———————————————————————————

E senin. Încă pluteşte boarea zilelor de vară.
M-am trezit cu un surâs larg pe buze. Îl arăt
Soarelui care fuge spre asfinţit.

E lumină, şi-ntuneric, e pustiu şi e tăcere.
Zâna zorilor m-apasă peste pleoape; dar nu vreau
să trec iarăşi în altă lume
căci trezirea-i dureroasă. Realitatea abolită
se transformă în adevăr.

Fac un pas, mă-ndrept spre larg.
Încep să cânt, dar mă opresc; e prea straniu
să-mi scriu recviemul ultim
al sufletului de mult apus.

Dar îmi place să trăiesc…vreau să cânt..
Las tăcerea şi durerea să se ducă cu Soarele
departe, spre Asfinţit. Îmi place Intunericul.
E linişte şi pace, totul e negru.
Totul geme de plăcere…
Îmi place…

——————————————————————————————–

It was just the beginning of my sleepless nights
As I followed him regardless through the dark
I turned away from the back windows
….as he was waiting outside…
I was going to scream, but nothing came out
I walked slowly… dragging myself with exhaustion
Before I could blink he faded
He was feeding my insanity
This was wrong…so tempting
The seduction is a drug
I’m so messed up
I tried to erase to anger , but it was…so hard, knowing
My life means nothing anymore
….the pain was growing..
He bent over me in a strange protective way…
None of it made sense…
I was dying anyway…

Elena, from Elena&Oliviu,

Vampirism And The Rose (A Gothic Venture Beyond The Realms Of Love And Nightmare)
Part II. Angel Falls

Oliviu Craznic

…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

http://oliviucraznic.wordpress.com/

http://fansf.wordpress.com/

http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778

http://edituravremea.blogspot.com/

http://www.edituravremea.ro/…si-la-sfarsit-a-mai-ramas-cosmarul

————————————————————————————————-

I-am remarcat întâi prezenţa – nelipsită – de la manifestările culturale la care participam. O siluetă firavă, de copil,  care aproape că se făcea nevăzută ghemuindu-se în scaun, mereu tăcută, dar cu o privire ageră căreia părea să nu-i scape nimic. Apoi am început să o recunosc şi pe stradă, mergând grăbită şi cu  tonusul omului care are o ţintă de atins; altfel decât eram obişnuită să văd că merg vârstnicii, cu paşi şovăitori împiedicaţi în ochiurile năvodului de dorinţe ambivalente. Şi mai era ceva, privirea; avea în ea acea lumină, care-mi spunea că omul de dincolo de ea este viu cu adevărat. Şi mi-am dorit să o cunosc şi să vorbesc cu cea a cărei simplă prezenţă părea să aducă cu ea sentimentul stenic, că viaţa poate fi trăită până la capăt cu demnitate, curaj şi cu bucuria de a te simţi viu. Astfel am cunoscut-o pe Sofia Vrabie.

Născută în 1928 la Lugoş, a absolvit Facultatea de Biologie la Cluj  şi a ales pentru repartiţie judeţul Tulcea, în care o chemase o colegă care îi spusese că se caută specialişti şi că în Bucureşti ar putea urma un curs de specializare în malarie la Institutul Cantacuzino. Însă între timp, a aflat că postul pe care şi-l dorea în judeţul Tulcea trebuia să fie ocupat de altcineva, aşa că a acceptat până la urmă un post la Corabia, unde odată ajunsă i s-a spus mai în glumă, mai în serios că cine bea apă din Dunăre nu mai pleacă de acolo. Şi…a băut, că nu era alta. Soarta însă a hotărât altfel şi a făcut ca persoana care trebuia să ocupe postul  pe care-l vizase iniţial să rămână în altă localitate şi astfel a ajuns în judeţul Tulcea, la Babadag, acolo unde îşi dorise atât de mult. Se spune că e bine uneori să te temi de ce-ţi doreşti. Când a ajuns în Babadag, i-a venit să plângă; Corabia, era un mic oraşel în comparaţie cu Babadagul. Acolo în Corabia, doctorul staţiunii în care lucrase, era un mic gospodar şi în fiecare dimineaţă culegea din grădina staţiunii trandafiri proaspeţi şi-i punea pentru ea şi colega sa pe masa din laborator. Pe când Babadagul…

