_____________________________________________________________

Un roman francez care ne vorbește despre realități istorice românești și care pune bazele motivului înfrățirii dintre cele două țări este Cavalerul de Ronsard și Banul Mărăcine de Rouet de Ceresnes, dedicat cu multă admirație Reginei Elisabeta a României, în aprilie 1909.
Este un roman istoric bazat, după confesiunea autorului, pe mărturia celui pe care-l numește „apostol al Renașterii literelor în Franța” , pe legendele românești, pe cea a lui Vasile Alecsandri, dar și pe cronicile lui Villehardouin. Scopul declarat este de a ajuta țara-soră să se îndrepte spre progres, civilizație prin credință, patriotism, iubire de familie.
Opera urmărește perioada dintre secolele al XII-lea și al XIV-lea din istoria poporului român, perioadă mai puțin cunoscută, contemporană Cruciadei a IV-a care s-a oprit la Constantinopol. Este subliniată istoria Țării Românești, a Banatului de Severin și a Olteniei.
Acțiunea romanului începe la Veneția, în 1201, când dogele Henri Dandob a oficiat o messă la care au fost convocați mai mulți delegați pentru a stabili modul în care vor elibera Mormântul Sfânt căzut atunci în mâna necredincioșilor. Unul dintre cavalerii participanți la adunare este viteazul Ronsard, căruia autorul îi descrie familia și castelul situat între Vendomois și Touraine.
Expediția condusă de cavaler se oprește mai întâi la Veneția, oraș implicat în războaiele Imperiului Bizantin. Pe navele venețiene, delegații francezi ajung la Constantinopol și iau parte la răsturnarea de la tron a lui Alexis Comnenul și înscăunarea lui Isaac cu care ajunseseră la o înțelegere avantajoasă. Ajuns la tron, ca orice grec, își uită promisiunile drept pentru care cruciații francezi conduși de Ronsard, Beaugency Balche, Conon de Béthune îl înlătură de la domnie și îl numesc în locul lui pe Baldouin de Flandra. Bulgarii îi iau drept uzurpatori pe cruciați și îi atacă însuși regele Ioan, numit Calo –Ian (frumosul Ioan). Baldouin de Flandra a căzut în mâinile bulgarilor. Cruciații au hotărât să se retragă pe Dunăre. Ajung la un sat în flăcări, unde știind că sunt frați latini atacați de dușmani lor comuni – bulgarii, hotărăsc să îi ajute.
I-a întâmpinat „un venerabil român” pe care cavalerul de Ronsard l-a îndrăgit pentru înțelepciunea sa. De la preotul Golescu află că în zonă sunt multe terenuri fertile traversate de Jiu și Amaradia. Ronsard, prin intermediul părintelui, îi convinge pe români, ca în numele credinței să îl urmeze, să construiască o fortăreață pentru toți.
A ales un loc pregătit chiar de natură, între Jiu și Amaradia (căreia autorul îi dă și etimologia: amara dies). Cavalerul francez privește mulțimea românilor, este dezamăgit puțin de numărul mare de bătrâni, femei, copii, dar își dă seama repede că tinerii „erau viteji și de o forță aproape herculeană” .
Sub îndrumarea lui Ronsard pe care îl numeau craiul lor, țăranii români au înălțat mai întâi o biserică având hramul Sfântului Ioan. Pământurile au fost defrișate, au ridicar o fortăreață pentru care și-au confecționat și cărămizile, precum romanii. Urmând modelul francez, au avut grijă să sape și tuneluri pentu a se refugia în cazul unui atac puternic.
Ronsard admiră hărnicia românilor, afirmă că aceștia lucrează și iarna „ca un adevărat stup” .
Împăratul Bizanțului îi trimite lui Ronsard ajutoare pentru a consolida noul oraș care va purta numele Crai-Iova sau Regele Jean așa cum îl aclamau țăranii pe bunul francez. După o perioadă vin și copiii cavalerului, iar bravii țărani olteni îi întâmpină, după tradiția românească, cu „pâinea și sarea ospitalității” .
