat.În acele clipe mi-am simțit inima plinǎ de suferințǎ.Inima îmi devenise amarǎ.sufletul fusese cuprins de o urǎ fațǎ de tot ceea ce existǎ în jurul meu..

Eram necǎjit şi îmi uram destinul.De aceea viața mea devenea din ce în ce mai veninoasǎ.Simțeam cum sângele îmi fusese tulburat de tǎcerea fǎrǎ de sfârşit,de bezna care parcǎ mǎ orbise.Aşteptam soarele ca o ultimǎ speranțǎ.Şi într-un sfârşit,a venit!

    O strǎlucire fǎrǎ margini m-a îmbrǎțişat preț de o clipǎ.Simțeam cum în acea clipǎ se afla ascunsǎ o întreagǎ eternitate.O veşnicie ce se numea secundǎ…

    Soarele devenise mai fierbinte.Razele lui,limbi de foc care îmi sǎrutau sufletul,îmi scufundau inima în zâmbetul vieții.Mierea dragostei îmi pǎtrundea din nou în mine,şi simțeam,dupǎ o lungǎ perioadǎ,cǎ trǎiesc cu adevǎrat.Soarele îmi ardea cu dragoste sfletul.Inima îmi era din nou vie,din nou iubitoare.Dar clipa trecu.Soarele se îndepǎrta iar lumina nu îmi mai cuprindea veşmântul.Mi-am dorit sǎ îmi mai dǎruiascǎ o altǎ clipǎ,dar probabil cǎ nu m-a auzit.

    Am plâns cu lacrimi sǎlbatice care îmi sfâşiau fiecare gând.Veşnicia trecuse printr-o clipǎ,iar viața mea,fericirea absolutǎ la care visam,rǎmânea departe.

O veşnicie sfǎrâmatǎ de legile neştiute ale timpului.Plângeam fǎrǎ oprire,cǎci singurǎtatea îmi rǎnea din nou inima.Dragostea mea fusese din nou pierdutǎ.

Cât de mult mi-aş fi dorit sǎ cuprind dragostea pentru tot restul eternitǎții în sufletul meu.Sǎ cuprind acel sentiment nemǎrginit în inima mea.sǎ iubesc în fiecare clipǎ a existenței,sǎ zâmbesc la fiecare pas.

   Eram un cuvânt,ce pǎstra în adâncul sǎu un tainic înțeles.Eram veşnicia care ajungea în adâncul inimii fiecǎrui cititor.Eram o razǎ de foc care strǎpungea fiecare suflet.Eram un cuvânt,pe care lumea hotǎrâse sǎ-l închidǎ în aceastǎ carte.O carte ce devenise cimitirul tuturor cuvintelor.eternitǎți întregi jertfite pe altarul unei pagini de hârtie..

   Soarele,vocea unui cititor necunoscut,unui cǎlǎtor printre aceste oceanuri nesfârşite,îmi îmblânzise sufletul atunci când strǎbǎtuse propriul meu veşmânt.

Puterea cu care mǎ cuprindea ma uimise.Respiram din nou regulat.Rǎmǎsesem din nou singur.Doar eu cu propriile mele gânduri,scufundat într-o lume plinǎ de mistere,ce nu ştiam dacǎ le voi afla vreodatǎ.eram un cuvânt,ce era purtat din ocean în ocean,din paginǎ în paginǎ,de gândul celui care mǎ crease.Scriitorul era stǎpânul meu,care mǎ aşeza dupǎ bunul sǎu plac.

~ P.S ~

       Simt nevoia de a aduce anumite completǎri din postura scriitorului,pentru cǎ unele lucruri trǎiesc dincolo de cuvinte.Vǎ cer bunǎvoința de a avea încredere şi în ceea ce veți citi în rândurile urmǎtoare.

       Veşnicia existǎ în sufletul nostru.Este mereu prezentǎ în inima noastrǎ.

