———————————————————————————————–

Îmi doresc uneori
să fiu o umbrelă
cu buline albe şi roşii.
Ploaia, doar ploaia
mă va putea învinge ,
biciuindu-mi faţa
ca şi cum aş fi
vinovată de ceva .
Aud glasul reparatorului
de umbrele,  care
 sparge liniştea
risipită-n umbra mea.
“Reparăm umbrele ,
reparăm umbrele”.
 Voi alerga la el
ca şi cum acesta
ar fi iubitul meu
de o viaţă.
Doar el îmi va mângâia
spiţele reci
izvorâte din
inima mea.

————————————————————————————————-

☼~„Fiinţă cu chip de înger și trup de femeie, nu te transforma într-un vampir, nu nărui acest vis care a devenit realitate…. ”~☼

☼~Orice cuvânt devenise o simplǎ adiere de vânt în fața frumuseții privirii tale. ~☼

☼~În acel întuneric s-a produs însǎ o mare minune. Deşi nu puteam vedea am simțit cǎldura sufletului tǎu. Deşi nu puteam sǎ aud niciun sunet, vocea ta era în mintea mea, şi am început sǎ îți înțeleg gândurile.

 Atunci am înțeles cǎ tu erai acolo şi am devenit fericit. Am vrut sǎ te gǎsesc, sǎ te ating şi sǎ-mi amintesc de zâmbetul tǎu. Nu te uitasem, iar pasiunea mea pentru tine crescuse foarte mult. Deodatǎ am simțit o atingere. O mânǎ dansa pe spatele meu. Erai tu, iar mângâierile tale erau cheia spre fericire pe care o cǎutasem atât de mult. M-am întors şi brusc sclipirea ochilor tǎi au luminat acel loc necunoscut. Întunericul dispǎrea, iar eu ți-am vǎzut din nou chipul tǎu de zeițǎ. Trupul tǎu era mai frumos, iar ochii tǎi cuprindeau întreaga strǎlucire a stelelor.~☼

☼~În ochii tǎi am gǎsit înțelepciune şi am reuşit sǎ descopar unele rǎspunsuri la marile enigme ale omenirii. Însǎ nu m-ai lǎsat sǎ aflu rǎspunsul la enigma care mǎ frǎmânta cel mai mult: Iubirea… Ochii tǎi mi-au descris atâtea lucruri uimitoare. Sufletul tǎu m-a cǎlǎuzit spre purul adevǎr despre viațǎ. Am ajuns în fața unui copac. Era copacul vieții. Fructele lui erau oamenii, plantele şi animalele. Împreunǎ formau rodul acestei planete. Toate erau frumoase, dar în acelaşi timp erau diferite.

 Fiecare urma sǎ-şi continue propriul drum la momentul potrivit. Dupǎ ce aveau sǎ fugǎ din copacul pe care pǎmântenii îl numesc Terra, cǎdeau prin marele univers. Unii cred cǎ aceste fructe deveneau stricate, dar nu este adevǎrat. Odatǎ cu pǎrǎsirea copacului cǎpătau o nouǎ formǎ. Din acel moment rolul lor se schimbase. Fiecare fruct trebuia sǎ-şi gǎseascǎ un loc potrivit în acest univers. Apoi trebuie sǎ aştepte sǎ creascǎ şi sǎ devinǎ un copac, sǎ dea naştere la noi fructe. Acest proces le era cunoscut, pentru cǎ pe pǎmânt reuşiserǎ sǎ dea naştere la flori şi sǎ transforme copacul într-o lume minunatǎ, plinǎ de viațǎ. Asta este viața care ne înconjoarǎ, totul este atât de simplu şi de frumos. E adevǎrat cǎ unele fructe devin locul ideal al viermilor, stǎpânii marilor dezastre. Dar acestea sunt izolate, pentru că pǎmântul este o recoltǎ bogatǎ…~☼

☼~Pǎmântul este o zeițǎ care poartǎ la gât un lanț foarte sclipitor. Fiecare zalǎ reprezintǎ sufletul ființelor pǎmântene.~☼

☼~Probabil dacǎ aş fi fost sculptor, aş fi sculptat chipul tǎu pe cei mai falnici munți, ochii tǎi i-aş fi pictat pe cele mai frumoase clǎdiri, dacǎ aş fi fost pictor. Dacǎ aş fi fost poet aş fi scris numeroase poeme despre tine.

 Dar eu eram un cǎlǎtor, drumul meu era cǎtre tine. Viața mea avea sens numai lângǎ tine… Ştiam cǎ frumusețea ta mǎ orbise, dar asta mǎ facea fericit… ~☼

☼~Gândurile noastre se îmbrǎțişau…~☼

☼~Inima mea s-ar prǎbuşi în mare, iar sufletul meu s-ar transforma în vânt, pentru a putea fi mereu alǎturi de tine, pentru a te putea îmbrǎțişa şi mângâia. ~☼..

