––––––––––––––––––––––––––––-

Este atâta tăcere, încât plâng stelele,
câinii se sperie de umbre şi latră,
apele se adăpostesc în fântâni,
întunericul fumegă suflete de stafii,
pe aleile cimitirului nu trec nici caii nopţii!
Arome de salcâm, prin aer de mort,
alină iluzia unor dureri inexistente.
Teama îmbrăcată în doliu flutură peste cruci…
Dimineaţa împrăştie clipe de înfrigurare
şi ascunde satul după copacii înfloriţi.
La porţile ceţii, bat clopote de raze,
zeul Soare deschide o geană deasupra pădurii, apoi
priveşte-n oglindă lumi paralele.
Lumea noastră e mică şi nu se vede -
s-a închis într-o stea pitică;
măsoară timpul cu nisipul unui deşert
pe care nu-l străbate licur de lumină.

––––––––––––––––––––––––––

MOTTO: E necesar să fie împărtăşite şi gândurile nesemnificative. Altfel n-ar putea fi desprinse cele esenţiale.
***
Cel mai egoist om din lume e părintele care nu uită de sine când îi este suferind copilul.
***
Când pleci la târg doar ca să vezi ce se mai vinde, ia-ţi totuşi bani cu tine: nu atât pentru a cumpăra ceva neplanificat, cât – mai ales – pentru a nu fi…tâlhărit degeaba.
***
E frecventă o vorbă: „şi-a forţat destinul”… Şi mulţi cred că prin asta s-a intervenit în destin, că s-a produs o reconfigurare a „traseului”. Ceea ce pare că-i “forţat” în destin (de către „obiectul” destinului) e, mai degrabă, parte integrantă din „programul” iniţial, e o etapă a destinului. De aceea eu zic că e mai potrivită sintagma „şi-a urmat destinul”.
***
Se zice că somnul – cel care alternează cu starea de veghe – e pregătirea graduală pentru trecerea la implacabilul „somn de veci”. Eu, având mereu somnul întrerupt de insomnii, aspir la o eventuală amânare a trecerii dincolo, ca să-mi pot recupera exerciţiul pregătitor.
***
Insomniile limitează câmpul viselor şi-l extind pe cel al visurilor.
***
Nu-ţi fie frică de albine dacă-ţi place mierea!
***
Unii îţi exagerează faptele, alţii ţi le minimalizează. Tu cumpăneşte bine între cele două atitudini, ca să ai buna măsură a faptelor tale.
***
Dacă întinezi fapta frumoasă a semenului cu amintirea unei fapte urâte a aceluiaşi, atunci nu eşti un înţelept. Înţelept eşti dacă nu faci asta şi, mai ales, dacă înceţoşezi fapta rea a semenului cu amintirea unei fapte bune a acestuia.
***
Omul simplu parcurge mai repede calea spre Dumnezeu decât eruditul. În timp ce inocentul înaintează fără tăgadă, savantul întârzie, căutând dovezi.
***
Am fost, involuntar, „obiect” al primei mele experienţe fundamentale, specifice existenţei umane – nasterea –, pe care, evident, n-am conştientizat-o. Cum va fi oare cealaltă experienţă, cea aflată în antinomie cu prima?! Corespondenta finală a naşterii e posibil să fie, în etapa ei introductivă, însoţită de atributul „conştientă”. E probabil să „trăiesc” prologul morţii. Unii vor să se întâmple asta, alţii nu…Eu încă nu mă pot decide…Oricum, ar fi de prisos!

––––––––––––––––––––––––––––

Era ca o minge -
intra în poartă
împinsă de adversari,
dar şi de coechipieri.

Era ca o poveste a omului dirijat…
se ducea unde-l trimiţi,
fără să ştie altceva.

În copălărie, mă speria gândul
că trebuie să execut ordinele
copiilor mai mari.

Mă răzvrăteam,
nu făceam nimic fără să-mi placă,
fără să fiu mândru
pentru ce am făcut!

Acum sunt un copil mare,
în aceeaşi postură:
lucrurile plăcute
se ţin de mine ca o umbră
ce-mi urcă pe umeri;
o port până la poarta ta,
îmi calc peste îndărătnicie
şi intru-n Casa cuvintelor
şoptite,
neauzite de nimeni,

mă strecor sub piele…

–––––––––––––––––––––––––––––––

- De ce nu-ţi mai strălucesc ochii?…

Îl priveam poate pentru a miliarda oara. Îi invăţasem chipul pe de rost. Buricele degetelor mele cunoşteau fiecare contur al feţei sale. Acea faţă perfecta, de zeu grec. Apollo al meu… ori Adonis, muritorul de care se îndrăgostise însăşi Afrodita. Părea că nu îmbătrâneşte. Rămăsese la fel ca în urmă cu 5 ani, când îl cunoscusem. Perfect!…

- Poftim?….

