==================================================

Îi mulţumesc lui Eminescu…
Îi mulţumesc lui Eminescu –
Fără el, aş fi fost altul…
Fără el, n-aş fi putut scruta Înaltul.
*
Îi mulţumesc lui Eminescu –
El mi-a dat tâlcul
Ca să pot pătrunde Adâncul.
*
Îi mulţumesc lui Eminescu –
El mi-a dat scânteia
Ca să pot adora Femeia.
*
Îi mulţumesc lui Eminescu –
El mi-a dat darul
Ca să pot străpunge Hotarul.
***
Îi mulţumesc lui Eminescu!
Fără el aş fi fost altul…
El mi-a dat tâlcul,
El mi-a dat scanteia,
El mi-a dat darul
Ca sa pot trapunge Hotarul:
Dincolo de mine,
Dincolo de tine,
Dincolo de ceaţă,
Dincolo de viaţă –
Pân’ voi reuşi
„Să-nvăţ… a muri”.

Oglinda
Mă ştie
din copilarie…
Şi de atunci mă-ngână
oglinda nebună,
desenându-mi chipul,
măsurându-mi timpul…
*
Oglindă, oglindă,
unealtă de-osândă,
vine de-acum timpul
să îmi ascunzi chipul…

Şi… adu-ţi aminte
de cel dinainte…

Clopotul
Prin veacurile trecerii fugare,
Cu noi în legea vieţii prins,
El sparge liniştea din zare
Dând grai metalic bocetului stins.
*
Prin el strămoşul meu uitat –
Cu tânguiri de bronz în glas
Şi răsuflarea-i rece – şi-a strigat
Cuvântul frânt de bun-rămas.
*
Prieten bun a fost şi cu bunicul
Căci despicând în două valea,
Mai lesne boii-i trăgeau dricul,
Mai lină parcă-i era calea.
*
Cât despre dangătul cel care
Striga plecarea tatei înspre astre,
Şi-acum aud ecou de jale
Întors din depătările albastre…
*
Îmi va sluji şi mie clopotul, la rând,
Mă va-nsoţi în măguri, spre Ceahlău,
Şi se va-napoia cu glas plăpând
De poezie tălmăcită în ecou.

Judecaţi-mă…

A scrie poezie,
ziceţi, e ceva indecent,
e ca şi cum,
cu mână vinovată,
ai ridica rochiţele florilor…
Ce faptă ingrată!
*
Ruşinează-te deci, poete!
Ţi-i de-ajuns
că florile există…
E fără socoteală
să risipeşti pentru ele
atâta cerneală…
*
Cuvintele?…
Cuvintele sunt amăgiri
Cu chip de fecioare
în calea orbului,
sunt flori fără petale.
*
Nu vinde iluzii deci, poete!
Căci e lucru ştiut,
încă de pe vremea lui Ovidiu,
că a scrie poezie
e o impostură, ba,
e chiar o nebunie…
***
O, iarta-mă, judecătorule,
cer îndurare!
Dar eu scriu despre floare
fiindcă, la naştere,
o ursitoare
mi-a turnat cerneală
în scăldătoare…
***
Şi nu s-a dat încă
sentinţa definitivă,
poetul rămânând
un nebun în… derivă.

Drumul

Omul şi-a vrut
mereu calea lină;
lucrurile nu trebuiau
să-i fie stavili…
De aceea şi-a ferit din cale
chiar şi munţii.
A uitat însă
de el şi de semeni –
hopuri vii,
presărate pe potecă,
de la capătul începutului
până la cel al sfârşitului.
*
Mereu drumul vieţii,
acum spoleit cu asfalt –
ingredientul iluziei…
*
Nu vă împotriviţi
Drumarului căilor noastre!…