PARTEA II-a

Încă din zori, fulgii de nea începură să cadă peste oameni şi sat; La început mai rari, apoi din ce în ce mai deşi, milioanele de fulgi care cădeau uşor, formară în scurtă vreme perdeaua care cu albul său imaculat, acoperea fără nicio părtinire, munţi, case, oameni şi nebuni numai buni de legat la stâlpul infamiei; Într-o tăcere apăsătoare şi rece, tulburată doar de păsările care pentru cine ştie ce grăunte rătăcit, se ciorovăiau asemenea ţaţelor puse mai mereu pe ceartă şi gâlceavă, gospodarii satului îşi vedeau d-ale lor, dincolo de garduri şi porţi bine zăvorâte; Doar la conacul boierului Marghiloman, în ciuda războiului care de acum bătea la uşă, tristeţea şi încrâncenarea încă nu reuşeau să pună stăpânire pe viaţa şi pe sufletul tinerilor ocupaţi cu nunta domniţei Ioana; Cum pregătirile erau gătate, nuntaşii aşteptau c-o firească emoţie oaspeţi de seamă într-o vreme care parcă bătea pasul pe loc; Mai emoţionată ca în multe alte dăţi şi îmbrăcată într-o superbă rochie albă, mireasa făcea tot mai greu faţă admiraţiei care venea din toate părţile; Era în jur de prâz când, oaspeţi buni de luat în seamă şi găzduiţi de istoria ce-avea să consemneze fără neam de discriminare fapte şi evenimente care se vor succeda într-o curgere mai mult decât firească, sosesc la conacul Domneasca; Dintr-o sanie ce părea să fi venit din ţara auguştilor împăraţi, coboară îngândurat conul Mihalache.
-Români întru credinţă şi adevăr, bine v-am regăsit sănătoşi, salută înaltul demnitar pe toţi cei care vroiau să-l întâmpine cu plăcere!
-Bine aţi venit, coane Mihalache, răspunde zâmbind mireasa.
-Şi ce zână se ascunde în rochia ţesută din fulgi de zăpadă? Ce zici Alexandre dragule? Am eu dreptul să admir o asemenea minunăţie?
-Poate greşesc coane Mihalache, încearcă boierul să prevadă fie şi c-o clipă mai devreme viitorul doamnei care cucerea prin simpla-i prezenţă, dar minunăţia care ne încântă va fi regina munţilor.
-Alexandre, dragule, răspunde pe măsură conul Mihalache, nu cred că este bine să stăm prea departe de coroană, dar văzându-ne prea aproa-pe, regele Mihai de România, uns de Dumnezeu doar pentru a ne fi stăpân şi prieten de nădejde, ne poate considera uzurpatori.
-Vă înţeleg suspiciunea coane Mihalache, dar într-o ţară zdrenţuită de vulturi, încă nu s-a născut nebunul care să-l prigonească.
-Ei dragilor, încearcă demnitarul să tragă un firav semnal de alarmă, din păcate sunt foarte mulţi indivizi care dorind cu orice preţ puterea poli-tică au şi pus gând rău majestăţii sale regele Mihai. Din cerul poate mai cenuşiu ca în alte dăţi, continua să cadă în valuri zăpada îngheţată; Ţăranii care rătăcesc pe drumul înzăpezit, se opresc pentru câteva clipe din mersul nesigur şi invidioşi exclamă: Azi boerii este în nuntă! În foişorul care de mai multă vreme străjuia porţile conacului din Domneasca se afla bătrânul Vizigot; Cu sarica ciobănească pe umeri privea absent la ţăranii care se îndepărtau pe drumul tot mai colbuit de albul imaculat al zăpezii ce cădea fără contenire; După o vreme ţăranii se făcură nevăzuţi, lăsându-l pe vajnicul Vizigot, să privească în golul infinit şi alb deopotrivă; Înfrigurat de răceala începutului de iarnă proletară, paznicul găsea un vremelnic, dar eficace antidot în sticla cu ţuică; Abia dacă apucase să pună sticla pe măsuţa din faţa ferestrei ce da spre drumul care cu multă greutate mai putea fi desluşit de ochii poate prea încercănaţi când, doi indivizi încep să bată în poartă c-o insistenţă supărătoare, dar şi c-un interes ce nu părea de bun augur.
-Voi chiar nu aveţi răbdare, întreabă paznicul care îngrijorat tocmai cobora din foişor? Ce dracu mă, voi vreţ să dărâmaţi poarta?
-Ce dracu faci, mă Vizigotule? Doar nu dormi în front, ordonă argatul Badea Vasile; Hai bă şi deschide poarta, insistă şi nu fără motiv argatul, în timp ce-l strunea pe fiul care îndrăgostit fierbea de nerăbdare.
-Păi taman într-o zi ca asta, cine crezi că doarme la conac, răspunde paznicul care cătrănit încerca să pară cât mai indignat cu putinţă? Hai mă, daţî-i bice, ordonă paznicul care mirat dă undă verde calicilor care urcându-se în sanie, se angajează pe drumul pierzaniei.
-Dă-i bice, tată! Uite acu pleacă la biserică şi eu nici n-apucai..
-Bine, mă băiete, dar ce dracu vrei? Fă bine şi vezi-ţi dă treabă.
-Da tată, dar tu de ce vrei să mă judeci taman într-o zi ca asta?
-Mă Ştefane, ia taci dracu dân gură şi nu-ţi mai da în petec; Ţi-am spus că nu vreau scandal, ordonă argatul care dând bice cailor, se grăbea spre casa unde din păcate nimeni nu-l mai aştepta.
Grăbit din alte pricini, caporalul Badea Ştefan era tot mai atras de magnetul a cărui forţă demonică nu va putea s-o înţeleagă niciodată; Astfel motivat, fiul argatului evadase din cazarmă, cu gând de-a reveni cu misiunea îndeplinită; Ce misiune avea de îndeplinit fiul argatului Badea Vasile şi cine purta vina celor mai demonice gânduri, vom vedea din paginile următoare, asta numai dacă răbdători cum sunt iubitorii de adevăr şi dreptate creştină, vor citi cu atenţia şi respectul cuvenit. Invitaţii nu-şi mai găsi loc şi stare;
Printre invitaţi, bucurându-se de atenţia cuvenită, mirii nu mai pridideau cu politeţuri pe care deopotrivă, le adresau cunoscuţilor şi necunoscuţilor; Îmbrăcată în rochia de un alb care contrasta cu păru-i ce cădea în valuri peste umerii sculptaţi cu multă măiestrie de mama natură şi înconjurată de domnişoarele de onoare, domniţa Ioana părea zâna care coborâse cu întregul alai, din palatul zăpezilor veşnice; Boierul Alexandru Marghiloman, cu ochii umeziţi de o justificată bucurie, sta olecuţă mai retras şi încântat privea la tinerii care de acum se bucurau şi se întreceau în amabilităţi; Tocmai încerca să se apropie de încântătoarea mireasă când, cineva-l bate uşor pe umăr; Animat de chestiuni întristătoare, demnitarul ordonă abia şoptit:
-Alexandre dragule, să-i lăsăm pe tineri doar cu bucuria de moment şi noi să ne retragem pentru puţină vreme într-un loc mai ferit de urechile care de-acum pot fi duşmănoase bunelor intenţii.
-Unde-i ordin cu plăcere, coane Mihalache, răspunde îngrijorat ofiţerul majestăţi sale, după care interesat îl conduce pe înaltul demnitar, în bi-blioteca în care de-a lungul timpului multe s-or mai tăinuit.
-Alexandre, reia demnitarul, în timp ce mâhnit se aşeza într-un fotoliu din cele mai confortabile, trebuie să fim îngăduitori cu tinerii adunaţi în salon, chiar dacă la numai câţiva paşi, din nişte motive care lesne pot fi înţelese de norod, suntem nevoiţi să arborăm mina omului ce pare tot mai îngrijorat de vremea ce va să vină peste cap de român.
-Ai dreptate, coane Mihalache, dar când şi ce s-a hotărât?
-Alexandre, s-a votat pentru război; Cel mai probabil, în vară.
