——————————————————————————————–

Neomul doarme acoperit de frunze. Cum stă, aşa chircit, seamănă cu un fel de mâncare misterios. Un preparator iscusit l-a pus pe un platou ornamentat cu ierburi, aşteptând ca invitaţii să guste şi să-i admire opera. Neomul tresare. Blana somnorosului a pus-o deoparte. E mai sigur aşa. Are nevoie de odihnă, nu de vise ciudate.
E o noapte răcoroasă în care copacii îşi strâng ramurile pe trunchiuri şi animalele dorm visând la soare. Natura respiră în umbre de abur. Totul e aşa cum trebuie să fie, în afară de fata care…

Aris doarme de ceva vreme şi somnorosul
s-a strâns lângă ea, obosit. Animalul nu înţelege ce se întâmplă, dar nu îi este nici foame, nici sete. De ce oare? Pentru el, ăsta e un fenomen miraculos, ieşit din comun. Are senzaţia că încă hibernează. Însă, şi asta e o senzaţie falsă, deoarece până şi atunci îşi simţea stomacul ghiorţăind.
Fata visează şi, în somn, se întoarce spre el mângâindu-l cu mâinile ei firave. Seamănă cu doi scaieţi prinşi în blană. Somnorosul mormăie mulţumit. Se simte bine, exact ca atunci când, pui fiind, maică-sa îl strângea ghem sub ea, curăţându-l cu limba ei moale şi scăpându-l de ţepii care-i pişcau urechile. Era atât de liniştit, de apărat, de pui.
Fata mormăie în somn şi somnorosul devine atent. Îşi alungă starea de amorţeală care începuse să-i cuprindă respiraţia. Fiinţa cea mică îi vorbeşte limba.
- Să înţelegi, spune. Eşti doar blană, atât. Te agăţi de cer precum picăturile de ploaie, însă tot vei cădea până la urmă.
„Doar blană?”
Se gândeşte că, probabil, fetiţei îi este frig şi se înghesuie şi mai mult în ea. Acum îi va fi mai bine, cu siguranţă.
- Copacul spune că neomul ţi-a lăsat blana şi a dispărut. Eu m-am culcat în ea, neştiutoare. Uneori sunt prea zăpăcită pentru a înţelege ce mi se spune. Aşa eşti şi tu.
Fetiţa vorbeşte aiurea. Blana lui e pe el, îl acoperă. În ea îşi ascunde iernile.
- A dispărut, dar acum a apărut din nou. Exact ca prin magie, cu toate că el nu e vrăjitor. Neomul ţi-a luat blana şi a plecat. Şi el îşi pune întrebări. E nedumerit, nu pricepe. Nu ştie unde am dispărut.
Somnorosul scrâşneşte nemulţumit din dinţii mari şi se ridică. Îşi întinde labele groase şi se freacă de scoarţa unui copac. Blana lui e acolo, îl acoperă.
- Îi zic că sunt cu tine, icneşte fata. Cu tine, în blana ta. Era frig când am adormit. Era cald când am dispărut.
Somnorosul se opreşte din scărpinat şi îşi ciuleşte urechile. Nu e în regulă. Ceva nu e de bine.
- Îi spun că tu eşti mort, dar nu ştii. Nu îţi dai seama. Din tine nu a mai rămas decât blana şi dorinţa de a fi viu. Dar tu nu înţelegi, nu?
Somnorosul se învârte în loc, râcâind pământul cu ghearele. E din ce în ce mai dezorientat. Îşi aminteşte că, atunci când a atacat prima oară neomul, ceva l-a înţepat în urechea stângă.
L-a pişcat o singură dată. Ceva rece, ascuţit. Acum urechea a început să-l doară tare şi simte că ceva i se scurge pe bot şi se freacă cu laba, aşteptându-se să găsească sânge, dar… nimic.
- Copacul spune să mergi mai departe, că mai sunt şi alţii care aşteaptă să plece şi tu nu faci altceva decât să blochezi calea. Trebuie să accepţi drumul care ţi s-a deschis dinainte. Copacul spune că din tine a rămas doar blana, neomul a strâns-o, a făcut-o sul şi a dispărut. Spune că eşti mort… Eşti mort, dar nu ştii.
Somnorosului i-a dispărut durerea de ureche. Acum, ochii i-au preluat tensiunea minţii şi
s-au pornit să lăcrimeze. Îşi simte labele
moi-moi, precum zeama de flori, şi are impresia că acum se va prăbuşi, dar nu o face. Când oftează, ceva se rupe în el, eliberându-se.
Inima îi revine la loc. Bate mai puternic ca niciodată. Din depărtare, aude răgetul bubuind şi fuge într-acolo. E chemarea celor ce i-au dat viaţă şi pe ei nu-i poţi lăsa să te aştepte.
Vântul pornit de niciunde, aduce cu el soarele.
Aris se trezeşte speriată.
Buimacă, se uită la neomul care se agită prin faţa ei ţipând:
- Tu, vrăjitoare! Unde dispărut blana la somnoros? Nu tu trofeu, nu tu nimic! Acum, Mohr doar pierdut!
Aris scutură din cap, dar imaginea creaturii negricioase nu vrea să plece.
- Linişteşte-te, îi zice încet. Mohr, aşa te cheamă, nu? Blana a plecat cu somnoros cu tot. Şi asta după multe chinuri.
Neomul gesticulează din ce în ce mai iritat indicând când pământul, când cerul.
- Mohr nu crezut blana plecat de capul ei. Nici noroiul nu poate ţine minciuna, nici furtuna nu o poate risipi. Blana nu picioare, Mohr, da! Tu luat trofeu!
Aris ridică tonul:
- Dacă nu te calmezi, o să-ţi schimb părul cu blană de somnoros! O să arăţi precum o sălbăticiune moartă şi reînviată. Asta vrei?!
Neomul se dă în spate. Îşi lasă braţele în jos, trosnindu-şi degetele.
- Vrăjitorie mare, tu! Poţi face asta la mine?
- Nu ştiu sigur, dar pot încerca.
Neomul o ţinteşte cu ochii bulbucaţi. Îşi scarpină fruntea lată, după care dă din umeri.
- Mohr, liniştit acum. Dar corect ca mica vrăjitoare să facă la neom un ajutor. Ştie vrăjitoarea drum spre fraţii din peşteri?
- Aris, spune ea. Nu vrăjitoare, Aris.
- Ariiisss!…, rosteşte neomul cu ochii spre cer. Ariiisss!…
- Ce faci, îl întreabă ea.
- Descântec să văd cărarea.
- Aris e numele meu. Nu e descântec.
- Mohr crezut Aris magie.
- Mohr prostuţ, râde Aris.
- Da, confirmă neomul bătându-se cu pumnii în piept. Mohr, unul dintre cei mai mari vânători văzuţi vreodată…