Sofia Vrabie – Mă încântase la început denumirea care suna ca în „O mie şi una de nopţi” dar când  în 1958 am coborat din tren, am fost aşteptată cu căruţa de nea Păsărică, care m-a dus pe nişte străduţe înguste şi întortochiate, pline de hârtoape şi bolovăniş, cu căsuţe ca vai de ele şi-mi amintesc de un chioşc vopsit în portocaliu dar atât de prăfuit încât nuanţa rezultată era jalnică, lângă care stăteau nişte bărbaţi aşezaţi pe vine şi care atunci când i-am întrebat ceva, s-au privit între ei lung şi nu au răspuns nimic. Am plecat mai departe căutându-mi  o gazdă şi după ce mi-am găsit-o, am ieşit la marginea oraşului să mă plimb şi am zărit pierdute prin iarba înaltă, imortelele. Asta mi-a dat atunci curaj; mi-am spus că dacă ele au rezistat, voi rezista şi eu. M-a ajutat mult şi dr.Tudor George, care înfiinţase primul laborator de parazitologie din judeţ şi cum ştiam să fac fotografii, m-a trimis la Bucureşti de unde am adus un aparat de fotografiat german, performant pentru acele vremuri. Am avut mereu ceva nou de învăţat. Lucram nu doar parazitologie în care eram specializată ci şi ceea ce era nevoie, făceam teren iarna în Deltă, îmi adunam cărţile de specialitate – mai rare în acele vremuri – am studiat speciile de tăuni descoperind una nouă, am studiat predatorii, care stricau alimentele, miologia, leptospiroza…Nu m-am gandit să mă întorc acasă, pentru că m-am simţit bine în această zonă, în care am descoperit atâtea lucruri interesante. De căsătorit, nu, nu m-am căsătorit pentru ca nu am vrut să depind de nimeni, am vrut sa fiu liberă ca vântul, să pot pleca atunci când doresc.

Tania Nicolescu – Spuneţi că nu v-aţi căsătorit pentru v-aţi dorit să fiţi liberă ca vântul. Să înțeleg că în relaţiile pe care le-aţi avut, aţi simţit cumva o îngrădire a acestei libertăţi?

VS - Nu. N-as putea spune asta. Însă am un simţ al observaţiei foarte dezvoltat şi nu a trebuit să experimentez eu…Am învăţat din experienţa altora.

TN – Mulţi spun că este tare greu să fii singur.

VS – Totul este să ştii să-ţi foloseşti anii daţi. Când m-am pensionat, nu m-am bucurat; mi-a fost teamă la început, pentru că atât timp cât fusesem în serviciu aveam mereu ceva de făcut, ori la pensie te simţi cumva la marginea societăţii, parcă inutilă, nebăgată în seamă. Aş  fi vrut să mai lucrez, dar locul meu era aşteptat cu multă nerăbdare de alţii. Aşa că întâi am făcut un curs de ghizi şi o perioadă am cutreierat ţările, inclusiv China, însă cum meseria de ghid implica şi alte răspunderi de ordin administrativ, bani, chitanţe, lucru care nu mi-a plăcut, am renunţat pentru că mă obosea.