-Şi nu crezi că era mai bine să luăm taurul de coarne ceva mai devreme? Dacă tot trebuie să murim, de ce s-o lălăim până la vară?
-De acord, dragule, dar singuri nu putem face mare brânză.
-Da, coane Mihalache, dar depindem de cei care ne-au vândut.
-Ai dreptate, dar când crezi că nu am depins de cei puternici? După retorica întrebare, conul Mihalache se ridică din fotoliu; Într-o tăcere nepotrivită, cei doi vechi şi buni prieteni revin cu oarece grabă în salonul în care domniţa Ioana Marghiloman îi şi dăduse dezertori. Îmbarcaţi în sănii trase de cai înnobilaţi cu ştergare la hamuri şi zurgălăi c-un clinchet atât de cristalin, nuntaşii care neştiutori se lăsau îndemnaţi de timpul care continua să curgă nepăsător, plecară spre biserica satului; Petrecându-i cu privirea, caporalul care tocmai venise de la grajduri, înjură mai abitir decât un birjar calificat la locul de muncă:
-A dracu ţărăncuţă! Păi bine bă, tată, tu nu vezi cum se dădu la p..ă boierească, întreabă şi nu fără motiv fiul argatului Badea Vasile?
-Mă băiete, taci dracu’ dân gură şi potoleşte-te odată; Doar venirăm la nuntă! Păi ce soarili mă-tii eşti atâta dă bolând şi dă prost?
-Şi dacă-mi ordoni să tac ca prostu’, eu când vrei să vorbesc?
-Ştefane, dacă nu taci dracu’ dân gură şi nu-ţi vezi dă treabă…
-Şi ce-o să faci tată? Mai bine las-o moartă, tot nu mă înţelegi.
-Bine bă, nătărăule, dar ce mama dracu’ să înţeleg? Până şi un chior îşi dă sama cât dă mult îţi curge balili după ţărăncuţa dă la conac.
-Păi ce mă tată, n-am voie s-o iubesc? Cin’ să mă oprească?
-Mă băiete, răspunde argatul, fără să aibă curajul de-a spune adevărul, dacă eşti prost şi nu pricepi am să te opresc eu.Ai înţeles?
-Bă, tată, întreabă caporalul care de acum fremăta de o furie bolnăvicioasă, dacă tot trebuie să-mi spui ceva dă Ioana şi dă neamul ei îndobi-tocit, de ce dracu’ nu povesteşti şi o lălăi până cine ştie când? Din păcate, argatului Badea Vasile îi lipseau mintea şi curajul de-a recunoaşte în faţa unui fiu îndrăgostit tocmai de cine nu trebuie, că de fapt el era tatăl domniţei Ioana Predoiu; Neputincioşi ca toţi oamenii mărunţi şi împinşi de interese meschine, tată şi fiu plecară de la conac; Animaţi de veselia specifică unui asemenea eveniment, nuntaşii coboară în faţa bisericii şi după ce fac câteva mişcări de înviorare, intrară în lăcaşul sfânt; În liniştea care se instalase în semn de respect pentru locul unde se aflau, cuvântul Domnului cobora prin vocea preotului care interesat, începuse slujba cununiei divine; În spatele mirilor care smeriţi ascultau în tăcere poruncile Domnului şi gândindu-se la iubitul pentru care nu dormise nopţi la rând, micuţa Sonia se şi vedea în rochie de mireasă; Asemenea ei gândeau în acele clipe şi alte domnişoare de onoare; Dintr-o pornire specifică tinereţii, cele câteva domnişoare o invidiau pe domniţa Ioana; Să fie natura umană atât de puţin cunoscută de oamenii care o poartă de la naştere până la moartea cu care oricum sunt datori, singura vinovată de atâta invidie, de atâta răutate şi nu-n ultimul rând, de atâtea crime săvârşite c-un înfricoşător sânge rece? Cum în acele clipe de adâncă evlavie, niciunul dintre nuntaşi nu avea în minte un asemenea semn de întrebare, să coborâm în mare grabă la percepţia caporalului Badea Ştefan; De cum intrase în lăcaşul sfânt, fiul argatului Badea se despărţise de tatăl său; În speranţa că în ultima clipă va fi mai aproape de inima iubitei, nefericitul caporal chibzuieşte în cea mai mare grabă planul de atac; Îndemnat doar de încornoratul care în vremea din urmă se cuibărise în sufletul său meschin, caporalul Badea Ştefan scoate c-o iuţeală fulgerătoare pistolul de la centură şi fără a ezita, îl îndreaptă spre mireasa care de-acum îl privea înfricoşată; Cum la vreme de răscruce moartea se lasă rugată şi într-un fel chiar plătită în avans, odiosul caporal unde nu a început să urle mai abitir decât nebunul scăpat din cine ştie ce balamuc:
-Fă, ţărăncuţă proastă, n-ai vrut să te măriţi cu mine doar pentru că nu sunt bogat, dar nici fiul dă boier n-o să te mai reguleze în pătuţ.
-Tatăăă, strigă nepoata învăţătorului Predoiu, speriată de moartea care plutea în aer, fii bun te rog frumos şi spune-i că suntem fraţi de tată; Spune-i, argat Badea, spune-i până când nu-i prea târziu.
-Ştefane, aruncă pistolu; Mă nătărău’ dracului, ordonă furios argatul Badea, tu nu înţelegi? Aruncă pistolul şi lasă oamenii în pace.
-Fă-ţi cruce Ioană, ordonă caporal Badea Ştefan, în timp ce hotărât continua să-şi ameninţe sora cu pistolul aducător de moarte.
-Tată, cât o să mai trăieşti în minciună? Spune adevărul şi salvează-ne de la moartea pe care niciun creştin n-o doreşte.
-Fă, ţărăncuţă idioată, acuşa-i prea târziu; Cum paştele mă-tii vrei să te mai salveze un tată care cine ştie pă unde taie frunză la câini?
-Dar suntem fraţi, Ştefane! Tu nu înţelegi că suntem fraţi de tată, întreabă mireasa, cu disperarea omului aflat la doi paşi de moarte? Dându-şi seama de pericolul în care se afla domniţa Ioana, locotenent Mihai Marghiloman execută culcat şi în cădere antrenează mireasa care de-acum tremura de teamă şi emoţie; Din nefericire însă, glonţul care plecase din ţeava ucigaşului pistol, pătrunde în pieptul domnişoarei care prin voia destinului se afla în spatele mirilor; Surprinsă de moartea care venise atât de repede, fata cade ca lovită de trăznet pe podeaua bisericii; Încercând să se trezească fie şi pentru câteva clipe din beţia care-l îndemnase la nesăbuitul gest, caporal Badea Ştefan face stânga împrejur şi iese grăbit din biserică; Înspăimântaţi de pistolul pe care asasinul continua să-l agite prin aerul îngheţat, cei câţiva ţărani se dau la o parte, lăsându-l să-şi cate de drum; Profitând de panica ce părea să-i cuprindă pe ţăranii care priveau înspăimântaţi, asasinul domnişoarei Sonia încalecă la întâmplare unul din caii nuntaşilor, pentru ca mai apoi să se facă nevăzut pe drumul care ducea nicăieri şi aiurea; Fiind obişnuit cu focul de armă, locotenentul Mihai Marghiloman se dezmeticeşte destul de repede; Furios, dar şi îngrijorat de starea soţiei care de-acum tremura ca varga, viitorul comandant a început s-o zgâlţâe; În ciuda şocului care-i zdruncinase existenţa, doamna Ioana Marghiloman se ridică la verticala existenţei umane.
-Ioană, ordonă locotenentul ce abia dacă-şi mai putea stăpâni furia, tu auzi ce spun eu? Ridică-te Ioană, moartea ne-a ocolit.
-Bine, Mihai, dar de ce strigi la mine, întreabă femeia care disperată încerca să-şi dea seama ce se întâmplase cu adevărat?
-Trăieşti Ioană, întreabă înlăcrimat locotenentul Marghiloman?
-Încă mai trăiesc, dar ce naiba s-a întâmplat? Răspunde odată.