Liniștea s-a așternut peste aceste teritorii binecuvântate de Dumnezeu, cum le consideră autorul, țăranii erau veseli, aveau recolte bogate. Au participat cu toții la nunta Yolandei, fiica lui Ronsard, cu Beaugency și le-au făcut daruri de nuntă niște broderii oltenești care constituiau „un amestec fericit de desene în toate culorile vii, minuni de răbdare și de gust” .
Cu această ocazie, autorul redă obiceiurile de nuntă ale românilor. Toată comunitatea se implică: fetele pregătiseră ornamentele, bărbații au cutreierat pădurile pentru a aduce arbori să împodobească drumul spre biserică. Biserica era simbolul cel mai important al nunții, fără prezența lui Dumnezeu considerându-se că nenorocirile se abăteau în noua familie. Au amenajat și o estradă pe care urma să depună cadourile, după tradiția antică. Mireasa a îmbrăcat costumul popular oltenesc spre entuziasmul femeilor venite să o admire.
Ceremonia a fost simplă, iar mama miresei a oferit cadouri tuturor oltencelor. Ceresnes spune că oamenii sunt fericiți pentru că știu „să-i dea cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu, căci , cum o menționează inscripția Hohenzollern-ilor” .
Datorită credinței românilor, ei sunt binecuvântați cu pământuri roditoare unde curge lapte și miere. Credinței i se adaugă disciplina impusă de conducătorul lor, Ronsard, grație căruia au devenit invincibili.
De Baux, urmând exemplul prietenului său, a întemeiat și el cetatea Filiași. Fiul lui Ronsard, viteazul Hugues, a cerut mâna Elenei, fiică a lui Radu Basarab, iar ca zestre aceasta a primit un pământ minunat numit Măceșurile sau Mărăcini.
După mai mulți ani, în 1320, Craiova fusese în sărbătoare. De ziua Sfântului Ioan Botezătorul, bogații țărani îmbrăcați în costume naționale veneau călare, doamnele soseau în trăsuri elegante, iar boierii în haine scumpe pentru a asista la botezul fiului banului cel mult îndrăgit. Ceremonialul botezului este detaliat descris de către autor: copilul a fost cufundat de trei ori în vasul de argint, a fost miruit. Fiecare invitat, după un obicei antic, a primit o medalie din cositor, purtând numele celui botezat și data botezului.
Copilul a fost crescut pe domeniul Mărăcine, unde se iniția în scrimă, asalt și unde avea – conform tradiției – cincizeci e copii aleși de ban care îl vor întovărăși și pe mai târziu. El va deveni Banul Radu Mărăcine care, însă, decide să plece în Franța pentru a o apăra de ostilitățile englezilor. Oltenii hotărăsc să îl urmeze pentru a-l ajuta. Mulțimea de olteni exclamă în favoarea Franței, ,,sora noastră mai mare” , iar autorul citează versurile lui Vasile Alecsandri referitoare la plecarea Banului. Se continuă astfel mitul legăturii profunde dintre francezi și români, despre care Mircea Popa afirmă că ,,poate fi asemuit până la un punct cu acela creat de Bram Stocker cu Dracula. Amândouă sunt mituri moderne, bazate pe o tradiție medievală. Dar în timp ce la Bram Stocker avem de-a face cu un mit blasfemitor, distructiv, aici ne întâmpină un mit creator, fortifiant, care se bazează pe încredere și pe acțiune colectivă” .
În finalul romanului, Ceresnes afirmă că Banul Mărăcine s-a stabilit în Franța ,,și de la el poetul Pierre Ronsard își trăgea originea” .
Originea marelui poet Pierre de Ronsard a stârnit de-a lungul timpului multe discuții, plecând de la versurile Elegiei sale dedicate lui Belleau, în care ne mărturisește că strămoșul său a venit dintr-o țară îndepărtată, riverană Dunării, care pare a fi Țara Românească. Confesiunea poetului începe cu versurile:

,,Or quant a mon ancetre, il a tiré sa race
D’ou le glacé Danube est voisin de la Thrace ;
Plus bas que la Hongrie, en une froide part,
Est un Seigneur nommé le marquis de Ronsard,
Riche d’or et de gens, de villes et de terre.