Observând că cei care veneau în Tulcea, coborau la gară şi singura întrebare pe care o puneau era aceea legată de locul din care pot lua vaporul spre Deltă, mi-a părut rău că nu înceacă să vadă puţin oraşul, aşa că m-am hotărât să fac un ghid al Tulcei. Tocmai prin acea periodă citeam prin ziare despre alpiniştii români care urcaseră pe Himalaia şi a căror expediţie se sfârşise acolo. Mă miram în sinea mea, că oamenii care habar n-aveau de frumuseţea munţilor noştri, de exemplu munţii Macinului… atât de frumoşi, făcuţi parcă pentru toate vârstele, îşi lasă oasele pe munţi straini.

Eu am ajuns aici colaborând cu cei de la Grădina Botanică a oraşului. Cu ei am fost în excursii în munţii Măcinului. Dar, ca să fac Ghidul Tulcei a fost nevoie să învăţ şi după pensionare, să merg la Biblioteca Judeţeană – m-a orientat Kiss Botond de la Institutul Deltei Dunarii – să citesc. El mi-a vorbit de Generalul M.D.Ionescu care şi-a spus Dobrogeanul şi care venind ca geograf după realipirea Dobrogei, a descris atât de bine munţii Măcinului… Când m-am dus, bibliotecara era încă în maternitate. Dupa un timp, pe când tocmai îmi mai aducea nişte cărţi necesare documentării pentru alcătuirea ghidului, i-am spus că timpul trece atât de plăcut, încât nici nu mi-am dat seama că au trecut  deja trei ani; şi m-a corectat spunându-mi că atunci când am venit ea născuse, iar copilul ei avea deja cinci ani. Da, trecuseră cinci ani de când începusem să mă documentez. Am studiat monografii date de directorul  Muzeului Delta Dunării – Simion Gavrilă -  transformat de dânsul în Institutului Ecomuzeal. Cu el am mers la simpozioanele dacologice cu participare internaţionala, am mers să văd siturile arheologice…

TN – Am auzit desori cum oamenii se lamentează că viaţa nu le  oferă nimic.

VS - Nu, nu sunt de acord; ştiu că Dumnezeu nu-ţi pune în traistă, că trebuie să te zbaţi, să te mişti  puţin şi tu. În timpul liber care-mi rămâne mă ocup şi de o mică grădină cu flori pe care o am în faţa blocului. Am învăţat de la părinţii mei cărora le plăceau florile; mama era învăţatoare şi avea un catalog de flori din care am învăţat şi eu.Tata era director la o şcoală de băieţi…Credeam că voi fi invăţătoare.

TN - Totuşi, sunteţi într-un anume fel învăţătoare pentru ceilalţi.

VS - Da…dar n-am profesat.

Şi cu un zâmbet în colţul gurii continuă:

- Am colindat pe jos judeţul  ca să fac fotografiile  locurilor, aşa cum le văd ochii mei. Nu am nici o satisfacţie, nu simt că am făcut ghidul dacă nu fac eu fotografiile. Mi s-a propus să folosesc fotografii făcute de un alt fotograf experimentat al Institutului Ecomuzeal, însă le-am preferat pe ale mele.  Nu-mi place să-mi fac munca superficial. Şi căzând  pe gânduri, adaugă:

VS – Mă uit cum se duc oamenii noştri să slugărească prin alte ţări, în loc să-şi muncească cu dragoste ogorul propriu…

Am scris şi un articol pentru Bibliotecă despre vinurile de la Niculiţel – vinul este denumit a opta minune. Şi pentru asta, am străbătut pe jos distanţa Ciucurova – Topolog; uneori n-am mai avut cu ce să mă întorc în afară de câte o ocazie.

Dar dintotdeauna mi-a plăcut Tulcea, am studiat-o de la întemeierea ei şi până azi, am făcut fotografii, am auzit poveştile ei…Am învăţat că în viaţa nu trebuie să priveşti jumatatea goală a sticlei, că nu trebuie să-ţi faci probleme din toate necazurile, că soarele nu trebuie să apună peste supărarea ta.

Am fost întrebată de cineva de ce fac asta, dacă sunt platită pentru asta, sau dacă am urmaşi. Eu o fac pentru că ştiu că dacă nu munceşti, creierul se îmbolnăveşte.Mintea este ca ogorul, dacă nu este lucrat se înburuieneşte.