-Vrând să te ucidă, fiul argatului Badea a împuşcat-o pe Sonia. -Cum? De ce Doamne, de ceee, strigă speriată doamna Ioana?
-Domnule Marghiloman, puneţi fata pe masă; Doar nu vedeţi sânge pentru prima oară, ordonă domnişoara Vlăsceanu, în timp ce cu o firească diperare, a început să adune cele câteva obiecte de cult.
-Părinteee, de ce-ai permis unui demon să intre în biserică? De ce părinte, de ceee? De ce-a trebuit să moară un copil nevinovat? Cum preotul nu-i oferea răspunsul care s-o mulţumească, un timp doamna Ioana Marghiloman va trăi clipe de coşmar; După o vreme, când alte umbre plutitoare vor dansa nestingherite pe frontul sovietic, imaginea micuţei care până atunci râdea fericită, avea să dispară în universul morţii care-i înconjoară pe oameni de la naştere până spre apusul vieţii; Încercând să mai repare ce se mai putea repara, argat Badea Vasile părăseşte biserica cu aceleaşi gânduri pseudo-creştineşti, dar cu mintea unui ţăran parvenit; În timp ce se pregătea să încalece unul dintre caii cu care venise puţin mai devreme, doi bărbaţi îl prind de braţe şi c-o îndemânare care trăda oarece profesionalism, îl imobilizează spre mirarea celor câţiva ţărani care speriaţi şi întrebători priveau în tăcere.
-Stai liniştit argat Badea Vasile, ordonă unul dintre agenţii care nu fără motiv încerca să nu atragă prea mult atenţia nuntaşilor care speriaţi, tocmai ieşeau din biserica unde un demon tocmai îşi făcuse de cap.
-Domnilor, raportează nesocotitul argat şi nu fără intenţii meschine, nărodu’ dă fi-miu făcu o mare prostie şi ca să nu mai facă dandanale poate şi mai mari, trebuie să-l prind cât mai repede.
-După câte ştiu, fi-tu Ştefan dezertă din armată, dar cum nu-i treaba noastră, tu va trebui să ne urmezi dă bună voie; Ai înţeles argat?
-Şi ce prostie zici c-a mai făcut neisprăvitul caporal, întreabă mirat al doilea agent? Spune argat Badea, doar nu ţi-a pierit graiu.
-A pălmuit o muiere care i se păru mai rea dă muscă, raportă argatul care prin laşitatea specifică oamenilor mărunţi, pecetluia pentru totdeauna soarta familiei sale.
-Bine mă argat, dar lasă vrăjala; Crezi că ne păcăleşti chiar aşa de uşor, întreabă agentul, fără să ia în seamă justificarea de doi bani?
-Domnilor, dacă nu vreţi să mai facă şi alte crime însângerate, trebui să-l prind pă dobitocu’ dă fi-miu; Nici acuşa nu pricepurăţ?
-Hai să mergem, argat Badea Vasile; Până mâine spui până şi laptili pă care-l supsăşi dă la muică-ta Veta, ordonă agentul care ajutat de camaradul care nu fără motiv căsca gura la o domnişoară ce poza într-o frumuseţe vădit provocatoare, l-au dus la postul de jandari. Asasinarea micuţei Sonia punea capăt slujbei din care sfinţii părinţi citiseră doar buchia prin care mirii erau chemaţi în faţa Domnului; Nu se ştie dacă pentru restul vieţii, Dumnezeu i-a unit pe tineri la bine, dar mai ales la greu; Ştim doar că sfinţii părinţi şi-au primit şpaga oferită de boierul Alexandru Marghiloman; Devenit cortegiu funerar prin voia încornoratului cu chip de om, alaiul nuntaşilor care îngânduraţi se încolonează în poate cea mai nedorită tăcere pe drumeagul care ducea spre conacul boieresc; Văzând tristeţea de pe faţa nuntaşilor, ţăranii îşi scoteau căciulile; Încă nu ştiau ce se întâmplase în biserică, dar intuind prezenţa răului demonic, îşi făceau semnul crucii şi se rugau la Dumnezeu pentru linişte şi pace; Era trecut de ora prânzului când, cortegiul funerar ajungea la conac; Într-una din săniile care se opriseră în faţa intrării principale se afla trupul micuţei Sonia; Cu doar câteva ceasuri mai devreme, trupul domnişoarei era cald şi plin de viaţă; Din păcate însă, acum este mai rece decât gheaţa siberiană şi complet impasibil.
-Domnilor, glăsuieşte boierul doar pentru cei din jurul saniei mortuare, deşi este rece şi neclintită, domnişoara Sonia ne priveşte cu multă în-ţelegere; Aflată dincolo de lumea pământeană, ea plăteşte păcatele nemernicilor şi împreună cu alţii, restabileşte echilibrul de care astăzi depin-dem cu toţii; Oameni buni, chiar dacă mult prea devreme, acest suflet nevinovat va fi primit aşa cum se cuvine în împărăţia în care nimeni şi nimic nu-i va tulbura liniştea şi pacea veşnică; Doamne iartă şi înţelege!
-Mihai dragule, strigă mireasa, cu multă tristeţe-n glasu-i care vibra atât de straniu în liniştea care cuprinsese întregul conac, locul domnişoararei Sonia este în casă; Domnule, de ce dracu’ nu înţelegi?
-Da, Ioană, dar pentru domnişoara Sonia nu este bine în casă.
-Şi unde crezi că este mai bine? Păi tu nu vezi ce frig s-a lăsat?
-Duceţi-o în capelă, ordonă boierul Marghiloman, în timp ce făcea semn slujitorilor, să ia trupul fără viaţă şi să-l ducă în lăcaşul îngheţat.
-Bine domnule Marghiloman, dar în capelă nu va îngheţa de frig?
-Vino-ţi în fire Ioană, ordonă locotenentul prinzând-o de braţ.
-Încă n-am înnebunit, dar în capela îngheţată sunt numai gândaci.
-Ştiu Ioană, dar nu cred c-au fost înştiinţaţi de Satana; Să mergem în casă, ordonă locotenentul Marghiloman, după care prinzându-şi soţia pe după umeri, pornesc pe drumul plin de morţi şi muribunzi. În timp ce trupul defunctei domnişoare, era depus în capela în care după obicei, un slujitor aprinsese câteva lumânări şi-o candelă care sta agăţată într-un cui, nuntaşii intrară-n salonul pregătit pentru cinstirea căsătoriei; Multă vreme, lumea pestriţ costumată în veşminte şi gândire, n-a reuşit să găsească echilibrul care să împace nunta domniţei Ioana, cu înmormântarea domnişoarei Sonia; Că vrem sau că nu vrem, cele două rânduieli aparent opuse, fac parte din ceea ce Dumnezeu numeşte viaţă; Şi atunci de ce actul care pune capăt vieţii pământene procură doar durere? Păi nu prin moarte se întrerupe conversaţia cu oamenii, pe o perioadă mai mare sau mai scurtă de timp? Din păcate însă, vremea timpului viitor va tipări moartea pe prima pagină de ziar; Odată cu trecerea timpului care va continua să curgă pe albia mai veche decât lumea, moartea va intra în cotidian şi nepăsătoare va încărca doar statistica celor care bine plătiţi, vor încerca să ţină o evidenţă cât mai exactă; Cu bune şi cu o mulţime de rele, toate vin şi toate trec peste ţara care după două decenii, era la fel de zdrenţuită; Din fericire însă, la vremea căsătoriei prin care doi tineri îşi uneau destinele în faţa bunului Dumnezeu, mai erau doar câteva luni de pace, de zbucium, de pregătiri febrile şi de dureri adunate în primăvara pe care nu fără motiv întemeiat, conul Mihalache o numise toamna neamului românesc; Aşa cum bine ştim sau ar trebui să ştim, idilica toamnă era urmată în plină vară, de iarna războiului aducător de moarte şi durere; De toate câte s-au întâmplat la vremea de cea mai tristă amintire, vom povesti împreună cu prietenii noştri, atâţia câţi în viaţă vor mai fi.

