poemul iluziei mele

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Dana Muşat

când ai plecat mi-ai lăsat doar o umbrelă de tinichea, o funie roz şi o pungă pe care era marcat simbolul firmei la care lucrai tu

miercuri, 30 septembrie 1987

m-am născut făceam deja 10 luni de gestaţie
mă înecam în propriul suc
acela care trebuia să îmi dea viaţă
nu să încerce să mi-o ia
e clar
ştiam ce mă aşteaptă
aşa că mi se părea o tâmpenie
viaţa asta

ieri, pe la prânz

făceam amor cu ideile
cu frunzele
ploaia
imaginile morţii
unde şi când vroiam
pe o lespede în cimitir
la o cafea
pe internet
la munte
oriunde îmi venea cheful
aveam nevoie
doar de un pix şi o hârtie

azi, dimineaţă

te-am văzut cum împachetai mi se înecaseră sinusurile şi mă dureau îngrozitor începusem să plâng şi la intervale scurte de timp îmi trăgeam cu zgomot nasul astfel încât să mă auzi şi să îmi oferi o batistă

azi, la prânz

din Calea Lactee
am furat două stele
le-am pus într-un sac de pânză
până acasă
unde am început să le storc
(spasmodic
până la epuizare)
şi să le beau

azi, seara

din întâmplare e ziua mea
e tot miercuri
mi-ai spus un la mulţi ani
schizofrenic
şi ţi-ai lipit buzele de
fruntea
nasul
ochii mei
ai plâns puţin
te-ai dat de trei ori peste cap
şi-ai devenit o iluzie
care s-a aşezat în părul meu
apoi celălalt tu
acela fizic
a luat trenul
cu destinaţia Bucureşti
salamandre
tort
cadouri
astea sunt doar nimicuri copilăreşti
acum tot ce contează
e biletul de întors
de pe care nu am apucat să citesc
ziua şi ora
aşa că
nu o să ştiu când să vin
să te iau de la gară

Acest articol a fost publicat în numărul 2

1 răspuns



Lăsaţi un răspuns