Realismul

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––-

Termenul de realism are doua sensuri, care difera între ele prin faptul ca sunt sau nu limitate la o anumita perioada istorica. In sens larg, elementele realiste se întâlnesc în operele literare din toate timpurile, pentru ca toate se inspira din realitate. Folosit în aceasta acceptie, termenul de realism devine însa prea vag. In sens restrâns, realismul este un curent literar care a aparut în secolul al XIX-lea, continuând în forme specifice pâna astazi si reunind scriitori cu principii de creatie comune, de la Balzac pâna la Liviu Rebreanu.” (Zoe Dumitrescu – Busulenga). Aparut ca reactie antiromantica, acest curent literar se dezvolta, totusi, aproape simultan cu romantismul, fapt dovedit de impunerea termenului si a notiunii de realism, precum si de activitatea unor scriitori ai epocii. Realismul, <fr. realisme <lat. realis=”real”, apare folosit ca notiune de istorie literara înca din 1826, în revista „Mercure de France”, prin urmare, în plina epoca romantica. Un autor ca Stendhal se face cunoscut întâi ca teoretician al romantismului, prin studiul Racine si Shakespeare, dar se consacra ca autor de romane realiste (Rosu si negru, Manastirea din Parma). De altfel, acest scriitor surprinde cel mai bine zona de inspiratie a artei realiste, consistenta ei si metoda de lucru, sugerând ca literatura este viata si aceasta din urma nu poate fi mistificata: „Romanul este o oglinda purtata de-a lungul unui drum. Câteodata se reflecta cerul albastru, alta data noroiul de la picioarele dumneavoastra. Vreti sa acuzati de imoralitate omul care poarta oglinda? Acuzati mai bine drumul pe care se afla baltoacele sau, mai bine, inspectorul de drumuri, care permite ca apa sa se adune si baltoacele sa se formeze.”
Cadrul social-istoric în care s-a cristalizat aceasta manifestare culturala a conjugat circumstante dintre cele mai diverse, care au schimbat dinamica societatii: marile evenimente din istoria moderna a Frantei si atmosfera ulterioara creata de acestea (Revolutia de la 1789, Imperiul napoleonian, Restauratia, Revolutia burgheza de la 1848); formarea unor clase noi, burghezia, consolidata în urma revolutiei industriale, care acapareaza puterea economica si politica în spatiul european; dezvoltarea stiintelor naturii, afirmarea filososfiei materialiste si pozitiviste (Auguste Conte), care canalizeaza interesul catre societate si om.).
Principalii reprezentati ai realismului („secretari ai realitatii” – cum îi numeste Balzac), în literatura europeana si americana, sunt: Stendhal (Rosu si Negru), Honore de Balzac (Comedia umana), G. Flaubert (Doamna Bovary), Charles Dickens (Marile sperante), W. Thackeray (Bâlciul desartaciunilor), N. V. Gogol (Mantaua), F. M. Dostoievski (Crima si pedeapsa), L. N. Tolstoi (Razboi si pace), A.P. Cehov (Livada cu visini), H. Ibsen (O casa de papusi), M. Twain (Print si cersetor) si altii. In ceea ce priveste literatura româna, patrunderea realismului s-a realizat treptat, dupa cum atesta diferitele momente din evolutia prozei noastre: romanul social al lui Nicolae Filimon (Ciocoii vechi si noi), nuvelele lui Ioan Slavici (Moara cu Noroc), ale lui Barbu Stefanescu-Delavrancea (Hagi Tudose) sau Ion Luca Caragiale (In vreme de razboi); romanele din ciclul Comanestenilor, publicate de Duiliu Zamfirescu, proza memorialistica a lui Ion Creanga; elementele realiste reperabile în proza interbelica reprezentata de Hortensia Papadat-Bengescu {Concert din muzica de Bach}, G. Calinescu {Enigma Otiliei}, Liviu Rebreanu {Rascoala}; metodele specifice realismului existente în romanele postbelice ale lui Marin Preda {Morometii}, Z. Stancu {Descult}, Eugen Barbu {Groapa}, Fanus Neagu {Ingerul a strigat}; analiza unor fenomene sociale, propusa de literatura contemporana de introspectie, apartinând unor scriitori ca A. Buzura {Vocile noptii}, C. Toiu {Galeria cu vita salbatica}, G. Balaita {Lumea în doua zile}.