Aveam o singurǎ misiune pe acest pǎmânt:sǎ o trezim la viațǎ.Veşnicia este iubirea necondiționatǎ,liberǎ.Avem puterea de a-i da viațǎ,sau de a o ucide.Totul depinde de noi,pentru cǎ singuri ne alegem drumul în viațǎ.Cuvintele sunt doar gânduri care evadeazǎ din  propria noastrǎ lume.Sunt sunete pe care inima le rosteşte cu toatǎ puterea.

      Într-o zi propria mea veşnicie a fost trezitǎ la viațǎ.Dragostea purǎ mi-a invadat sufletul.În urmǎtoarea clipǎ am început sǎ scriu,pentru cǎ acele cuvinte îmi ardeau pe buze.O nerǎbdare fǎrǎ de înțeles pusese stǎpânire pe mine.Am umplut zeci de pagini.Cuvintele se eliberau din interiorul meu.Un singur cuvânt însǎ mi-a atras atenția:dragostea.Era cuvântul care îmi deschisese ochii.Mǎ simțeam legat de el,doream sǎ-l pǎstrez în suflet.Însǎ,am decis cǎ este de datoria mea sǎ-i redau liberatatea.Înainte de a-l lǎsa singur într-o lume necunoscutǎ l-am binecuvântat cu puterea inimii.I-am dǎruit un zâmbet care sǎ-i apere viața..

Strǎinii urmau sǎ-l citeascǎ de nenumǎrate ori.Îl puteau rǎni,sau îl puteau face fericit.Însǎ,eu nu-l mai puteam ajuta.Speram ca viitorii cititori sǎ fie oameni înțelepți,care sǎ cunoascǎ veşnicia ce stǎ ascunsǎ în fiecare clipǎ.Dragostea,un cuvânt cu care începe o nouǎ viațǎ…

       Scriu pentru prima datǎ,dar în acelaşi timp,pentru cea din urmǎ oarǎ despre aceste întâmplǎri neobişnuite.Nu voi mai interveni pe parcursul acestei cǎlǎtorii.

Voi lǎsa cuvintele sǎ vorbeascǎ.Voi lǎsa eternitatea sǎ cuprindǎ inima fiecǎrui cititor.Ele vǎ vor mǎrturisi sentimentele lor.Le voi lǎsa libere,pentru cǎ ştiu cǎ în momentul când le veți citi,dacǎ le veți mângâia veşmântul lor atât de drag,cu dragoste purǎ,le veți aduce zâmbet şi fericire.Pentru cǎ cuvintele trǎiesc doar când sunt citite,iar în momentul când sunt înțelese,descoperǎ veşnicia ce stǎ ascunsǎ în fiecare clipǎ.

       Cuvintele ard în nebunia clipei care le cuprinde.În momentul când eternitatea va cuprinde toate cuvintele,oceanele de gheațǎ se vor topi.Din acea clipǎ,cuvintele vor cunoaşte libertatea fǎrǎ de margini,ajungând pânǎ în adâncul inimii fiecǎrui om din aceastǎ lume.

       Dragi prieteni,vǎ înmânez cartea vieții mele.Aici trǎieşte dragostea mea,prin cuvinte.Pǎşiți cu dragoste pe acest tǎrâm.Eliberați sufletul,lǎsați-l sǎ zboare.

Aceste rânduri se terminǎ aici.Aş putea continua,sǎ vǎ povestesc totul,dar vǎ aşteaptǎ nişte cuvinte.Nu le putem lǎsa sǎ aştepte!