☼~Viața era un joc prin care ființele înțelegeau minunile universului. Tu erai cea mai importantǎ minune a lumii şi de aceea doream sǎ te regǎsesc, sǎ te pot admira. Nimeni nu cred cǎ putea fi mai strǎlucitoare ca tine, pentru cǎ ochii tǎi sunt centrul acestui univers în care ne aflǎm. Aceştia sunt singurii capabili sǎ întreținǎ lumina necesarǎ universului pentru a traversa o perioadǎ lungǎ din viața sa. Tu erai întotdeauna visul meu, pe care doream sǎ-l realizez. Era însǎ cel mai complicat obiectiv. Îmi amintesc foarte bine momentul când am reuşit sǎ ajung din nou pe Terra. Aratǎ la fel, dar când am zburat prin atmosfera acestei planete, inima mea a zâmbit, pentru cǎ ştia cǎ va reuşi sǎ te gǎseascǎ. În acele momente uitasem însǎ de promisiunea fǎcutǎ îngerilor, pe care trebuia s-o respect! ~☼

☼~Când ochii tǎi s-au trezit dintr-un somn profund, porțile universului s-au deschis şi eu am reuşit sǎ pǎşesc şi sǎ ajung pe Terra. Atunci am reuşit sǎ ajung pe tǎrâmul pe care l-ai cucerit cu frumusețea ta. Iubesc acea privire minunatǎ a unei regine care stǎpâneşte aceastǎ planetǎ. Acea reginǎ eşti tu, iar viața mea cred cǎ era numai lângǎ tine… ~☼

☼~Promit cǎ atunci când te voi întâlni te voi strânge puternic în brațe, pentru a putea simți mirosul tǎu fermecat.. Ştii cǎ viața mea doreşte sǎ fie umbra ta. Pentru cǎ lângǎ tine, eu mǎ simt cel mai bine. Îmi place foarte mult sǎ mǎ înec în ochii tǎi, sǎ rǎmân pierdut în irisul tǎu strǎlucitor, sau sǎ pǎtrund în inima ta, lǎcaşul sfânt, în care se odihnesc toți luptǎtorii care au reuşit sǎ traverseze labirintul şi sǎ te gǎseascǎ. Nu ştiu dacǎ erau mulți, sau dacǎ erau puțini. Inima ta putea cuprinde toți luptǎtorii, dar drumul pânǎ la ea, este foarte dificil, deoarece trebuie sǎ treci peste toate obstacolele. Singura armǎ care te putea ajuta era iubirea, pentru cǎ ea te putea face învingǎtor, sau te putea distruge. Dacǎ iubeşti prea mult, ajungi nebun dupa prințesa doritǎ, iar dacǎ iubeşti prea puțin, vei fi atras într-o gaurǎ a nepǎsǎrii, în care vei sfârşi, fǎrǎ a cunoaşte ce e fericirea, ce e tristețea, dar mai ales ce e viața…~☼

☼~Dorul fațǎ de tine m-a cuprins. Nu ştiu ce trebuie sǎ fac pentru a reuşi sǎ evadez din aceastǎ iubire, pentru cǎ ştiu cǎ nu pot trǎi fǎrǎ ea, dar în acelaşi timp drumul este foarte complicat. Nu pot sǎ zbor, nu pot ajunge oare sǎ ating trupul tǎu delicat! Nu ştiu, dar cu siguranțǎ voi încerca. Voi încerca sǎ ating pǎrul tǎu şi sǎ înțeleg vibrațiile inimii tale. Te rog sǎ mǎ înțelegi, pentru cǎ am nevoie de tine.~☼

☼~Vreau sǎ spun cǎ mǎ aflu în acelaşi loc necunoscut, înconjurat de mii de umbre trecǎtoare… Viața mea începe sǎ devinǎ foarte grea, pentru cǎ nu reuşesc sǎ descopǎr urmele paşilor tǎi. Nu ştiu unde te afli, nu ştiu ce sǎ mai fac. Pe aceastǎ planetǎ nimeni nu mǎ înțelege, toți încearcǎ sǎ mǎ loveascǎ, toți sunt împotriva mea. Inima mea se opreşte câteodatǎ din drumul ei şi priveşte înapoi. Atunci reuseşte sǎ înțeleagǎ marile nedumeriri. Şi în acelaşi timp, observǎ un lucru straniu. Douǎ numere consecutive se repetǎ. Cred cǎ este un semn, cred cǎ aceste numere definesc iubirea noastrǎ, pentru cǎ ele reprezintǎ data naşterii tale pe acest pǎmânt, dar şi ziua când iubirea noastrǎ s-a ridicat deasupra cerului şi pentru prima datǎ a zâmbit…~☼

☼~Cred cǎ azi am reuşit sǎ-ți vǎd chipul ascuns între lacrimile cerului.Nu am putut însǎ vorbi, deoarece unele legi trebuie respectate. Nu înțeleg însǎ ceva. E pentru prima datǎ când cerul plânge în prezența ta. S-a îndrǎgostit şi el de tine, sau a început sǎ plângǎ de mila curajoşilor care doresc sǎ te facǎ sǎ zâmbeşti.. Nu ştiu exact de ce, dar ochii tǎi lumineazǎ soarele acestui univers.. Trebuie sǎ te întâlnesc şi sǎ-ți transmit un mesaj: Te rog sǎ mǎ crezi, minunatǎ razǎ de speranțǎ, splendidul diamant al iubirii eşti tu.~☼

————————————————————————————————-

Dedicată lui Ion Pop dispărut din localitatea Sâmbăta în anul 1671 în timp ce mergea la sapă.