Fara a exista vreodata în stare pura, realismul coincide, în literatura româna, cu vigoarea artistica si izbânda romanului. Acest fapt devine explicabil prin definirea speciei, pe care o opera George Calinescu, anume ca „romanul este o scriere tipic realista, demonstrarea unei idei printr-o experienta”, efortul romancierului fiind acela „de a face inteligibila si vie aparenta incoerenta pentru altii, într-un cuvânt, de a crea fictiune stabila care sa încifreze experienta”.

In concluzie, romancierul realist este „un om între oameni”, care scrie despre „o padure a spânzuratilor”, sperând ca cititorul sa regaseasca, în paginile oferite, un „concert din muzica de Bach”.
Exista mai multe definitii ale realismului, formulate de-a lungul timpului, pe masura ce curentul s-a conturat mai pregnant si s-a imbogatit. Se accepta indeobste ca realismul este o ampla miscare literara aparuta in Franta, la mijlocul secolului al XlX-lea, ca o reactie antiromantica, avand prelungiri si in secolul XX, a carei doctrina se bazeaza pe rasfrangerea obiectiva, veridica, a realitatii, repudiind idealizarea acesteia.

Folosit si in filosofie, termenul realism” se reduce, in esenta, la conceptia potrivit careia omul trebuie sa se intoarca la natura si la sine insusi ca individ si ca tip. Daca in plina Renastere” Shakespeare declamase: Natura, tu esti zeita mea!

„, dezvaluindu-si astfel intentiile de a armoniza natura cu omul, de a stiliza realitatea prin arta, valorificand-o creator, Diderot, unul dintre promotorii realismului burghez, va lansa lozinca: Natura!

Studiati natura!

„. Accentul se va muta deci pe observatie si analiza, pe descrierea fidela a constantelor umanitatii, urmarindu-se si implicatiile sociale, psihologice, sociologice, etice.

Asa cum se arata in revista Realisme, realismul se pronunta pentru reproducerea exacta, completa, sincera a mediului social, a epocii in care se traieste, pentru ca o atare directie de studiu este justificata de ratiune, de necesitatile inteligentei si de interesul publicului si pentru ca ea exclude orice minciuna, orice mistificare. Aceasta reproducere trebuie asadar sa fie pe cat posibil de simpla, in asa fel incat sa fie inteleasa de toata lumea”.

Pentru Maxim Gorki, realismul reprezinta o reflectie adevarata a realitatii, o reprezentare care smulge din haosul intamplarilor de viata relatiile dintre oameni si caracterele cele mai semnificative, cele mai des repetate; aduna trasaturile si faptele din caractere si evenimente care se intalnesc cel mai frecvent si creeaza din ele tablouri de viata, tipuri de oameni”. G. Calinescu vede in realism oglindirea fenomenalului sub speta ideologicului () metoda care pune arta in concordanta cu realul”.

Principalele trasaturi ale curentului sunt lipsa idealizarii, atitudinea critica fata de societate, stilul solemn si impersonal, preocuparea pentru social, obiectivitatea lucida, demistificatoare, interesul pentru amanuntul plasticizam, tipicitatea actiunilor si a personajelor, prezentarea banalitatii” cotidiene.

Teoretician al realismului in secolul al XlX-lea este socotit scriitorul francez Jules Husson (ChampfleurY), care nu va emite o definitie, ci, dimpotriva, va demonstra cu patima imposibilitatea de a se putea elabora vreuna.

Dezvoltarea curentului este legata de teoriile scientiste si pozitiviste ale secolului al XlX-lea, de atitudinea materialista fata de realitate, ale carei concepte presupun observatia, descriptia, determinismul experienta.

Epoca realista nu mai incurajeaza expansiunea sensibilitatii subiective, fiind un moment de intarire a spiritului critic; acum imaginatia este o facultate privita cu neincredere; se apreciaza cunoasterea lucida si spiritul stiintific, incat Flaubert declara ca literatura trebuie sa ia felul de a fi (Ies allureS) al stiintei, iar Taine, ca de la roman la critica distanta nu mai este asa de mare”.

Realismul refuza, in numele prezentului, idealizarea trecutului, abordand cu precadere subiecte din contemporaneitate sau din trecutul foarte apropiat si refuzand clar romanul istoric sau de epoca preferat de curentele anterioare.