[“Citiți,fiindcǎ aceasta este unica cale prin care veți putea rǎspunde la propriile întrebǎri.Tocmai în aceastǎ închiere,un porumbel se înalțǎ spre noi orizonturi de pe mâna mea.Din sufletul meu,cuvântul de foc se elibereazǎ.Îl privesc cu ochii înlǎcrimați cum strǎbate gândurile fiecǎrui cititor.Sufletul meu,prin aceste cuvinte îşi gǎşeşte nemurirea.O,ce carte nescrisǎ se aflǎ în inima mea..Dar,privind la biblioteca plinǎ cu visuri,aleg o carte pe care o citesc cu zâmbetul pe buze.Înainte de a adormi,voi privi din nou cum marea se desparte de țǎrm,iar cerul,încetul cu încetul se ridicǎ deasupra pǎmântului.Însǎ,cuvântul va trǎi veşnic în inima mea.Azi literele de foc se alintǎ pe paginile de argint.Jocul lor mǎ fascineazǎ,iar fiorul ce izvoarǎ din inimile acelor litere îmi strǎpunge sufletul.Lacrimi de cristal se revarsǎ din ochii mei,izbind cu atâta teamǎ fiecare cuvânt..Apoi încerc sǎ desluşesc povestea.Pagina poleitǎ în aur,strǎluceşte însǎ prea pternic.”-Cititul dǎuneazǎ grav inculturii]

————————————————————————————————-

~Partea a doua~

                                                          ~”Timpul se mǎsoarǎ în cuvinte”~

                                                                    [Dicționarul suferinței,Ionuț Caragea]

În acele momente mǎ scufundasem într-o tǎcere adâncǎ..Sufletul meu nu mai putea vorbi.Mǎ simțeam gol,lipsit de putere,fiidncǎ întunericul era o pânzǎ de tristețe,un zid în fața ochilor mei.Frigul tremura nestigherit în inima mea.

Dar nu puteam face nimic.Aşteptam rǎsǎritul,aşteptam vocea cititorului care sǎ-mi ardǎ sufletul.Aşteptam radiația unei voci care sǎ-mi mângâie veşmântul,care sǎ pǎtrundǎ pânǎ în adâncul sufletului meu,şi de acolo,sǎ culeagǎ dragostea…

Însǎ,deodatǎ,inima a încetat sǎ mai batǎ..Nu-mi mai auzeam vocea sufletului,

pentru cǎ timpul îmi înghețațe sufletul..Timpul rǎmǎsese prins într-o tǎcere ce pǎrea a fi fǎrǎ de sfârşit.

Nu ştiu ce s-a întâmplat..Nu ştiu,pentru cǎ nu-mi mai aduc aminte..M-am trezit cu trupul amorțit şi cu ochii înlǎcrimați..Am privit în jur,şi auzeam din depǎrtǎri

o voce ce se apropria de mine..Era un cǎlǎtor,dar nu era un  simplu cititor.Era un om înțelept a cǎrui voce era o voce a sufletului,o voce caldǎ din care izvorau cele mai nobile mǎrturisiri.Era un cǎlǎtor ce mergea pe drumul fericirii..

Am aştept nerǎbdǎtor..Vocea se apropria din ce în ce mai rapid..Inima-mi bǎtea nebuneşte.Şi atunci,a venit peste mine..O luminǎ mi-a strǎbǎtut veşmântul..Un cântec de dragoste m-a înconjurat.O plǎcere de neexprimat a pus în acele clipe stǎpânire pe mine..Sufletul dansa în interiorul inimii mele.Pentru cǎ eram cuvântul care pǎtrundea cel mai adânc în inima cititorului..Apoi lumina a dispǎrut..Soarele vieții mele apunea de fiecare datǎ prea rapid,pentru cǎ lumina care-mi încǎlzea vesmântul era vocea cititorului,care strǎbatea mii de cuvinte..

În amurgul acelor clipe,am privit în ochii cuvântului care se afla lângǎ mine.

L-am vǎzut trist,şi am vrut sǎ-i vorbesc,dar mi-am dat seama cǎ nu era momentul potrivit.Îmi era prieten,însǎ în acele clipe eram un nou-nǎscut,un strǎin în aceastǎ lume.Plângea,şi prin lacrimile lui am vǎzut urma unei dureri de neexprimat…Asta era adevǎrata înțelepciune.Era fericirea deplinǎ,dragostea nemǎrginitǎ,dar în acelaşi timp era singurǎtatea absolutǎ.Era un drum periculos,

pe care nu mulți îl puteau strǎbate..Era un lac plin cu lacrimi.Era o inimǎ sfâşiatǎ de cele mai adânci dureri.Era foc şi gheațǎ,zâmbet şi tristețe.Pentru cǎ înțelepciunea cuprindea totul.

