Privește-mi obrajii arși de ispita
de a culege un zâmbet curat!

Vei vedea cum noaptea
îmi va cuprinde cu ghearele ei
spiritul meu rǎtǎcit.

Vei privi neputincios
cum durerea unui vis
îmi va rǎpi inima
iar jocul vieții va lua sfârșit!

Şi totuși, nu mǎ vei vedea
atunci când voi deveni
neantul absolut, o urmǎ
a unei vieți de copil!

Nu-mi vei auzi glasul
atunci când voi fi cuprins
de flǎcǎrile iadului,
de întunericul singurǎtǎții….

————————————————————————————————–

Am trecut cumva – cu bune şi cu rele – dincolo de începutul noului an şcolar şi bineînţeles, am trecut peste cele două săptămâni de evaluare iniţială, la care au fost supuşi şcolarii şi şcolăreii noştri. Ca o continuare a unei runde anteriore, a reînceput bătălia pentru impunerea din partea ministerului (prin efectuarea de licitaţii…corecte???) şi a Inspectoratelor Şcolare: a manualelor, a  caietelor speciale (pentru învăţământul preşcolar) şi materialelor „auxiliare” acestora. Spun materiale auxiliare, cu ghilimelele de rigoare, care – culmea ironiei – în loc să ajute, mai mult încurcă lucrul la grupă şi mintea şi aşa destul de încercată a micilor şcolari. Editurile s-au întrecut în oferte (care mai de care) pentru caiete speciale şi auxiliare. Aceste oferte au fost făcute direct Inspectoratelor şcolare, care de pe urma acestei afaceri au câştigat comisioane grase (cca. 20%) din distribuirea acestor materiale.)

            Iată un mic exemplu, comparativ ! La o editură, pentru o comandă făcută direct pe internet: 1 set caiete speciale nivelul I (3-5 ani) costă 20 lei şi nivelul II (5-7 ani) costă 22 lei. Continuăm cu exemplul. Pentru o grupă simultană  cu 28 de preşcolari (11 nivelul I şi 17 nivelul II), preţul caietelor calculate pentru o comandă online este de 594 lei, la care se aplică o  reducere de 20% (118,80 lei), rezultând un preţ final de 475,20 lei. În acest caz prezentat, un cadru didactic care ar fi făcut comanda direct la editură, ar fi obţinut reducerea de 118, 80 lei, în contul căreia ar fi putut achiziţiona materiale auxiliare pentru lucrul la grupă. În schimb, având contracte direct cu editurile, Inspectoratele Şcolare au impus cadrelor didactice să cumpere toate materialele trimise, cu titlu de „obligaţiune”. Ca să nu apară direct implicate în acest proces (să mascheze diversiunea), Inspectoratele Şcolare au trimis materialele la câte o grădiniţă coordonatoare, care s-a transformat în centru de vânzări en-gros, prin care Inspectoratul Şcolar impunea un comision de 10%, până la 20% (depinde de fraier).

            Cadrelor didactice li s-au băgat pe gât diverse materiale, la care s-au adăugat şi altele, printre care şi Caietul Educatoarei (caiet de evidenţă didactică). Acest „monumental” material trebuia obligatoriu cumpărat, deoarece era „făcut” ( după celebra formulă Copy – Paste) de însăşi Inspectorul de specialitate. Relatez – spre exemplificare, opinia en-gros-istului (un „căţel” al inspectoratului) – care spunea: „Îndrăzneşti să nu-ţi cumperi caietul făcut de însuşi inspectorul…X – ca şi coordonator? Dacă vine cumva în control şi cere Caietul Educatoarei, cum ai să te justifici că nu l-ai cumpărat pe al său ? Ce contează că ai o altă ediţie mai veche, acela nu este bun! Şi oricum la acest caiet nu se mai poate oferi nici o reducere! Preţul este integral de 20 de lei”). Iată cum unii se pricep să transforme orice chestiune legată de învăţământ, într-o afacere profitabilă şi să smulgă cadrelor didactice până şi posibilitatea de a-şi putea achiziţiona materiale auxiliare, pentru care Inspectoratul Şcolar şi Ministerul Învăţământului niciodată nu găsesc bani.

