————————————————————————————————-

Din colecţia LIRIK a Editurii Armonii Culturale, vă semnalăm o nouă apariţie editorială: FELICIA FELDIOREAN – „PETALE DE SUFLET” (poezie). Iată ce spune despre motivaţia subtilă a scrierilor sale, însăşi autoarea: „Sunt o româncă, răsărită într-o vară, într-un mic sat din Ardeal. Îmi place să spun că sunt, nu prima generaţie de intelectuali, ci ultima generaţie de ţărani, plecată după şcoala primară la Braşov să înveţe carte. După terminarea şcolii gimnaziale şi a Liceului de Ştiinţe ale Naturii din Braşov, am absolvit Facultatea de Medicină din cadrul UMF „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca.

Sunt simplitate, sensibilitate, Iubire de Frumos şi de Viu, de Natură şi de tot ce mă înconjoară în Univers. Sunt Credinţă şi Iubire. Sunt respiraţia Satului şi a Gliei, sunt Pământul din care m-am născut şi pe care îl port cu mine prin lume. Sunt Dor infinit de Rădăcini şi de Neam.

„Sunt primăvara într-un strop de rouă”, „eu sunt un iceberg ce străbate marea”, „sunt infinitul şi sunt dimineaţa”, „sunt roua care cade pe obraji”.

Scriu pentru a mă exprima, a comunica, a plânge şi a râde, a urca şi a cobori, a visa şi a iubi. Scriu pentru că sunt vie şi pentru că Dumnezeu mi-a dat acest Talant. Scriu pentru sufletele din jurul meu însetate de Iubire şi Frumos.

Am scris şi scriu din dorinţa de a fi înţeleasă, iubită şi crezută pentru ceea ce fac şi pentru ceea ce sunt. Poezia pentru mine este o formă de reînviere, de retrăire a iubirii pierdute, moarte sau regăsite.  Poezia poate fi lumină şi întuneric, viaţă sau moarte. Poezia e  zbor şi cădere…. şi eu mă identific cu ele. Eu… doar Sunt!  (Felicia Feldiorean, născută pe 08 iulie 1968, la Braşov)

———————————————————————————–

Dacă, cumva, iubirile-ar putea pluti,
s-ar umple cerul de aripi multicolore,
iar norii, niciodată n-ar mai izbuti,
să-mpiedice privirile, ca să le-adore.

Dacă cumva, iubirile s-ar preschimba în flori,
parfum şi mângâiere ar dezmierda pământul,
strângând petale noaptea, pentru ca în zori,
să-şi facă straie şi să îşi înceapă cântul.

Dacă cumva, iubirile ar cerne peste noi,
am fi mereu scăldaţi, cuprinşi de fericire,
şi-am sta cu braţele deschise… ca apoi,
să picurăm la rândul nostru doar iubire.

Dacă cumva, iubirile s-ar mistui…
ne-am stinge, n-am mai preţui lumina,
am fi doar trupuri seci, ce-ar rătăci,
zadarnic întrebând, a cui să fie vina…

———————————————————————————-

Cine te-a pus să-mi calci în picioare
Spiritele negre din sânge?
Nedreptatea vieții, când ești liber
doar cu mintea
Ucide și adâncește – viața și ridurile
Pentru ca oglinda să-ți fie
pedeapsa de care nu te poți elibera
Indiferent câte cauțiuni vei fi plătit.
Suprafețele reflectorizante îți străpung
ochii veșnic înlăcrimați după clipele
pierdute.

————————————————————————————————–

Vântul sorţii uneori aduce norocul
şi alteori îl goneşte departe de noi, omul aflându-se mereu între speranţă şi teamă.