Îmi era milǎ de prietenul meu.Doream sǎ-l ajut,dar nu ştiam cum.Eu eram dragoste!Pentru mine suferința îmi era necunoscutǎ..Însǎ,o simțeam prezentǎ în  inma mea.Simțeam cum dragostea se nǎştea dintr-o suferințǎ dulce.O suferințǎ ce o purtam pentru toatǎ viața..

O altǎ noaptea bǎtea la porțile existenței mele.Eram un cuvânt,scufundat în apele necunoscute ale unei poveşti.Un cuvânt ce avea sǎ înfrunte furtunile unor clipe însângerate de durerea pe care fǎrǎ vina mea o produceam.Chiar dacǎ radiam fericirea fǎrǎ margini,chiar dacǎ eram cel mai frumos vis,dragostea din mine era periculoasǎ…Pentru cǎ puteam rǎni,pentru cǎ uneori,din prea multǎ iubire,

sufocam inimi nevinovate.Dar acesta era destinul meu,nu aveam cum sǎ mǎ împotrivesc.Pǎşeam peste destinul meu cu speranța cǎ nu voi ucide nici mǎcar o datǎ..Pentru cǎ dragostea mea nu era un boalǎ,ci un leac.Pentru cǎ timpul trǎia prin cuvinte!

În acele clipe,îmi lǎsam sufletul rǎstignit pe suflarea vântului.Am închis ochii.Şi am început sǎ visez.Aşteptam cu nerǎbdare urmǎtorul rǎsǎrit…

~Partea a traia~

                                         ~“Cea mai ucigǎtoare otravǎ este lacrima purǎ.”~

                                                                  [Dicționarul suferinței,Ionuț Caragea]

Întunericul devenise un zid între mine şi cei din jur…În acele clipe,în care sufletul îmi era singur,o tristețe punea stǎpânire pe inima mea..O tristețe neobişnuit de crudǎ..Îmi doream sǎ plâng,dar lacrimile cǎdeau în adâncul propriei mele vieți.Lacrimi pure,ce izvoreau din inima mea..Şi nu mǎ puteam opri.Îmi doream nespus de mult sǎ reîntâlnesc vocea fierbinte a unui cititor.

Dar în acele momente,soarele era departe,iar rǎsǎritul îmi pǎrea doar un vis la care simplu fapt de a spera,mǎ cutremura…Pentru cǎ eram un cuvânt care pierea cu fiecare secundǎ de întuneric,care îngheța într-o tǎcere de nesuportat..

Eram un cuvânt,eram dragoste,care putea aduce fericire,dar şi suferințǎ în inimile oamenilor..Eram o dragoste purǎ,o dragoste care-mi izbucnea în inimǎ în fiecare secundǎ din viațǎ.Dar asta nu era totul..Tristețea cuvântului care-mi devenise primul prieten în aceastǎ nouǎ viațǎ,îmi mǎcina gândurile..Nu ştiam de ce era supǎrat.Îmi doream nespus de mult sǎ-l ajut,însǎ nu ştiam cum..Eram un cuvânt,pe care gândul scriitorului îl purta pe nişte oceane de gheațǎ.Inima îmi ardea,dragostea îmi mistuia fiecare clipǎ de viațǎ..Eram o dragoste care sângera în propriul ei cuvânt.

Când fiecare clipǎ pare la fel de întunecatǎ,când nu aud niciun sunet,când pânǎ şi propria mea inimǎ doarme în noaptea fǎrǎ de sfârşit,când totul este la fel în fiecare clipǎ,noaptea devine un infern,o moarte prin care sufletul îmi este dat uitǎrii pentru cââteva ore întregi,în care tristețea nǎscutǎ din propria singurǎtate,ascunde în ea,eternitǎți întregi.Ore de amorțire,ore de uitare,ore în care visul este prin legea singurǎtǎții interzis..Nu pot visa..Nu pot trǎi..Pentru cǎ sunt un simplu cuvânt..Cuvânt rǎtǎcit printr-o carte.nu aveam de unde sǎ ştiu câte suferințe îmi vor strǎbate sufletul pânǎ la urmǎtorul rǎsǎrit.Cartea devenise un mormânt,pentru cǎ pe oceanele de gheațǎ zǎcea veşmântul neînsuflețit al fiecǎrui cuvânt.