Băgăi doi dumicați în grabî, luăi sapa, ș-o porni ‘nainte s’o aștăpt pe drumu’ ce dușe la isvăr. Suoarîle dogărea sus în văzduh, iar ia nu măi sosea și irea doar zi dă prășit. Nu măi păt sta mult, trebuiește să mă duc, mă aștaptă tata șî frații, da’ chiar în momentu’ șela o zăresc și mă aprăpii di ia.
-Nu prișepi mă Ioane să nu’mi mai ții calea? De câte ori oi vrea să-ți spun?
-Mărie, să mă iărți, dar mi-iști tarî dragă.
-Ți-oi fi, nu ți-oi fi, io am pe altșineva, așa că nu mă măi aștăpta, că aștăpți dijeabă! Nu-mi plașe să te tît vânturi după fusta mia, că să scornăsc vorbî și mi-i teamî di ș-o zișe lumea. Am crezăt c-oi prișeput și mi-oi da pașe. Nu gândăști cum mă simț, Ioane! Nu gândăști! Da’ lasă c-o să mă rog io la Dumnizău să te facî să prișepi că așa șeva nu si cade. Tare-aș vrea să sîmți și tu cum îi.
-Da’ pă șine ai Mărie?
-Nu-i traba ta să aflî, tu veze-ți d’ale talî!
-Mărie, nu ti dușe! Îți juruiesc c-o să te las în pașî, numa’dă-mi o gură Mărie! Numa’ una și n-o să mai auzi di minî.
No, că prost oi fost, amu’ cum s-o mai las, când la ia ‘mi sboară gându’? Of, of! Că prost mai îs. Da’ o să se facî recolta și-o să vină vremea culesîlui. Oi prind’o io singără pi câmp.
Iete c-au sosit șî leneșîî iștia, da’ n-am timp di pălăvrăjeală, tre’ s-o scot cât măi digrabă la capăt. Purșed cu două rânduri de-o dată șî lovesc cu setî grunjîî di pământ. Of, că înșet se mai urnesc de parcî munșesc pă pământu’ altuia.
-’Aideți mă fraților, că ne răzbește foamea ‘nainte să ‘jungem la salșia aia!
-Nu ti mai văicări atâta și ia-o ‘nainte că mi-iști tânăr și te țîn puterile. Măcar de-oi  ‘junje pân’ la  ‘otar.
-Of, dar’ar boala’n voi că di ‘bia vă mișcăți momâilor.
Șî dau vajnic și dăspic buruianele fărî sî vatăm păpușoiu’. Dau șî dau, da’ salșia îi tăt măi dăparte. Ce parascovenie o măi fi șî ista? Mă încumet măi puternec, măi cu vaj șî dau și dau dă nădușesc și-s tăt numai apî. Suoarîle aista nimărnic mă frije tarî. Of Mărie, da’ tu ștîî cum mă simț eu? Ți pasî ție vrun picușăr di minî? Cât mă frământesc io păntru tinî? Mă mistuiesc Mărie și alta nu, da’ tu ai pă alșineva căre ți sărută buzele și dărme la sânu’ tău. Of, of…
Rându’ ista nu se măi termină șî el odatî? Șine l-o pus pă ăst bătrân să-l ia taman ași lângă gârlă? Necuratu’ păsemne. No că nu măi păt. Mă așăz o țâră să mi trag sufletu’. Mă trăzăsc păste un șeas, două, cu Suoarîli săs di tăt și mă uit dupî iștia, da’ văz că nu-s. S-or dus acasî sî mănânșe, crez. N-or tărminat niși rându’, puturoșîî. Mă întărc și văz că ș’or lăsat sapele acolișea, în mijlocu’ ogorului.
-Băi nevolnișilor! Vin iștia ăi Preotesei și li fură! O dat foamea’n voi d’oți dispărut așa, pi năvâzute? De ‘nic nu steți în stare, nu alta.
Tăt câmpu’ îi gol, pe ulițe nici țipănie di om, parcî i-o măncăt pământu’.
-Undă boala v-oți ascuns mă cu tățîî?
În ogradî iarăși nimănea. Strig după mumă, da’ ‘nic. În tindă mămăliga s-o lipit de tuși și mirose tarî urît.
-Io mă spătesc pe cămp iar vouă vi arde de șagă mă netrebnișilor!? Ieși-țî la fațî, ‘aideți odatî că s-o ars șî mămăliga.
Nimănea. Iăs la drumu’ ăl marî, undă îștia ai pârcălabului îs tot timpu’ la juacă și văz că-i pustiu. Înșepe să nu’mi măi placî dilăc. Niși uameni, niși orătănii, ‘nic. O dat strechea-n iei de s-or ascuns așa cu tățîî? Mi vine să lăcrămez di năcaz.
-Mă, undă îsteți mă? Gata cu șaga, ite, plâng, mi-i frică, da’ gata! ‘Aideți să îmbucăm șiva și să ne punem pe trabă, pământu’ n’aștaptă! Da’ cin’ s-aud? Îs duoar io șî copașii iștia ce mî privăsc urît.
-No, la șe vă holbăți așa? Vrăți să mă rog șî io la bunu’ Dumnizău să vădeți cum mă simț?