TN - Privindu-vă viaţa retrospectiv, ca pe un film, care sunt scenele care v-au placut cel mai mult?

SV - ….Acelea în care am lucrat la laborator…şi momentul în care munca mi-a fost apreciată; când un entomolog venit din Kiev, mi-a spus că lucrez mult mai conştiincios decât entomologul de la Antipa.

TN - Momente neplăcute, dificultăţi, au existat? Cum ati reacţionat la ele?

SV – Au existat de multe ori, însă nu le-am  exagerat importanţa. La staţia de malarie, era un medic, o fire activă, dar hipercritică, care tensiona relaţiile şi îmi tăia avântul. OMS-ul, dăduse staţiilor de malarie, pentru folosinţa entomologului, un IMS, cu care să poată face teren, iar el a preluat maşina şi a dat-o directorului Sanepidului din Constanţa, cu care acesta se plimba şi se ducea la masă. M-au ajutat medicii de la Institutul Cantacuzino să recuperez maşina, însă – altă neplăcere – acum trebuia să-mi refuz colegii care doreau  şi ei maşina pentru  a se plimba.

TN - Ati fost fericită ? Ce anume vă face să vă simţiţi fericită?

VS -  Da. Orice mă făcea şi mă face să mă simt fericită. Chiar şi astă-noapte, când m-am trezit şi am găsit în cartea Dacia preistorica a lui Ovid Densuşianau -  pe care o mai răsfoisem decuseară pentru ca să mă documentez pentru ghidul la care lucrez – informaţia pe care o căutasem. Fericirea este mereu aproape. Nu trebuie să laşi clipa să treacă. Panait Cerna spunea când era în impas: „rabdă că acuşi vine fericirea”. Şi mai spunea că fericirea este o statuie nedezvelită pe care o vede  doar cel ce o dezveleşte cu propriile-i forţe. Fericirea  pentru mine este oricare dintre momentele în care mă simt bine şi în care simt că mi-am lărgit nivelul cunoştinţelor.Aşa se poate trece prin viaţa mai uşor şi lumea se vede parcă altfel…

TN – Ce este singurătatea, ce înseamnă să fii singur din punctul dumneavoastră de vedere?

VS – Doar atunci te simţi singur, când ai timp pentru asta; când nu faci nimic.Oamenii care se simt singuri, de fapt se simt inutili…A fost un concert la Şcoala de Artă – mereu vine la sfârşitul lunii de la Bucureşti, Dimitrie Soreanu cu studenţii – concert la care auditoriul a fost ca şi inexistent…Am avut impresia privind pianista, că ea cântând, vorbeşte cu notele şi cu compozitorul.Uite o modalitate de a nu fi singur. Şi eu am încercat de mică mereu să cânt, întâi la mandolină, apoi la armonica tatalui meu, am desenat, am urmat cursurile unei şcoli de artă populară în Lugoş, am sculptat în os, deşi nu mi-a arătat nimeni.

TN - Cum s-a schimbat oraşul de-a lungul anilor? Care au fost nuanţele schimbării percepute de dumneavoastră?

VS - I-am scris mereu primarului – nu doar actualului – că mă supară că nu lasă copacii în pace, câinii…Sunt destule aspecte negative – piaţa civică are piatră peste tot, arbuştii sunt în lăzi, nu este gazon şi pe căldură ai senzaţia de sufocare. Poate că edilii, care stau doar în birouri cu aer condiţionat nu-şi dau seama…Oraşul Corabia avea un parc cât o pădure în mijlocul ei…

TN - Cum credeţi că vă văd oamenii?

SV - Mă interesează mai puţin; însă Sfântul Pavel spunea că oamenii trebuie să se bucure mai mult când sunt certaţi decât atunci când sunt lăudaţi, pentru că lauda li se urcă oamenilor la cap.