O singurǎ dorințǎ rǎmânea vie în interiorul inimii mele..Aşteptam soarele,acel foc care îmi reaprindea flacǎra vieții..Îmi doream ca data viitoare,sǎ nu apunǎ aşa cum a dispǎrut ultima datǎ..Doream sǎ-mi mai dǎruiasca câteva clipe de luminǎ,câteva secunde de viațǎ..Pentru cǎ doar în acele momente trǎiam cu adevǎrat.

——————————————————————————————————

~Introducere~

Viața mea este o dulce suferințǎ.O durere adâncǎ s-a instalat în suflel meu..Însǎ,zâmbesc de fiecare datǎ,deoarece sufletul meu este puternic.Aceastǎ suferințǎ mi-a devenit un prieten de nǎdejde.pentru cǎ în spatele acestei suferințe se afla chiar înțelepciunea.

Scriu aceste rânduri din inimǎ.Le înțeleg,pentru cǎ trǎiesc prin ele.Multe vor rǎmâne nespuse,însǎ doresc ca prin acest început,sǎ laud meritele maestrului meu,pentru cǎ prima lecție de zbor nu se uita niciodatǎ..

Pe maestrul meu l-am întâlnit într-o carte..Printre cuvinte l-am ascultat povestindu-mi taine pe care le credeam de nepǎtruns.Deşi existǎ alte cǎrți care mi-au cucerit întreaga fascinație,deşi multe alte cǎrți m-au ajutat sǎ mǎ înalț mai sus.Aceastǎ carte are un merit aparte pentru mine.Este cartea prin care am reuşit sǎ zbor,pentru cǎ în adâncul fiecǎrui cuvânt,mi-am descoperit propria mea viațǎ.

Prin paginile acestei cǎrți,mi-am auzit inima bǎtând..

“Dicționarul suferinței”de Ionuț Caragea.Despre aceastǎ carte este vorba.Înainte de a cǎlǎtori,înainte de a pǎtrunde într-o lume plinǎ de înțelepciune,sǎ ne eliberǎm sufletul..Sǎ-l lǎsǎm liber,pentru cǎ sufletul nostru este singurul care cunoaşte drumul înțelepciunii..

Aici se odihneşte sufletul meu,în inima acestei poveşti…Pentru totdeauna!

~Pima parte~

                                                       ~”Sǎ lǎsǎm dragostea sǎ ne fie oracol”~

                                                                [Dicționarul suferinței.Iouț Caragea]

Zorii primei zile pǎtrunseserǎ sfios în viața mea.Lumina pǎtrundea lin prin sufletul meu..Am auzit apoi,un sunet minunat,dar în acelaşi timp cutremurǎtor.

Inima mea se trezise la viațǎ..Dupǎ eternitǎți întregi,trǎim din nou..Ultima experiențǎ îmi lǎsase un gust amar.Într-o singurǎ viațǎ,sufletul meu fusese de nenumǎrate ori rǎnit,pentru cǎ atunci lumea nu m-a înțeles.

Apoi,am deschis ochii..Imapctul a fost de nedescris..M-am trezit printre cuvinte.

Eram un cuvânt,pe care cineva îl trântea nemilos pe un ocean înghețat de hârtie..

Am privit în jur.Am vǎzut alte statui ce zǎceau alǎturi de mine.Era frig,inima nu mai bǎtea.Dar asta nu era totul..Singurǎtatea pǎtrundea în sufletul meu,devorându-mi înțelesul.Eram un gând ce pierea din neglijența celui care la creat..