            Ca să nu mai vorbim despre faptul că aceste materiale – artificial create – sunt urmate de nişte ghiduri şi îndrumare metodice (foarte piperate la preţ – 3 bucăţi, 100 lei şi de o calitate îndoielnică), în care foarte multe dintre lecturile adunate între paginile lor au fost preluate de pe site-ul www.xxx.ro. Destul de jenant (pentru ei, bineînţeles), fără să mai amintim de prefaţa extraordinar de savantă, făcută de câte un…profesor universitar…al unei anonime universităţi. Aş dori să lecturaţi câteva dintre scrierile adăugate în aceste îndrumare (câte unul pentru fiecare nivel de vârstă la domeniul limbă şi comunicare şi unul pentru domeniul ştiinţă), ca să constataţi şi singuri (fără a avea studii de specialitate) cât de penibile pot fi unele dintre ele şi complet neadaptate nivelului de vârstă al preşcolarilor. Scrieri, cu finaluri fabuloase, pline de învăţăminte şi de metafore (unele cu un grad de abstractizare teribil) pentru care îţi stă mintea în loc, darămite unui preşcolar! Aş dori să mai spun că atât Caietul Educatoarei, cât şi Caietele Speciale sunt făcute pe acelaşi calapod, cu teme impuse, luate din îndrumătoarele metodice. Dacă este îndrumător, de ce trebuie să impună o anumită temă, o anumită lectură şi să nu lase o oarecare libertate de mişcare educatoarelor, care să decidă ce este mai bine pentru buna desfăşurare a lucrului la grupă?

            E lăudabil – dacă se poate spune aşa – gestul de a „aduna” într-o carte, o listă de lecturi completă, dar vă rog mult de tot (ca părinte), faceţi-o în limita normalităţii şi a bunului simţ! Nu treceţi pe lista lecturilor necesare în educarea preşcolarului şi scrieri, care nu-şi au nicidecum locul într-un astfel de îndrumar! Oare în acest fel vă gândiţi domnilor din conducerea educaţiei naţionale să faceţi educaţie? Să impuneţi ca materiale „auxiliare” în şcoli şi grădiniţe manuale, caiete speciale, tipărite de edituri care vă oferă cel mai gras comision? Sau pe cele proprii, făcute cu copy-paste, fără măcar un dram de contribuţie personală, dar care vă ridică la nivelul de coordonatori? De ce nu vă gândiţi oare că este vreme de criză şi că un părinte face un imens sacrificiu să cumpere pentru copilul său cele trebuincioase pentru şcoală? De unde să mai scoată bani populaţia acestei ţări şi aşa la limita subzistenţei, să vă cumpere ca „necesare” toate gogoşile înfuriate? Aşa credeţi că puteţi face reforma în educaţie? Aşa v-aţi gândit să eficientizaţi sau să încurcaţi procesul de învăţământ? De ce nu simplificaţi câte ceva şi încercaţi doar să ne scoateţi ochii cu o pretinsă (dar nu evidentă) erudiţie. Unde vă este deontologia profesionala? Ştiţi oare ce înseamnă etica şi morala, pe care în orice „ieşire” mediatizată o propovăduiţi cu neruşinare?

            Reforma în educaţie trebuie să aducă (începând de la vârf) un plus de calitate şi nu un plus de şpagă ordinară, care vă închide gura şi vă face să distrugeţi premeditat orice posibilitate de revigorare a învăţământului românesc! Reforma în educaţie înseamnă găsirea oricăror metode şi mijloace de atragere a preşcolarilor, şcolarilor, cadrelor didactice, familiei şi nu de impunere a unor absurdităţi în care nici domniile voastre nu mai cred! Reforma în educaţie înseamnă şi decongestionarea curriculei, a manualelor şcolare şi dezbrăcarea lor de acele conţinuturi care nu fac altceva decât să chinuie elevul şi nu să-l educe ! Ştiţi că preşcolarilor noştri li se cer (conform noilor orientări curriculare) să stea „în priză” 4 ore din cele 4, cât sunt la grădiniţă? Ştiţi că la nivel de clasa a IV-a numai, un elev trebuie să facă intensiv teme peste teme, minim 4-5 ore, din care multe nici măcar nu-şi au rostul? Ştiţi că există elevi de clasele V-VIII care au de rezolvat ca teme pentru acasă, zilnic între 30-50 de exerciţii şi probleme? (şi astea numai la matematică?) Unde le este copilăria, bucuria vârstei, de ce le-aţi furat-o, domnilor? Oare nu-i credeţi că deja sunt suprasaturaţi şi suprasolicitaţi? Că nu se mai citeşte pe faţa lor bucuria aceea de „A fi şcolar”. Cât să-i mai minţim spunându-le că „cea mai frumoasă meserie este cea de elev”? Nu că nu ar mai fi parţial adevărat…dar, credeţi-mă devine mai stresantă ca o slujbă în sine!