Nu-mi auzise întrebarea. Probabil nu fusese atent. N-am repetat nici eu. L-am privit cu mai multă atenţie. Clipea rar, oarecum leneş; buzele pline erau îngheţate într-un început de zâmbet; îşi dusese mâna dreaptă la tâmplă, semn că se gândea la ceva.

M-am ridicat de pe covor, unde stătusem tolănită până atunci şi m-am îndreptat cu paşi mici către pat. Liniştea perfectă din cameră era perturbată doar de trosnetul plăcut al lemnelor din şemineu. Lumina roşiatică a soarelui care apune răzbătea prin ferestrele mari, odihnindu-se pe trupul lui, făcându-l să sclipească ireal.

Un tremur uşor mi-a cuprins întreg corpul. Mă simţeam ca şi cum o flacără se aprinsese în interiorul meu. De la inimă, sângele urca şi cobora cu o viteză nebună, ameţindu-mă. O amorţeală plăcută, îmbinată cu un uşor gol în stomac îmi demonstrau, încă o dată, cât de îndrăgostită eram de el…

Prima mea iubire… Cât de mult poţi iubi o persoană?…  Era o întrebare ce mă frământase încă din copilărie şi căreia putusem să-i răspund abia după ce îl întâlnisem pe Apollo al meu…  Iar acum realizam că nu mai puteam trăi fără el… Ce crudă e iubirea! M-a făcut să uit de mine, să uit că am fost cândva doar eu…. Totul e legat de el sau de noi acum. Iar eu…  Îl iubesc! Oh, îl iubesc mai mult decât pe mine!

Am grăbit pasul şi când am ajuns lângă el, l-am atins uşor pe frunte. Aşteptam să-şi deschidă ochii aceia mari şi superbi, de culoarea ciocolatei topite.

- Ce e? mă întrebă el, fără să ridice pleoapele şi strângându-mi palma mică în a sa.

- Iţi aminteşti  cum ne-am cunoscut?

Mă mângâie uşor pe păr şi mă trase lângă el. Pieptul său lat emana o căldură binefăcătoare. Mă simţeam protejată, ascunsă într-un Univers doar al meu… Mi-am  plimbat degetele pe faţa sa, verificând parcă dacă se schimbase ceva.

- Nu voi uita vreodată strălucirea din ochii tăi…. Atunci când mă priveai , aveau parcă o viaţă proprie, mă luminau…. Datorită lor ştiam că mă iubeşti…

- Iubito!…. Îţi vine să crezi cât timp a trecut de atunci?… Cum au zburat secundele, minutele, orele?…. Şi parcă totul e la fel!

Mă sărută încet şi pasional. Buzele noastre se uniră ca într-un dans.

- Te iubesc! şopti el

- Eu te iubesc mai mult decât îţi poţi tu imagina!

O lacrimă mi se prelinse pe obraz. Ştiam că totuşi, unele lucruri se schimbaseră. Simţeam cum din zi în zi, momentele lui de reverie se înteţesc, iar gândurile îi devin de nepătruns pentru mine… Zeul meu, prima şi singura mea dragoste! Îl iubeam cu disperare, mă hrăneam cu iubirea lui precum un animal înfometat. Îi aparţineam lui mai mult decât mie…

Am oftat adânc…

- Mă duc să pregătesc un ceai.

În timp ce mă îndreptam spre bucătarie, l-am urmărit cum îşi aprinde o ţigară. Trăgea din ea rar şi plictisit şi urmărea cu atenţie jocul firişoarelor de fum. Am zâmbit.

Şi-a băut ceaiul cu aceeaşi încetineală, savurându-l. Inima îmi bătea frenetic…. Mi-era teamă să nu o audă şi el. A lăsat ceaşca pe măsuţă şi s-a aşezat lângă mine. M-am cuibărit la pieptul lui, încercând să-i calmez spasmele nervoase ce-i cuprinseseră corpul.

- Te iubesc! I-am şoptit

***

        În camera mică şi mirosind a mucegai eram doar eu şi un poliţist înalt şi slab, ce mă interoga. Mă privea cu stupefacţie şi îşi morfolea mustaţa, neîncrezator. Se aşeză în faţa mea, întorcându-şi un scaun.

