Diario di Normandia (1975 –1979). Jurnal de Normandia.
Versiune română Geo Vasile. Iaşi, Ed. Princeps, 2010
Postfaţă: Patrizia Garofalo.

Din postfaţă pot fi reţinute aprecieri pline de miez însoţite de o pertinentă evaluare estetică, cum ar fi, de pildă că acest florilegiu poetic aproape proustian, distins cu premiul Montale, oferă “descripţii precise de locuri urmate de reflecţii înşirate ca perlele una înlăuntrul celeilalte care fac incompatibil textul cu reportajul de călătorie în ciuda coordonatelor exacte spaţio-temporale”, tip Trouville, Calvados:8 august, Saint-Aubin, Calvados: 18 august, Cabourg, Calvados: 23 august etc.
Textele “se deschid ca nişte ferestre ale sufletului într-o antirealitate pe care Ruffilli o orchestrează în chip magistral”. Chiar dacă fiecare carte a scriitorului din Treviso pare să focalizeze o experienţă-limită de viaţă, a sa sau a celorlalţi (copilărie, familie, Aids, droguri, închisoare, călătorii în Italia sau în lume, iubire etc.) ea confirmă faptul că viaţa nu este căutare de experienţe, ci în primul rând căutare de sine: “Pe catargul de la pupa/adastă o mulţime de pescăruşi/aducând cu nişte siguranţe/pe reţelele de tensiune.// (Nu mă văd nici / tânăr nici bătrân/ nu ştiu dacă-s frumos/sau urât. Mă simt/puţin împiedicat/sau prefer să trec/aproape nevăzut/ori de câte ori/mă zăresc în oglindă.) (şuier suflu pocnet/domol plăpând stins/pendul lamă aripă de peşte/ce dispare-n zigzag).
Plajele stâncoase ale Normandiei măturate de zbuciumul mării, pictate printre alţii de Gustave Courbet sau cerurile variabile şi vaporoase ale lui Matisse, nu sunt decât un vast decor la graniţa dintre elementele fundamentale ale lumii (apă, pământ, firmament) în care Paolo Ruffilli îşi dă întâlnire cu sine, cu miile de forme şi rumori, cu întreaga viaţă, reală şi fantastică, văzută şi nevăzută a lucrurilor şi fiinţelor locului cu care provizoriu se identifică.