————————————————————————————————-

~Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiința formei pure ~[Henry Moore]
☼~☼~☼
~Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există „artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!.~[Constantin Brâncuşi]
☼~☼~☼
~Arta este un pas dinspre natura către Infinit…~[Kahlil Gibran]
Ж
Un om simplu care a avut puterea de a transforma visul în realitate. Un vis, un drum care a schimbat viziunea unei lumi întregi. Numele lui, Constantin Brâncuşi, a lăsat o urmă adâncă în memoria neamului european, veşnic nemuritor.
Despre Brâncuşi, putem spune că operele lui sunt sculpturi vii născute din dorința de a lăsa poporului român o istorie bogată. Acest om, artist adevărat al neamului românesc, a redat limbajul întregului Univers prin operele sale care reprezintă poarta către eternitate, drumul către înțelepciunea supremă.
Abisul cunoaşterii este prezent în inima operelor brâncuşiene, reprezentând zborul sufletului spre cerul infinit al Artei.
Rândurile următoare reprezintă încercarea de a vorbi despre Brâncuşi, despre sufletul nemuritor prezent în sculpturile sale, care nu sunt altceva decât umbra pe care zâmbetul Marelui Creator a lăsat-o prin intermediul acestui om. Voi începe prin a-l cunoaşte pe sculptorul Constantin Brâncuşi, pentru a-mi descoperi trecutul, pentru a străpunge granițele clipelor care mi-au înghețat amintirile. Sufletul lui Brâncuşi a atins infinitul, dar încă mai putem auzi bătăile inimilor din fiecare operă.
Din dorința de a zâmbi, de a invada sufletul cu bucuria cunoaşterii, de a evada din tăcerea adâncă a uitării, voi privi în operele brâncuşiene nebunia pe care sufletul o cunoaşte în momentele când razele de foc ale dragostei pentru popor îl cuprinde. Voi privi în oglinda acestor opere, imaginea Universului pe care Brâncuşi a reuşit să o exprime pe parcursul vieții!
Influența lui Brâncuşi în spațiul European este o renaştere a Artei, deoarece Brâncuşi a scos la lumină dimensiunea sacră a frumuseții. Operele sale prezente la diferite expoziții din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Anglia, Olanda, au exprimat conştiința formei pure, transmițând unitatea dintre sensibil şi spiritual.
Brâncuși a fost considerat un sculptor simbolist, care a reuşit să oglindească prin propriile opere imaginea țăranului român, remarcându-şi sculpturile prin eleganța formei. Imensa popularitate a câştigat-o prin intermediul lucrărilor sale care l-au făcut foarte apreciat în Franța, România şi în Statele Unite ale Americii. Prin Ansamblul Sculptural din Târgul Jiu, alcătuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi
Coloana Infinitului, a devenit recunoscut pe plan național şi internațional.
~Coloana sacrificiului infinit sau Coloana Infinitului, având o înălțime de 29,35 de metri, fiind compusă din 15 moduli octaedrici. Numărul modulelor în viziunea doctorului Traian Stoicoiu reprezentând anul în care România a intrat în primul război mondial, terminându-se cu o jumătate de modul, reprezentând jumătatea anului respectiv.
~Masa apostolilor neamului sau Masa Tăcerii, compusă din 12 scaune (reprezentând apostolii), în mijloc aflându-se Iisus Christos, reprezintă o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu). Petre Pandrea considera Masa Tăcerii „un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.
~Monumentul „întregirii neamului” sau Poarta Sărutului exprimă eternitatea iubirii, sărutul reprezentând unirea. Această operă este considerată un cumul de idei pe care Brâncuşi le-a exprimat în intrega sa operă.
Constantin Brâncuşi este considerat artistul modern al secolului al xx-lea. În sculpturile sale se regăseşte însăşi arta culturală a întregului patrimoniu cultural românesc. Totuşi, Constantin Brâncuşi a influențat lumea europeană prin redarea tradiției românești prin intermediul operelor sale. Este de remarcat faptul că Brâncuşi a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.
Prin sculpturile lui Constantin Brâncuşi, vom regăsi timpul eternității, existența sufletului în Inimia unei lumi nemărginite. Operele sale reprezintă izvorul frumuseții, a sensibilității şi a dragostei pentru popor, un drum pe care omul păşeşte în căutarea împlinirii. Prin Constantin Brâncuşi, un întreg popor a găsit puterea de a cunoaşte, de a înțelege tăcerea acestor sculpturi. Unul dintre cele mai mari merite pe care Brâncuşi l-a avut, a fost acela de a înțelege că singurul limbaj comun dintre om şi întregul Univers este prezent în Arta Divină!
Problema influenței lui Constantin Brâncuşi în spațiul European poate fi privită şi din alt punct de vedere. Operele brâncuşiene au lăsat urme adânci în viziunea multor sculptori. Aceştia au căpătat o altă perspectivă, deoarece Constantin Brâncuşi reprezintă un simbol, o figură remarcabilă în Istoria Artei Universale.
În operele sale, găsim timpul absolut, timpul prin care sufletul atinge sfera eternității. Acest lucru este remarcat de către filosoful Constantin Noica, care considera Masa Tăcerii, ca fiind „o Masă a tăcerii, dar şi una a vorbirii; atât una a Morții, cât şi a Vieții”.
Operele lui Brâncuşi transmit un sublim înțeles, potrivit căruia Viața este un ritual de şlefuire a sufletului. Aceastǎ cǎlǎtorie, drumul spre nemurire, este doar o zvâcnire, o micǎ explozie, pe care timpul o strǎbate fǎrǎ ca sufletul sǎ-şi dea cu adevǎrat seama. Ceea ce trǎim e doar umbra unei clipe care şi-a luat zborul încǎ din prima clipǎ a vieții noastre. Timpul ne străpunge viața, iar noi, cei nemuritori, cei prin care eternitatea îşi aratǎ înfǎțişarea, suntem aceia care pǎtrundem în adâncul vieții în cǎutarea fericirii. Pe rugul timpului, secundele sunt jertfite în numele eternitǎții. Omul îşi jertfeşte viața în numele acestui zeu al timpului, iar sufletul primeşte în schimb, Întreaga împlinire.
Arta brâncuşiană este o poartă spre metafizică, reprezentând dăruirea unui neam în căutarea libertății. Numai prin jertfǎ, adevǎrata fericire se revarsǎ în sufletul omului. Succesul vieții este acel zâmbet nǎscut din inima omului, este mulțumirea nemǎrginitǎ adusǎ acestui Univers, deoarece în viațǎ omul a primit un suflet pe care l-a şlefuit dupǎ bunul plac. L-a îmbrǎcat cu haina fericirii, l-a hrǎnit cu iubire, dar şi cu forțǎ în vremurile grele. Viața este suma tuturor sunetelor pe care animalele din noi încearcǎ s-o reproducǎ… De fiecare datǎ, sunetul e un ecou al propriului nostru suflet, o copie infidelǎ a sunetului suprem pe care încercǎm sǎ-l eliberǎm din propria noastrǎ inimǎ.
Operele sale reprezintă fructele unei noi deveniri, mărturiile unui progres pe care civilizația umană l-a făcut în domeniul Artei, în domeniul împlinirii. Putem admite nemurirea omului prin existența Artei, o reîntoarcere pe care strămoşii noştri o realizează prin crearea unei frumuseți fără de sfârşit. În căutarea perfecțiunii, operele lui Constantin Brâncuşi ne învață faptul că în lipsa unei forme de manifestare a frumosului, a idealului măreț, progresul nu ar fi posibil.

