Valentina Becart

Din cămaşa vieţii mele
roade timpul -şi sfâşie
clipă după clipă.

Mai întâi…
mi-a sfârtecat visele
tinereţea
şi iubirea din inimă.

Prin găurile făcute cu migală
şi-a trimis vantul
să urle – în pustiu…

Polele fiind prea lungi
le-a scurtat…
dintr-o singură răsucire
în jurul trupului
înfrigurat -

Au urmat şi alte tăieturi
fără milă!

Viaţa-mi sângera – peste tot.
Ochii mi-au rămas goi-
puteai vedea în ei – limpede…
pustiul clipelor.

A mai rămas doar…
o pânză subţire
de paianjen.

Sunt prinsă ca-ntr-o capcană
în ţesătura timpului-
atât de fină…
ce-n tăcere…
îşi devorează – opera!