Un de ses fils puinés ayant amour de la guerre,
Un camp d’autres puinés assembla, hasardeux,
Et quittant son pays, fut capitain d’eux,
Traverse la Hongrie et la Basse Allemagne,
Traverse la Bourgogne et la grasse Champagne,
Et hardi, vint servir Philippe de Valois,
Qui pour lors avait guerre avec les Anglais “ .

Din acest citat se desprind câteva detalii importante. Mai întâi, strămoșul său este mai jos decât Ungaria, mai jos raportat la Dunăre, deci undeva între România și Bulgaria actuală. Dunărea îngheață în partea inferioară, în Câmpia Română. Pierre de Ronsard cunoștea cu siguranță descrierile făcute de scriitori despre incursiunile geto-dacilor, în timpul li Decebal, traversând Dunărea înghețată. Locul de origine nu este în sudul Dunării, în Tracia, pentru că o menționează în vecinătatea țării sale de origine.
J. A. Vaillant, profesorul de franceză de la Colegiul ,,Sfântul Sava” din București a reprodus în cunoscuta sa lucrare La Roumanie (1844) genealogia poetului, fără să se îndoiască de faptul că locul de unde a plecat bunicul lui Ronsard era Țara Românească. Vasile Alecsandri, cunoscând desigur părerea lui Vaillant, adaptează și localizează afirmațiile poetului francez despre strămoșul său, în poezia Banul Mărăcine care s-a bucurat de mare audiență. El a transformat pe marchiz în ban și a tradus Ronsard prin Mărăcine (franțuzescul ronce=mărăcine), creând astfel legenda originii oltenești a lui Pierre de Ronsard.
În 1855, la Paris, a apărut versiunea franceză a Banului Mărăcine, în cadrul traducerii volumului lui Vasile Alecsandri, Balade și cânturi populare ale românilor, cu prefața gazetarului A. Ubicini, considerat o autoritate în cunoașterea problemelor românești. Astfel că a fost acceptată ca atare după Ubicini, și de Prosper Blanchemain, în ediția critică din 1857 a poeziilor lui Ronsard, care, așa cum mărturisea Charles Drouhet în 1924, ,,fiind până acum câțiva ani ediția cea mai răspândită a lui Ronsard, părerea sa găsi numeroși adepți” .
Etimologia numelui Ronsard a stat în atenția mai multor cercetători. În 1868, de Rochambeau, în Familia Ronsard, afirmă că spre jumătatea secolului al XIV-lea trăia în România un domn numit Ronsart sau Korsart al cărui fiu, Baudouin a plecat în Franța. În 1891, ungurul Ștefan Szamota se întreabă dacă Pierre de Ronsard are origine românească, bulgară sau ungurească și concluzionează că strămoșii poetului își au originea în sudul Dunării, într-un loc numit Tirnovoi, tradus în franceză Ronsard (ronce, épine). Rochambeau stabilește etimologia numelui în legătură cu peștii numiți ross, aflați pe blazonul familiei, pești care nu sunt decât în Dunăre. O altă părere este că numele șefului Pleiadei ar deriva de la vechea denumire a orașului Râmnicul-Sărat. Interesant este că numele acestei localități apărea într-o ediție a dicționarului Petit Larousse cu o ortografie ciudată: Rhone Sarde. Găsim aici aproape exactă denumirea marchizului, strămoș al poetului.
Grafiile cele mai vechi ale numelui lui Ronsard sunt: Ronssart, Roussart, Rossart, Ronsart, Korsart (la Rochambeau).
Numeroși sunt și cei care contestă originea sud-dunăreană a fondatorului Pleiadei. Charles Drouhet consideră că ,,trebuie considerată ca o legendă ieșită pe de-a-ntregul din imaginația sa, precum altă dată Minerva ieșise înarmată din capul lui Jupiter” .
Léo Clarétie, cunoscător al poporului român, într-un articol al unei reviste apărute la Paris, se întreabă și el asupra originii prințului poeților, concluzionând că nu este încă certă .
L’Abbé Simon, în lucrarea intitulată Histoire de Vendome et de ses environs, consideră că strămoșii paterni ai poetului ar avea originea în Moravia, regiune situată între Polonia și Ungaria, ,,dintr-o familie ilustră al cărei conducător se numea marchizul de Ronsard” .
