pamfletuţ de Ioan Crişan

Dar, zău aşa, măi dragă! cum spune, serioasă, o mumie comunistă. Simt că nu mai pot de când nebuna ne poluează, de mii de ori pe zi, cu minunea de detergent care scoate de toate, numai negii de pe mutră nu. Cred că acel detergent nu mai va fi cumpărat decât de acei care au acasă câte un leopărduţ ca animal de companie. Dar numai de cei care îşi urăsc animalul şi vor să se răzbune pe el. Dai drumul la televizor pe un post oarecare, şi nu poţi să respiri două secunde, că şi dă buzna leviatana să îţi bage în bot o imensă pungă de chimicale, pe care le scoate dintre sânii ei cu miros de praf din grădină. Sau o vezi, tot pe ea, împreună cu trei ţoape cu labele picioarelor în lighene privind extaziate la nebună cum îşi mişcă fesele. Ba, chiar una dintre figurante ridică pumnişorii ca un câştigător la loto. Urli disperat şi muţi canalul, dar din nou dai de aia care, după o fugă bună de trei metri, scoate de numai îngheţi de unde, aceeaşi pungă şi ne explică că le va arăta ea altor reptile, fizic de libelulă! Din nou muţi canalul, dar acolo dai peste altă zoofilă, care nu ştie decât zu-zu, zu-zu! Ei, nici chiar aşa, mai bine înapoi la ţăcănită. La timp te-ai întors să vezi, din nou, cum un specimen îşi murdăreşte copilul cu îngheţată sau cu rahat. Am avut lungi şi controversate discuţii cu soţia mea în ceea ce priveşte chestia aceea maronie cu care omul pătează costumaşul galben al copilului, şi concluzia finală a fost a soţiei mele care, desigur, are un raţionament ce nu poate fi contrazis la noi în casă:

- Nu vezi, dragă, că îşi linge un deget? Nu poate fi decât rahat!

- A năpârlit leopardul!, urlă aia din televizor.

- Ţi-am spus eu că este rahat?, urlă soţia mea şi sare la bătaie.

- Daţi porcăria mai încet!, urlă tanti Ştefania de la parter şi, ca să se calmeze, îşi bate şi ea bărbatul din dotare. Acesta sare pe fereastră, obicei vechi, dar ghinionul este că acum cade peste Nicu de la trei, care, în loc să arunce televizorul, s-a aruncat pe el. Bate din picioare şi şopteşte pierdut: „Detergentul care scoate omul din casă nu poate fi înlocuit decât cu leoparzi nepătaţi şi invers”, apoi leşină şi nici nu mai simte când aterizează peste el bărbatul Ştefaniei, apoi eu. Ambulanţa, sosită în trei minute, nu o saltă, cum era normal, pe tanti Ştefania, pe soţia mea sau alte bătăuşe, în schimb îi adună de pe jos pe cei doi şi pe mine. De pe la balcoane continuau să cadă sau să sară tot mai mulţi. Unii săreau cu toată familia ţinându-se de mână. Reclamele cu detergentul isteţ şi cu pălita, continuă pe toate canalele de televiziune.

Brancardierii de pe maşinile ambulanţei sunt oameni foarte căliţi şi nici nu mai bagă în seamă urletele victimelor spoturilor publicitare. Îi adună impasibili de pe străzi şi îi aruncă direct peste gardul balamucului, de unde îi preiau infirmierii spre a-i linişti cu blândeţea lor binecunoscută. Infirmierii sunt nişte persoane sensibile care, totuşi, ar trebui internate, nu angajate.

