Povestea fasolelor colorate

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (6 voturi, în medie: 3,50 din 5)
Loading...

Adriana Gheorghiu

 

În fiecare toamnă, bunica Elena pregăteşte fasolele, abia strânse de pe câmp, pentru a le depozita peste iarnă. Iar nepoţii ei o ajută întotdeauna pentru că, o dată nu este o treabă uşoară şi apoi, ei ştiu că bunica lor găteşte cele mai bune bucate din fasole. Aşa că şi anul acesta cei trei nepoţi au dus sacul de fasole, de toate culorile, albe, roşii, negre, pistruiate, în beci, în locul cel mai uscat.
Şi pentru că bunica are bunul obicei de-a ţine în beci şi o băncuţă, pentru a-şi mai trage sufletul, când oboseşte prea tare, şi nepoţii s-au gândit să se aşeze puţin şi să arunce o privire prin beci: de toate adună bunica aici…
– Uite, vezi, din putina aia de colo ne dă bunica cea mai bună brânză.
– Oh, da, nimeni în sat nu pune mai bună brânză la putină decât bunica !
– Ia uitaţi, şi beţele pentru struguri !
– Da, şi pentru cârnaţi… pentru când taie porcul !
– Şi rafturile cu murături… oh, şi unul cu dulceaţă!
– Ssst… dar ce se aude?
– Oh, Ian, tu tot nu te-ai mai obişnuit cu zgomotele din beci !
– Da, bine, dar de data asta chiar că se aude ceva. Ascultaţi puţin!
– Bine, să vedem ce mai e de data asta? Că data trecută ne-ai ţinut aşa câteva minute bune numai pentru că foşnea ceva în buzunarul nu ştiu cui.
– Ssst!
– Ssst!
– Da, de data asta are dreptate… parcă sunt nişte voci.
– Sigur hoţii lui Ali Baba s-au mutat în beciul bunicii … ce zici de asta, Ian?
– Stai, ascultă … astea nu sunt voci de oameni.
– Dar eu nu ştiu decât voci de oameni. Ce altceva poate fi?
– Uite, din partea aia vin vocile, dinspre sacul cu fasole, pe care tocmai l-am adus în beci.
– Staţi! Linişte! Auziţi?

– Ba voi să plecaţi, că sunteţi negre !
– Ba voi, că sunteţi albe !
– Dar noi ce să mai zicem că de fapt numai noi avem dreptul să stăm aici, că suntem roşii şi cu pistrui ?
– S-o credeţi voi! Ba noi, că suntem numai roşii. Uitaţi-vă la voi cum arătaţi: voi, fasolele albe, nu sunteţi nici măcar albe, că una două vă murdăriţi, voi, astea negre, nu vă deosebiţi de negrul tăciunelui, iar voi, pistruiatelor, nici n-ar trebui să vă numiţi fasole, că ne faceţi neamul de râs.
– Dar cine vă dă vouă dreptul, fasolelor roşii, să vorbiţi aşa de noi, fasolele albe. Că doar de!… noi suntem cele mai căutate, cu noi borşul iese limpede şi curat.
– D-apoi voi nu ştiţi că nepotului preferat al bunicii, Ian, îi plac fasolele negre, pentru că noi, într-adevăr, suntem cele mai gustoase.

– Hei! Hei! Păi n-am ştiut că tu, Ian, eşti nepotul preferat.
– Şi nici că fasolele au aşa o problemă.
– Staţi, că mai spun ceva.


– Noi, fasolele pestriţe, ne-am cam săturat să stăm în acelaşi loc cu voi. Din cauza voastră, ne pierdem şi pistruii, şi suntem tot mai puţine de la an la an.
– Noi vrem să avem sacul nostru, numai sacul cu fasole albe. Ce frumos sună: sacul cu fasole albe !

– Tare bine mai era pe câmp când un lujer avea numai fasole roşie! Nu ne amestecam cu voi, guralivelor!
– Oricum, pe câmp era mai bine pentru noi, fasolele negre, şi nu aici, în întunecimea beciului.
– Ei, era bine pe câmp! Aţi uitat de ploi, de soarele care dogorea?
– Oh, să nu mai spun de insectele care ni se urcau pe cap.
– Dar şi când venea câte un fluturaş, nu era frumos?
– Dar ai uitat când veneu oamenii şi ne stropeau cu nu ştiu ce soluţie, că nu ne mai reveneam o săptămână ?

– Oh! Dar aici e gâlceavă mare. Să mergem să-i spunem bunicii. Să vedem ce putem face.
– Păi nu ştiu dacă putem face prea multe, că doar sunt deja toate în sac.
– Poate la anul.
– Dar poate putem să le ajutăm acum, anul acesta, ca să nu se certe toată iarna.
– Cred că ai dreptate. Că din cauza gâlcevii ar putea să crape fasolele astea şi nici bucatele lui bunica să nu mai iasă bune.
– Aşa e.
– …oare are bunica patru saci mai mici? Hai s-o întrebam şi să-i spunem de cearta fasolelor.
– Bunică, tu ştiai că fasolele tale nu se înţeleg între ele acolo, în sacul cel mare, din beci?
– Oh! Bineînţeles! În fiecare toamnă, când le pun în sac, nu încap unele de altele. Voi ştiţi că şi fasolele sânt ca şi oamenii: se ceartă între ele pentru te miri ce.
– Da, da acum îşi reproşează că unele sunt albe, altele negre. Mie mi se pare o problemă serioasă.
– Are să le treacă până-n primăvară, mai ales că de la o lună la alta vor fi tot mai puţine.
– Dar ştii, bunică, nepotul tău preferat a găsit deja o soluţie.
– Nepotul meu preferat? De unde aţi mai auzit-o şi pe asta?
– Păi, de la fasole.
– Măi, dar vorbăreţe mai sunt fasolele astea!
– Păi, n-ai spus matale că fasolele sunt ca oamenii.
– Bine, bine… şi ce-a spus nepotul meu preferat?
– A spus să punem fiecare culoare de fasole în sacul ei… deci am avea nevoie de patru saci.
– Patru saci? De unde să iau eu patru saci?
– Las’ că trag eu o fugă până la magazin.
– Cum, chiar aveţi de gând să le separaţi? Asta nu-i treabă uşoară. O să vă ia cam o săptămână.
– Două zile, bunică, şi gata! Fasolele au să fie fericite.

Zis şi făcut. Ian mai că a zburat să cumpere sacii, iar ceilalţi doi nepoţi s-au şi dus în beci şi au deşertat sacul cu fasole într-un vas uriaş, de metal.
Şi uite aşa, în trei zile, cei trei nepoţi au dovedit să separe fasolele. Acum, bunica avea un sac de fasole albă, unul de fasole neagră, un sac de fasole pestriţă şi altul de fasole roşie, iar nepoţii erau tare mândri de munca lor.

A venit şi iarna. Bunica era fericită că beciul îi era plin cu de toate, iar astăzi, tocmai s-au anunţat la masă nepoţii. Aşa că va trebui să coboare în beci şi să aducă nişte fasole, cred că va aduce fasole pestriţă… sau neagră… în fine, o să vadă ea, când ajunge în beci

Dar cum s-a apropiat de saci, numai ce aude :
– Apăi tot mai bine era când eram cu toatele împreună, ziceau fasolele albe.
– Mai împărtăşeam impresii de pe câmp, ziceau şi fasolele negre.
– Să nu mai spun că tare ne-am mai plictisit să vedem numai pistrui în jurul nostru.
– Mi-aduc aminte cum odată fasolea neagră ne-a spus o poveste frumoasă despre o pasăre care a poposit pe lujerul ei.
– Of! Ce vremuri!

A stat bunica aşa şi a ascultat şi nu-i venea a crede.
– Cum, acum, vor să fie iar împreună? Bine, tot nu ştiam eu ce culoare să aleg pentru azi. Aşa că am să iau câte un pic din fiecare şi uite aşa am să fac un borş de fasole negre, albe, roşii şi pistruiate, la un loc.
La masă, nepoţilor nu le venea a crede: toate culorile de fasole în acelaşi castron!
Atunci bunica le-a spus ce a auzit ea, de data asta, în beci.
Şi uite aşa, printre zgomotul de linguri şi castronele, printre cuvintele bunicii şi râsetele nepoţilor pe seama neamului fasolelor, afară se aşeza, liniştită, zăpada.


Şi nimeni n-a văzut cum două fasolele au sărit din castronel şi s-au pitit sub solniţa de sare.
– Ce bine că suntem din nou împreună, surioară!
Fasolica roşie îi spunea celei albe.

Acest articol a fost publicat în numărul 20

Lăsaţi un răspuns