TN - Aţi cunoscut mulţi oameni interesanţi? V-a fost cineva model?

SV – Da, o doamnă doctor, Cotlereţchi, care avea o filozofie sănătoasă, nu se dădea după vânt şi nu se lăsa influenţată, acţionând în spiritul convingerilor ei. Apoi, o altă doamnă, pe care am cunoscut-o cu ocazia sărbătoririi centenarului fostului liceul de fete  Princepesa Ileana, doamna Letiţia Leonte, care a scris monografia liceului şi apoi şi literatură pentru copii pe teme religioase. A lansat cartea Ucenicul lui Isus la 81 de ani. Când la lansarea cărţii i s-a spus că poate să stea pe scaun, a replicat: „profesorul nu stă niciodată pe scaun în faţa clasei”. I s-a cerut colaborarea cu revista Episcopiei.

TN – Aţi trecut şi prin perioada comunistă şi prin cea capitalistă. In care din ele v-aţi simţit mai liberă să vă împliniţi aspiraţiile?

SV - …În comunism. Pentru că acolo era egalitate şi pentru femei. Si acum este, dar de formă. Îmi amintesc de faptul că în urmă cu câţiva ani, era o profesoară de peste 60 de ani, care şi-a dorit un copil.Şi opinia publica a fost revoltată.Iar un redactor, spunea că doamna în cauză ar fi trebuit să fie testată, pentru că ceea ce şi-a dorit a fost o formă de egoism, că nu s-a gândit decât la ea nu şi la copil. I-am scris redactorului că există un om de stat, căruia nu i-a convenit forma democraţie care era în Irak  şi că  vrând să instaureze democraţia asa cum o înţelegea el, s-a înarmat şi a omorât femei, bătrâni şi copii şi nimeni nu i-a cerut nici un test. Iar acestei femei i se cerea test doar pentru că voia să-şi împlinească o dorinţă pe care la  vremea tinereţii sale, când nu erau mijloacele de acum, nu şi-o putuse îndeplini. I-am spus că dacă nu ar fi existat acest „egoism”, nu ar fi existat nici el, nici lumea. N-am primit niciodată răspuns…Mereu am spus că femeile sunt mai bune conducătoare şi organizatoare ca bărbaţii; doar că ele nu şi-au arogat acest drept şi au acceptat mereu rolul secund.

TN – Aveţi o vârstă respectabilă. Ce înseamnă  totuşi pentru dumneavoastră bătrâneţea? Cum aţi simţit că se raportează societatea noastră la bătrâni?

SV – Esti, aşa cum te simţi. Dar cu toate că înainte spuneam că nu există „nu pot” ci doar „nu vreau”, acum am început să simt şi cum este când…nu pot.Totuşi, cred că bătrâneţea este o stare şi nu depinde doar de puterea fizică. Iar societatea în general nu are o atitudine respectuasă faţă de vârstnici. Mi se spune „mamaie” şi asta nu-mi place. Este un apelativ lipsit de respect. Când am mers pe jos prin judeţ pentru a mă informa pentru ghid, nimeni nu a oprit maşina să mă întrebe unde merg singură şi pe jos. Atunci nu vedeau că sunt…„mamaie”.

TN – Viaţa  dumneavoastra ar putea fi o lecţie din care să înveţe şi  alţii. V-aţi gândit să vă scrieţi memoriile?

SV – Eu am căutat mereu să-mi spun opiniile în momentul oportun, când m-am întâlnit cu oamenii în dificultate sau  cu situatiile, pentru că rostul omului este  să-şi folosească energia şi pentru a-i ajuta pe alţii. Iar în ghidul pe care-l scriu, o să-mi folosesc şi amintirile, pentru că multe s-au schimbat şi aş vrea să spun celor interesaţi, ca de la călător la călător, ce am văzut şi cum am simţit eu, ca să-i fac şi pe ei curioşi şi dornici să vadă locurile pe care le-am îndrăgit.