- De ce l-ai ucis? M-a întrebat el brusc, încruntându-şi sprâncenele.

Am întors capul cu dispreţ si durere, ştiind că nu va putea înţelege. Cuvintele mi-au ţâşnit printre dinţi, încetişor, ca un blestem. O dată cu ele, două lacrimi captive până atunci, îmi udară obrajii.

- Pentru că nu-i mai străluceau ochii…

––––––––––––––––––––––––––

Ai spus că pe partea mea de cer,
ai desenat o floare albastră
și că i-ai împrumutat culoarea gândurilor mele!
dar nu e…e tăcere…
Desculță, pășesc nesigură prin iarbă,
nu ating tăcerea,
caut cu privirea cerul…cerul meu…
sub aripă văd cum se revarsă bătaia inimii…
Aș vrea,
să trec ca prin gând,
petalele ei să-mi fie tâmplă,
peste care să-ți treci căldura albastrului…
Iubite,
cerul meu are chip de iguană,
floarea ta,
împrumută verdele,
verdele gândurilor mele…

16.02.2012

11. Îmi spui mereu

Îmi spui mereu că mă iubești,

 să fie un alt fel de tot

 nesagetat?

 Zgomotul cuvintelor rup margini de cer

 ca pe o pagină albă,

 pe care vocea ta a așezat,

 (ca un șaman în stare de veghe)

 lalele…

 Plouă încet…

 Urlă primăvara,

 i-aud chemarea dincolo de geam,

 privirea-i o să-mi răstoarne evanghelia,

 clipa,

 sau anii?

 Iubite,

 această idee descătușată,

 va străpunge temerile,

 care urcă și coboară,

 pe versantul sânilor,

 plânși de atâta așteptare…

 ”Te iubesc în verde”,

 intersectându-se cu verdele meu,

 refac marginile rupte.

–––––––––––––––––––––––––

-Cum plânge omul?

-Cum poate… răspunde el uitându-se la ea,  privindu-i fiecare părticică din chip.

-Eu cred că omul nu plânge; omul se scurge prin ochii săi- cu tot cu suflet, cu tot cu inimă, cu tot cu simțăminte , cu tot cu gânduri.

Ea avea  buzele cărnoase,  gălbui parcă strivite de un tot înconjurător, o privea si le  știa pe de rost dar intodeauna le ducea dorul.

-Cum te mai simți?

-Încă nu mă scurg! răspunde ea zâmbind,

-Îți este teamă? întreabă ea.

-Da!

-Pentru mine,sau pentru tine?

-Pentru mine.

-Ești un egoist!

-Mă iubești!

-Așa cum ești tu, da! să nu începi să te scurgi!

-Tremuri! zbiară speriat.

-Poate-

-Doare?

-Vreau 10 mg de morfină…

-Îți cam place așa morfina…

-Îmi placi tu! spune ea răspicat.

-Te iubesc!

-Știam. replică ea.

-Știi cum plânge omul?

Fata uimită, tace din gură și îl privește cu ochii săi negri încercând să-i ghicească gândurile.

-Spune, șoptește , fără prea mult suflu în corpul ei slab și perlat, aproape străveziu.

-Cred că omul plânge, cred că e esența noastră care iese din organism fiindcă nu mai poate sta acolo încătușata, trage un semnal de alarmă, fiindcă doare, fiindcă intră sufletul în hemoragie internă dar și externă.Uită-te la mine! totul va ieșii din organismul meu fiindcă nu își va mai găsii substanță în trupul  care începe să fie privat de tine. te iubesc! te iubesc mă fată! nu te scurge! nu te scurge! nu de aia îți spun astea, sunt conștient și 100 mg de morfină nu îți vor amorții sentimentele tale pentru mine! Doamne cât te iubesc!

-Dar nu ai răspuns cum plânge omul; spune ea șoptit și îndurerată.

-Ca mine! iar el se scurge…

Un sunet se aude în surdină, pulsul îi scade, linia verde dreaptă se tot duce, se tot duce.

-Asistentă! zbiară el fără oprire.

-Cândva am iubit o fată, nu prea frumoasă, nu prea deșteaptă, dar era fata mea, fata care m-a învățat cum să plâng fără să o urăsc, fata care m-a învățat cum să o strig fără să aștept să mă strige,fata care m-a învățat cum să o privesc fără să fiu privit, fata care m-a învățat cum să trăiesc fără să trăiască.   CUM PLÂNGE UN OM? zece miligrame de morfină, vă rog frumos!

CU DRAGOSTE ŞI IUBIRE VEŞNICĂ, VIITOAREI MELE SOŢII, ADRIANA (ADA)…

S-a scurs din ceruri ploaia prelinsă pe-al tău geam,
veneam cu dor la tine, cu gând să te alint…
m-am prefăcut în frunză, fugită de pe-un ram,
gătită să te vadă, cu straie de argint…

Nu mai pot sta s-aştept, pe drum să zăbovesc,
am arşiţă în suflet ce nicicum nu se-opreşte,
nu vreau să treacă vremea, când ştiu că te iubesc,
când fără tine ramul, se uscă… se-ofileşte…

Şi vântul a suflat, cu dulce-nverşunare,
să-mi dea atât cât poate un pic de ajutor,
să mă lipesc pe geamul odăii mici în care,
de fiecare dată, m-aştepţi cu-acelaşi dor…

Deschide-n taină ochii, opreşte-te din vis,
acum e-aievea totul… întinde numai mâna,
deja sunt lângă tine, aşa precum am zis,
nu mă putea opri nici focul, nici ploaia nici furtuna…

Hai, ia-mă cu blândeţe, sărută-mă încet,
nu mai privi la cerul care acum doar plânge,
chiar de îngână ploaia ce cade un sonet,
vino la mine-n braţe şi freamătă-mi în sânge…

Nu mai plecăm de-aici, aici am fost sortiţi,
să ducem mai departe iubirea noastră veche,
îngemănaţi pe viaţă, aceiaşi doi iubiţi,
şoptindu-ne dorinţa fierbinte în ureche…

Tu eşti iubita mea… te-am aşteptat mereu,
eu sunt iubitul tău… mereu m-ai aşteptat,
ne-am căutat într-una, trecând peste ce-i greu,
lăsând să se-mplinească ce-am tot simţit curat…

Acum că ne-am găsit, să nu ne-nstrăinăm,
să ne păstrăm aproape, mereu îmbrăţişaţi…
să nu mai treacă veacuri până să ne aflăm,
după ce-am rătăcit, străini înlăcrimaţi…

–––––––––––––––––––––––

A început c-o picătură,
prelinsă dor nemărginit…
căzută blând cu-nfiorare,
la viaţă-ntinderile toate a trezit.

Apoi şi altele-au urmat, pe rând…
să cadă blândă-nfiorare,
şăgalnic ropot tremurând,
pe faţa Lumii, cu mirare…

Când fără număr au căzut,
făcut-au râuri-râuri, călătoare,
ce-au suspinat şi s-au zbătut,
amestecate în vâltoare…

Şi-au stins pornirea zgomotoasă,
când luându-şi chipuri de iubiţi,
s-au odihnit cu dragostea frumoasă,
îmbrăţişaţi… nestingheriţi…

Acum tot cerul este casa lor,
iar apa dedesubt li-i aşternut,
iatacul pentru clipele când vor,
să se iubească de la început…

Lăsându-şi sufletul să zboare,
fragile aripi le-au crescut,
înveşmântate în culoare,
aşa cum nimeni n-a avut…

Povestea lor dulce parfum,
din multe-arome întrupat,
aduce-n taină şi acum,
iubirea, cu adevărat…

A început din cer curgând,
vâltoare şi îngemănare,
se termină pe-alei, scăldând,
amurgul care-şi face-ncet cărare…

––––––––––––––––––––––––––-

Golit de crez,
tânjesc spre apa inocenței
ca să-i răpesc tăcerea
și să mă vindec
de sufletu-mi păgân.

În încercarea-mi mută,
pe drumul de suspine
ți-am respirat suflarea
de veșnicii…
căruntă.

În ochiul demiurgic,
sub pleoapa amorțită
îmi sorb otrava neputinței
și îmi primesc amurgul
ca dar al pocăinței.

Și zbor spre Tine:
ajută-mă să mă ridic !
că mult prea greu este metalul
din crucea de la gât.

––––––––––––––––––––––––––-

Spun glasului meu
s-adie-n sunet de talpă pustie
pe cărarea ce-și caută rostul
și-și vrea mântuire.

Dau pasului meu
o toamnă cu miros de castane,
când vremea îmi curge în liniști
pe pală de vânt, trecătore.

Strâng mâinile mele
în rugă de ploaie amară,
ridic edificii în seara de taină
să-mi crească din ele altare.