—————————————————————————————

Citesc din ce în ce mai des prin reviste, ziare sau prin site-uri că lumea este condusă de un guvern mondial care are drept ţintă reducerea populaţiei de la şapte miliarde de locuitori la numai cinci sute de milioane. Cum se face şi ce efecte ar genera o astfel de măsură? Dacă îi vor omorî pe negri, suntem salvaţi, noi, albii. La fel dacă îi vor omorî pe cei din rasa galbenă. Poate vor proceda „echitabil” şi vor ucide treisprezece cetăţeni din paisprezece şi vor rări egal populaţiile pe kilometru pătrat. Bărbaţii vor avea mai multe şanse să rămână în viaţă, pentru că sunt mai multe femei trăitoare pe glob şi un guvern mondial va calcula astfel încât să se producă echilibrul? Pensionarii vor pieri cu toţii? Au calculat oare miniştri mondiali cât teren ar deveni cimitire? Dacă îi ucid pe cei de la sate, ce vor mai mânca orăşenii, şi ce industrii vor pieri dacă materiile prime nu mai vin de la sate? Nu cumva vor rămâne necultivate terenurile arabile şi Terra se va transforma în pustă, apoi în deşert? Dacă nu mai există locuitori la sate, vor dispărea animalele domestice? Producătorii de unelte, maşini sau utilaje pentru uzul sătenilor nu vor muri şi ei de foame din lipsă de cumpărători ai mărfurilor pe care le produc? Numărul populaţiei scade, scade şi consumul de produse vânătoreşti şi piscicole. A calculat acest guvern rata de înmulţire a animalelor sălbatice pe uscat sau pe cea a animalelor marine? Ecosistemul nu se va duce de râpă? Cine va mai avea grijă de reţelele stradale, aeriene, navale, de reţelele de gaze, de curent electric, de transport carburanţi şi ţiţei etc. sau vom renunţa la aceste mofturi? Se ştie că sunt ţări în care oamenii au venituri mari şi foarte mari şi ţări în care veniturile sunt mici şi foarte mici. Pe cine îi va elimina, pe cei bogaţi şi lacomi sau pe cei săraci  fără pretenţii prea mari? Se va renunţa la transporturile  pe mare, în aer sau pe uscat? Care firmă din domeniu ar mai putea să rămână rentabilă? Va dispărea industria farmaceutică sau medicina? Presupun că minunatul guvern nu va mai lăsa în viaţă decât oameni sănătoşi, iar farmaciştii şi medicii se vor califica pentru alte munci sau vor dispărea. Vor fi ucişi piloţii, marinarii, şoferii, şi toţi cei din servicii care nu mai au obiectul muncii? Ce se va întâmpla cu locuinţele celor ucişi, vor deveni locuinţe de şobolani şi de fiare sălbatice? Dacă medicii, farmaciştii, constructorii de locuinţe, de fabrici şi uzine, arhitecţii, constructorii de maşini, unelte şi utilaje etc. nu vor mai fi necesari, se vor desfiinţa universităţile, liceele şi şcolile de meserii? Vor dispărea băncile, firmele de asigurări şi bursele? Ar mai fi multe de spus, dar închei cu o concluzie. Oricum vor hotărî, jumătate dintre români vor supravieţui. Suntem albi, vor ucide femeile în surplus, negrii, ţiganii şi romii, pensionarii, şi vor rămâne vii cei săraci şi nepretenţioşi, n-avem industrie farmaceutică performantă, nici industrii româneşti de orice fel performante, nu facem nimănui concurenţă, bursa noastră e o joacă, bănci româneşti serioase n-avem, singura problemă serioasă pe care mi-o pun este cum şi de ce cred unii în lucruri utopice! Trăiască guvernul mondial!

—————————————————————————————–

și încă mai simt că toamna aceasta
din trup iar îmi mușcă din aripi îmi taie
visarea și dorul din zbor și cuvântul
pământul și cerul arzând în văpaie

și păsări îmi fură din pletele sure
a doină din codru iar plânsul din ploi
câmpiei cerșește a verde otavă
și suflet din ceruri întoarceri în noi

m-agăță de glezne un vânt ce șoptește
a rugă de seară poeme de-amor
pe brațe-o vioară scrâșnește a ură
în țipat de vultur secundele mor

uitate-n albastru pe creștet de nouri
sub talpa de ceară trăiri îmi strivesc
din ele răsare în zori de mătase
un zâmbet de prunc ce în palme-ațipesc

și încă iubite te-ascund între pleoape
în toamna aceasta pe umeri povară
când ramul își frânge sub mare de lacrimi
din munte de gânduri încă o vară

————————————————————————————

Escala mea este o boală fragilă
înainte de somn şi din cînd în cînd
un soi de moarte care nu spune nimic
în “aparenţa” ei, subţire, de culoarea soarelui
obişnuit să zăbovească deasupra ta
vesmîntul de sărbătoare, răcoros şi proaspăt,
amintirile
ori salcîmii din jurul gării, uzi pînă la măduvă,
dinspre răsărit lunile trec
zile se schimbă una pe alta
ce rost are să fii iubită dacă nu eşti întîia între toate?
mai bine să mă urăşti tăcînd
în miezul zilei,

plasa pescarului Primăvara
cu miresme alese

poate c-ar trebui să mă îndoiesc de realitatea
acestor fapte cu sentimentul unei mari linişti
şi zîmbesc deşi mi-e greu să identific
norii împletiţi
în vîrful condeiului,
încăperile goale de umbra  pădurii
atîta timp cît simt cu tot ce e presimţire în mine
ardoarea neobosit-a-ncepătorului revoltat
de angoase
şi maci mirosind a iubire pe dosul
unui plic deschis,

singuri de gol
cînd ne ascundem fredonînd “Sono contento di morire”
e puţin probabil să mai auzi alizeele…

———————————————————————————————

În cei şapte ani de-acasă am învăţat că trebuie să spui adevărul chiar dacă îţi superi semenii, căci adevărul este Dumnezeu. Comportamentul meu social mi-a adus multe neajunsuri domestice, dar mi-a adus bucuriile simple ale omului onest. Fiind întotdeauna sărac, n-am avut prea mulţi bani pentru a-mi cumpăra cărţile pe care doream să le citesc, dar în orăşelul meu a existat şi există o bibliotecă valoroasă în care am mers cel puţin de două ori pe săptămână. Nu m-am călcat niciodată pe picioare cu sutele de intelectuali ai urbei şi nici cu sutele de studenţi. După ce au primit o diplomă şi au avut o pâine asigurată, gata cu studiul. Efectul? Priviţi cu atenţie la preşedintele ţării, la miniştri, la parlamentari şi la europarlamentari! Analizaţi legile pe care le dau şi măsurile pe care le iau aceştia! Se vorbeşte tot mai des despre manelizarea României, dar nimeni nu vrea să vorbească despre lipsa elitelor. N-am citit, n-am văzut, n-am auzit vreo părere a vreunui economist când s-au luat măsuri economice greşite, n-am auzit, n-am văzut şi n-am citit un punct de vedere al vreunui jurist cu privire la legile date împotriva poporului român de către români. Se vorbeşte tot mai des despre un guvern mondial care face şi desface. Eu nu cred că acesta există, dar şi dacă ar exista, cine îl opreşte pe omul de ştiinţă să spună adevărul? Politicienii poate au de pierdut dacă nu execută ordinele, dar ce pierd oamenii de ştiinţă rostindu-l? Se indignează lumea că la televiziuni se dau emisiuni subculturale, dar n-am auzit pe nimeni protestând la premierea cărţilor pornografice sau la punerea în scenă a pieselor de teatru cu scene sexuale explicite, cu actori dezbrăcaţi la propriu. Dacă „elita” promovează dezmăţul, de ce n-ar face-o şi televiziunile care sunt privite de oameni care nu citesc cărţi, nu ascultă muzică simfonică sau de operă şi nu merg la piese de teatru serioase? Se mai spune că televiziunile ar fi finanţate de oculte pentru a subjuga popoarele. Dacă ar fi adevărat, înseamnă că guvernul mondial are şi opoziţie, pentru că există în România cel puţin o televiziune care critică cu temei şi cu argumente măsurile guvernului, ale preşedintelui, legile proaste, precum şi măsurile antiromâneşti luate de Comisia Europeană, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional şi n-o închide nimeni, nici realizatorii sau patronii acesteia nu sunt asasinaţi. Mă aşteptam ca din această opoziţie să facă parte şi intelectualii români, dar nu prea sunt de văzut, ascultat sau de citit! Există ei, oare? Atâta timp cât profesorii iau note foarte mici la examene, studenţii termină facultăţi inventate, iar intelectualii nu mai citesc după absolvire, domnul preşedinte are dreptate când spune că şcoala românească produce tâmpiţi şi ajută cu spor la această stare de fapt, alocând numai două virgulă şi ceva procente din PIB pentru educaţie. Priviţi-i pe conducătorii noştri şi veţi vedea că are dreptate! Aţi auzit sau aţi văzut pe cineva protestând împotriva manelizării coordonate? Eu, nu. Aţi auzit pe cineva protestând pentru că la cultură se alocă zero virgulă şi ceva procente din PIB, egal cu zero dacă ţinem cont că majoritatea banilor sunt pentru salariile năimiţilor guvernamentali? Eu, nu. Dacă fiecare intelectual ar fi citit ce apare pe plan mondial în domeniul lui de activitate, ar fi fost capabili cu toţii să ducă ţara asta înainte, măcar prin adaptarea la condiţiile româneşti a lucrurilor bune care s-au întâmplat prin alte locuri. Exemplele rele se iau de la hoţ la hoţ, de la borfaş la borfaş, exemplele bune sunt apanajul intelectualilor care trebuie să găsească mijloace şi căi de a le face viabile. Vorba lui Bulă: „ Dacă la noi este atât de bine şi la ei atât de rău, de ce la noi este atât de rău, iar la ei atât de bine??”

————————————————————————————

Vreau să vă povestesc despre cum a fost la o lansare de carte; am mai încercat de câteva ori textul acesta și am tot șters… nu mă regăseam în el, limbajul nu era al meu, era o compilație între cele auzite și cele citite despre evenimente de acest gen. O încercare literară, proiecție în situația romantică sau tragică pe care nu am trăit-o, personajele o trăiesc, iar eu aș putea să mă confund cu ele. Literatura narativă, melodramatică nu este neapărat mare, ci doar ușor de citit prin faptul că simulează identificări, iar aceasta nu este unica rațiune a actului de a citi, cu toate că este una majoră, ci aceea că eu, cititor, constat sau descopăr asemănări prin lecturare, cu personajele cu care m-aș putea confunda vreodată. Romantism sau tragism pe care nu le-am trăit.

 Incertitudinile, deruta, angoasa, înstrăinarea,  îşi găsesc atunci sprijin şi vindecare în reamintirea sau recitirea unor opere literare. Literatura este un suport, imbold pentru viaţă. Mai preţios este însă faptul că eu însumi, confruntat cu împrejurări excepţionale, îmi amintesc de lecturile de altădată.

Ajunși la „Mall Deva”, împreună cu Ileana Lucia Floran am urcat la etajul la care gazda noastră, scriitorul Bogdan Adrian Toma, cu concursul „Editurii CĂLĂUZA v.b.”, au pus la cale lansarea romanului „Natură moartă cu înger”, volum al aceluiași autor. De la început sala de conferințe de la Deva Mall a fost aproape  plină de oameni curioși. Aici simt nevoia unei paranteze, deoarece la astfel de manifestări văd mereu aceleași săli ale unor case de cultură ce seamănă tot mai mult cu un cavou, unele ajunse la propriu capele mortuare, altele figurativ, fațade vechi ce dau un aer de maiestuozitate, cu interioare ce te fac să fugi. De data aceasta a fost altfel, propice locul ales pentru o lansare de carte.

A început cu prezentarea. Vorbitorii (Mariana Pândaru–Bârgău și Muguraș Maria Petrescu) au încercat să facă auditoriul să cumpere povestea lui Bogdan Adrian Toma și nu numai să o cumpere dar să o și citească. Se pare că există un număr destul de mare de oameni care  au fost de acord cu aceasta alegere. Eu zic că nu    s-au pripit în judecată. De ce zic asta? Deoarece acest autor nu a fost ales pentru muzica pe care o face, a fost ales pentru povestea pe care el singur și-a scris-o. Chiar dacă, în continuare, nu sunt fan al cuvintelor triviale, am citit cartea și mi-a lăsat aceeași senzație pe care cei ce au prezentat-o  voiau să o transmită. Omul acesta a muncit enorm pentru a ajunge unde este acum. Are o misiune de îndeplinit și de atunci numai asta face. Cartea mi-a reconfirmat teoria despre vise. Dacă ai unul, trebuie să muncești zi și noapte pentru el. Nu poți să te culci pe o ureche și să aștepți să se întâmple. Acum mai pun la colecție o poveste din care învăț că se poate. Citește  cartea și spune-mi că nu apreciezi determinarea ei. S-ar putea să nu te cred.

Aseară am mai aflat niște lucruri chiar faine despre un autor. Unul dintre ele este acela că, deși trăiește în U.S.A. el scrie românește nu știe de ce aleg oamenii aceia să facă asta, dar uite că se întâmplă. Înseamnă că este ceva pe acolo, ceva mai mult decât nevoia de a mânca. Discuția s-a îndreptat în direcția celor care vor să facă ceva. Bogdan Adrian Toma ne-a spus două lucruri care mi-au plăcut. Dacă vrei să faci, fă-o. Dar este absolut vital să ai un concept. Și partea frumoasă la a face este că poți să îi spui așa oricărui lucru pe care îl faci.  A început să caute printre rafturile librăriilor și a înțeles superficialitatea lecturilor și a lectorului american. Așa că a dorit mai mult pentru a deveni bun la ceea ce face. Ideea principală este că dacă ai o pasiune, apucă-te și muncește. Nici nu îți dai seama câte lucruri apar pe parcurs la care nu te gândeai înainte. Cel mai important este să continui.                                                                                                                                                   

N-aș vrea ca această scriere să fie o declarație de dragoste din partea mea pentru o carte, așa că să trecem la ceva mai util. Nu refuz o poveste bine spusă. În plus, întotdeauna am avut o preocupare din a încerca să îi cunosc mai de aproape pe cei care îi văd doar de la distanță. Faptul că există o disproporţie între mine şi erou, că eu sunt un om oarecare, iar el o lumină, un meteor, nu are importanţă în identificare. Eroul tocmai la asta serveşte: oricine se poate identifica cu el. Formulările, mai lungi sau mai scurte ale literaturii ne pot da de gândit.

„A trăi nu-i o nimica toată.“

Concurându-l pe Icar

După căderea comunismului, pentru mulţi răsăriteni de condiţie socio-culturală medie, ieşirea în afara ţării, în Occident mai ales, a avut greutatea unei revelaţii. Între cei care au trăit această stare specială m-am numărat şi eu, fără a pretinde că impresiile mele de drumeţ au greutatea experienţei unui călător de anvergură.
Asadar, ce-aş avea eu de spus din această măruntă experienţă a mea de dincolo de zidul sud-vestic al fostului lagăr comunist, din Lombardia, o regiune alpină (şi subalpină, în parte) din nordul Italiei? Desigur, mai sunt localnici care au văzut toate acestea, şi încă multe altele (mă gândesc, în fugă, la dr. Jenică Plai, un performer local, în privinţa călătoriilor europene), în peregrinările lor mai roditoare prin buricul sau prin cotloanele Uniunii (nonsovietice), ori dincolo de hotarele flexibile ale acestei construcţii politice europene, sub oblăduirea căreia (vorba vine) suntem deja. Mase întregi de tineri – copii năpustiţi, de nevoie, în lumea capitalului – mijlocesc părinţilor aflaţi la vârsta a treia prilejul de a-şi hrăni întrebările prizonieratului în propria ţară cu răspunsurile libertăţii. Iată-mă şi pe mine în postura acestora din urmă.
Intenţia mea de a împărtăşi câte ceva din această evadare personală dincolo de hotar nu e vanitatea celui care răspunde altora, spre a le alunga pâcla ce-i învăluie, ci e, mai degrabă, o încercare de conturare a răspunsurilor la propriile întrebări. Spre exemplu, la…cum a ajuns omul, cu pasărea lui de fier, să-l concureze pe Icar, personajul din mitologia greacă? Cum a ajuns el, semenul nostru să ţese pe cer drumuri – arătate nouă, de jos, prin păienjenişul fumuriu al gângăniilor metalice –, sfidându-l pe Creatorul Universal?! Oare nu e obrăznicie aspiraţia fiilor lumeşti către lăcaşurile Tatălui Ceresc?! Experienţa Turnului Babel nu le-a fost de-ajuns urmaşilor lui Adam?!
Mi-au încolţit aceste întrebări-mirări acolo sus, la zece mii de metri, unde mă simţeam mai aproape de cer decât de pământ, atunci când ferestrele deschise jos, în cerul de nori, îmi permiteau să zăresc, valuri-valuri, cenuşiul scoarţei terestre: Carpaţii, Alpii Ionici (sau, poate, cei Dinarici), apoi Alpii propriu-zişi, cei consacraţi ca fiind cei mai semeţi din Europa. Desigur, mă refer doar la partea italiană a acestora, munţi pe care am putut să-i scrutez mai facil, timp de vreo jumătate de oră, de la înălţimi din ce în ce mai prielnice voluptoasei mele curiozităţi, când aeronava începu manevrele de aterizare.
Şi la decolare, şi la aterizare cerul şi-a tras storurile de nori în lături, parcă să-mi lumineze mie priveliştea de jos, cu străjerii de piatră ai Rarăului şi Ceahlăului – născuţi din burta Carpaţilor Răsăriteni, ca să-i vegheze apoi peste veacuri şi veacuri –, cu piscurile veşnic înzăpezite ale Alpilor, în văile cărora zac din vremuri imemoriale limbi uriaşe de gheaţă.
Dar câte întrebări nu te bântuie atunci când încerci ceva dincolo de rutină, chiar dacă încercarea ta nouă nu are nici pe departe greutatea unei explorări autentice.
Iată, un fel de a da din umeri, în loc de răspuns la întrebarea legată de extinderea neverosimilă a transportului aerian, mijloc de călătorie obişnuit de-acum şi ţăranului, care trebuie să dea o fugă până la Roma sau până la Madrid ca să-şi cunoască nepotul abia născut şi să le dea imbold părinţilor lui la creştinarea în datina strămoşească a puiului de român, venit pe lume departe de ograda bunicului.Te mai gândeşti că de-acolo de sus avioanele mai şi cad şi că aduc moarte năprasnică câtorva sute de oameni în aceeaşi clipă? “Dacă aşa-s vremurile, ne prefacem şi noi în aluat pentru tiparele lor”, îţi vine să-ţi şopteşti resemnat în barbă . Acesta ar fi răspunsul generalizat la multele întrebări retorice care-ţi încolţesc acolo sus, între cer şi pământ, fără a fi sigur că ceea ce faci, în fapt sau în gând, e lucrul cel mai bun. Chiar dacă omul e “coroana creaţiei divine”, ştim bine că Divinul Creator nu l-a făcut perfect.
Iată, de pildă, în cazul pasagerului care-am fost, cusururile omeneşti s-au dat de gol cu uşurinţă. Plecarea de pe Aeroportul din Bacău (de Crăciunul lui 2007), de unde am şi luat bilete de călătorie, n-a mai fost posibilă din cauza pistelor, care nu mai corespundeau standardelor Uniunii Europene. Am fost reprogramaţi, din timp, pentru Aeroportul din Iaşi. La Iaşi, însă, ceaţa a împiedicat aterizarea avionului în care trebuia să ne îmbarcăm (aici cauza nu mai era umană). Avionul a aterizat la Suceava, ceea ce a însemnat transferarea noastră de la Iaşi, cu autocarele, pe Aeroportul din Bucovina românească. După îmbarcare, timp de două ore, avionul nu a putut decola din motive tehnice: nu se mai putea închide uşa din cauza gerului. E drept că afară erau minus 15 grade… Mă întreb, însă, la Vladivostok, unde termometrul arată frecvent minus 40 de grade, avioanele mai folosesc uşă? După cele două ore de temeri că uşa reparată în pripă ar putea să se deschidă în cer, acolo unde ne-o doream cât mai ermetizată, şi după o mică răzmeriţă pornită împotriva echipajului aeronavei de către nişte tineri cu sânge fierbinte, care, după atâta tensiune nervoasă, voiau să plece odată, fie şi cu uşa legată cu sârmă, s-a decis cazarea noastră la un hotel sucevean şi recurgerea la asistenţa specializată a unor tehnicieni de pe aeroporturile bucureştene.
A doua zi, pe la prânz, după ritualul tehnic de stropire a aeronavei cu un antigel, sub obiectivul aparatului de filmat (în caz de prăbuşire, Aeroportul trebuia să aibă dovada absolvirii de culpă), avionul şi-a luat zborul în aplauzele celor 168 de pasageri. În sfârşit! Ce mai conta că, după socoteala de-acasă, călătoria noastră de la Miroslăvesti la Milano trebuia să dureze vreo cinci-şase ore, evident, cu tot cu transportul rutier şi formalităţile de îmbarcare. A durat treizeci şi şase de ceasuri (zborul a durat doar două ore şi cincisprezece minute), dar măcar am ajuns întregi, căci sănătoşi nu prea se poate spune că eram.
La întoarcere (de Boboteaza lui 2008), deasemeni, lanţul slăbiciunilor aeronautice îşi adaugă noi verigi. Aeronava care trebuia să ne ducă acasă nu putea decola de pe Băneasa, spre Milano, din cauza ceţei si, mai ales, din cauza prudenţei induse de recentul accident în branşă, pe aeroportul bucureştean, când un avion plin cu pasageri se ciocnise, în timpul decolării, cu o maşină utilitară, uitată în cale şi nebăgată în seamă de turnul de control. Starea noastră de spirit era şi aşa afectată de prăbuşirea unei curse aeriene, cu o zi înainte, undeva în Indonezia. După aterizarea la Iaşi, într-o ceaţă la fel de densă cu cea care ne-a produs aventura de la plecarea spre Italia, n-a mai avut nici un efect asupra mea faptul că, după două zile de la întoarcerea noastră, un alt avion a aterizat în bot, în afara pistei, pe aeroportul din Bacău.
Şi, cu toate acestea, oamenii zboară, concurându-l pe Icar. Ei nu ştiu că Icar a eşuat; iar cei care ştiu, iată, îşi asumă riscul. Numai de pe Aeroportul Otopeni au zburat, în 2007, patru milioane de pasageri, iar de pe aeroporturile Terrei, două miliarde şi jumătate. Prin urmare, oamenii, din ce în ce mai mulţi, zboară. Zboară fiindcă s-au înmulţit, fiindcă nu le mai ajung şoselele, nu mai au răbdare cu timpul. Şi, mai ales, fiindcă fenomenul globalizării reactivează în om, ca un ecou peste timp, o stare de spirit deja trăită de strămoşii noştri latini: Unde mi-e bine, acolo mi-i patria.
Cu aceste vorbe mincinoase, induse de împăraţii romani colonilor vremii, se amăgesc, iată, şi copiii noştri. Durerea acestei ipocrizii e greu de ascuns însă de către cel care o invocă părintelui la despărţire. N-a putut face tainică această suferinţă nici fiica mea, abia devenită mămică, atunci când mi-a dezlipit de la piept nepoţica, pentru a mă putea întoarce la o ogradă zadarnică, mult prea largă şi mult prea liniştită în absenţa nepoatelor. În privinţa fiului, la despărţire, acesta a preferat să ascundă ipocrizia dictonului latin în ceaţa depărtării relative. Dinspre balustrada parcării supraetajate a Aeroportului bergamez, unde se cocoţase, în trio-ul complet al familiei sale, cu fiică-sa înlănţuită de gât, cealaltă nepoată născută pe meleagurile Apusului, m-am simţit urmărit de priviri umezite, născute din dor de meleag natal, de la scara avionului şi până ce maşina înaripată a fost înghiţită de zările Răsăritului.

La Verona

Era prea târziu, biologic, ca să mă entuziasmez peste măsură în faţa balconului Julietei. Şi totuşi, inima (bat-o focul!) nu ştie măsura, rămâne mereu în urma timpului, chinuind bietul om cu această contradicţie a naturii umane: spirit tânăr în trup bătrân. Aşa că, nu puteam să nu mă disimulez şi eu, acolo, jos, sub balconul Julietei, într-un Romeo tainic, întinerit cu vreo patruzeci de ani, nehotărât dacă era sau nu de bun simţ să mă pozez, ca toţi turiştii, îmbrăţişând statuia de bronz a acestui simbol feminin al dragostei. Desigur, n-am făcut-o, nu doar din cauza ironiei din invitaţia de a o face, venită din partea fiicei mele, Monica. Era la mijloc şi reactivarea complexul meu de bărbat scund, provocat de disproporţia dintre mine şi mult prea-zvelta Julietă de bronz.
Am urcat, însă, şi eu în acel apendice romantic al conacului medieval, sub care trubadurii lutieri au subjugat inima celebrei victime shakespeariene. Am intrat în acea locuinţă celebră care, după renumele literar şi turistic, nu mi-a atins aşteptările. Ceea ce m-a ţintuit mai mult locului a fost sipetul de zestre al Julietei, care semăna izbitor cu oricare altul de prin gospodăriile cu fete de măritat de pe la noi. Apoi, în spaţiul exterior al acestei case nobiliare, umbrit şi înghesuit de zidul unui palat medieval uriaş, am putut vedea, în postura de turişti, exponenţi ai celor trei rase umane de pe Pământ. Dovadă că Shakespeare e cel mai cunoscut poet şi dramaturg universal.
Dar înainte de a ajunge aici, parcurgând reţeaua de străzi înguste, însumate într-un labirint greu de străbătut în afara fluxului de turişti, am căscat ochii si gura ca un năuc în faţa celei mai vechi si mai voluminoase construcţii umane pe care eu am putut s-o văd vreodată: Arena romană, un fel de Colosseum în afara Romei, evident, păstrând proporţia. Un colos din blocuri de piatră, de te miri, ca în faţa piramidelor egiptene, cum au putut fi transportate şi clădite într-o geometrie atât de pretenţioasă a formei ovale. Şi asta, cu două mii de ani în urmă, pe vremea lui Iisus. În interior, pe treptele reci şi alunecoase ale amfiteatrului nu mi-am putut alunga fantasmele cu chip de gladiatori ce-şi măsurau restul vieţii în minute, cu lei şi tigri gata să sfâşie trupurile nefericiţilor “sportivi” ai vremii.
Am ieşit din acest oraş împânzit de gigantice cetăţi medievale bine conservate, în care supravieţuieşte şi acest grandios vestigiu antic – Arena -, copleşit de diferenţele de civilizaţie dintre ceea ce au ei şi ce-avem noi. Diferenţele, evident, privesc toate cele trei epoci istorice (Antică, Evul Mediu si Modernă). Şi, încet-încet, am înţeles mai bine că, dacă avem motiv să-i pizmuim pe urmaşii cei privilegiaţi ai strămoşilor noştri latini, n-avem şi motiv să ne învinovăţim pentru săracia noastră lucie. Istoria ne-a discriminat încă din antichitate, iar avansurile istorice ale “premianţilor” rămân pentru noi handicapuri insurmontabile, oricât de optimişti am fi.

La Milano

Milano, al doilea oraş istoric al fostului Imperiu Roman, capitala imperiului într-o perioadă, oraşul în care împăratul Constantin cel Mare (Sf. Constantin) a semnat Edictul (în anul de graţie 313) prin care Creştinismul a devenit Religie liberă a Imperiului. Prin semnalul dat aici, protocreştinii au ieşit din catacombe, ca apoi, prin înţelepţii lor, Sfinţii Părinţi, să ne deschidă nouă, urmaşilor, căile cele drepte spre Dumnezeul Iubirii.
Cu acest tip de emoţie am intrat în universul istoric al urbei eliberate de sub ocupaţie austriacă de celebrul, general atunci, Napoleon Bonaparte. Urmărit de ideea că sub paşii mei ar fi putut fi amprentele paşilor celui ce a ajuns cel mai cunoscut personaj al Istoriei Lumii, am păşit în imensul spaţiu interior al grandiosului Castel Sforzesco, cu originile în sec.XIII, transformat mai târziu de Napoleon în cazarmă vremelnică pentru victorioasa lui armată, apoi în centrul politic al Republicii, respectiv al Regatului Italiei, ambele, construcţii statale aflate sub autoritatea lui Bonaparte. Doamne, ce edificiu! Nici cuvintele, nici pozele nu pot reda întocmai grandoarea acestei realizări medievale, cu utilitate continuă până azi. Ce-i drept, azi doar muzeu, instituţie prin intermediul căreia, iată, percepem noi, esticii, Istoria la “scară” europeană.
Apoi, celebra Catedrală din Milano, o capodoperă a stilului gotic, de departe una din minunile Lumii, neconsacrată, ce-i drept, în clasamentul oficial al celor şapte. Pentru mine, Domul din Milano rămâne expresia cea mai înaltă a forţei de creaţie material-spirituală dedicată lui Dumnezeu (vezi Galeria foto). Evident, judecata mea, aici, se întemeiază pe supoziţia că nu voi avea ocazia de a face modificări în această ierarhie personală.
Domul din Milano, simbolul religios al Lombardiei, dedicat Fecioarei Maria, e construit numai din blocuri de marmură si are bolta susţinută de patru rânduri a câte nouă coloane. Cele treizeci şi şase de coloane îţi dau impresia, prin masivitatea lor, că pot sprijini, precum elefantul mitologic, întreg Pământul. Vitraliile încastrate în peretele de la Răsărit, fundalul Altarului Mare (acesta, un vestigiu religios din sec.XIII), ilustrează, cu măiestria inegalabilă a artei Renaşterii, sinteza Bibliei…O Biblie policromă, cu toate paginile deschise în acelaşi timp.
Edificiul religios ocupă o suprafaţă de 11 000 de metri pătraţi, are o lungime de 158m şi o lăţime de 93m. A fost realizat în mai multe etape, pe parcursul sec. XIV-XVIII, fiind început în anul în care, la noi, urca pe tronul Munteniei Mircea cel Bătrân. În Muzeul Domului, la subsol, o clonă la fel de maiestoasă a incintei Sfântului Altar, se păstrează, între altele, vestigii paleocreştine din sec. IV.
Dantelaria sculpturilor care încoronează nivelul superior al Catedralei poate fi admirată de la doar câţiva metri. Un lift interior şi o reţea de scări laterale, tot interioară, conduc turiştii sus, pe vreo trei nivele exterioare. De pe terasa ultimului nivel (de pe acoperiş) poate fi cuprinsă cu privirile intreaga metropolă milaneză.
Nu mi-aş fi imaginat vreodată că există un oraş căruia, de pe una din cele mai înalte edificii ale sale, să nu-i poţi cuprinde marginile, în toate cele patru puncte cardinale. Precizez că Milano se întinde pe o suprafaţă plană, în Câmpia Padului, unde orizontul ţi se deschide la maxim. Doar linia circulară a orizontului îţi închide perspectiva asupra marii citadele care îmbină, se zice, ca niciun alt oraş european, opera trecutului cu cea a prezentului, istoria cu industria. Industria zilelor pe care le trăim, cea care i-a ademenit deja şi pe consătenii noştri…Cine ar fi crezut asta numai cu două decenii în urmă? Ne miram atunci că locuitorii satelor noastre deveniseră navetişti la Braşov sau la Constanţa…Iată-i acum făcând “naveta” la Milano, la Roma, la Madrid, la Lisabona etc.

La Bergamo – Citta Alta

La vreo 30-40 km est de Milano şi la vreo 50-60 km nord de Brescia (oraş cunoscut amatorilor de fotbal de la noi prin faptul că ascensiunea internaţională a lui Hagi, ca şi a antrenorului Mircea Lucescu, a început cu echipa acestui oraş italian), în regiunea Alpilor Mici (Alpii nu implică, terminologic, ceea ce noi, legat de Carpaţi, spunem Subcarpaţi) se află un oraş cu o conformaţie deosebită. Mă refer la partea veche a oraşului, o fortăreaţă medievală cunoscută sub denumirea de Citta Alta (oraşul înalt, în traducere).
În sec. XIII-XIV, când Veneţia era regat, strategii ei au fortificat acest oraş medieval cu ziduri de piatră, supraetajate pe unele porţiuni, pe o lungime totală de şase kilometri. Pentru mine, şi sunt convins că şi pentru cei care au văzut oraşul acesta istoric, zidul chinezesc are aici, în Cita Alta, un corespondent, evident, păstrând proporţia. Intrarea în oraşul-cetate, dinspre Câmpia Padului, e accesată de patru Porţi, cea mai veche fiind din sec. XV. Asedierea fortăreţei dinspre celelalte puncte cardinale era împiedicată de condiţiile naturale, adică de culmile prăpăstioase ale colinei muntoase pe care se află oraşul.
Turiştii urcă în Cita Alta cu funicularul. Există însă şi cale rutieră accesibilă intrării în oraşul medieval prin cele patru Porţi. După ce se lasă noaptea, de-acolo de sus vezi ceea ce presupui că s-ar vedea de dincolo de cer, de-acolo de unde privesc doar îngerii: vezi un alt cer de stele, jos. E oraşul Bergamo, asociat (indefinibil) cu zecile de aşezări-satelit. Totul e luminat într-o risipă pe care cu greu mi-aş fi imaginat-o.
În timpul zilei, citadela aceasta italiană te teleportează involuntar, printr-un tunel al timpului, în Evul Mediu. Clădiri din piatră smulsă Alpilor, înnegrite de ploile de peste secole, îţi atrag atenţia prin arcadele lor perfecte şi turnurile semeţe, acestea, invariabil paralelipipedice. Catedralele, adevarate opere arhitecturale, dau măsura forţei de creaţie a omului de-acum cinci-şase sute de ani. Totodată pun în evidenţă dimensiunea creaţiei occidentale din perioada Renaşterii, comparativ cu modesta noastră experienţă din aceeaşi perioadă. Străzile înguste, înţesate de turişti, pieţele publice cu fântâni arteziene, una din ele donată de veneţieni, pavajul omniprezent, diversitatea produselor comerciale, vechimea instituţiilor culturale (o universitate şi o bibliotecă din sec.XVII, muzee), răscolesc în săteanul din România stări sufleteşti greu de definit: entuziasm, mirare, frustrare etc.).
Şi ca să probeze continuitatea ingeniozităţii înaintaşilor, urmaşii maeştrilor de demult au ridicat pe zidurile construcţiilor medievale nivele noi, în stil modern, în confortul cărora coexistă cu trecutul. Şi toate acestea, iată, le descoperim, în sfârşit, şi noi, cei din Est, ca pe o altă lume, aflată în antinomie cu a noastră, o lume denumită, generic, Apusul.

—————————————————————————————-

îmi pare că toamna
își plânge rugina
sub tălpile goale
pe creștet de ploi
că păsări își pleacă
țipându-și a jale
din cuiburi de-o vară
umerii goi

și codrul îmi pare
că brațe-și întinde
a rugă aprinsă
spre cerul bătrân
îl mângâi pe frunte
îl legăn pe brațe
îi murmur a doină
promit să rămân

măcar până vântul
din zbuciumu-i aprig
găsi-va răgazul
să facă popas
iar noaptea prelungă
a gânduri să plimbe
pe drumuri bătute
al inimii glas

și-mi pare iubite
că toamna aceasta
în pântece-mi șade
odor nenăscut
că doru-mi se-anină
de brațele-ți goale
a lumi neștiute
a verde trecut

—————————————————————————————-

Parcă a intrat în pământ. Exact ca un vrăjitor. Mă mai uit o dată după el, dar nimic.
„L-am pierdut”, îmi zic. „Nu o să-l mai văd vreodată. Poate că nici nu a existat cu adevărat. Zeii sunt nemiloşi. Ei mă vor singur, îngenuncheat.”
Toată dimineaţa a mers la pas iute, grăbit, de parcă ştia ceva de care eu nu aveam habar. Ca şi când ceva sau cineva l-ar fi aşteptat. Cineva care nu vroia să îl vadă decât pe el. Într-un final, m-am pierdut de pasul lui fugit şi am rămas în urmă.
„Pasul vânătorului care tocmai şi-a descoperit prada. Animalul are blana prea moale şi mare, carnea prea fragedă şi multă, e prea valoros pentru a-l mai împărţi cu cineva.”
- Nevi!?…
Copacii se foiesc neliniştiţi. Frunze învârtejite zboară în sus de parcă cerul le soarbe. Mârâind gutural, mica sălbăticiune se opreşte în mijlocul potecii.
- Acum, ce mai e? Când conduci nu te poţi opri aşa de capul tău. Nu…
Dintre două tufişuri apare inginerul.
- M-ai strigat?
Pare mirat.
Trag aer pe nas precum un animal încolţit.
Încerc să mă liniştesc.
- Da. Vroiam să te rog să o luăm puţin mai încet. Pentru o clipă am crezut că… Nu contează.
- Nu, ai dreptate. M-am liniştit. Am găsit ce căutam. Şi nu e o poveste. Totul e real. Vino să vezi!
Cu astea spuse, dispare pe unde venise. Vorbele lui îmi lasă un gol rece în cap şi acest gol se amplifică, deoarece luându-i-o pe urme, dau peste cel puţin zece oameni ce stau în jurul unui foc.
Jumătate se trage în spate făcându-se ghem. Nu mai vrea să înainteze. În spatele focului e o chestie de lemn, dotată cu roţi. În ea încap lejer şase persoane. Într-unul din capete are prins cu laţuri un animal necunoscut. Ochii îi sunt mari şi lăcrimoşi. Pare blând.
Mă uit după Nevi, dar nu reuşesc să-l văd. E şocant atunci când, obişnuit cu pustiul, te trezeşti în mijlocul mulţimii. Unul dintre oameni e Rătăcitor. El este cel care spune:
- Uitaţi-vă bine, fraţilor! Uitaţi-vă.
Scoate din jar o ţeavă care are în vârf o umflătură pătrată. Ce o vrea să facă cu ea, nu îmi pot da seama. De unde stau, nu pot zări nimic. Strângând din dinţi, mă duc mai aproape. Acum văd clar. Pe umflătura pătrată roşie e inscripţionat un desen.
Rătăcitorul continuă:
- Cine sunt eu? Poate spune cineva asta? Îmi poate răspunde cineva la o întrebare atât de simplă şi complicată în acelaşi timp? Nu cred. Chiar am impresia că însăşi zeii ar avea dificultăţi în a descifra misterul. Şi nu numai al meu, al fiecăruia dintre noi. Am rătăcit până mi-am găsit discipolii. Împreună sfidăm lumea. Ocolim oraşul, dar şi cerul. Suntem la mijloc, judecăm. Asta ne e menirea. Fratele nostru, un inginer, a bătut atâta cale auzind chemarea, până a ajuns la…
- Popas! spun cu toţii într-un glas.
- Da, până la Popas. Până la noi. Şi de ce e el aici? Pentru a-şi prinde un vis în carne. Însă, să fie doar atât? Un simplu vis? El să fie un simplu muritor? Nu cred. Cei care au o menire ajung la…
- Popas!
- Ne-am adunat cu toţii pentru a provoca ceasul să îndeplinească o dorinţă. Dorinţa inginerului.
Îl văd în sfârşit pe Nevi. E dezbrăcat până la brâu, cu braţul drept întins spre Rătăcitor.
- Uitaţi-vă bine, fraţilor! Uitaţi-vă.
Umflătura pătrăţoasă face carnea umărului să sfârâie şi Nevi urlă.
- Gata! e liniştit. A trecut repede, la fel ca viaţa.
- Gata! se aud şi celelalte voci.
Sălbăticiunea scânceşte şi se retrage şi mai mult în tufişuri.
- Ciudat! exclam.
Pe braţul inginerului a apărut o farfurie din fundul căreia ies flăcări.

————————————————————————–

ce parte-a secundei
a înghițit
singurul zbor
căpătat pe fruntea
unui pod între ploi

ce pași de plumb
strivesc obsesiv
enigmatice stări
alipite nedrept
pe umeri străini

nimicul hrănește
teama de vid
umplând la refuz
somnul câinesc
pe genele ninse

naiv
răcnetul mut
înghite lumina
zilei din urmă