Luminiţa-Cristina Petcu

Te-am aşezat într-o icoană de culoarea liniştii
fără să mă pot separa cumva de propria-mi neputinţă
îţi aminteşti, excesiv de raţională, altfel
gata în orice moment să mă lepăd de sine
precum această fereastră deschisă spre vid
prin care nici salcîmii albi de Kamceatka
nu mai sînt în stare să vadă lucrurile aşa cum sînt
cine ştie pe unde în iurtele albe ca varul
un început tăcut de lume, din aer, din pietre sau invers
aşa cum tot ce există mă conţine şi mă doare
îmi intră în ochi, între cuvinte,
dovadă că n-are sens să neg ceea ce gîndul
ca orice claritate presupune o suferinţă
şi totuşi pentru mine nu există dilemă
nici nu mă absolv de greşeli
spunîndu-mi c-au fost cumva necesare,
mai ales acolo unde
ceva în mod fundamental s-a transformat în nisip,
semn că între inimă şi vulturii pescari
înainte de orice,
trebuie să fie un acord deplin

oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc,
celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim…