–––––––––––––––––––––––––––

Îmi voi lăsa țigara
să-mi ardă noaptea,
până la capăt,
răsfirând fum
și în mine – apus.

Îmi voi păstra ploaia
în pulberi mărunte,
să-mi spele clipe ofilite
în ceasul de apoi.

Îmi voi întinde aripa
să mă poarte-n necuprinsuri
spre răsărituri
ce nu mai vin.

––––––––––––––––––––––––––

(Fabulă electorală… anul 2012)
Parodie-pamflet, specie literară nerecomandată politicienilor lipsiţi de umor (celor cu umor, de consumat cu moderaţie, în caz că apar manifestări neplăcute de indigestie, adresaţi-vă… autorului) după poeziile Corbul şi vulpea de Jean de La Fontaine, Corbul şi vulpea de Gheorghe Asachi, Corbul şi vulpea de Ion Heliade Rădulescu, Corbul şi vulpea şi Vulpea liberală de Grigore Alexandrescu şi după povestea Ursul păcălit de vulpe de Ion Creangă… Cu dedicaţie specială, în egală măsură, tuturor înşelaţilor în aşteptări din ultima perioadă de timp, nostalgicilor comunismului, cât şi apologeţilor capitalismului sălbatic… papagali, urşi şi corbi…

Două mii şi o duzină, aşteptat de mulţi cu teamă,
Cu prognoze rezervate, ca un an de kinogramă,
Aducând apocalipsa sau măcar nişte schimbări,
Inversări de poli magnetici, grave macroperturbări,
Cu cădere de reţele de transport de energie,
Găuri în ozonul Terrei, o întreagă panoplie,Â
Zăpăceală printre păsări, sateliţi… de capul lor,
Aurore boreale până spre ecuator…
Câte alte tărăşenii şi mai mari şi mai mărunte,
Puse toate la grămadă ar avea un «haş» de munte!
Iar savanţii şi experţii se grupează câte doi,
Unul, una, altul, alta… să ne sperie pe noi!
Dacă va veni „schimbarea” cu accente de rindea,
Întorcând pe dos planeta… vom trăi şi vom vedea!
Mult  mai sigur e că vine anul nostru de alegeri,
Cuvântări, discursuri multe, alocuţiuni, prelegeri,
Iar începe tămbălăul, iar începe sarabanda,
Candidatul şi votantul, recital cu tanda-manda!
Primul, pus la patru ace, înşirând promisiuni,
Celălalt, cam… strâns cu uşa, aşteptând mereu minuni…
Vă redau un scurt exemplu, dialog electoral,
Dintre vulpea cea şireată şi credulul papagal:
S-a sfârşit cu iobagia, cu obida şi veninul,
Este dreptul dumneavoastră să vă hotărâţi destinul!
Fără limite, restricţii sau tipare şi şabloane,
Fără critici şi cenzură sau filaje din cotloane,
Sunteţi oameni respectabili, cetăţeni cu multă minte,
Demni, capabili ca să puneţi omul să vă reprezinte.
Vă puteţi decide soarta, alegând pe cel mai bun,
Potrivit pentru aceasta… chiar mai trebuie s-o spun?
Suntem mulţi, dar parcă, totuşi, pe ceilalţi îi văd în ceaţă,
Undeva rămaşi în urmă, doar eu singur… mai în faţă!
Ştiu că mulţi gândesc ca mine… le sunt recunoscător,
Celor ce mă văd în stare să conduc acest popor!
Am un plan secret să scoatem ţărişoara la liman,
Cum arată, mai încolo… mai vorbim peste un an!
Că e de la dreapta stângii sau e de la stânga dreaptă?
Doar atât se poate spune: ne vom ridica o treaptă!
Nu divulg o vorbuliţă, vreau sa fie o surpriză,
Să rămâneţi ca la teatru… gata, v-am scăpat de criză!
Miere, lapte, caş de oaie, miez de nucă şi susan,
Astea se vor da pe gratis, nu vă vor costa un ban!
Nu promit la toată lumea că va fi un paradis,
Însă foarte pe aproape, pe onoarea mea… am zis!
Am încredere deplină, ştiu că sunteţi literat,
Altfel… vă băgam în seamă, domn distins, manierat?
Nu cunosc printre prieteni, papagal mai respectabil,
Cu o dicţie perfectă, cu accent inconfundabil…
Vorbitor de limbi străine, erudit şi rafinat,
Nu mai spun despre cultură, cât se poate de stilat,
Arsenal de greu calibru, ce bagaj de informaţii!
Chiar sunteţi inegalabil între toţi înaripaţii!
Rara avis printre păsări, purtător de «frac» şi «cioc»,
(Cu un vot ce valorează cât o armă grea de foc!)
 „Poliglot distins, de marcă?… Mi se pare că visez,
Pentru „eticheta” asta, pun ştampila, vă votez!”