Doctorii de la balamucurile din toată ţara se priveau neputincioşi. Toţi au muşcături adânci pe mâini, muşcături pe care şi le provoacă singuri, din neputinţa de a-i ajuta pe sărmanii bolnavi aduşi în număr tot mai mare. Nici cămaşa de forţă nu îi poate ţine liniştiţi pe bieţii nenorociţi. Atâtea cămăşi de forţă rupte nu s-a mai pomenit de când au fost inventate. Singurul leac ar putea fi bâta de baseball sau tacul de biliard, folosite ca sedative. Bolnavul, lovit cu pricepere în gură sau în zona fălcilor, uită de reclame tâmpite şi se gândeşte, pierdut, la costul unei danturi sau la operaţia de maxilar. Dar cine poate să ţină ritmul cu noile valuri de bolnavi aduşi din toate colţurile oraşului. Şi asta nu numai pe plan local. În toată ţara este la fel, şi s-au dat anunţuri naţionale, între două reclame, privind o posibilă viitoare stare de urgenţă. Cum ambulanţele nu fac faţă, cei mai mulţi sunt aduşi cu taxiuri, camioane, căruţe sau, în tot mai multe cazuri, vin singuri, pe picioarele lor. Vin şi se aşează la rând în aşteptarea unor infirmieri cu bâta. Nu prea mai sunt bâte întregi şi atunci se apelează la picioarele meselor sau la demodatele cuiere tip pom, care învârtite deasupra capului sunt chiar mai bune decât tacurile de biliard. Femeile de serviciu ajută, cum pot şi ele, folosind telurile. Colegul la nevoie se cunoaşte, spun ele preluând un nou lot de bolnavi aduşi cu autobuzul 17. Din greşeală, este dus la tratament şi şoferul care avea un tic nervos al feţei. După tratament devine el nervos şi este dus înapoi pentru încă un retuş. Cu asta s-a scăpat şi de ticul nervos al feţei, pentru că are tot capul pus în ghips. Mulţi oameni ies pe poarta spitalului de balamuc cu capetele în ghips, dar majoritatea ies cu dinţii în prosop. Prosoapele chinezeşti au mare căutare şi asta pentru că sunt de unică folosinţă, ieftine şi colorate. Aceste prosoape, din bumbac, sunt viu colorate pentru că vâscoza şi poliesterul au mare afinitate la culori, dar au şi un mic inconvenient: nu ţin apa. Este un du-te-vino pe strada „Fizicul libelulei”. Pe această stradă este spitalul de boli nervoase, iar peste drum, clinica de stomatologie, unde medici dinţăi nu-şi văd capul de atâţia pacienţi cu prosoape în dreptul gurii. Nu-şi văd capul deoarece şi mulţi dintre ei au capul în ghips. Să fii medic de gură a devenit, peste noapte, o afacere de milioane. Mulţi de la Apă-canal s-au reprofilat. Cabinetele pentru gură şi ghips au împânzit oraşul şi ţara. Nu se mai găsea ghips şi specula a atins cote îngrijorătoare. Numai pe sub mână mai puteai face rost de un cancioc, două, pentru mandibula soţiei, a soacrei sau a ta. S-a decretat în sfârşit starea de urgenţă şi, pe rând, primul ministru, apoi preşedintele încurajau poporul având şi ei prosoapele în dreptul gurii. Încurajau oamenii între două spoturi publicitare. Preşedintele ţării, fiind mai firav, avea şi un prosop în jurul gâtului, ceea ce i-a făcut pe mulţi să creadă că este o nouă reclamă, iar premierul, un om care pare să scuipe şi atunci când tace, avea prosopul prins la spate cu o agrafă. În parlament se lucra, în sfârşit, într-o mare linişte, pentru că toţi erau ghipsaţi. Era o frumoasă întindere de capete albe. Preşedintele senatului avea instalată o scuipătoare chiar la botul calului, lângă frapieră. Nu ştiu cât de mare era haosul din ţară, dar ştiu că la noi în oraş era total, şi asta din cauză că se prindeau cele mai multe posturi de televiziune.

- Alexandru, leopardul cu miros de levănţică! urlă un poliţist de pe un stâlp de telegraf.