Minunat e sufletul copilului şi cât de bine este el întipărit pe chipul şi gesturile lui. La el totul poartă amprenta sufletului: poate din această cauză copilul este atât de lesne crezător, considerând că totul se face pe bază de suflet.
Aşa ar trebui să fim şi noi, cei mari, cu sufletul pe faţă şi cu pecetea lui pe fapt.
Din păcate, noi, cei vârstnici, am învăţat să ne ascundem, să înşelăm pe alţii şi chiar pe noi înşine, căci viaţa – târfă ordinară – nu te acceptă decât schimonosit, expert în mistificări – altfel, te dă la fund şi te preface în gunoi netrebnic.
Aţi luat seama la un copil când râde? Râde şi cerul, şi pământul cu el, iar când plânge, în plânsul lui se zbuciumă parcă tot universul.
La copil totul e viaţă şi orice atinge el capătă viaţă: şi păpuşa neînsufleţită, şi mosorelul golit de aţă, şi cârpa anostă, şi fierul îngheţat.
Acest mic vrăjitor are în mâinile lui viaţă şi suflet pe care le dăruieşte cu o dărnicie de nabab. Sub puterea lui magică, totul se însufleţeşte şi capătă o altă formă, un alt sens şi un alt nume.
Dar animalele? Animalele cele atât de des bătute şi chinuite de om, numai la el, în mângâierile lui îşi găsesc scăpare şi înţelegere, mai ales câinii şi pisicile.
Priviţi-i numai, şi-o să vedeţi cât de bine se înţeleg ei.
Urmăream odată joaca unui copil cu un câine. Legat cu o sfoară de gât, câinele se supunea cu multă docilitate micului său stăpân, căutând chiar să-i prevină dorinţele.Nu apuca băiatul să facă un pas la dreapta, şi dorinţa-i era prompt împlinită, câinele luându-i-o chiar înainte. Ba, urcând coasta unui deluşor, câinele trăgea cu râvnă în sus mica sa povară ce venea din urmă. De la un timp, copilul – cu puterea magică ce-i este proprie – şi-a transformat căţelul în cal, căruia, aşa cum cer uzanţele, i-a pus frâu în gură şi l-a încălecat fără multă discuţie.
Numai că vezi, hoţul de căţel, simţind povara cam mare pentru puterile lui, dar în acelaşi timp, ca să nu-şi supere stăpânul dacă s-ar împotrivi, s-a lăsat încet, pe picioare, în jos.
Absorbiţi în jocul lor, nici copilul şi nici câinele nu au băgat de seamă când, venind din susul străzii, şi-au făcut apariţia doi oameni cu arcane de sârmă în mâini, urmaţi la mică distanţă de o dubă în care patru-cinci câini, cu limbile scoase, priveau cu tristeţe printre gratii. Adulmecând primejdia, câinele s-a smucit din mâinile copilului ca să scape. Târziu însă, deoarece unul dintre cei doi hingheri, ieşindu-i înainte, i-a tăiat retragerea. Atunci câinele s-a abătut în cealaltă parte, nimerind tocmai bine în arcanul celui de-al doilea hingher.
În tot acest timp, copilul, încremenit cu mâna întinsă după câine, se uita cu ochi mari şi speriaţi.De câteva ori a vrut să strige, să cheme câinele să vină la el, fără ca totuşi să poată articula vreun cuvânt. Când l-a văzut ridicat în aer ca un peşte în undiţă, a făcut ochii şi mai mari şi a dat un ţipăt scurt: „Căţelul!… Căţeluşul meu…” şi s-a repezit la hingher, pe care l-a prins de mână. Acesta s-a smucit, a mormăit o înjurătură şi, cu mânie, a azvârlit câinele în dubă, lângă ceilalţi. Pe dată duba s-a pus în mişcare, hurducăind pe stradă, ducând căţelul spre destinul lui tragic.
Copilul, căzut în mijlocul străzii, cu ochii înotând în lacrimi, chema încet, ca într-un cântec plâns: „Căţeluşul meu, căţeluşul meu…” Dar nimeni nu-l asculta.
La al doilea colţ de stradă, duba cu hingheri a cotit-o spre abator şi nu s-a mai văzut.

———————————————————————————————-

O cameră, un birou cu un calculator, în faţa căruia stă un tânăr îmbrăcat numai în jeanşi. Sună telefonul fix. Răspunde indispus.

EL: Alo! Sărut mâna,mamă. Nu! Cum poţi să crezi aşa ceva?! Abia am intrat pe uşă. Sigur, am luat şi Anunţul telefonic şi Anunţul de la A la Zât… Ba da, mamă! Nici nu-ţi poţi închipui câte beep-uri le-am dat! La toate firmele de pază dar nu au catadixit să-mi răspundă… Să-i ia dracu, şi-au făcut suma! Vor oameni de la ţară, că de, mai pică un lăptic, o brânzică…

Acum caut pe Internet, poate că voi avea noroc. Da, da! Sărut mâna, te sun dacă găsesc ceva bun pentru mine. Pa! Pa!

Apropo, poţi să-mi dai nişte bani, nu mulţi, vreo patru-cinci sute? Mamă, te rog, nu începe iar…

 (După ce închide telefonul:) Ia te uită, mare concurs mare!… Proză scurtă S.F. Şi ce premiu barosan! N-ar fi rău să înhaţ eu lovelele astea! O să le trag o poveste ca-n basme, că – de! – talent am cu ghiotura! Observaţi, sper, proverbiala mea modestie! Ia să văd, ce-au scris alţi hămesiţi?… Ehei, dar asta-i tare, pe bune: Originea mea extraterestră. Are şi numărul de mobil al autorului… O  să-l scarpin cu  o felicitare-periuţă, poate iese la zar c-un whisky, mai ştii?

Se sting luminile; când se reaprind, scena prezintă o cameră şi o tânără doamnă care imploră Divinitatea: „Ajută-mă, Doamne, să câştig şi-ţi aprind un lighean de lumânări!” Se aude sunând telefonul…

EA (răscolind prin poşetă): Alo, da?!

EL (ca pentru sine): S-a dus dracului vizikiul! (Tare:) Sărut mâna! V-am citit lucrarea – este nemaipomenită! În mod cert, premiul va fi al dumneavoastră! Felicitări!

EA: Mulţumesc mult, sunteţi tare drăguţ.

EL (sotto voce): Adio, whisky! (Tare:) Mă cunoaşteţi?

EA: Nu, dar gestul acesta… Aţi concurat?

EL: Da, dar nu cu un text minunat ca al dumneavoastră. (Ca pentru sine:) S-o întreb de unde l-a copiat?

EA: Ei, lăsaţi, fără exagerări.

EL: Zău, îmi place textul!… N-aţi vrea să ne cunoaştem?

EA: Sunt măritată, domnule!

EL: Excelent! Cu cine?

EA: Cu bărbatul meu, fireşte!

EL: Hm! Şi ce legătură are asta cu faptul că vreau să vă cunosc?

EA: O.K., atunci  voi veni cu soţul!

EL: Dar eu nu pe el vreau să-l cunosc!

EA: Ah, bărbaţii!… Toţi sunt la fel, încăpăţânaţi ca nişte asini.

EL (vexat):  Există o diferenţă totuşi între mine şi un asin, doamnă!

EA: Crezi? Şi care ar fi aceea, mă rog?

EL: Ăla are urechile mai lungi!

EA (chicotind): Cum aşa?

EL: Când o să ne cunoaştem, vă veţi convinge!

EA: Bine, dar cu soţul meu cum rămâne?

EL: Asta vă priveşte; eu nu mă chiorăsc pe ferestrele oamenilor seara, ca să văd ce fac ei în dreptul oglinzii, cu lumina aprinsă…

EA: Bărbatul meu este aşa de fericit cu mine!

EL: Oare eu de ce n-aş avea parte de-un strop de fericire?

EA: Nu sunteţi căsătorit?

EL: Doamne păzeşte! Bunică-mea, fie-i ţărâna uşoară, zicea: „Maică, nu m-aş căsători cu o femeie pentru nimic în lume!”

EA: Cum să nu te căsătoreşti cu o femeie?!

EL: Uite-aşa!

EA: Nu cumva eşti de-ăla?!

EL: Aaa… Nuuu!…

EA: Păi, atunci, cunoşti vreun om normal care nu s-a căsătorit cu o femeie?

EL: Da, chiar mai mulţi.

EA: Pe cine? Dă-mi un exemplu, te rog.

EL: Sora mea, Ina, ea  s-a căsătorit cu un bărbat, nu cu o femeie. Şi nici mătuşa mea, tanti Coca, nu s-a căsătorit cu o femeie, ci cu pramatia aia de unchiul George, un scârţan fără egal şi un beţiv notoriu.

EA: Faci mişto de mine?!