…………………………………………………………………………..

Nu mă întrebaţi prieteni, dacă am luat vreun „hap”,
Numai unul!… peste sută, chiar nu ştiu unde încap!
(Cu dorinţa prefăcută ca să iasă totul bine,
M-am trecut şi eu acolo, undeva mai sus pe mine!…)
… Farsă-boom de cursă lungă, mai mereu… la patru ani,
Când dispare „ornamentul” din Divanul cu „platani”…
Personajele… aceleaşi, numai numele se schimbă,
Generaţii va rămâne… sper să nu, puşchea pe limbă!
După ce-a trecut scrutinul, adunând vot după vot,
A «intrat»  adânc… în pâine şi  s-a lins bine pe bot,
Parcă văd isteaţa „vulpe” cum declamă inocentă:
„Care planuri, care criză, am ajuns… independentă!
(Ieri, o vulpe… democrată, astăzi rage ca un leu,
Făt-frumos de altădată are trăsături de zmeu…)
Aş dori să fac eu multe, că să-mi mulţumesc votanţii,
Dar am beţe printre… roate, nu mă lasă opozanţii…”

……………………………………………………………………………

„Paginaţi” de către nişte autori monumentali,
Corbi şi urşi eu îi adaug speciei de… papagali!
(Corbii… amatori de stârvuri, fără mamă, fără tată,
Urşii, cei ce hibernează… cu idei de altădată…)
Ne-am înghesuit grămadă  să luăm cu toţii „ţeapă”,
Ca albinele în roiuri şi buştenii duşi de apă…
Un remediu?… da, există… cu zicale din popor,
Cum spunea bătrânul Castro… legea finului umor!(*)
Cu această… teorie, mă apropii de final,
Vulpea, vulpe va rămâne, papagalul, papagal! 

martie 2011

(*) De văzut poezia Lung traseu printre imperii (n.a.)

–––––––––––––––––––––––-

Pe 11 martie 2012 a avut loc la Salonul de Carte şi Presă AMPLUS din Bucureşti lansarea unei noi ediţii bilingve româno-italiene din opera poetică a lui MIHAI EMINESCU, Sonetti e poesie varie.Sonete şi alte poezii, apărută la Editura Pavesiana, condusă de prof. italianistă Mara Chiriţescu. Au luat parte profesori de la şcoala italiană privată „Aldo Moro”, graficiana copertei I, Marina Socol, precum şi un numeros public. Au intervenit directoarea Editurii, autorul ediţiei şi Geo Vasile, în calitate de critic şi traducător. Despre calitatea traducerii s-a pronunţat extrem de pozitiv prof. Stefano Ferrari. Au fost citite câteva texte poetice eminesciene, în cele două limbi. La finele întâlnirii, Geo Vasile a acordat autografe.

Însoţim aceasta prezentare de carte cu omagiul făcut de reputatul artist  plastic din Roma, Michele de Luca, cu prilejul apariţiei acestei cărţi: portretul poetului român, precum şi de sonetul RĂSAI ASUPRA MEA.

  Eminescu în viziunea românistei
Rosa del Conte (1907 -2011)

        A distanza di quasi tre lustri dal nostro primo incontro con l’opera di un poeta, che consideriamo degno di affiancarsi ai più significativi rappresentanti del romanticismo europeo, ci siamo indotti a tentarne una presentazione critica d’insieme, in cui aspirano a riflettersi, reciprocamente illuminandosi, sia il dramma psicologico di una personalità umana singolarissima, sia  il dramma estetico d’un artista alla ricerca di quella parola unica, in cui il bello s’identifica con il supremo vero: «cuvântul ce exprimă adevărul», la parola che esprime la verità.

          È stato nostro ambizioso impegno offrire al mondo della cultura italiana, che di Eminescu conosce soltanto le liriche edite in vita, cioè una parte assai modeste della sua attività, un quadro più vasto e completo di quest’alta poesia, convinti di arricchire il patrimonio spirituale nostro e dell’umanità con una voce che, storicamente inserendosi nella temperie ideale dell’Ottocento, ci sorprende ed attrae per la sua consonanza col nostro sentire. Essa riflette infatti il dramma esistenziale nel suo aspetto più moderno: come pena del tempo, scontata dall’uomo, nello sforzo eroico di superare, attraverso l’opera quotidiana, le dissipazioni della storia, «îngropatele risipi», le dispersioni sepolte (…)

        Il problema più acuto rimane sempre per lui la determinazione dei rapporti tra Dio ed il mondo, tra l’esistenza definita come temporalità e l’Essere identificato con l’Eterno: e però, egli è soprattutto il poeta d’una visione cosmica, è un assettato  di Assoluto. A quest’esigenza è subordinato tutto il suo mondo lirico, a quella visione si riconduce ogni sua composizione, anche quella che può sembrare soltanto quadro idillico o pura effusione musicale.