Deodatǎ…Am simțit cǎldurǎ.O voce îmi dezgheța veşmântul.Era probabil un cititor,care-mi dǎruia câteva secunde de viațǎ.Am zâmbit atunci când vocea lui mi-a strǎbǎtut veşmântul cu privirea..

A fost ca un vis…Doar pentru câteva secunde.Am simțit o dragoste renǎscutǎ în mine,când cititorul m-a citit..Am simțit un zâmbet pe chipul lui,ceea ce însemna cǎ eram un cuvânt special.Dar eu nu ştiam cine sunt!Nu-mi puteam vedea veşmântul.

Dupǎ ce dragul meu prieten a terminat de citit,noaptea s-a instalat atunci când el a închis cartea.Era întuneric..Nu vedeam nimic…Auzeam însǎ,murmurul celor din jur..Cineva a rostit cuvântul “Dragoste” şi mǎ gândeam la cine se refereau..

La un moment dat,am simțit cum pǎmântul vibra la picioarele mele..Vocea cuvântului vecin rǎsuna puternic..Nu-l vedeam,însǎ,ştiam cǎ este lângǎ mine..

<< 

-Bunǎ,bag de seamǎ cǎ eşti un cuvânt înțelept,cǎci vocea ta rǎsunǎ puternic..

-Probabil,dar nu ştiu cine sunt.Nu cred cǎ sunt un cuvânt magic,deoarece nu am zǎrit nici-un zâmbet pe chipul vreunui cititor atunci când mi-a strǎbǎtut veşmântul..Ştiu doar cǎ sunt un cuvânt vechi,care a asistat la naşterea multor cuvinte din aceastǎ lume.Dacǎ vrei sǎ şti,îți pot spune cǎ ne aflǎm într-o lume,în care cel care ne aşeazǎ este însǎşi marele nostru creator.Lasǎ-te purtat de dorința lui,şi vei descoperi fericirea pe care orice cuvânt şi-o doreşte:Acea de a fi citit..

-Eu sunt un cuvânt nou.Abia azi m-am nǎscut..Dar din nefericire,nu ştiu cine sunt.Nu-mi cunosc înțelesul.Mǎ simt asemenea unui suflet gol..

-Nu-ți face griji,eşti poate cel mai minunat cuvânt pe care scriitorul l-a inventat vreodatǎ,pentru cǎ tu exprimi cel mai nobil sentiment pe care omul îl poate avea:Dragostea..Am fost de fațǎ când scriitorul ți-a dat naştere.L-am auzit botezându-te,iar şoaptele lui mi-au mângâiat auzul.E o plǎcere pentru mine sǎ fiu lângǎ tine.Sǎ nu-ți fie fricǎ atunci când vei fi purtat pe un alt ocean de hârtie.Suntem într-o poveste,unde cu ajutorul nostru,creatorul prezintǎ lumea gândurilor sale..Ştiu,frigul pǎtrunde în noi,ne zgârie sufletul.Dar atunci când cineva ne citeşte,vocea care pǎtrunde în noi aduce cu ea,focul existenței..

                                                                                                                     >>

Am tǎcut pentru cǎ nu puteam vorbi.Rǎmǎsesem uimit.Dragoste.Eram dragostea pe care o cǎutasem în viața precedentǎ,dragostea pentru care murisem ultima datǎ.Eram ceea ce-mi doream sǎ gǎsesc.Eram dragoste…Eram izvor de zâmbete şi fericire,doar dacǎ eram înțeles..Eram o dragoste vie,ce trǎia în adâncul unui cuvânt.O zi trecuse.Cunoscusem un zâmbet şi un cuvânt care ştia cine sunt.Viața mea era aventura unui cuvânt,unui înțeles ce se numea suflet.Pentru cǎ eu eram dragoste,o dragoste ce urma sǎ o port în suflet,în inimǎ,de-a lungul acestei poveşti..