EL: Nu, ferit-a Sfântul! Dacă eu fac mişto de dumneavoastră, mişto să mă facă Dumnezeu pe mine! Vedeţi, m-am jurat cum e mai rău…

EA: Bine, atunci ne întâlnim la ora 17, la cinema Patria.

EL:  Ba nu, la o cafenea; sunt destule prin zonă.

EA: Da, cred că ai dreptate. Atunci, la cafeneaua din Piaţa Amzei, la aceeaşi oră.

EL: Perfect!

EA: Promite-mi că n-ai să te superi dacă voi întârzia un pic. Să mă aştepţi, da?! Nu uita, ai promis!

EL: Se înţelege, dar să ştii că nu voi sta în bar, cu dinaintea goală, toată după-amiaza.

EA: Acum este 13,30. La ora 17 promit să fiu acolo! Dar cum ne vom recunoaşte?

EL: După voce!

EA: Bine, dar telefonul schimbă vocea, şi atunci?!

EL: Daa? Nici nu mi-am dat seama! Îmbracă-te în lila sau ia-ţi nişte pantaloni. Ţie nu-ţi place să umbli în blugi?

EA: Oh, ba da, chiar mult de tot! Era să uit! Cum te cheamă, dragă?

EL: Coto.

EA: Coto? Ce nume mai e şi ăsta? Eşti cumva rudă cu parfumul Coto Şanel sau cu Baba Cloanţa-Cotoroanţa?

EL: E numele meu.

EA: Ţie îţi plac pisicile?

EL: Da, la cuptor, nu prea rumenite şi fără usturoi.

EA: Eşti diliu?

EL: Nu, doar puţin sărit!

EA: Pe bune?

EL: Da, pe bune!

EA: Ştii, soţul meu este plecat în cursă lungă… A mers şi  directorul cel mare cu el, că şi aşa, încurca intelectualii  prin firmă. De revenit vor reveni  tocmai joi…

EL: Aoleuuu! Te pomeneşti c-or fi de-ăia!

EA: Ţi-am spus eu că eşti lovit!

EL: Hai să ne întoarcem la pisică.

EA: Ce-i cu pisica?

EL: Am uitat-o în cuptor, cred că s-a făcut scrum!… Ce ghinion, Doamne, ce ghinion…

EA: Pentru ce aveai nevoie de o mâţă friptă!?

EL: Voiam să-i fac o surpriză prietenului meu, care-i internat de două luni la spitalul 8+1, secţia Psihiatrie. Lui îi plac tare mult delicatesurile exotice, sărmanul băiat, şi cum nu are pe nimeni… friptura i-ar fi ridicat moralul!

EA: Ei hai, nu mai fi necăjit, o să-l frigi mâine pe Bil.

EL: Cine-i Bil?

EA: E motanul vecinei. Îşi face mereu  nevoile în jardiniere, peste florile mele, care acum  nu mai miros – acum put de te trăzneşte… Ţi-l dau cu mare plăcere. Te-ai liniştit?

EL: Auzi tu, dar cine o să-l taie? Eu, în niciun caz, sunt tare milos!

EA: Atunci bagă-l întreg la cuptor!

EL: Nici nu mă gândesc! Doar sadica aceea de Silvia, nepoata mamei, a copt pisica de vie…

EA: Era grăbită, avea pe cineva internat, sau de ce a procedat astfel? Fă-mă să înţeleg! Murea de foame?

EL: Nu avea pe nimeni internat; mai degrabă ea cu frate-său şi cu urâta aia de soră-sa îşi au locul la balamuc, anormalii dracului! Edilii oraşului şi autorităţile ar trebui să se sesizeze de la sine şi să ia măsuri împotriva unor astfel de specimene care umblă pe străzi singure, fără botniţă şi zgardă, constituind, în orice clipă, un real pericol public! Măcar o cămaşă de forţă să aibă pe ele…

EA: Nu te mai enerva degeaba; nu poţi schimba nimic, şi ţine minte: nu este adevărat că omul bun primeşte de la viaţă numai lucruri bune!

EL: Bine dar pisica, pisica pentru prietenul meu…

EA: Las-o dracului de pisică! O să clămpănim ceva în oraş, apoi mai vedem noi. Acum, mă duc să mă fac frumoasă, nu vreau să întârzii la întâlnire. Pa! Pa! Pa!

——————————————————————————-

Am luat calea dealurilor
într-o subtilă improvizaţie în fa minor
aşa e just, e zen
o pasăre căreia i-am uitat numele
iată, aşadar timpul desfrunzirii în ciuda tuturor aparenţelor
cu care ezit să vorbesc despre orgoliu,
niciodată nimic mai emoţionant si mai tainic
decît această durere senină
ce-ntîrzie mereu cu acelaşi sentiment grandios şi absurd
exact ca atunci cînd îmi spuneai că sacrificiul e
un soi de crispare,
o defensă în imensitatea cerului albastru şi liber
făra îndoială
aş sublinia doar că începe cu frica şi continuă
cu dragostea unei mirese ce-şi păstrează inima
la distanţă de sezonul trandafirilor
pe nisipul alb şi neted
mă apropii cu tălpile goale, rasucite in soare
de miezul fără vîrstă al fiinţei tale
întocmai ca vrăjitorul pe care-l despoi de mantia sa fermecată
strîngînd în priviri şinele de cale ferată
frumos colorate în roşu
si poate fără sens, aş vrea să se oprească în loc
ceea ce nu se poate opri niciodată,
starea fericirii
dînd secundei frunzele salcîmului sălbatic
şi nopţile-n care-mi amintesc de noi

ca şi cum cineva ar putea citi un eclair d’éternité
în cele mai umile lucruri
cu care s-ar putea umple golul în care trăim.

————————————————————————————

e un prag între gânduri
făcut din lemn de sânger
cine apucă să-l treacă
îşi calcă pe propriile vise

îmi văd sfârtecate trăirile din trecut
ca pe o copilărie agăţată la geam

în tunetul privirii
simt cum îmi cad pietre peste picioare
şi nu mă lovesc

nopţile au miros de sânge proaspăt
clocotind pe sub hainele decolorate
mă simt gol pe dinăuntru
şi cred că şi tu la fel

vrem să ne umplem pentru totdeauna
unul cu altul
ca două urne
cu cenuşa arsei iubiri de pănă acum
golită într-una singură

————————————————————————————-

Noapte cu întâmplări, noapte de căutări,
Seminţe de stele în lutul moale,
Sub oasele timpului doar întuneric
Seminţele adorm în noi.

Simt urcuşul luminii prin sânge
Şi rădăcinile se prind de cer,
Nimic nu e ca rodul pământului
În aşteptare cu foamea de-acum.

Curg prin gândurile obosite, râuri
Apele somnului se strâng din vise,
Peste căutările stropite de dragoste,
Trec urme reminiscente din trecut.

Noi rămânem o duminică fără rafturi,
Să ne sărbătorim tristeţea cu-n vin,
Pentru amarul care ne-a trecut pragul,
Şi nu l-am lăsat să plece însetat.

———————————————————————————————-

Sânii tăi doi cantalupi
sar din coşul pieptului,
şi ies din aşternuturi,
i-am atins cu ochii şi cu palmele,
apoi i-ai retras.
Obrazul în somn îţi era tandru,
pesemne visul te-a adâncit în iubire
şi ai dezgolit coapsele,
să odihnească lasciv peste razele lunii.
Ţi-am sărutat un umăr
şi mi-ai acoperit buzele cu degetele,
aşa ca din impuls fără să vezi.
Nu ştiu în ce măsură noaptea
a fost o umbră de plăcere,
dar dimineaţa m-a învins
cu o bucurie pe care n-o ştiai.
Când ochii abia mai absorbeau lumina
m-ai lenevit cu un sărut
şi aerul dintre noi a început să vibreze.

—————————————————————————————————–

Oamenii încă mai cercetează împrejurările în care a survenit moartea marelui înţelept, dar cum nici stihia nu se poate opri din cântat, şi el a fost înlocuit. Plecarea cuiva dintre cei vii nu poate fi mai diferită de ofilirea unei flori.
Noul mare înţelept este un bărbat bun şi învăţat, peste care timpul şi-a revărsat din plin ştiinţa. Şi, mai presus de toate, l-a învăţat ce înseamnă încrederea şi credinţa. În ceva, orice. Confraţii îi reproşează că trag de o vorbă de a lui o veşnicie pentru a-i ieşi printre buzele închise, dar altceva nu.
De obicei, înţelepţii sunt genul de oameni care sporovăiesc. E şi un proverb care spune că unui înţelept să-i deschizi mai bine poarta decât gura, că pe aia o mai poţi închide înapoi. Dar asta e bine. Ascultându-i cu atenţie, poţi desluşi multe din misterele care îţi umplu timpul, rozându-ţi răbdarea.
Marele înţelept e un caz aparte, un „tăcut”. A mai fost un „mare înţelept” odată cu aceeaşi problemă. Numele lui era Tavs şi îţi răspundea la o întrebare după două zile. Povestea lui o ştiu toţi.
Noul conducător îndreaptă cu degetele-i lungi pliurile robei de mătase şi dă foc ierburilor frumos mirositoare. Pentru o clipă flacăra ameninţă că se va stinge, dar mai apoi o ia din loc. Aroma suavă, tocmai bună pentru relaxare, părăseşte vasul în cinci colţuri, împrăştiindu-se în toată încăperea.
E conştient că cei din jur îl aşteaptă să vorbească, dar nu îl poate face să se grăbească. Graba e un fel de prostie rapidă care face inima să bată în plus degeaba. Consum de timp fără folos.
Omul sfânt îl priveşte. Ştie asta, deoarece capul nu i se mişcă din direcţia lui. Nu contează. Pământul a avut răbdare ca mai întâi să înveţe mii şi mii de ani, înainte de a scuipa viaţa. Nimic nu a fost făcut pocnind din degete sau limbă. Florile se deschid cântând şi păsările lovesc cu aripile lor cerul. Animalele aleargă prin iarba verde, a cărei culoare sfidează puterea nimicitoare a soarelui, şi scaunul pe care stai, încă păstrează urme de lemn neştiutor, care nu a fost într-atât de iscusit să se ferească din calea tăietorului.
Uneori, marele înţelept îşi ţine capul drept şi priveşte la cei din părţi cu coada ochiului. Nu îi este ruşine pentru asta. Probabil, aşa fac şi ei.
Să te uiţi la cel din faţă, fără să ştii ce îi ascunde chipul, e destul de complicat. Poate gura lui se strâmbă sau ochii îţi aruncă săgeţi otrăvite… Trebuie să fii foarte atent la ce spui şi la ce ţi se spune.
„De aici izvorăşte înţelepciunea.”
În sfârşit, se hotărăşte să vorbească.
- După spusele tale, om sfânt, această „biserică”, după cum îi zici, va fi legătura între noi şi cer. Lanţul ce ne leagă de zei, nu? Nu că zeii ar mai avea nevoie şi de lanţuri.
Subliniază „zei”, deoarece aşa fac toţi înţelepţii. Ei trăiesc după alte principii. După ideea că pământul a dat naştere vieţii, nu cineva cocoţat în nori.
Continuă:
- Ar trebui să luăm oamenii care muncesc la câmpurile ce ne dau hrana de zi cu zi, şi să construim această clădire. E mult mai important să ridicăm o biserică decât să mâncăm.
- Exact, zice omul sfânt. Pe scurt, da!
Înţeleptul zâmbeşte.
- Uneori, cei simpli au nevoie de o dovadă, de ceva pe care poţi să pui mâna, înainte de a se arunca cu faţa în ţărână.
- Mă gândeam că veţi spune asta. O veţi avea chiar acum.
Omul sfânt îşi descheie roba şi o lasă să cadă. Cei din încăpere murmură uimiţi, dar marele înţelept îşi păstrează reacţiile pentru el.
Când acesta le arată spatele, se face linişte.
Marele înţeleptul concluzionează:
- Dacă există ceva ce nu poţi înţelege, nu e neapărat un lucru rău.
„Dar nici bun.”
- Să-i dăm drumul! rosteşte cu o oarecare teamă.
Când îşi aude propriile vorbe se linişteşte.
Străduţele Oraşului sunt din ce în ce mai întortocheate. De parcă s-ar afla cu toţii în intestinele unui animal uriaş. De parcă…