Am privit călătoarea din faţa mea.Călătoria ei, începută cu mult timp în urmă o adusese în locuri îndepărtate de cele natale. Dar cum omul sfinţeşte locul  cu iubirea sa şi nu locul pe om, cine ar fi putut crede că ea se află acum în altă parte, decât acasă. Şi cum în orice călăltorie există un sfârşit, importantă nu este destinaţia ci însăşi călătoria (Ursula Croeber Le Guin).Cu atât mai mult cu cât călătoria cea mai importantă este – aşa cum spunea Mircea Eliade -  aceea către sufletul nostru. Călătorie pe care o facem în singurătate. Şi în care, un ghid ca cel al Sofiei Vrabie, este binevenit.

———————————————————————————————–

Tristǎ aniversare, când muzica-i tǎcere,
Când tu nu ne mai zâmbeşti ca altǎdatǎ.
Noi muzica nu o vom uita niciodatǎ,
Dar timpul parcǎ nu mai trece.

De ziua ta, zâmbetul ni l-ai ucis
Şi ne-ai fǎcut sǎ plângem pentru tine.
Sǎ te chemǎm din amintiri divine,
Dar tu nu vei veni, cǎci viața nu-i un vis.

Ai adormit pe veci şi n-ai sǎ ne mai cânți.
Cǎci o durere neştiutǎ te-a cuprins.
Acum, toți realizǎm cǎ muzica s-a stins,
Rǎmân în urma ta doar figuranți.

M.Manole, cea cu părul înflǎcǎrat,
E un înger ce trǎieşte doar în propria melodie.
Dar sinucigaşa amintire, mereu o ranǎ vie,
Va bântui mereu ca un mister de neaflat.

———————————————————————————————-

Eram acolo, în mijlocul drumului dintre viațǎ şi moarte. Mai exact, mǎ plimbam disperat pe aleea pǎrǎsitǎ.Era frig, tremuram.Mǎ grǎbeam, dar datoritǎ faptului cǎ era cu neputințǎ sǎ alerg, sǎ merg puțin mai rapid, mi se pǎrea cǎ rǎmâneam numai pe loc.Deodatǎ, îmi dau seama de ce mǎ aflu aici şi nu în apartamentul cǎlduros.Da, am fugit. Ce prostie am mai fǎcut, nu puteam sǎ mai aştept? Poate cǎ da, dar îmi era frig.Îmi doream sǎ zbier, dar nu aveam putere.Mǎ gândesc la tine, zeița din inima mea. Dar şi tu ai dispǎrut. Nu-i de mirare cǎ-mi este atât de frig..Încerc sǎ scriu pe o foaie câteva rânduri.E imposibil, degetele au înghețat. Sunt inutil, nu mai pot face nimic. Mǎ gândesc numai la tine, deoarece tu eşti cea care mǎ încǎlzeşti mereu.Dar, totuşi, e încǎ frig..Îmi doresc ca soarele sǎ rǎsarǎ cât mai curând..Îmi doresc ca frigul acesta sǎ înghețe.
Pentru prima datǎ, focul iubirii nu mǎ poate ajuta..Vine sfârşitul, dar poate cǎ a venit deja…
    Brusc, nu mai sunt pe acea alee.Nu ştiu exact unde sunt. Sunt, cred, într-o camerǎ, dar cum am ajuns aici..Este cald, deci nu are rost sǎ-mi pun prea multe întrebǎri.Poate cǎ a fost doar un vis..Dar, atunci ce caut în aceastǎ camerǎ necunoscutǎ.Privesc în jur…Hopa, ia uite ce gǎsesc.În sfârşit,reuşesc sǎ gǎsesc şi eu ceva important: pe tine. Da, dormi..Eşti acoperitǎ, probabil cǎ nu te-ai trezit încǎ.Iubito, în sfârşit.Frigul a dispǎrut .Sunt înconjurat de flǎcǎrile iubirii. Sfârşitul a fost de fapt un început. Da, soarele este pe cer, dar uneori este şi pe pǎmânt.Mǎ aşez lângǎ tine şi te îmbrǎțişez..Ştiu, trişez, dar am nevoie de aceste clipe pentru a putea trǎi. Ştiu cǎ nu mǎ iubeşti, dar eu te iubesc…
Deodatǎ, din nefericire, te trezeşti…
- Ce cauți aici? Cum de ai intrat? Nu se poate, pleacǎ!
- Calmeazǎ-te.. Geamurile şi uşa sunt în regulǎ. Sincer, nu ştiu cum am ajuns aici.Crede-mǎ.. Ar fi minunat dacǎ aş şti…
- De ce? Cum este posibil?
- Afarǎ-i frig…
- Te rog sǎ pleci, ştii cǎ nu te iubesc..
- Te rog sǎ mǎ laşi sǎ rǎmân, deoarece ştii cǎ te iubesc. Şi mai ştii cǎ într-o bunǎ zi, iubirea va fi reciprocǎ.
- Te înşeli amarnic…
- Eşti delicioasǎ!