* * *

Curierul trimis la Piteşti de boierul Marghiloman se întorce la conacul din Domneasca abia-n dimineaţa zilei următoare; Abia trăgându-şi răsuflarea, emisarul se prezintă-n cea mai mare grabă în faţa boierului care interesat, întreabă fără a mai pierde vremea:
-Păi cum mă omule, nu era nimeni acasă?
-Aşa cum vă zâsăi conaşule; Este plecaţi cu toţii la Paris şi cum alte neamuri n-am găsit, mă întorsăi cât mai dăgrabă la conac.
-Bine mă, Ţuguiule, ordonă boier Marghiloman Alexandru, cu vocea omului îngândurat; Acuma mergi şi lucrează ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat; Atenţie mare drăguţă, nu sufla o vorbă nimănui; Mă omule, acum ai înţeles, întreabă şi nu fără motiv distinsul boier muntean?
-Am înţăles conaşule, numa că vedeţ dumneavoastră dandana.
-Ce s-a întâmplat? Ai vreo trebuinţă cu mine şi nu îndrăzneşti?
-De conaşule, ca omul sărac; Mi-ar trebui nişte lemne dă lucru.
-Bine mă Ţuguiule; Mergi la argat şi spune-i păsul care te arde.
-Nu vă supăraţi conaşule, dar fusăi săptămâna trecută; Dom Pârvan nici n-a vrut s-auză, chiar dacă nu i-am cerut nimic de pomană.
-Să-l trimiţi la mine pă neamul ăla prost şi acum pleacă, ordonă boierul care fără să vrea, lăsa la mintea slujitorilor tentaţia de-a poza în postura omului îngrijorat şi temător din motive lesne de înţeles. Cum morţii nu pot aştepta prea mult, boierul Marghiloman hotărăşte s-o înmormânteze pe defuncta domnişoară în cavoul familiei; Luând aminte la timpul care continua să alunece peste sat şi munţi, boierul Marghiloman ordonă pregătirea cavoului ce avea s-o găzduiască pentru cine ştie câtă vreme, pe defuncta Albulescu Sonia; Pentru înţelegerea evenimentelor la care am fost martori, dar mai ales pentru justificarea acţiunilor viitoare, trebuie să facem cunoştinţă cu familia domnului Albulescu; Profitând de îngăduinţa dumneavoastră, să ne întoarcem în Bucureştiul anului 1916 şi pentru puţină vreme să poposim în casa familiei Haralambie din strada Florilor nr 10; La vremea respectivă, familia era compusă din tata Marius, mama Florica şi două fete mari: Eliza de nouăsprezece şi Roxana de doar şaptesprezece ani; Deşi era un profesoraş c-o simbrie mică pentru acele vremuri, domnul Marius Haralambie reuşeşte să dea celor două domnişoare o educaţie aleasă; Într-o superbă seară de iunie, doar cu acceptul tatălui şi însoţită de-o colegă, domnişoara Roxana ieşea la o mică plimbare în grădina Cişmigiu; Cele două fete tocmai ocoleau rondul fotografului la minut când, întâmplător sau nu, întâlnesc o cunoştinţă care prin grija destinului era însoţită de doi tineri ofiţeri; În acea superbă seară de vară, graţie întâlnirii pe care doar destinul a făcut-o posibilă, domnişoara Roxana Haralambie l-a cunoscut pe ofiţerul despre care în zilele următoare avea să afle lucruri care puteau fi înşelătoare; Aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Din cauza războiului care de-acum bătea la uşa istoriei şi cum timp nu prea era, ofiţerul care sub comanda generalului Bertlot venise în regat, închiriază pe bulevardul Carol o cameră destul de modestă; Câteva zile la rând, în colivia de la mansarda unei case vechi, Jean şi Roxana s-au iubit cu patima tinereţii şi a sângelui latin; Aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Iubindu-se pentru a cine ştie câta oară, amanta care bine satisfăcută poza într-o sublimă epuizare fizică şi nervoasă, dă vădite semne de oboseală şi îngrijorată peste măsură, a încercat să coboare cu picioarele pe pământul despre care nu ştia mai nimic.
-Jean dragă, tu ştii ceva, întreabă amanta simţindu-se puţin ruşinată? Ia spune, mă, ofiţer fără neam de uniformă, chiar nu ştii?
-Ce dracu vrei să ştiu? Sper că eşti mulţumită, raportă ofiţerul francez, în timp ce continua să plutească pe nouraşul său de vis.
-Nu te supăra domnule ofiţer, dar din păcate sunt gravidă.
-Nu cumva te înşeli, întreabă ofiţerul privind-o încruntat?
-Nu domnule ofiţer şi mă mir cum de adresezi întrebări atât de stupide; La voi femeile care fac dragoste nu rămân niciodată gravide?
-Aşa este Roxana, numai că din păcate, tu nu eşti franţuzoaică.
Cum şi pentru regatul României războiul bătea la uşă, dar şi forţat de domnişoara care nu vroia cu niciun chip să scape de bebeluş, ofiţerul francez insistă în încercarea de-a evita un mare şi nedorit scandal în divizia comandată cu asprime de generalul Bertlot şi-n cele din urmă se căsătoreşte cu iubita ultimelor patruzeci de zile; După mobilizarea soţului pe frontul angajat de armata română, doamna Roxana Francoise locuieşte o bună bucată de vreme împreună cu părinţii; Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în primăvara anului următor, doamna Roxana Francoise primeşte scrisoare de pe front; Dezamăgită, frumoasa doamnă află despre decesul soţului care într-un atac nu prea bine pregătit căzuse eroic la datorie; Văzându-se fără sprijin, într-una din zilele primăverii care pe lângă ghiocei aducea şi foarte multă suferinţă, văduva îşi călcă pe inimă şi cu lacrimi în ochi se adresează bătrânului profesor:
-Tată, nu ştiu dacă ţi-a spus Eliza, dar eu am rămas văduvă.
-Regretele mele Roxana, dar nu eu sunt adevăratul vinovat.
-Bine tată, dar ce vrei să fac? Să-mi iau lumea în cap şi să plec de acasă? Tu nu vezi că sunt gravidă şi nici n-am unde să mă duc?
-Poate n-ar trebui să-mi pese, Roxana dragă, dar indiferent de prostiile pe care le faci, tot fata mea rămâi; Oricum, asta-i şi casa ta.
-Mersi frumos, mulţumeşte îmbufnată viitoarea mămică, dar să ştii că prea multă vreme n-am să mai fiu oaia voastră neagră.
-Bine Roxana tată, dar tu ai vrut să fii oaia de care acuma te ruşinezi; Cum prea multe nu pot să-ţi ofer, mulţumeşte-te cu puţinul pe care ţi-l dau din simbria pe care de bine de rău încă o mai primesc.
Nemaiputând suporta statutul de oaie mereu arătată cu degetul de vecinii care până mai ieri se considerau prieteni, Roxana ia drumul bejeniei, aciuindu-se în casa socrilor din Paris; Era o lume străină şi chiar dacă nu era primită cu prea multă bucurie, măcar avea un adăpost, hrană şi lunar, o sumă importantă de franci; Când pe la începutul verii, doamna Francoise naşte un băieţel care semăna leit cu tatăl său, socrii nutresc sentimente ceva mai bune şi prin botez, în amintirea fiului care ţinuse cu tot dinadinsul să lupte sub comanda celebrului general, băiatul primeşte numele de Jean;
Sfârşitul războiului o găseşte pe tânăra mamă în compania micuţului care zâmbind, rostise primele cuvinte într-o limbă româno-franceză; Văzând cum băieţelul păşeşte pe covorul frumos desenat, bucuria doamnei Roxana Francoise părea să atingă cote nebănuite; Bunicuţa care nu îşi mai încăpea în piele de atâta bucurie, admirându-şi nepoţelul care de-acum încerca să cunoască lumea râzând, îl ţinea de mânuţă şi îl ajuta să meargă; Aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Graţie întâmplării care în foarte multe situaţii leagă şi dezleagă miraculoase pasiuni, pe la început de septembrie, frumoasa doamnă Francoise îl cunoaşte pe tânărul Albulescu Radu; Îndrăzneţ şi frumos ornamentat de mama natură, tânărul se prezintă licenţiat în dreptul studiat în Romania şi avocat începător.
-Sunteţi româncă doamnă, întreabă avocat Albulescu, bucuros că avea cu cine să schimbe fie şi câteva cuvinte în limba natală?
-Sunt româncă, domnule dragă şi asta mă bucură foarte mult.
-Cu permisiunea dumneavoastră şi eu încerc acelaşi sentiment.
-Şi cu ce ocazie la Paris domnule Radu, insistă văduva care de-acum privea cu interes la bărbatul care destul de bine motivat, continua să zâm-bească într-o nuanţă vădit ademenitoare? Doar n-aţi evadat.
-Nicidecum, frumoasă domnişoară, dar am profitat de o bursă.
-Păi cum naiba, domnule Albulescu? Bursă în timpul războiului, întreabă şi nu fără motiv doamna Francoise?
-Poate că eu sunt o excepţie de la regulă, răspunde mândru avocatul care încântat era cât mai convingător în explicaţii nuanţate. Atunci a fost doar începutul aventurii; Au urmat multe alte întâlniri în locuri cât mai ferite de ochii socrilor care de-amu deveniseră bănuitori şi mult mai rezervaţi; Dragostea care se înfiripase între cei doi amanţi, avea să se împlinească într-o cameră de hotel modest; Aşa petrecură întreaga iarnă; În primăvara anului următor, contaminaţi de boala iubiri eterne, Radu şi Roxana se căsătoresc, urmând a se stabili în ţara în care avocatul avea o situaţie materială destul de bună; După plecarea mamei sale, micuţul şi drăgălaşul Jean Fracoise, rămâne în grija bunicilor care din motive doar de ei înţelese şi acceptate fără rezerve care să-i justifice întrucâtva, au crescut nepotul într-un ambient total antiromânesc; După doar câteva ani de la stabilirea soţilor Albulescu în oraşul Piteşti, s-a născut şi domnişoara Sonia; Doamna care de-acum încerca să fie o mamă bună şi mereu iubitoare, va fi obligată să-şi împartă dragostea între copiii care prin voia nemilosului destin, se aflau la o distanţă apreciabilă; Într-o asemenea manieră trece şi vremea dintre cele două războaie mondiale şi odată cu timpul care nepăsător aluneca peste lume şi viaţă, se scurge o parte din viaţa soţilor Albulescu; Cu doar câteva zile înaintea căsătoriei care trebuia să-l unească pe locotenentul Mihai Marghiloman cu domnişoara Ioana Predoiu, doamna Roxana Albulescu primea o scrisoare prin care fiul îi cerea să vină urgent la Paris, pentru o chestiune care nu suferea niciun fel de amânare; Cum niciodată în ultimii douăzeci de ani, doamna Roxana Albulescu nu refuzase nimic fiului său, însoţită de avocatul Radu Albulescu, pleacară în mare grabă la Paris, fără să ia în seamă tulburările datorate războiului; După aproape trei săptămâni de încercări soldate cu oarece succes şi însoţiţi de doctor Jean Francoise, soţii Albulescu revin în România; Cum casa din oraşul Piteşti era pustie şi domnişoara Sonia nu era de găsit, plecară spre conacul boierului Marghiloman; Soţii Albulescu nu ştiau nimic despre tragedia consumată în biserica satului Domneasca, motiv pentru care cel puţin deocamdată nu-şi făceau prea multe griji.

* * *

Doamne, dar câtă dezamăgire; Boier Marghiloman rupe tăcerea şi în cele din urmă povesteşte drama care adusese familiei Albulescu numai nenorocire; Vrând parcă să alunge parte din coşmarul ce părea s-o cuprindă din clipa în care distinsul boier începuse trista povestire, nefericita mamă întreabă poate surprinzător de calmă şi de surâzătoare:
-Şi cum adică? Sonia mea nu vine să mă vadă şi să mă sărute?
-Iartă-mă mamă, dar domnişora Sonia este-n grădina Domnului.
-Păi ce naiba face într-o asemenea grădină? Jean, tu n-ai de unde să ştii, dar Sonia mea bună şi frumoasă, nu mă va părăsi niciodată.
-Roxana dragă, intervine îngrijorat avocatul Albulescu, prietenii de aici n-au decât vina binelui pe care l-au dorit domnişoarei Sonia.
-Nu ştiu ce i-au dorit, Radule dragă, dar până la urmă văd c-au trimis-o în grădina Domnului; Acum cine ştie, poate că prinţesa mă aşteaptă; Iartă-mă fiule, dar vreau să mă duci la Sonia mea dragă.
-Mamă dragă, eu cred că Sonia trebuia să plătească un tribut providenţei pe care noi nu vom putea s-o controlăm niciodată.
-Domnule Francoise, ordonă şi nu fără motiv boierul care îngrijorat îl trage pe francez mai deoparte, nefericita dumneavoastră mamă cred c-a suferit un şoc şi în calitate de doctor ştiţi mai bine decât oricare dintre noi, cum trebuie procedat într-o asemenea situaţie. Privind la femeia care de-acum cânta aria nebuniei, doamna Ioana încerca zadarnic să lupte cu soarta potrivnică; Reuşind cu mare greutate să se ridice din faţa crudei providenţe, ea scufundă în tăcere ambiţia bărbaţilor care-n loc s-o ducă pe tărâmul prezentului, o afundau tot mai mult în bezna celor mai negre gânduri; Era labirintul ce părea croit de încornoraţii veniţi în cea mai mare grabă, din poate cel mai întunecat Infern; Şi uite aşa mai trecu o noapte de groază şi chin nemeritat; Era vremea prânzului şi tocmai se întorceau de la cimitirul satului Domneasca.
-Doamnă Ioana, crima comisă în biserică n-a fost premeditată?
-Nici pomeneală domnule Francoise; Glonţul ucigaş îmi era destinat mie, dar s-a întâmplat doar ceea ce ştim cu toţii.
-Eu nu ştiu care este obiceiul pământului, dar trebuie s-o răzbunăm cât mai repede cu putinţă; Dumneavoastră ce spuneţi, domnule Marghiloman, nu aveţi o metodă mai discretă şi destul de eficientă?
-Inutil domnule Francoise; Câtă vreme n-o mai putem readuce la viaţă, ce rost are răzbunarea despre care vorbiţi cu atâta uşurinţă?
-Mă iertaţi, domnule Mihai Marghiloman, dar nu prea vă înţeleg? Păi dumneavoastră care după câte am aflat sunteţi ofiţer de carieră, nu ar trebui să aveţi în sânge mai multă mândrie militară?
-Da domnule doctor, numai că mândria românească a fost dintotdeauna chibzuită; Supunându-mă legilor votate în parlament, dar şi regula-mentului militar, eu criminal n-am să fiu niciodată, raportă motivat locotenentul Mihai Marghiloman.
-Eu nu am de unde să ştiu cum este în România mijlocului de veac, dar în Franţa, în America şi în multe alte ţări pe care lumea bună le consideră civilizate, cetăţenii îşi fac singuri dreptate; Domnilor, asta pentru că statul cu legile lui greoaie şi încâlcite pe alocuri, amână procesele împricinaţilor fără nicio vină, până dincolo de calendele greceşti.
-Dragule, intervine boierul pe faţa căruia se putea citi cu destulă uşurinţă urmele durerii, ştim şi noi cum este în Franţa, în America, dar şi în multe alte locuri din lumea asta mică şi atât de rea; Din păcate însă, nefiind oameni răzbunători, românii aşteptă prea mult de la un stat care de foarte multe ori aplică cu mare întârziere legile constituţionale.
-Da domnule Marghiloman, dar asta nu crează o situaţie fără ieşire pentru românii care colac peste pupăză nici măcar răzbunători nu sunt?
-Ce să facem domnule doctor, aşa sunt majoritatea românilor: Imuni la unele boli şi insensibili la foarte multe medicamente de import.
-Fie cum spuneţi dumneavoastră, domnule Marghiloman, numai că mentalitatea poate să-i piardă pe foarte mulţi dintre românii insensibili.
-Posibil domnule doctor, dar de ce ne condamnaţi cu atât de multă uşurinţă? Doar nu suntem singurii cu asemenea apucături.
-Nu eu vă condamn, domnule Marghiloman, dar fiind acceptat fără rezerve semnificative, răul va continua să existe încă multă vreme.
-Aveţi dreptate domnule doctor, răspunde cu multă convingere distinsul boier muntean, numai că mentalitatea la care dumneavoastră faceţi trimitere fără a-i consulta pe pacienţi, nu-i chiar atât de contagioasă pentru aventurierii care interesaţi ne fură ţara şi fetele frumoase.
-Domnule Marghiloman, într-un fel vă prevalaţi de o firavă justificare; Străinii care de regulă nu sunt oameni prea temători şi nici cu multă frică de Dumnezeul a toate izbăvitor, vor continua să exploateze fără milă teama românilor şi vor profita de nehotărârea care-i caracterizează; Fireşte, asta numai dacă lumea nu se va schimba fundamental.
-Aşa-i domnule doctor, dar după cum bine văd dumneavoastră nu daţi nicio şansă poporului care în Europa este cel mai ospitalier.
-Domnule Marghiloman, ferească Dumnezeu de verdictul prin care românii bântuiţi de patima păcatului, sunt prea aspru condamnaţi.
-Aveţi dreptate domnule Francoise, dar fără teama de-a fi înşelaţi la cântarul istoriei, românii mai cred doar în bunul Dumnezeu.
-Da, domnule Marghiloman, numai că o credinţă care deliberat s-a rupt de Roma catolică, nu cred că mai poate reintra cu prea multă uşurinţă în graţiile Celui de Sus, răspunde motivat doctorul Francoise.
-Bine domnule, dar motivată după cum interesele o cer cu insistenţă, religia catolică se bucură de mai multă trecere la Dumnezeu?
-Păi, domnule Marghiloman Alexandru, ştiu doar că meritat catolicii din Vestul european se bucură de toată protecţia papală.
-Fals, domnule doctor Francoise; Nu d’alceva, dar când puneţi semnul inegalităţii între cele două religii creştine şi îndreptăţite fără discriminare divină, dumnavoastră greşiţi cu bună ştiinţă.
-Eu n-aş folosi asemenea semne, după cum nici dumneavoastră nu sunteţi vinovat de divorţul produs între cele două religii, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, ripostează pe măsură doctorul Francoise.
-Şi ce trebuia să facem domnule doctor? Să-i fi aplaudat la nesfârşit pe inchizitorii care pentru a nu pierde autoritatea absolută, îi făceau scrum pe savanţii care încercând să promoveze progresul ştiinţific şi social, contraveneau dogmelor impuse de o biserică care la un moment dat poza într-o instituţie depăşită şi barbară? Eu nu ştiu şi tocmai de aceea vă întreb, până când sufletul renascentistului Galileo Galilei va suporta în tăcerea mormântului care de veacuri găzduieşte trupul ars de focul aprins de sfinţii părinţi, povara edictului papal? Şi pentru ce a fost ars pe rug savantul care suportând c-un stoicism demn de invidiat flăcările care-i ardeau carnea şi oasele bolnave? Doar pentru că susţinea c-o neclintită convingere ştiinţifică: Şi totuşi se învârte? Vă întreb, domnule doctor şi în acelaşi timp încerc să fac apel la toţi prelaţii îndrituiţi să dea cuvenitul răspuns: Oare după patru veacuri, căpeteniile bisericii să nu fi aflat că planeta Pământ se învârte în jurul soarelui şi contrar vechilor dogme creştine, nu este centrul universului? Şi dacă în cele din urmă, au catadicsit să accepte adevărul ştiinţific, de ce Dumnezeu nu anulează edictul papal? De ce niciun preot nu recunoaşte greşelile celor care pentru a domina societatea, impuneau nişte dogme atât de aberante? Domnule doctor, iată doar câteva întrebări de natură să limiteze întrucâtva tendinţa celor care susţin superioritatea bisericii catolice, în defavoarea bisericii creştin-ortodoxe; Eu nu ştiu cine ar putea să răspundă, dar ştiu că trebuie neapărat.
-Aveţi dreptate, domnule Marghiloman, dar catolicii de azi sunt nişte oameni complet nevinovaţi, încearcă doctorul o firavă justificare.
-Păi nu catolicii pe care-i apăraţi cu atâta convingere, sunt cei care astăzi vor să aprindă fitilul celui de al doilea război mondial? Atunci cum de sunt doar nişte îngeraşi nevinovaţi domnule dragă?
-Într-adevăr domnule Marghiloman, dar sunt greşelile timpului care nu ne iartă; Cine şi de ce greşeşte? Simplu şi totuşi complicat.
-Şi într-o atare situaţie, Dumnezeu îi va credita pe catolicii care din interese străine divinităţii continuă să se închine papei de la Roma cu o evlavie pe cât de falsă pe atât de inutilă? Nu cred domnule doctor.
-Să fie acesta motivul pentru care credincioşii ortodoxi rămân doar nişte intermediari între credinţa catolică şi alte religii potrivnice?
-Greşiţi domnule doctor; Cum bine spun cronicele timpului trecut, toată religia clădită pe adevărata cunoaştere, a intermediat doar credinţa în Dumnezeu şi ne-a îndemnat să credem în puterea crucii.
-Aceasta-i puterea de sine, sau doar o mentalitate ambiguă şi dăunătoare? Dumneavoastră ce spuneţi domnule Marghiloman?
-Câtă vreme alţii sunt purtătorii unui asemenea virus, dumneavoastră ne blagosloviţi zadarnic c-o mentalitate pe cât de rea pe atât de contagioasă, ordonă cu multă convingere boierul Marghiloman. Cât de contagioasă era mentalitatea românilor şi ce costuri va avea pe eşicherul timpului viitor, vom afla doar dacă vom citi cu atenţia cuvenită, paginile rupte din istoria Infernului Roşu.

* * * * * *

În timp ce argatul Badea era arestat de Siguranţa statului, fiul său călărea nebuneşte pe drumul care ducea spre Curtea de Argeş; Înspăimânt de crima comisă în urmă cu puţină vreme, asasinul domnişoarei Sonia Albulescu ieşea din sat, urmând drumul care abia dacă mai putea fi desluşit printre arborii care-l flancau de-o parte şi de alta; Din nefericire însă, calul forţat să alerge nebuneşte, alunecă pe zăpada îngheţată şi-l aruncă cât colo; Cum iarba rea nu piere cu prea multă uşurinţă, până la urmă se ridică din nămetul salvator; În timp ce se scutura de giulgiul care-l împodobea mult prea devreme, asasinul privea îngrozit la calul care în cădere îşi rupsese un picior şi nu se mai putea ridica din zăpada îngheţată; Disperat, asasinul se angajează pe drumul troienit; După mai puţin de-o jumătate de oră, caporalul Badea Ştefan se opreşte epuizat dar şi îngrozit la gândul că noaptea-l va prinde în acea imensitate albă; Exasperat, caporalul era cât pe ce să-şi tragă un glonţ în cap; Tocmai îşi punea pistolul la tâmplă şi c-o mână tremurândă încerca să-şi curme viaţa şi rostul când, prin perdeaua steluţelor argintii, zăreşte o sanie care parcă plutea pe albul imaculat al zăpezii; Crezând că aiurează, odiosul asasin se aşează în mijlocul drumului troienit, după care tot mai disperat, începe să facă semne vizitiului; Neştiind ce să mai creadă, bietul birjar îl priveşte ca năuc.
-Ce dracu te-a apucat, mă omule? Doar nu nebunişi da-binilea, strigă vizitiul, după care înfricoşat trage cu putere de hăţuri.
-Bă, dobitocu dracului, nebună-i doar curva de mă-ta, ordonă sever caporalul Badea Ştefan, în timp ce-l ameninţa cu pistolul ucigaş.
-Îţi dau tot ce vrei omule, dar trebui să duc o biată muiere în Domneasca; Are un copil bolnav şi nici nu poate adăsta în viforniţă.
-Bă, ţăran dobitoc, dacă minţi am să-ţi trag un glonţ în cap.
-Nu min,t mă omule, insistă motivat vizitiul, dar cel puţin las-o să ia o pătură mai groasă; Nu d-alceva, dar moare copilaşu’ dă frig.
-Atunci să ia o pătură şi coborâţi mai repede, ordonă asasinul micuţei Sonia, după care prudent se apropie încet de sanie. Încercând să-şi asigure o minimă apărare, vizitiul ascunde-n pătură arma de vânătoare, pentru ca mai apoi să coboare lângă femeia care tremura de spaimă şi de frigul tot mai pătrunzător.
-Bă, dobitocu dracului, ameninţă bănuitor caporalul Badea Ştefan, eu te-am lăsat să ei doar o pătură; Ia spune bă, idiotu dracului, tu ce pizda mă-tii mai pitişi pântre cârpe şi bulendre? Dându-şi seama că a fost descoperit, vizitiul lasă pătura să cadă în zăpadă şi încearcă să ridice arma; Fatală intenţia bietului om; În clipa următoare, un glonţ ucigaş îi pătrunde-n piept şi-l culcă în zăpada îngheţată; Biata femeie strigă disperată, dar în imensitatea de zăpadă şi gheaţă ţipătul nu putea fi auzit; Crezând că sărmana femeie ascundea cine ştie ce armă, caporalul asasin înşfacă copilul şi în nebunia de care era cuprins a început să-l desfeşe; Cum ţipătul bietei ţărăncuţe îl scotea din sărite, odiosul criminal o loveşte peste gură cu ţeava pistolului, după care nervos, aruncă în zăpadă copilaşul care de-acum era gol puşcă; Mulţumit de isprava pentru care va fi aspru condamnat, criminalul care mai spera într-o salvare miraculoasă, se angajează nebuneşte spre cine ştie care cotlon, din întunecata istorie românească; Dacă a supravieţuit păcatului încă nu ştim; Dragilor, vom trăi şi vom vedea! Cum timpul ne cam presează, să-l lăsăm pe criminal să se cazeze la hotelul Târgului din Vale şi noi să poposim doar pentru puţină vreme la postul în care lucrătorii de la siguranţă l-au întemniţat în urmă cu puţină vreme pe argatul Badea Vasile; Pus să dea declaraţie, ţăranul care în urmă cu douăzeci de ani se mândrea cu isprăvile săvârşite pe frontul nemţesc, se temea pentru fiul despre care nu ştia pe ce drum o apucase şi pe cât îi sta în putinţă, încerca să tragă de timpul care tot curge şi nu iartă; Cum agenţii de la siguranţă erau tot mai insistenţi, argatul Badea îşi probează nevinovăţia, repetând la nesfârşit aceleaşi baliverne:
-Vă mai spusăi odată dom şăf; Eu nu văzui şi n-auzâi nimica.
-Argat Badea Vasile, se declară de acord unul dintre agenţii bine documentaţi, tu nu văzuşi nimic, tu n-auzâşi nimic; Şi totuşi mă argat: Cine dracu să-l fi omorât pe senatorul Teodosiu Vladimir?
-Păi, dom şăf, eu dă un să ştiu cine să-l fi omorît pă senatoru?
-Mă argat idiot, tu chiar vrei să pierdem vremea dă pomană?
-Eu nu am dă un să ştiu dom săf; Doar vă spusăi că după ce-l dusăi la gara dân Câmpulung, venii grabnic la conacu dân Domneasca.
-Mă argatule, dacă după toate câte ne îndrugaşi, tu l-ai dus la gara dân Câmpulung, atuncea senatorul Teodosiu cum de-a fost găsit mort pe drumul care duce spre Curtea de Argeş? Poţi să-mi spui?
-Asta nu mai ştiu dom săf; Aşa cum vă spusăi niţăluş mai dăvreme, după ce-l lăsai pă senatoru la gara dân Câmpulung, plecai în mare grabă spre Domneasca şi taman daia nu ştiu dă ce-a mierlit-o.
-Ia spune-mi, argat Badea Vasile, întreabă agentul care nu fără motiv urmărea figura celui anchetat, la conacul boierului Marghiloman Alexandru, nu este un grăjdar pe care-l cheamă Culae Chisăliţă?
-Parcă era un prost pă care îl chema Culae, răspunde evaziv argatul Badea Vasile, dar dă când nu mai slugăresc la boieru’ dân Domneasca, nu prea mai ştiu ce grăjdari mai munceşte cu simbrie; Păi de dom şăf, odată cu anii care trece fără să-l întrebe, omu mai şi uită!
-Şi tu de când ai început să uiţi de la mână pân la gură?
-De, dom şăf, se apără fără succes împricinatul argat, am mai îmbătrânit oleacă şi cum taman vă spusăi niţăluş mai dăvreme…,
-Atunci poate c-ar fi bine să te întinerim niţăl, propune ironic primul agent, după care deschide uşa şi strigă după mai vechiul obicei: Intră mai repede grăjdar; Doar n-o să te bată şi în faţa noastră.
-Aoleu dom şăf, se văicăreşte motivat grăjdarul, nu mă puneţi faţă cu Bădia; Nu d-alceva, dar o să bată la mine ca la fasule uscată.
-Grăjdarule, lasă fasulea şi mai bine spune-mi dacă-l cunoşti?
-Cum dracu să nu-l cunosc dom şăf? Păi cine nu-l ştie pe Bădia?
-Bine argat, dar grăjdaru’ cum te cunoaşte, întreabă nervos agentul de la Siguranţă? Doar n-o să cred că are mai multă glagole.
-Ei dom şăf, încearcă argatul o firavă justificare, în timp ce eu eram doar unu sângur, slujitori era mai mulţi; Poate taman d-aia mă ştie cine sunt şi cum mă cheamă la catalogu’ dă la şcoala premară.
-Ai dreptate argat, dar tu recunoşti această lopată, întreabă agentul, în timp ce scotea din spatele unui dulap împricinata unealtă?
-N-o cunosc, dom şăf, minţea cu neruşinare argatul; Ş-apăi dă unde dracu’ să ştiu, cam cu ce lopeţi mai munceşte grăjdarii puturoşi?
-Grăjdar, întreabă furios acelaşi agent, nici tu n-ai văzut lopata?
-Ba o ştiu, dom şăf, raportă grăjdarul care de-acum tremura de teamă, doar sunt însămnat pă coada care să ţâne cu mâna; Uite, doar să vede semnu’ pă care toamna trecută l-am făcut c-un briceag.
-Păi dacă-i aşa cum ne spui, atuncea cum d-ajunse lângă senatorul care zăcea mort în drumul care duce la Curtea de Argeş? Mă, grăjdar idiot, spune mai repede şi nu mai pierde vremea.
-De, dom şăf, asta chiar că nu mai ştiu; Acuşa dracu ştie, dar lopata pă care mă însemnasem doar ca s-o recunosc, n-avea cum…
-Dar ce n-avea, mă grăjdar, întreabă agentul care de-acum da vădite semne de nervozitate? De ce să ştie dracu şi tu să nu ai habar?
-Păi, dom şăf, raportă grăjdarul, speriat de agresivitatea individului care poza în agent, chiar eu pusăi lopata în sania pă care Bădiţa o pregătise pentru conaşu dă la vale; Mai multe nu ştiu ce să vă zic.
-Ce ai de spus argatule, întreabă hotărât agentul de la Siguranţă?
-Nici nu ştiu cum să vă zic dom şăf, da să ştiţi că nu eu l-am omorât pă dom senatoru; Doar vă mai spusăi datâtea ori pân acuşica.
-Atunci cine l-a omorât mă, nenorocitule, întreabă şi nu fără motiv acelaşi agent? Doar nu s-a împuşcat singur, cu atâtea gloanţe.
-Nu ştiu cine l-a împuşcat, dar nu eu l-am omorât pă dom senatoru.
-Argat, ordonă agentul care motivat poza într-un sfânt convingător, noi ştim că altcineva l-a împuşcat pe senatorul Teodosiu.
-Păi, dom şăf, întreabă argatul cu ceva mai mult curaj, atunci dă ce mă mai ţâneţ acilea şi mă tot sâcâiţ cu atâtea întrebări aiurite?
-Da, argat, ordonă agentul care deliberat încerca o stratagemă, dar tot atât de bine ştim că după plecarea asasinului şi din lăcomie românească, ai jefuit cadavrul senatorului şi după ce l-ai îngropat în zăpadă, ai uitat să ei lopata de lângă groapa superficial acoperită.
-Aşa vă închipuiţ dumneavoastră dom şăf, dar acilea greşiţi.
-Mă, argatule, ordonă agentul care de-acum încerca să-şi argumenteze previziunea, ce nu ştii tu este că asasinul pe care-l aperi doar de teamă, în cele din urmă se va răzbuna cumplit.
-Ştiu doar că matale vrei să mă înfricoşezi, dar nici eu nu sunt chiar atât dă fricos, raportă fostul sergent fără prea multă convingere.
-Argat Badea, avertizează motivat agentul, deşi nu meriţi te avertizez că asasinul domnului senator va înţelege că pentru a fi pus în libertate, tu l-ai turnat la Siguranţă şi te va împuşca din răzbunare.
-Furios peste măsură, asasinul îţi va împuşca toată familia, completează agentul care motivat continua raţionamentul camaradului.
-Nici chiar aşa, dom şăf; Doar n-o fi dracu atât dă negru.
-Eşti liber, argat Badea, dar în curând n-o să mai fii deloc.

* * * * * *

Poate mai cătrănit ca niciodată, argatul Badea Vasile reuşeşte să iasă din postul de jandari şi cum nu ştia cum să procedeze, pleacă pe un drum greşit; Furios, argatul iuţeşte pasul şi la fântâna din cotul drumului de ţară, îl prinde din urmă pe grăjdar Culae; De cum l-a văzut pe argatul care venea încruntat, bietul grăjdar sare în zăpada troienită; Speriat, slujitorul încearcă să se apere după puteri şi c-o pricepere modestă:
-Dom Bade, eu nu spusăi nimic ălor dă la postu dă jandari; Aşa să ştii dom Bade şi nici dă bună voie nu mă dusăi în gura lupului.
-Mă Culae, ia ridică-te mă bou’ dracu; Nu d-alceva, dar noi avem o treabă dă împărţât, ordonă la fel de furios argatul Badea Vasile.
-Păi, dom Bade, să mor eu dacă spusăi ceva dă matale; Nu ştiu dă ce dracu, dar numai bou dă Plăcintă putea să mănânce atâta căcat.
-Bine mă Culae, întreabă furios argatul Badea Vasile, dar cum dă putuşi să mă torni la jandari? Bine mă, bou’ dracu’ ce eşti, păi d-aia te-am ajutat eu şi ţi-am împrumutat şi-o grămadă bani?
-Stai dom Bade şi nu mă burduşi! Să mor eu dacă spusăi ceva.
-Grăjdar idiot şi nespălat, dacă uiţi dă la mână pân la gură, atuncea mai bine te omor în bătaie, strigă argatul care furios peste măsură se năpusteşte peste bietul om şi începe să-l lovească cu brutalitate. Cuprins de furia care îl lipseşte pe om de o minimă raţiune, argatul Badea Vasile l-ar fi omorât în bătaie pe grăjdarul care însângerat zăcea în zăpada îngheţată, dacă nişte ţărani care întâmplător treceau pe lângă fântână, n-ar fi început să strige după ajutor.

————————————————————————————————–

plouă tăios
desenez cu degetul pe geamul aburit o gară
călcâiul ploii apasă tot mai violent
împrejurul
s-a mai împlinit o toamnă
au mai plecat atâţia oameni
fără destinaţie cunoscută
distanţa dintre noi
e o treaptă către cer pe timp de furtună
în colţul camerei pe taburet
o lumânare pastrează vie speranţa
pe noptieră poza ta îmi surâde

de când ai plecat a plouat continuu
cu pierderi de memorie
şi amnezie perpetuă
iubirea ta mi-a rămas ca un frig
în măduva oaselor

fiecare rafală de vânt
aminteşte de ultimul peron
cu mine răscolit de ruperi de nori
şi fulgerele din privirea ta

desenez cu degetul
un geam aburit
războiul dintre ieri si azi

————————————————————————————————–

Am mers de-a buşilea pe trepte umede
pe iarba cu rouă fierbinte, cu broboane
ieşite din şoapte repetate.

Gestul tău semăna mai degrabă
cu impracaţii pe rozete
cu atmosfere eretice
şi pedepse capitale.
Ah, dureroasa apridere a rugurilor!

Poate doar aşa pot fi acum
sinceră,
dezvelită de orice încercare de a te cunoaşte
visând figuri geometrice
în şoaptele tale
prea calde

Nu ştiu dacă banca din parc ne-a unit
dar fierul s-a încins şi el
aici, în exteriorul catedralelor noastre
aici, unde ne e frig
şi vrem.
Vrem, pentru că dorinţa apare când nu cunoşti
în paşi dirijaţi de luna -
nu cunoşti îndeajuns.

Am crezut că poate greşesc..
Dar zâmbetul tău se distingea
arzând atât de sincer
în fumul de ţigară
pe balconul de unde mă priveai trecând
in fiecare marţi.

Marţi, cu fustele mele lungi
şi cămășile mele negre, cu privirea-n pământ
şi cartea-n mână.
Aşa raţională cum am devenit
n-am putut sa împart niciun suspin.

Am văzut doar cum mor culorile
în mine, cum se macină seminţele
şi câştig doar cunoştinţe rupte
despre evoluţie,
comori spânzurate de temple
ridicate pe munţi de aburi
pe care sar eu, singură,
căci mi-a murit poezia.

Şi tu ştii. Îmi zâmbeşti.
nu-mi spui nimic.

Doar mă-ncălzeşti cu şoapte până
ce eu o să ajung, pe trepte lunecoase
la tine.

———————————————————————————————-

nici perna nu-mi mai primeşte capul
îmi răsucesc în propriul meu pat
trupul obosit de atâta frig în oase
mâinile mele caută ceva printre aşternuturi
ceva ce a fugit ca un fluture

mi-e tâmpla adăpost de durere
şi-atât de multe-mi trec prin minte
deşi nu am fumat niciodată
azi am ţinut oamenii între degete
în această cameră fără decor
şi fără ferestre
cu gânduri care rănesc
şi tăceri care vindecă

————————————————————————————————–

am spus că cerul ne acoperă cu greutatea gândului
greutatea contemplaţiei
l-am privit de-atatea ori ca să-mi dau seama
cât de uşoară e apăsarea
în plecare şi apropiere
în curat, viu, dezlegat
totul devine aer.
ochii nu mai îţi sprijină materia
ai strigat, febril, în convulsii
tomnatice
că întunericul îţi va fi lumina.
ce-ar fi trebuit să înţeleg atunci
când n-am putut să-ţi prind
decât suflarea
nu erai de aici
căutai cărarea spre sine, spre tine, spre tot.
ai respirat si suflul meu
ştiind că şi în mine
e visul tau – sunt gândurile tale,
că şi in mine ești
ah, mereu ești tu.

Ce să-mi spună cerul când îl simt
îl simt şi este singurul pământ pe care putem călca
acum ?
acum, mereu contrar vieţii noastre.

Ce să-mi spui tu? ce ce ce
mi-ai spus deja.
Când m-ai aşezat pe scaun, în troleibuzul ăla vechi
mirosind a rugină, a moarte amară
aproape.
cu fiarele în suflet
cu mintea aprinsă de atatea incendii
atingând teama ruperii
ce să cred
când te aplecai mereu şi-mi căutai
ochii, mâna, buzele
suflul
că voiai să te întregeşti cu râsul
simplu, cu dorinţele
ce se prindeau, se lipeau mereu, dar nu erau
aceleasi. aş fi putut sta acolo
în mişcare
în dimineaţă şi răsărit
până când puteam să am totul în tăcere
pentru că asta am înţeles
pentru că
într-un început aveam totul.

———————————————————————————————

Oare când s-a sfârşit începutul? Oare când cuprinsul a devenit încheiere? Cine sunteţi voi ăia care parafaţi viaţa tuturor de parcă v-ar aparţine? Ce sunt legile? Cine le-a creat? În ce scop?
Nu îmi aduc aminte ca eu, personal, să fi semnat ceva cu care să fiu sau nu de acord.
Nici cei de dinaintea mea, cu siguranţă. Daca poporul reprezintă un organism, cum naiba de am ajuns noi să fim bătăturile de pe talpă? Talpa care ne calcă mereu şi mereu…
Am auzit de multe ori expresia „dacă nu îţi convine pleacă”.
De ce eu şi nu voi? Aş vrea, ca şi mulţi alţii să vă duceţi, să dispăreţi. Străbunii mei şi-au vărsat sângele pentru ca eu să pot trăi zâmbind. Să fiu liber, să am drepturi. În schimb am rămas cu o căruţă de taxe şi cu imposibilitatea de a plăti extenuantele rate la diversele bănci. Credeam că am trecut cu toţii de vremea în care singurul scop era supravieţuirea.Am ajuns un popor de zombi, care rânjim pe stradă, doar să ne aflăm în treabă, sau pentru a ne arăta colţii. Dacă era la modă plânsul eram mai relaxaţi, mai adevăraţi, mai cinstiţi. Ne întreţinem zilele cu gândurile blocate în trecut, fiindu-ne frică de viitor. Nopţile ne rugăm la un Dumnezeu căruia îi este greu, dacă nu imposibil să ne mai răspundă. Şi el, mult prea afectat de lista interminabilă de cereri, dureri şi rugăminţi. Până şi cei, cărora fundul le stă cocoloşit între perne moi cu preţuri care depăşesc valoarea unui salariu mediu pe un an de zile, se roagă pentru înălţarea unei vile, sau achiziţionarea unei noi maşini. Poate vă ziceţi că sunt nedrept şi că oamenii cu situaţie materială prea bună pentru timpurile noastre au şi ei dreptul să se roage. Să o facă. Dar din moment ce ai ajuns rege, într-o viaţă în care majoritatea se hrănesc cu aer, roagă-te pentru ei, nu pentru o a doua coroană. Chiar şi văzut de Sus, totul pare o mare prosteală pe faţă.
De ce? Pentru că aşa e!
Nu mi-am ales eu să fiu acela care bate numai la porţi închise. Porţi, care de fapt nici nu există, fiind doar desene nereuşite de-a lungul pereţilor de beton. De-a lungul gardurilor de sârmă ghimpată care ne împrejmuiesc lumea. Teoria darwinistă s-a prăbuşit. În fruntea lanţului trofic au ajuns retardaţii. Cei care nu stiu să lege două cuvinte şi pentru care restul sufletelor e o mare de balast. La putere sunt găştile, lingăii şi nenorociţii. Specimene care ar trebui să conducă în cel mai fericit caz o închisoare. Şi asta de dinăuntru. Cine mai suntem noi? Ce mai suntem? Ce mai învăţăm unii de la alţii? Unde a dispărut puterea de a deschide o carte? De ce în loc să treci printr-o librărie, o ocoleşti de la distanţă, sub pretextul că toate sunt scumpe? De ce aceiaşi bani îi laşi în primul bar?
Ne găsim subterfugii în absolut orice, numai in ce ar trebui, nu. Lucrurile esenţiale sunt date încet uitării şi inlocuite cu diferite activităţi care te ajută să uiti că trăieşti.
„ De abia aştept să treacă şi ziua asta.”
Cât de dureroase sunt cuvintele!
De ce am fi nerăbdători să treacă?
Ar fi normal să ne dorim să ţină o veşnicie.
Acest text va fi îngropat printre multe altele şi tot ca ele, ca şi majoritatea dintre noi, de altfel, va avea un destin total nepotrivit şi nefericit.
Şi uite aşa, mai trece o zi care ne apropie cu încă un pas de moarte. Câtă suferinţă, câtă neînţelegere ne acordăm gratuit unul celuilalt!
Cât de greu a ajuns să îi spui cuiva că îl iubeşti şi cât de uşor a devenit să îl dai dracului.
Blocaţi în neputinţa de a mai fi tot ce am fost odată, pentru că nu mai ştim cum să facem asta, ne folosim de ţărâna pe care alţii îşi plantează castele doar pentru a ne îngropa. Asta, dacă avem bani de groapă, desigur. Exact ca şi viaţa, moartea a ajuns o problemă. Ai nevoie de bani şi pentru a trăi, şi pentru a muri.
Un bătrânel spunea, săracul, că în toată viaţa lui nu a reuşit să-şi strângă nici măcar bani pentru cele necesare înmormântării.
Câti sunt în cazul lui? Mulţi. Prea mulţi ca sa nu te pună pe gânduri.
L-am rugat pe un amic să mă descrie într-un singur cuvânt.
- Falit, mi-a răspuns aproape instantaneu.
- Ghinionist, mi-a zis mama.
- Visător. De fapt aerian ar fi şi mai corect, mi-a trântit-o iubita.
Hm… Ăsta sunt eu. Calităţile îmi sunt în acelaşi timp defecte.
Închei această scrisoare deschisă către oameni închişi printr-o bătaie la uşă.
- Cioc-cioc…
Eu sunt eu, mă ştiu, voi sunteti voi, vă ştiţi, dar nu pot să nu mă întreb cine sunt în realitate Ei? Ei, care baricadaţi după uşile capitonate cu minciuni şi trădări, ne învaţă pe noi cum să ne dorim să ne stingem cât mai repede.
Cine sunt ei şi ce mama naibii mai caută încă acolo?

——————————————————————————————-

Rapid a trecut timpul
Şi textele parcǎ au adormit.
Ori este vina celor care le-au creat
În loc de tinerețe,  le-au dat bǎtrânețe..

Rar mai trec din întâmplare, cititorii,
Rar cineva mai pǎtrunde în labirint;
Metaforele sunt ziduri neatinse
Comori uitate sau îngropate.

Scriitori, voi de pe meleaguri strǎine,
Veniți aici, vǎ chem cu glasul stins,
Avem nevoie sǎ reînviem tǎcerile uitate
Şi sǎ aducem versul înapoi!

Cu inima în flǎcǎri sǎ încǎlzim cuvântul
Sǎ ştergem praful timpului uitat,
Sǎ judecǎm la rece, poate am greşit cândva
Când am crezut cǎ textul n-are viațǎ!

Veniți, prieteni dragi, veniți sǎ îngropam tǎcerea,
Avem nevoie doar de cuvinte, sǎ nu le uitǎm prin morminte!

Poate cǎ eu nu scriu poeme fatale,
Poate cǎ versul meu rǎmâne neînțeles,
Dar inima suspinǎ  şi-mi spune sǎ vǎ scriu
Aceste versuri complet nevinovate!

Într-o zi, eu am sǎ plec departe,
Rǎmâneți împreunǎ, Poeții sunteți voi!
Dar fiți ca frații, la bine sau necaz
Nu mai fugiți, rǎmâneți sǎ luptați!

Tineri scriitori au înflorit ca ghioceii
Poemele lor sfinte se aştern fricoase,
Sǎ nu le ofilim sublimul înțeles
Cǎci astfel, care vers va lumina etern?

Poezia e astǎzi cu-un pas înainte
Un viitor de gânduri se înfǎțişeazǎ mândru,
Când pe lume soarele rǎsare cu un cuvânt!

—————————————————————————————————

îmi este atât de greu să
suport sfârşitul, dar mi l-ai cerut
tocmai când marchizele îndrăgostite
plângeau cu fervoare
iubirile neîmplinite
aruncând câte o batistă dantelată
din mătase, pe răni.

pe ochi. parcă culegeai din spasme ultime
o urmă, o singură
împletitură
aveai nevoie de un
fir
un fir să mai legi o viaţă de
un deget să nu uiţi de ea niciodată.
te târâi printre mormane
dărămăturile noastre
o aţă, aţă
un fir din ce-a fost
să răsară fantasme din marmură care
s-au spart
că n-am avut de ales
era prea rece pentru spirite înfierbântate
nebunii ultime
marchize care prin sânge albastru
însufleţesc o amintire.

———————————————————————————————-

~Dragǎ July~

Domnița mea, îți scriu aceste rânduri cu gândul cǎ le vei citi cu zâmbetul pe buze. S-au întâmplat multe de când ochii tǎi nu mi-au mai încântat privirea, dar, totuşi, dragostea mea pentru tine a rǎmas vie, la fel de puternicǎ cum a fost în prima clipǎ când te-am întâlnit. Azi, în inima mea amintirea chipului tǎu este nemuritoare..Iubesc aceeaşi razǎ de soare care m-a vrǎjit pentru totdeauna.
Sper totuşi cǎ te voi întâlni cât mai curând..Am multe sǎ-ți povestesc, dar înainte de toate vreau sǎ te iubesc. Singurǎtatea a lǎsat rǎni adânci în propriul suflet. Doar tu le poți vindeca cu zâmbetul tǎu ucigǎtor..Dar, sǎ nu vorbim despre asemnea lucruri în aceste clipe..
Îmi voi lǎsa inima sǎ-ți vorbeascǎ..Trebuie sǎ o auzi pentru cǎ doar aşa te poți reîntoarce. Poate cǎ dragostea ta pentru mine nu mai este aceeaşi, dar nu te chem pentru a mǎ iubi..Vreau sǎ-ți dǎruiesc dragostea mea, pentru cǎ lângǎ tine, prin iubire, viața mea nu moare.Nu lǎsa ca focul din inima mea sǎ se stingǎ pentru cǎ dacǎ iubirea va pieri eu nu mai pot trǎi..Dragostea mea fǎrǎ margini, nu pot sǎ exprim în cuvinte dorința de a iubi, dragostea ce-o simt mistuindu-mi întreaga rǎsuflare.
Azi eşti departe, dar poate în zorii zilei de mâine vei fi lângǎ mine..Regret faptul cǎ te-am rǎnit, dar te rog sǎ-nțelegi situația în care mǎ aflam. De azi, nu mai eşti în pericol, dar fie-ți milǎ de suferința mea şi dǎ-mi mǎcar speranța unui nou rǎsǎrit.
Nu-mi fura singura razǎ de foc pentru care trǎiesc. Draga mea, oriunde ai fi, nu te ascunde în fața inimii mele. Nu îmi turna otravǎ în suflet prin aceastǎ singurǎtate.
Dulcea mea amintire, înainte de a mǎ despǎrți de aceste rânduri, îți trimit gândurile mele cele mai sincere. Îți doresc tot binele din lume, iar dacǎ nu te poți întoarce, rǎmai acolo unde eşti fericitǎ. Rǎmâi cu bine şi fie ca dragostea purǎ sǎ-ți cuprindǎ sufletul în îmbrǎțişǎri fǎrǎ sfârşit..Lasǎ vântul sǎ-ți sǎrute trupul, iar în adierea nopții, când stelele ard pe oceanul fǎrǎ margini, chiar dacǎ nu-mi observi prezența, sunt lângǎ tine..Pentru cǎ viața mea eşti tu, pentru tot restul eternitǎții…

——————————————————————————————–

desculţ prin pădure pentru crăparea tălpilor
aşa voi cînta pînă spre dimineaţă
vîntul de noapte are ochii deschişi ţinteşte spre mine
alerg şi-mi despică pieptul
apoi se opreşte şi pasărea nopţii îşi face cuib aproape de inimă

cîţi pui au crescut în pieptul meu
cîţi pui au învăţat zborul pe venele mele

în tălpi îmi pătrund seminţe de arbori şi cresc
cu rădăcinile înspre cer
sînt arbori de noapte
spre ziuă se strîng în mine
printre maţe îşi scutură frunzele