Constantin Brâncuşi a lăsat o puternică influență asupra europenilor, în ceea ce priveşte „zborul spre perfecțiune”, progresul fiind realizat prin intermediul Sculpturii. Prin Brâncuşi, Sculptura a reuşit un progres de care civilizația europeană avea nevoie.
Privind mai atent lucrările lui Brâncuşi, vom observa faptul că ele sunt plasate în centrul celor patru puncte cardinale ale Universului: Logica, Înțelepciunea, Cunoaşterea şi Necunoscutul. Ascultând limbajul tăcut al acestor opere, descoperim faptul că arta înseamnă libertate, un concept prin care arta reprezintă cunoaştere şi transformare.
Astfel, în sculpturile brâncuşiene, regăsim urmele cunoaşterii şi ale transformării. Cu ajutorul unei pasiuni, a unui Impuls Creator, Constantin Brâncuşi a redat cunoştintele lumii înconjurătoare şi în special zestrea poporului român, transformând istoria unui întreg neam într-o nouă perspectivă pentru generațiile viitoare. De aceea, influența operelor lui Constantin Brâncuşi în spațiul european este prezentă şi astăzi în memoria noastră.
În final, remarc faptul că prin operele sale, sculptorul român a reuşit să atingă desăvârşirea, dovada fiind prezența unei influențe puternice a operelor sale în zilele noastre.
Din păcate, nu mai pot continua. Voi termina aici, rămânând neclintit în fața unei mărturii divine. O coloană masivă care sfâşie până şi cei mai îndepărtați nori mă fascinează! Îi aud bătăile ritmice, neputând înțelege cum acest sculptor a putut naşte opere vii, cioplind în piatră şi bronz. Se întunecă şi voi pleca din sanctuarul veşnicului Constantin Brâncuşi. Sunt în inima Gorjului, în fața unor monumente prin care neamul românesc a câştigat respectul întregii lumi. Probabil că printre aceste cuvinte pe care le-am aşezat aici, s-au strecurat şi cuvintele născute din adâncul acestor opere care trăiesc în perfecțiunea unui vis: Visul marelui Constantin Brâncuşi de a aduce un omagiu poporului român!

————————————————————————————————-

***

          Se ridicase în grabă. Îşi luase ceva mai gros pe el şi ieşise afară. Era întuneric. Mircea se sculase cu noaptea-n cap. Vorbise de cu seară cu Mihai,  fratele său să pună caii împreună şi cu căruţa lui să meargă la moară în cealaltă comună. Acolo făcea făină albă şi bună. Mergi dimineaţă în zori să prinzi rând şi abia a doua zi pe la amiază te întorci acasă.

          Frate-su Mihai striga la poarta din fundul grădinii, venise cu calul de dârlog să-l înhame la căruţa lui Mircea.

          – ´neaţa, măi Mihai cam târziu. Amu trebuia să fim porniţi.

          – ´neaţa, ne-om porni că soarele-i încă sus. Numa´ de-o fi vreme, că ´om ajunge noi, spuse Mihai, trăgând calul de căpăstru. A´meu l-am încercat cu apă, da´ n-a băut decât două-trei guri,  iar de mâncat i-am pus un ţăpoi de trifoi uscat şi n-a mai rămas nimic. Oi lua caldarea cea de tablă cu care adăp vitele, contiuna Mihai şi le-om mai da pe drum de-o fi nevoie. Om găsi o fântână prin satul vecin unde să ne polotim setea.

          – Aista a meu nu bea după vite,  îşi bagă botu-n apă,  o miroase, apoi o gustă,  îşi scutura capul şi nici nu vrea să se uite la ea. Degeaba îi îndes eu caldarea spuse Mircea,  dând a lehamite din mână.

          – Dacă-i aşa, trage o fugă până acasă şi adă caldarea cu care-i dai apă că a´meu bea şi de la trecătoare, de unde s-adapă oile şi vitele.

          Mircea îşi luase sacoşa cu mâncare din bucătărie, unde o lăsase nevastă-sa când plecase dis-de dimineaţă la târg.

          Sacii cu grâu erau afară pe terasă, stăvuiţi de cu seară, de el şi frate-su.

          Mihai veni repede cu caldarea într-o mână, iar în cealaltă avea o sticlă plină cu ceva tărie. Puse găleată în căruţă şi îi arătă lui Vasile, sticla, spunându-i :

          – Am luat o jumate de sfeclă, ne-om încălzi pe drum.

          – Ne-om încălzi, da´  să punem sacii în căruţă că ne apucă amiaza acasă, îi răspunse Mircea , apucând de colţul sacului.

          După un timp scoase căruţa în drum. Aşeză de-a latul coşului o scândură, iar deasupra asezase un aşternut din acelea mai purtate.

          – Amu de-om avea noroc să nu fie naval la moară,  c-om avea de stat mult şi bine, spuse Mihai,  scoţând din buzunarul hainei un pachet de ţigări. Scoase o ţigară şi-l întrebă pe Mircea, dacă nu are un foc. Acesta  nu mai fuma de câţiva ani buni. Avea o cutie de chibrituri pe care o purta cu sine pentru a aprinde felinarul pe timp de noapte.

          Caii mergeau la trap. Trei, patru case mai erau şi ieşeau din sat. Liniştea satului fusese spartă de glasul clopotului de la biserica din sat.

          – Auzi, … spuse Mircea,  s-a mai dus unul de-al nostru. Aseară când eram la crâşmă, povestea a lui Scurtu că a murit Ion a´ lui Negru. Era din leatul nostru. Femei-sa n-a apucat să-i mai aprindă lumânarea.

          – Da … ne vine rândul la toţi, mai devreme sau mai târziu. Ăsta s-a dus mai devreme să prindă rând la poarta raiului, spuse Mihai, schiţând un zâmbet amar în colţul gurii.

          Caii se întind la drum, iar în depărtare se mai aude încă strigătul disperat al clopotului.Satul se pierdea sub copita cailor .

—————————————————————————————————

Până nu de mult iubeam teatrul
Cu mirosul de mesteacăn de la intrare
Cu piesele de dragoste de pe afişe
Cu holul construit în stil baroc
Cu loja noastră de la primul etaj
Cu scârţâitul scenei la fiecare mişcare
Şi cu cortina aceea
Care de fiecare dată când se ridica
Dezvăluia lumea noastră
De poveste

Fiecare tempo de tăcere
Scotea în evidenţă o altă reprezentaţie
Cu mine lăsat fără replică de săruturile tale
Cu gesturi de tandreţe improvizate
Cu pantomimă
Şi atâtea finaluri fericite

Prezentul e o dramă anonimă
Mă trezesc pe aceeaşi scenă a vieţii
Cu mine actor
Fără să îmi ştiu rolul
Cu singurătatea pe post de sufleur
Într-un decor de iarnă
Care se repetă în fiecare zi din an
În aplauzele disperate
Ale propriei inimi

Apropierea de teatru
E o simplă indicaţie scenică
Primită de la Dumnezeu
Clădirea a rămas aceeaşi
Destinul doar a schimbat rolurile
Mă întorc la aceleaşi amintiri
Aşa cum moartea se întoarce
La aceeaşi adresă

——————————————————————————————–

amintirea ta trăieşte
într-o umbră ce îmi mimează mişcările

în ochii mei s-au adunat
ca şi într-o oglindă bătrână
atât de multe căutări
într-un pumn de cenuşă

îmbrac des
trecutul cu toate mânecile lui
cu toate cusăturile acelea fără nasturi
ca o cămaşă de forţă
îmbibată în sânge

pe chipul meu
riduri lăsate de timp
sunt urmele unor paşi
cu tălpile de lacrimi

prezentul nu are uşi sau adresă
ca şi când trupul acesta
ar fi o pasăre închisă într-o colivie
cu patru pereţi

într-o umbră ce îmi mimează mişcările
se prăbuşesc toate apusurile de soare
amintirea ta e un curcubeu
văzut prin gaura cheii

————————————————————————————————–

Deea se plimbă de-a lungul rafturilor înţesate cu cărţi. Unele mai ieftine, altele mai scumpe. Coperţi lucioase cu imagini care îţi atrag privirea. Chipuri schimonosite, draci, femei frumoase, bărbaţi ce se aseamnănă cu vechile statui greceşti. Te fac să le deschizi şi să le răsfoieşti, aşteptându-te la cine ştie ce minune. În majoritatea cazurilor, după două-trei licăriri, urmează dezamăgirea. Le închizi şi le laşi aşa. Ce sens are să plăteşti pentru o carte, din cauza căreia un copac şi-a pierdut viaţa degeaba? Asta se numea sacrificiu prostesc.
„Mai degrabă măcel…”
Săptămâna trecută a intrat într-un anticariat din Constanţa. A fost cu totul altceva. Cărţile erau vechi, cu coperţile mâncate de timp, cu ilustraţiile aproape ilizibile. Însă, paginile lor clocoteau de viaţă. Sufletul lor strălucea. Poate aveau dreptate aceia care afirmau că nu se mai scria cum se făcea odată. Acum, cele mai multe „romane de succes” îşi bazau existenţa pe aşa zisele „mistere”. O încrengătură de situaţii cu explicaţii cel puţin incomplete, care se legau de câteva motive majore cum ar fi că Iisus nu a fost de fapt fiul lui Dumnezeu, că extratereştrii au însămânţat Pământul, sau diverse conspiraţii mondiale.
Deea răsfoieşte pentru câteva minute o carte scrisă de un autor român, căruia criticii i-au făcut o recenzie excelentă, dar nu găseşte nimic care să o prindă în mreje. Probabil existau mulţi care scriau bine, dar nu erau cunoscuţi. Mafie era peste tot, inclusiv în ceea ce ţinea de partea de cultură. Banii se spălau cu o viteză uimitoare în sume care cât de cât să nu bată prea tare la ochi. La sfârşit, când trăgeai linia, descopereai cu stupoare că fondurile nu au existat decât pe hârtie. Dacă nu dădeai atenţie tuturor chichiţelor, te puteai trezi că ţi se pune în spate o „mică” delapidare, deşi, practic, prin mâna ta nu trecuse nicio bancnotă.
Cei de pe zidurile înalte trăiau din aruncatul cu pietre, aiurea în mulţime. Dacă se nimerea să faci parte din cercul celor loviţi, ghinionul tău. Nu te plângea nimeni într-atât de amarnic încât să facă din tine o victimă, sau să-ţi dea vreun statut valoric.
Să-i facă pe aceia care te-au lovit să zică:
„- Ups, ne pare rău! A fost, cu siguranţă, o greşeală.”
Victimelor nu li se aduceau omagii, nu li se ridicau statui.
- O cumpăraţi sau doar vă uitaţi?
Deea tresare. Vânzătoarea o priveşte cu răutate.
- Mă uit, îi răspunde.
- Toţi se uită, pun mâna pe ele, după care pleacă. Dacă ar fi după mine, aş pune să…
Femeia se opreşte din discursul ei furios, privind undeva în stânga. De ei se apropie un bărbat înalt, îmbrăcat la costum.
„Probabil şeful”, gândeşte Deea.
Vânzătoarea încearcă un rânjet amabil, „schimbând placa”:
- E foarte bună cartea! Am citit-o şi eu! Chiar şi soţul meu, şi el nu prea le are cu „sportul” ăsta. Dar, din momentul în care a pus mâna pe ea, a uitat de toate şi a început să…
Deea nu o mai ascultă. Iese din librărie şi se pierde în mulţimea de gură-cască.

————————————————————————————————–

~Partea a cincea~

                                                ~“Am învǎțat sǎ mor mai frumos”~

                                                            [Dicționarul Suferinței-Ionuț Caragea]

     Totul era absolut…Soarele îmi dǎruia fericirea totalǎ,iar noaptea mǎ chinuia prin fiecare secundǎ înghețatǎ.Când soarele rǎsǎrea,viața mea renǎştea,iar cândapunea,murea!Totul dura o secundǎ!Focul îmi mistuia propria existențǎ…

Priveam în jur,şi în rarele momente când puteam vedea,observam lacrimi în ochii prietenului meu.Sufletul meu plângea în tǎcere alǎturi de el.Îmi era prieten,iar în acele clipe trebuia sǎ îl ajut,sau mǎcar sǎ încerc..Şi aşa am fǎcut:

<< 

      -Dragul meu prieten,lacrimile tale îmi sfâie inima.Durerea ta pǎtrunde în sufletul meu.Spune-mi te rog,cum aş putea sǎ te ajut!

      -Plâng,plâng din cauza propriul adevǎr care mi-a zdruncinat sufletul.Viața mea este prea amarǎ.Am aflat cine sunt!Numele meu este Înțelepciune!

      -Nu înțeleg…Acest adevǎr te-a tulburat înt-un asemenea mod?

      -Of,nu aş fi fost supǎrat dacǎ numele meu ar fi fost “suferințǎ”, “moarte”,sau orice alt cuvânt.Dar ține minte,Înțelepciunea este cea care îți ucide eternitatea.Singura noastrǎ existențǎ..Înțelepciunea îți aratǎ lumea aşa cum este.Şi credemǎ,este infiorǎtor sǎ vezi cum sfârşitul se aproprie şi eşti neputincios.Înțelepciunea este cea care îți aratǎ cǎ fericirea este departe,iar dragostea nu este decât un vis..

