Poveşti pentru copii: Fen şi prinţesa oglinzii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Trăia odată, în vremuri îndepărtate, un baieţel frumos cum nu se mai văzuse vreodată în acel ţinut. Părinţii îl îndrăgeau ca pe o nestemată, copiii vroiau care mai de care să se joace cu el, soarele ieşea dintre nori când îi vedea chipul şi-şi plimba razele prin pletele lui aurii, vântul adormea molcom în braţele sale, iar păsările măiestre se opreau ca să-i asculte glasul.

În fiecare seară, Fen, căci aşa se numea băieţelul nostru, adormea strângând în braţe singura jucărioară pe care-o avea: un ghemotoc de cârpe, peticit și de-o culoare ştearsă, care deseori păstra mirosul fraged al apei de izvor în care i-l curăţa cu grijă mama.

Neînfricat şi pus mereu pe şotii, îi plăcea să colinde până şi misterioasele cărări ale pădurii. Nu se temea de insecte sau de reptile cu forme ciudate cum făceau ceilalti copii și nici de noaptea care-şi ţesea cuminte vălul adânc de umbre.

Într-o zi când rătăcea prin pădurea din vecinătatea satului, Fen găsi la umbra unui stejar bătrân o oglindă veche cu ramă de-argint.O duse acasă dar n-o arătă nimănui. Fu atât de fascinat de această oglinjoară, în pofida simplitaţii ei, încât o ascunse sub pernă ca să-i vegheze somnul.O scotea în tăcerea asurzitoare  a nopţii, când razele lunii îi luminau modesta camera ca o complice fidelă. Începuse chiar să-i vorbească oglinzii, să-i împărtăsească dorinţele şi gândurile ca unei confidente de-ncredere. Trecură astfel zile, nopţi ba chiar luni până-ntr-o seară când oglinda noastră îşi dezvălui misterul.

Norii lăsau să cadă din înaltul cerului lacrimi mari cât boabele de fasole care, la rândul lor, produceau un clinchet de clopoţei atunci când se loveau de pamântul sfărmos. Vântul, parcă vrând să se revolte împotriva întregii naturi, alerga încolo şi-ncoace, făcând bietele flori şi frunze să tremure înspăimântate. Fen nu auzea nimic din toate acestea. Dormea… dormea adânc şi nevinovat cum numai un copil poate. Atunci sub perna lui se ivi o lumină… puternică… din ce in ce mai puternică, orbitoare, din care se-ntrupă o zână. O rochie albă strălucea prin frumuseţea a mii de diamante, bucle înfiripate parcă din nenumărate particule de lumină se revarsau peste umerii albi, două aripi diafane repetau jocul zglobiu al fluturilor, iar despre frumuseţea chipului nici nu putem vorbi căci nu s-au inventat înca acele cuvinte pentru a-l putea descrie.

Zana l-a sărutat, apoi s-a facut nevăzută cu Fen cu tot. Dar putem noi încheia povestea noastră aici? Unde l-a dus zâna pe Fen? Să fi fost oare o zână… rea?? Iată răspunsul! Căci povestea lui Fen s-a răspândit de la un ţinut la altul, de la un urmaş la altul.

Fen fusese cel mai viteaz, mai înţelept şi mai frumos prinţ din câti au existat vreodată într-o ţară îndepărtată în care soarele nu apunea niciodată, dar un vrăjitor de temut l-a pedepsit să se transforme într-un copil şi să moară înainte de a fi lepădat haina copilăriei. Zâna din oglinda sau mai bine zis nobila lui prinţesă a reuşit să scape de sub tirania odiosului vrăjitor, pornind astfel în căutarea bunului prinţ. Prin sărutul ei l-a eliberat pe acesta de vrajă şi a adus sfârşitul vrăjitorului care s-a topit transformându-se într-o substanţa verzuie din care a crescut şi încă mai creşte o plantă plină de spini şi care nu are niciodată flori.

Oamenii povestesc şi acum despre acea noapte în care un prinţ şi o prinţesa s-au pierdut în adâncul întunecat al cerului, purtaţi de-un cal alb cu două perechi  de aripi imense, în timp ce  drumul le era arătat de un ingeraş alb şi strălucitor care lăsa in urma lui o cărare îngusta din trandafiri roşii şi perle.

Acest articol a fost publicat în numărul 58

Lăsaţi un răspuns