 (tratto dall’opera EMINESCU O DELL’ASSOLUTO)

După aproape cincisprezece ani de la prima noastră întâlnire cu opera unui poet, după părerea noastră demn de a fi pus alături de cei mai însemnaţi reprezentanţi ai romantismului european, ne-am propus să încercăm o prezentare critică de ansamblu, în care năzuie să se răsfrângă reciproc iluminându-se, atât drama psihologică a unei personalităţi umane cu totul deosebite, cât şi drama estetică a unui artist în căutarea acelui cuvânt unic, a cărui frumuseţe se identifică cu adevărul suprem: „cuvântul ce exprimă adevărul” .

Ne-am asumat strădania de a oferi lumii culturale italiene, care cunoaşte doar antumele lui Eminescu, adică o parte destul de restrânsă a activităţii sale, un tablou mai vast şi complet al acestei inspirate poezii, convinşi că vom îmbogăţi patrimoniul spiritual, al nostru şi al întregii omeniri, cu o voce care, din punct de vedere istoric, încadrându-se în climatul ideal al veacului XIX, ne surprinde şi ne ispiteşte prin consonanţa cu simţirea noastră. Ea reflectă de fapt drama existenţială în aspectul său cel mai modern: ca osândă a timpului, ispăşită de către om, în efortul eroic de a se întrece, prin lucrarea zilnică, cu irosirile istoriei, „îngropatele risipi” (…).

Problema cea mai arzătoare şi permanentă a fost pentru el determinarea

relaţiilor dintre Dumnezeu şi lume, dintre existenţa definită ca temporalitate şi Fiinţa identificată cu Veşnicia; şi totuşi el este în primul rând poetul unei viziuni cosmice, este un însetat de Absolut. Acestei exigenţe i se subordonează întregul său univers liric, spre acea viziune tind toate textele sale poetice, chiar şi cele ce pot părea doar un tablou idilic sau o pură efuziune muzicală. (G.V.)

–––––––––––––––––––––––––––

menuet

nu l-am chemat
a venit
l-am lăsat să-şi deşire neliniştile
să-şi etaleze confortabil obiceiurile
să hohotească de râs sau plâns
să caşte somnoros
visând năluci albastre
nu i-am cerut nu i-am refuzat

ne-am iubit încleştaţi într-o lacrimă
printre copite ceaţă şi fum
el atingea albe clape
eu aprindeam sângele brun

şi-n clipa de graţie
creşteau aripi pentru a îmbrăţişa

cuvântul

***************************

poetul

etern truditor de cuvinte
precum fântânarul
adâncit în groapa înfricoşătoare
până aude cu urechea sufletului
murmurul apei
dincolo de oglinda obscură
nimeni nu ştie taina
numai poetul strecoară lutul
şi soarbe apa

*******************************

albatrosul cu aripi de sare

mă latră umbra
spânzurată de ceafa nopţii
rechini ascunşi
în colţurile cercului meu
mi-adulmecă şovăiala
hăul mă cheamă
deasupra-mi curg
furtuni albastre
înghit o mie de leghe de alge
să învăţ zborul
cu aripi de sare

––––––––––––––––––––––––––

Cel mai mult mă bucură copiii,
părinţii şi durerea topită-n cristale fluide
cu incantaţia ascunsă în iubire.
Clipe sparte mi-au tăiat gândul,
m-am prelins sub seva arborilor verzi.

Mă înalţă mult
ideea zborului fără aripi
cu păsări închipuite
deasupra de nori, pe câmpia nesfârşită,
unde-s constelaţii.

Neliniştile cad răpuse
prin fântânile întunericului surd,
anii mi se transformă în romburi,
îmi dau în foc amintirile.

Nu cred că voi îmbătrâni
fără să prind în braţe spatiul,
în care intru fulgerător…

–––––––––––––––––––––––––-

Era pe când iarna a divorţat de ger,
ninsoarile se ştergeau pe frunte,
semănau cu femeile la plimbare
când le întâmpină florăresele pe străzi
cu bucuria din ochii ghioceilor.

Cred că iarna a fugit din casele lor;
a rămas soarele, atârnat de ferestre,
să-şi amintească de lumină şi apă;
se dezgheaţă pământul şi aburii se ridică-n cer…

Noaptea-şi mai încearcă puterile cu minus,
doar atunci când o cuprinde ceaţa
şi i se văluresc marginile de vânt
peste şipotul desluşit al pâraielor.