Manifestarile curentului au fost si sunt destul de eterogene, astfel incat Marian Popa vorbeste despre un realism mitologic”, pentru a defini literatura Antichitatii, dar si pe aceea contemporana, care valorifica mitul, de realism psihologic, realism oniric, realism aluziv, realism critic, realism burghez, realism socialist, neorealism, suprarealism, ajungan-du-se la acele aparent absurde formule ca: realism romantic, realism clasicist, realism simbolic” (Marian Popa, Realismul, I).

Genul in care s-a manifestat cu predilectie realismul este epica, iar specia care a valorificat cel mai bine estetica sa este romanul, cunoscand astfel o dezvoltare fara precedent in istoria literaturii, prin activitatea unor scriitori ca Balzac, Stendhal, Dickens, Flaubert, Tolstoi, fratii Goncourt, iar in literatura romana prin activitatea lui Slavici, Rebreanu, Calinescu, Preda s.a. in literatura romana, realismul a debutat ca un curent antiromantic declarat. Bogdan-Petriceicu Hasdeu este printre primii ganditori si esteticieni romani care au observat ca studiul societatii omenesti” trebuie primit ca o situatiune care tine si de stiintele naturii, si de stiintele spiritului, imbratisand astfel totalitatea stiintelor intr-un singur buchet, al carui mod de legatura este omul”. in Literatura romana si strainatatea, Titu Maiorescu vedea gustul literar al epocii sale manifestandu-se ca un nou principiu estetic in privinta romanului modern”, conceput ca un ecou al epocii, al framantarilor sociale, filosofice, ideologice.

Romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi si noi, adera la principiile realismului prin culoarea locala, fixarea cadrului actiunii, interdependenta dintre caracterul personajului si mediul in care acesta traieste, rolul ereditatii in evolutia individului, tipicitatea personajelor si a situatiilor.

Desi la confluenta dintre structurile realiste si cele fantastice, Creanga apartine curentului prin gustul detaliului, descrierea concret-istorica, minutioasa, inzestrarea personajelor fantastice cu mentalitati ale indivizilor, notatia precisa a limbajului acestora, relatarea la persoana I, impresia de verosimil pe care o lasa chiar si basmele si povestile sale.

La Caragiale, realismul ia in primul rand forma criticismului, a demontarii, prin ras, a mecanismelor sociale; scriitorul savarseste un proces de demistificare prin atitudinea ironica, lucida si analitica, prin tendinta de a sfarama orice iluzie. Catre realism si chiar naturalism converg majoritatea nuvelelor si povestirilor sale, chiar daca imbraca forma miraculosului sau a analizei psihologice.

Un realism autentic vom intalni la Slavici, in surprinderea vietii Ardealului la toate nivelurile: social, etnic, etic, psihologic, economic etc.Desi insinuat pregnant in literatura de secol XIX, realismul romanesc va ajunge la maturitate estetica si la o formula originala abia prin opera lui Liviu Rebreanu, George Calinescu, Marin Preda.

Realismul va evolua la un moment dat spre naturalism, curent literar promovat si valorificat artistic in special de Emile Zola, inventator al termenului si sef de scoala recunoscut. Avand o doctrina mai radicala decat a realismului, naturalismul tinde spre reproducerea cruda, brutala chiar a realitatii, temele sale predilecte fiind boala, ereditatea, tarele biologice, fiziologia, cazurile patologice. Scriitorul intocmeste adevarate fise medicale ale personajelor, cuprinse intr-un intreg lant determinist-biologic, aplicand metoda de lucru experimentala in constructia romanului.

Emile Zola declara: “Eu nu-mi iau misiunea nici de a aproba, nici de a blama: ma multumesc sa analizez, sa constat, sa disec si sa spun ceea ce vad. Sunt pur si simplu un curios neobosit care ar vrea sa demonteze masina umana bucatica cu bucatica pentru a vedea cum functioneaza mecanismul si de unde urmeaza sa se produca asa stranii efecte”. in literatura romana, naturalismul este prezent in nuvelele lui Caragiale si ale lui Delavrancea, precum si in romanele lui L. Rebreanu si ale Hortensiei Papadat-Bengescu

Autor: Prof. Drd. Monica Bold

Acest articol a fost publicat în numărul 53

Lăsaţi un răspuns