- Moarte mătrăgunei!

- Daţi-mi un televizor, să o împuşc pe aia…

- Cu câţi de i se scrie copiii?

Componenţii echipei de fotbal a oraşului îşi aşteptau rândul la cabinetul de ghipsare, toţi în jurul unui singur prosop mai lung. Toţi, în afară de atacantul gabonez M’Bonngo şi portarul de rezervă Nicu Popa. Ei doi nu au fost afectaţi de leopardă, pentru că nici unul nu cunoaşte limba română. Cei surzi şi, mai ales, cei orbi nu înţelegeau nimic din ce se întâmpla în jurul lor. Erau singurii care mâncau ciocolata făcută de animale cu păr, adică spun despre ce văd în reclamă: de marmote. La noi, pe stradă, până să apară această reclamă, toţi oamenii, indiferent de vârstă şi venit, mâncau ca nişte apucaţi ciocolată de la firma aia, dar de când au văzut că este făcută de nişte meşteri tip şobolani, care lasă păr, s-au lăsat pe tânjală şi acum halesc caramele. Aveţi grijă cei slabi de inimă, poate vă sună marmota. Nu răspundeţi, că e capcană subtilă! Până şi porcii fac trichinoză de la şobolani. Dacă vă vine cumva un mesaj: Alo, marmota la aparat!, aruncaţi telefonul în veceu, şi vă spălaţi bine pe mâini cu spirt. Nu e rău să luaţi şi o gură, două de spirt înainte de a merge la medicul de familie. Numai să fie medicul de familie la cabinet, să nu fie plecat să facă rost de ceva ghips pentru familie, pentru că, mai nou, nu numai leoparda înnebuneşte lumea. Nu!!! Cineva a avut ideea de a face reclame pentru pensiile private. Unele frumoase, dar câteva de râsul corului. Că, cică, două gagici vin acasă de la cumpărături şi una despachetează ceva ce şi-a visat cu toată ardoarea. Ce? Să înnebuneşti: un cadru metalic pentru cei handicapaţi locomotorii, de gradul doi, care au nevoie de ajutor la mersul către budă. Păi, fato, până să ajungi tu mamaie la pensie, dacă te calcă tramvaiul, ce faci cu cadrul visurilor tale? Şi vezi, că cine îşi face casă, o face să se mute în ea! Să nu ai nevoie de cadru mult mai repede şi atunci să blestemi ziua când ai jucat într-o reclamă de trei lei. Mai am şi cu cei doi de la o masă, într-un local scump, unde el îi oferă un cadou. Ce? O cârjă pentru când va fi babă la pensie, iar pe faţa ei de posibilă viitoare pensionară, se citeşte o fericire fără margini, ca şi cum dobitocul i-ar fi dăruit o proteză dentară nou nouţă sau un inel de logodnă. Aveţi grijă cum faceţi cu pensiile private, dacă opţionaţi să ajungeţi sub aripile leului! Leul nu are aripi, are gheare, fraţilor, aşa cum părul din ciocolată este de marmotă, nu de la femeia de serviciu care spală bidoanele goale cu mopul. Singurul leu care poate fâlfâii din aripi este leul autohton, sub care este bine să nu stai în zilele când vine ajutorul social. Mă îngrozesc la gândul că va ieşi pe posturi, în curând, tot ţăcănita, dar cu o nouă reclamă: detergentul cu miros de petrol, care curăţă bani murdari. Aia da reclamă, şi cei care vor cumpăra acest produs îl vor cumpăra cu vagonul. Omul de rând aşteaptă să se termine contractul acelei fiinţe cu producătorii ca să poată şi el să cumpere, în sfârşit, nişte detergent care este într-adevăr bun, dar care se murdăreşte pe zi ce trece cu o reclamă ca vai de corul ei. Numai să mai fie oameni pe la noi până atunci sau până se curăţă şi ea. Mai vorbim noi…