- Ok, mǎ poți da afarǎ, dar voi reveni.Voi fi aici, lânga tine, în fiecare noapte..Atunci când vei dormi, voi sta lângǎ tine, fiindcǎ te iubesc…
- Nu, nu vei reuşi acest lucru. Trebuie sǎ ai grijǎ..Poate pǎțeşti ceva..
- Mǎ iubeşti?
- Nu
- Atunci, de ce te îngrijoreazǎ starea mea?
- Nu ştiu.
- Nu conteazǎ, oricum voi fi aici, sau oriunde te vei afla…
- Dar dacǎ voi muri?
- Nu, asta nu se va întâmplǎ!
- Şi totuşi, nimic nu este cu neputințǎ..
- Atunci vei renaşte..sau voi muri şi eu…Vom gǎsi o soluție…
- Tocmai de asta mǎ tem…Vom gǎsi o soluție.

- De asta mǎ tem..Întotdeauna gǎsim o soluție..
- Nu înțeleg ce vrei sǎ spui. Te iubesc, asta e foarte important pentru mine.
- De unde atâta iubire?Visezi?
- De la tine..din trupul şi sufletul tǎu..De unde altundeva?
- Of, eşti încǎpǎțânat, nu renunți niciodatǎ…
- Stresant?
- Pot spune cǎ da?
- Libera sǎ spui orice..Sunt paşnic. Nu-ți fac niciun rǎu..
- Atunci pleacǎ. Sunt delicioasǎ..vrei sǎ mǎ mǎnânci?
- Da, eşti desertul meu favorit…
- Astǎzi e post!
- Da, ai dreptate, o sǎ aştept aici, pânǎ mâine dimineațǎ…
- Minunat..

- Mamǎ…Vino aici!
- Calm,ce faci?
- Ai sǎ vezi…Noroc..
- Pentru ce?
- Pentru nimic…
- Mulțumesc!
- Cu plǎcere…şi altǎ datǎ…
- De acord…
- S-o crezi tu…
- Rǎmâne de vǎzut…
- Mamǎ, tatǎ.Veniți…
-Degeaba, nu or sǎ vinǎ, te asigur..
- Unde sunt?
- Mi-a fost foame..
- ??? Unde oi fi pus telefonul?
- Pe masǎ, este acolo…Dar de ce ai nevoie de el? Mǎ ai pe mine, de ce altceva ai avea nevoie?
- Dk, dar nu ai semnal…
- Of, te omor…
- Te pot ajuta, abia aştept..
- Poți pleca?
- Da, dar numai într-o anumitǎ situație.Dacǎ vii şi tu..Astfel rǎmân aici,..
- Nu cred cǎ mi-ai mâncat pǎrinții…Oau,ceasul nu merge…
- De fapt nu merge niciun ceas…
- Ce ai mai fǎcut?
- Nimic, timpul s-a oprit..
- Imposibil!
- Dar, sǎ vorbim despre iubire..
- Da, sau nu..Despre urǎ ce pǎrere ai?
- Nu existǎ….Tu ce crezi.?
- O, existǎ…cât te pot urî. Nici nu-ți dai seama…
- La fel de mult cum te iubesc eu pe tine?
- Mult mai mult..
- Nu prea cred…
- Punem pariu..
- Da..pe un sǎrut..Dacǎ câştig..
- Nu, mai bine nu, întotdeauna pierd…
- Deci mi-l oferi dinainte…
- Nu, niciodatǎ nu se va întâmpla asta.Poți pleca..
- Pot, dar rǎmân aici, lângǎ tine…