Aici,în aceastǎ lume îngehțatǎ,lumea ne va uita.Soarele nu va mai rǎsǎri,şi noi vom pieri în propria noastrǎ singurǎtate.Pentru cǎ oamenii nu ne înțeleg.Într-o zi nu se va mai naşte nici-un cuvânt.Totul va muri!Înțelepciunea este o greşealǎ,pentru cǎ,dacǎ ea ar lipsi,atunci iluzia ne-ar aduce o fericire imaginarǎ.Dar cred cǎ e mai bine sǎ zâmbim,înainte sǎ pierim.Nu pot explica,pentru cǎ este mai bine aşa.Poate cǎ adevǎrul nu trebuie aflat niciodatǎ.Nu uita,tot ce îți pot spune cǎ suntem cadavre vii,ce şi-ar dori sǎ moarǎ înainte ca singurǎtatea sǎ îi închidǎ în închisoarea uitǎrii,de unde nu vor mai ieşi niciodatǎ.În aceste momente,acela care va muri va fi binecuvântat,pentru cǎ va scǎpa de furtuna care va veni.Iar eu,înțelepciunea voi fi un biet cuvânt,pe care timpul îl va rǎni cu purul adevǎr.

                                                                                                                         >>

   Am tǎcut…Vorbele lui,mǎ cutremurau la nesfârşit.o viziune îngrozitoare.aşteptam soarele,aşteptam ca cineva sǎ deschida aceastǎ carte…

—————————————————————————————————

Plămânii îi sunt plini de fum. Negru, toxic, înăbuşitor. Încearcă să tuşească dar nu poate. Chinuitor. Trage aer. Puţin. Când expiră, pe gură îi ies rotocoale maronii. Dacă le priveşti mai atent, au o formă vagă de inimioare.
„Dragostea te poate ucide.”
Adevărat. Îşi doreşte să se mişte. Un pic. Nicio şansă. Zace prăbuşit. Aude un râs zănatec şi vede un bărbat cum târâie după el o săpăligă. În trecere, îl loveşte. Îl doare. Pentru un moment se enervează, dar după câteva clipe o lasă baltă. Probabil a fost din greşeală. Prezumtivul atacator e beat. Bolboroseşte un cântec porcos. Nasul îi e plin de mucozităţi şi din şliţul desfăcut ies la iveală o pereche de indispensabili murdari. Nu te poţi supăra pe unul ca el. Cineva de sus l-a pedepsit îndeajuns. În sfârşit, tuşeşte. Parcă s-a mai eliberat o picătură. Deasupra lui tronează nori negri. „Va ploua”, gândeşte. „Furtună…”
În ultima perioadă e foarte „sensibil”. Îl deranjează multe chestii. Majoritatea ţin chiar de el, mai bine spus de comportamentul lui. De felul în care priveşte lucrurile, viaţa. Trebuie să îşi revină. A mai făcut-o şi altădată. Nu întotdeauna treburile au mers strună. Mai degrabă, asta s-a întâmplat mai pe la începuturi, după aceea, a fost din ce în ce mai greu. Mai complicat, mai prost. Mintea îi zboară la timpurile de demult, când era şi el bine văzut, respectat, iubit. Era şi el… „cineva”. Acum lumea a început să-l ia peste picior, să nu-i mai dea importanţă, să-l jignească. Oamenii au uitat când, în vremurile de restrişte, a fost singurul care i-a ajutat. Cu ce a putut şi el, bineînţeles. Nu le putea da totul, doar nu era Dumnezeu. Era greu să te simţi părăsit de cei pe care i-ai crescut ca pe nişte copii. Era şi mai oribil să fii înşelat şi chinuit chiar de aceia pe care îi considerai ca fiind sânge din sângele tău. Ce le făcuse el? Nimic. Cum de ajunseseră să se poarte cu el ca cu un ultim gunoi? Oftează. Un grup mare de puştani, fete şi băieţi, trec cântând. Toţi sunt îmbrăcaţi la fel. Gândeşte că poate e vreo sărbătoare, dar mai apoi realizează că se pregăteşte noua campanie electorală. Sunt puşi să facă asta de cei de la partide. Plătiţi…
În zilele de odinioară, ieşeai în stradă pentru ceva în care credeai şi în niciun caz nu ţi se dădeau bani pentru asta. S-au schimbat atât de multe… Poveştile se scriu mai întâi în minţi, după care sunt scoase afară şi devin realitate. Numai că unele minţi sunt nişte povestitori groaznici.
Începe să picure. Ploaia este rece, enervantă. Ea face astfel incat tot ce ai în suflet să capete aripi şi să zboare la lumină. În unele momente, aceste aripi ies sub formă de porumbei, dar în altele, ca în acesta de faţă, mlaştina de durere şi necaz se transformă într-o maiestuoasă pasăre de pradă. Aceasta se înalţă ca un gând şi coboară ca un fulger. Nu face diferenţe între victime. Pentru ea, toţi oamenii sunt slabi.
„- V-am iubit şi m-aţi trădat! M-aţi făcut bucăţi după cum aţi vrut voi.
M-aţi împărţit cu străinii! Trădătorilor!…”, răcneşte Oraşul.