Dimineaţa, pe sub cerul decolorat,
când orizontul îşi măreşte distanţele,
apari ca o limbă mişcată pe semicerc,
în direcţia în care fuge timpul.

Vine primăvara ca o mângâiere de femeie
cu buclele peste obrazul zilelor;
simt cum şi-n mine sângele se răsfaţă
în pendulări după un fluture mut.

––––––––––––––––––––––––––-

Dintotdeauna am simţit
că vin din alte tărâmuri,
zămislit din îngemănarea
unor lacrimi inocente,

ce-au scăldat neîncetat,
un cer albastru şi fără de margini…
acum, mai am doar ochii,
să-mi aducă ei aminte,

de locurile unde am ţâşnit înfiorat,
spre-mbrăţişarea cu viaţa,
chiar şi aşa,
făcând-o doar atunci

când dau drumul lacrimilor…
Mulţi oameni m-au privit,
mi-au privit adânc ochii,
sfârşind prin a-mi spune

că sunt ochi de înger…
nu puteam spune DA,
nu puteam nega,
puteam doar să ridic capul spre cer,

zâmbind cumva îndurerat,
purtând cu mine mai departe,
răspunsul veşnic un mister…

Iar câteodată,
doar stau şi-aştept,
privind neobosit spre cer,
fiind părtaşul vreunei stele care plânge,
ori martorul ce vede soarele,
cum râde mângâind hotar după hotar,
până ce-amurgul vine şi-l înfrânge…
ştiind că-n locul unde m-am născut,
eram scăldat în puritate…
şi răzvrătindu-mă, am decăzut
îndepărtat pentru eternitate,
ajuns aici un simplu om,
ce îmbrăcat în slăbiciune,
sunt osândit să sufăr şi să mor,
privind spre cer cu-amărăciune…

––––––––––––––––––––––––––-

Un om se îndrăgostise de nevasta vecinului…
O privea prin geam, o aştepta, o întâlnea,
o ţinea în şah… până-ntr-o seară
când omul a întâlnit o femeiuşcă gureşă;
a uitat de vecină şi a dat buzna peste ea,
cu scuze, cu păreri de rău şi cadouri,
dar ea era ca o umbră a altuia.

Buzele ei, roşii de neastâmpăr, se frământau.
Cine a fost lovit de călduri
în plină iarnă şi topeşte gheaţa
nu mai poate respinge nimic.

E ca un butuc dus de ape învolburate…
Nu ştii unde se opreşte.

–––––––––––––––––––––––––––

În colţul meu de univers e frumos
ca-ntr-o grădină de portocali înfloriţi.
Vara, aerul curge pe frunze
cu sunete aprinse, prelinse-n auz.

Îmi cresc degetele apăsând pe clape,
mă înlănţuie drumurile,
în umbra gândurilor ceruite prin noapte,
se naşte o dedublare de vise.

Ochii mei s-au topit în lumină,
sub imboldul aşteptării puse pe ziduri,
străpunsă de cuie, strivită de durere,
cu umbra morţii fugărindu-i paşii.

Nu se întâmplă şi nu se rup
aripile agăţate de gânduri,
ca un fluviu la trecătoare
sărind peste obstacole!

Am pornit pe drumul Golgotei,
fără nicio putinţă
de întoarcere…

–––––––––––––––––––––––––––

Privim cum timpul se împotriveşte,
dorinţei noastre de a dăinui,
nici nu clipim când ne topeşte,
bucăţi din suflet, după fiecare zi…

Viaţa e-o partitură murmurată,
cu note aşternute tremurând,
peste întinderi, peste lumea toată,
în orice inimă şi-n orice gând…

Fără să vrem ne scriem cu tumult,
povestea-ntreagă, filă după filă,
cu-arome şi petale de demult,
o odă închinată unei zbateri, inutilă…

Iubim, fără să învăţăm ce e iubirea,
şi ne-amăgim că tot ce facem este bine,
nu ne gândim că tocmai fericirea,
lipseşte din povestea noastră plină de suspine…

Uitând de vremea apă curgătoare,
ne deşteptăm, privind cum ne aşteaptă,
amurgul vieţii noastre trecătoare,
spre care am urcat mereu câte o treaptă…

Ne întrebăm apoi ce-am câştigat,
suind cu greu pe dificila scară,
dacă-i firesc… şi dac-a meritat,
să ne-ndoim genunchii sub povară…

Când spre final, simţim cu-adevărat,
se umple inima cu nesfârşită bucurie,
căci tot trăind în fugă, am uitat,
să mai lăsăm iubirea-n suflet, să ne scrie…

Buchet după buchet anii s-au strâns,
şi dintre toţi, o să ne fie cei mai dragi,
aceia când din dragoste am plâns,
zâmbind apoi îmbujoraţi ca nişte fragi…