————————————————————————————————-

Caut luna-n asfinţit
ca şi cum ar fi pe moarte.
Alung soarele din ochi-mi
sclipitori de-ntunecare.

Aud cum stelele-mi şoptesc
cânturi dulci şi-mbietoare.
Trece-un înger în depărtare
în veştmânt călugăresc.

Sufletu-mi refuză cântul
şi aleargă-n noaptea caldă,
inima-mi străbate abisul
de furtuni întunecată.

Cerul negru se abate
peste câmpuri înflorite;
gândurile-mi sunt departe
în visare adormite.

Peste străzi uitate trec
mii de duhuri luminate.
Visul meu tăcut şi sec
trece-n clipele uitate.

—————————————————————————————————

In Memoriam MĂDĂLINA MANOLE

Un ultim cânt în noapte, o lacrimă ce cade
Din  Sufletu-ţi măiastru închis într-o genune
Departe, prea departe să crezi că o minune
Îţi va reda Lumina ce în tristeţe arde …

Te-ai dus să cauţi tihna frumoasă Fată dragă,
Să cânţi în alte graiuri şi-n alte lumi de stele,
Lăsând aici o mare de dor şi inimi grele
Ce-şi strigă, azi, amarul pentru o Viaţă-ntreagă.

La braţ cu Veşnicia, te-ai stins pe portativ
În ziua-n care Timpul a râs  fără motiv …

Cluj-Napoca, 14 iulie 2010

 ————————————————————————————————

Iubesc..chipul ei de luminǎ care rǎsare asemenea soarelui, pe drumul vieții mele.Dar vǎ invit sǎ cǎlǎtoriți împreunǎ cu mine, pentru câteva clipe pe tǎrâmul dragostei. Lǎsați paharul plin cu lacrimi, nu mai fiți supǎrați.Ştiu, durerea singurǎtǎții doare, dar priviți în jur.Natura respirǎ, tot e viu şi colorat în jur.Planeta asta are nevoie şi de zâmbetul tǎu..Aşa cǎ lasǎ-ți sufletul sǎ fie fericit..

Poemele iubirii..o încercare de a împrospǎta fiecare inimǎ…
[Draga mea iubire eternǎ, lasǎ-mǎ sǎ te iubesc, astfel ce rost mai are viața mea?]

Iubire – ce te înalți asemeni unui vultur
deasupra unor lacrimi prea amare,
Tu oare ştii cǎ zborul tǎu e blând şi dur,
şi mǎ cuprinde cu-o forțǎ atât de tare?

Eu te privesc în fiecare gând, ca o iluzie,
ce vine în fiecare zi şi apoi dispare.
Prin ochii tǎi eu vǎd o fantezie,
ce se transformǎ într-o dorințǎ din ce în ce mai mare!

Aş vrea sǎ fi a mea, mǎcar pentru o clipǎ,
sǎ pot sǎruta chipul tǎu de luminǎ…
Dar eu iubesc o zeitate adormitǎ,
ea e altarul meu, un suflet fǎr’ de vinǎ…