În 1904, H. Longnon este categoric în a afirma falsitatea legendei banului Mărăcine. Pierre Bayle în Dicționarul său consideră o himeră pretenția ca scriitorul ar avea origini dunărene, așa cum toate casele nobiliare vorbesc despre primii lor fondatori. ,,Acestora le place să se considere născute din țări cât mai îndepărtate, din vreun mezin de rasă nobilă, aventurier viteaz” .
Marcel Proust, în celebrul roman În căutarea timpului pierdut își exprimă și el părerea referitoare la originea lui Ronsard și devine chiar ironic la adresa românilor care se mândresc cu marele poet, dar nu-i cunosc opera: ,,în poporul român, numele lui Ronsard este cunoscut ca cel al unui mare domn, în timp ce opera poetică, aici, este necunoscută. În plus, noblețea lui Ronsard are la bază o eroare, în România”
Oricare ar fi adevărul, romanul lui Ceresnes are meritul de a transpune literar motivul prieteniei dintre cele două țări-surori. Elena Vulcănescu afirmă, în revista ,,Ramuri”: ,,Ecuația Banul Mărăcine – Pierre de Ronsard, îmi pare un mit bicefal, sublimare a valorii simbolizate dintr-un stejar celtic inversat, înspinat cu ghirlanda mărăcinelui ca variantă a vâscului aurit, după care spiritul românesc se tot cațără, căutându-și cereștile rădăcini” .

BIBLIOGRAFIE TEMATICĂ

1. Rouet de Ceresnes, Cavalerul de Ronsard și Banul Mărăcine, roman istoric, traducere din limba franceză de Michaela Al. Orescu, prim-vicepreședinte al Academiei Dacoromâne, București, Editura Dacoromână, 2004.
2. Pierre de Ronsard, Oeuvres, avec une Notice biographique et des Notes par Ch. Marty-Laveaux, tome quatrième, Paris, Alphonse Lemerre, Éditeur, M DCCC XCI.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ

1. Pierre Bayle, Dictionnaire historique et critique. Nouvelle édition, augmentée de notes extraites des Chaufepié, Joly, La Monnoie, L. –J. Leclerc, Leduchat, Prosper Marchand etc., Paris, Desoer, Libraire, Rue Christine, 1820..
2. P. Blanchemain, Étude sur la vie de Pierre de Ronsard, précédé de vers des poètes du XIX-ème siècle, Paris, Librairie A. Frank, Rue Richelieu, MDCCCLXVII.
3. Léo Clarétie, Ronsard est-il Roumain?, în revista ,,L’Intermédiaire des chercheurs et des curieux ‘’, Correspondance littéraire, Notes and Quéries francais, année 47, volume 63, p. 496.
4. Charles Drouhet, Studii de literatură română și comparată. Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ediție îngrijită, note, tabel bio-bibliografic și postfață de Silvia Burdea, București, Editura Eminescu, 1983.
5. M. Jean Martellière, Quel est le berceau de la famille Ronssart, în revista ,,Bulletin de la Société Archéologique, Scientifique et Littéraire de Vendomois”, tome LII, Vendome, Imprimerie Launay et Fils, 1913.
6. Mircea Popa, Sub semnul Franței, Cluj-Napoca, Editura Eurograph, 2006.
7. Marcel Proust, A la recherche du temps perdu, X, Sodome et Gomorrhe (deuxième partie), Paris, Gallimard, 1921.
8. Achille de Rochambeau, La Famille de Ronsart, Paris, Librairie A. Franck, Rue Richelieu, 67, MDCCCLXVIII.
9. L’Abbé Simon, Histoire de Vendôme et de ses environs, Tome troisième, Henrion-Loiseau, Imprimeur-Libraire, Successeur de M. Cottereau, Vendôme, 1835.
10. J. A. Vaillant, La Romanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des peuples de la langue d’or, Ardialiens, Vallaques et Moldaves, résumés sous le nom de Romans, tome troisième, Paris, Arthus Bertrand, Éditeur, 1844.
11. Elena Vulcănescu, Banul Mărăcine –Pierre de Ronsard, un mit bicefal, în revista ,,Ramuri”, din 14.02 2008, http://revistaramuri.ro. Accesat la data de 26.03.2009.