—————————————————————————————————————

De ziua mea, când soarele şi luna se-mbǎtau,
Când printre îngeri ochii mei dansau,
Eu am primit nenumǎrate daruri!
Soarele mi-a adus luminǎ şi caldurǎ,
Iar luna mi-a dǎruit melancolie,
Sǎ-mi fie drag prieten în nopțiile pustii..
Îngerii, cu harpa lor divinǎ la suflet mi-au venit
Şi mi-au cântat eternitǎți întregi de bucurie,
Atâtea versuri dragi, nicicând n-am auzit!
Oamenii mi-au adus şi ei ce au putut,
Darurile lor, un buchet de zâmbete curate,
Conta cǎ-mi sunt alǎturi când viața mea zbura!
Iar la final, zeul iubirii, Cupidon,
Apare-n fața mea, puțin cam amețit
De vinul nemuririi cu care se-mbǎta.
Venise c-un cadou, dar vinul nu mai exista
Cǎci doar o gura dulce a vrut din el sǎ ia,
Dar nebunia sorții nu s-a mai putut lǎsa!
Dar, atâtea lucruri în viațǎ poți privi,
Iar cel mai bun cadou, e cel ce-i dǎruit,
Din sufletul pe care-l porți mereu curat!
Atunci, în clipa în care ziua mea se pare c-a sfârşit,
Când soarele şi luna mi-au spus la revedere,
Am observat, spre-ndurerarea mea, cǎ toți au dispǎrut.
Doar Cupidon, cel amețit, mai sta în fața mea.
Atunci, cu lacrimi ce evadau din ochii lui ca focul,
Mi-a atins inima cu mâna lui de aur împletitǎ.
Am tresǎrit, un foc mi-a prins inima
Şi pentru întâia oara, am spus: te iubesc,
Cǎci în fața mea, doar tu te mai aflai.
Un ultim dar, pe care zeii îl numesc iubire,
De ziua mea mǎ bucuram cu lacrimi,
O, tu zeița mea, eşti dar de ziua mea.
Un Cupidon cam amețit mi te-a adus cândva
Ca într-un vis, în inimǎ mi-ai apǎrut,
Şi de atunci, tu nu ai mai plecat!

Dacǎ vrei sǎ iubeşti, scufundǎ-te zilnic în lacrimi amare
Fiindcǎ doar adâncurile cunosc drumul spre-mplinire..

Dacǎ vrei sǎ iubeşti, jertfeşte-ți zâmbetul în numele iubiii,
Dǎruieşte-ți viața celui de lângǎ tine, cǎci asta înseamnǎ a iubi.

Dacǎ vrei sǎ iubeşti, înainte de toate, binecuvânteazǎ întreaga lume din tine
Pentru cǎ cel ce-o va primi sǎ nu fie rǎnit, cǎci astfel dorul va muri.

Dacǎ vrei sǎ iubeşti, lasǎ-ți inima sǎ vorbeascǎ prin propriul sǎu grai,
Nu-i pune lanțuri, cǎci nu va mai putea zbura..Şi într-un final se va stinge.

Dacǎ totuşi, vrei sǎ iubeşti, în orice ceas al existenței tale,
Adunǎ bucurie-n inima ta şi a celor ce sunt lângǎ tine..

E însǎ mai bine, sǎ fii doar ceea ce eşti,..
Nu cǎuta iubirea, e de negǎsit..

Iubirea, e o razǎ de foc, pe care ochii noştri nu o pot vedea..
Doar inima o cheamǎ, prin tǎcerile absolute ale dorului.

Nu-ți face griji, poarta inimii sǎ rǎmânǎ deschisǎ,
Într-o zi, raza de foc îți va strǎpunge trupul..

Şi înainte de a-şi continua drumul, va lǎsa o amintire,
Ce va dǎinui veşnic în inima ta. E acel sentiment pe care-l numim iubire.

Şi atunci ai sǎ observi picǎturi de rouǎ în inima ta..N-ai nicio grijǎ..
Lacrimile sunt ploaia de iubire ce evadeazǎ din sufletul tǎu..

Când dorul te cuprinde, când lumina iubirii te-nconjoarǎ
Zâmbeşte, visul tǎu s-a împlinit..