            DE CE NU vă inspiraţi din „relele” unuia dintre cele mai avansate sisteme de educaţie din lume – cel finlandez, unde elevii sunt „obligaţi” să facă doar ce le place şi cum le place?. Unde nu există acest sistem absurd de munţi de teme pentru acasă, care torturează atât elevul, cât şi cadrul didactic respectiv? Unde se pune preţ pe un elev superspecializat, cu performanţe într-un singur domeniu şi nu pe unul „multilateral dezvoltat”!(ca-n „Epoca de aur”) Din cauza faptului că doriţi să fim aşa de „performanţi” în învăţământ, a ajuns România unde este astăzi ? Din cauza faptului că ne dorim să facem atât de multe lucruri, am reuşit să facem pentru copiii noştri atât de puţine? Vă rog, coborâţi din jilţurile dumneavoastră ministeriale şi mergeţi în teritoriu să discutaţi şi cu cei care ştiu cum să educe, care educă şi sunt direct implicaţi. Să luaţi pulsul stării reale a învăţământului românesc, care e aproape de colaps. Şi nu datorită numai cadrelor didactice – pe care dumneavoastră le arătaţi sistematic cu degetul – ci din cauza intereselor dumneavoastră meschine, care v-au devenit crez şi faptă! Interese care vor ruina şi ce a mai rămas din sufletul dascălului, care încă mai face educaţie, îndrumă, sfătuieşte, ascultă, înţelege şi reuşeşte să-şi ducă la bun sfârşit sacra lui misiune.

            Nu vă vorbesc apărând cadrele didactice, ci ca un părinte care înţelege şi vede multe. Se vede cu ochiul liber ignoranţa şi incapacitatea dumneavoastră de a face din sistemul de învăţământ unul viabil domnilor, unul în care fiecare părticica sa  de demnitate şi respect pentru o misiune sacră: aceea de a educa! Unde vă este dorinţa de a stârpi nepotismul, şpaga şi…corupţia ? Oare de aceea România este printre cele mai corupte sate din Europa (sondajele internaţionale o confirmă!!!)? V-aţi îngropat dorinţa aceasta…autoproclamată…în uitare, domnilor, aţi mascat-o undeva în spatele intereselor dumneavoastră ! Le-aţi pasat altora menirea de a vă aduce foloase – pe care nu le meritaţi – pe care le furaţi abuziv altora! Nu vă gândiţi niciodată la defavoarea pe care o faceţi învăţământului românesc! Nu vă gândiţi decât la interesele dumneavoastră. Sunteţi de-a dreptul patetici ! Sper – să puteţi realiza într-o bună zi – imensul deserviciu pe care vi-l faceţi propriilor dumneavoastră persoane, numelui şi reputaţiei dumneavoastră pe care românii – la un moment dat – le vor călca în picioare. La cât sunt de şifonate, ca să le îndrepte…nu de altceva! Iată câteva din întrebările pe care şi le pune românul de rând, dar pe care nu îndrăzneşte să le spună mai des şi mai tare, ca să se facă auzite! Iată nedumerirea noastră, a celor conduşi, despre felul în care suntem conduşi. O proliferare a unei neruşinări naţionale, dusă până aproape de perfecţiune. Asta da, artă, domnilor! Daţi-mi voie să vă doresc…pe viitor multe…multe…SUCCESURI!

Adjud – octombrie 2010

————————————————————————————————-

Ezitări, drumuri cu temeri
albesc tâmplele cu ninsori,
durerea, o piatră căzută pe suflet,
păstrează în miezul obiectelor
răcoarea întomnată a nopţilor
şi un înşelător praf pe simţuri.

Te-ncurci în impulsuri ostile
cu femei rătăcite prin dragoste,
ademenite de invazii în oraşele mari
unde destinele se strivesc sub caldarâm
cum respiri aerul curat al pădurii.

obosit la praguri de nesomn
spulber îndoiala, limpezesc gândul
împotmolit în deghizările minciunii.
Cuvintele mele se vor întoarce la voi
şi vă voi şficui cu poeme de vânt,
scrise pe albul dorinţei
sculptându-vă-n argintul zăpezii
îngeri căzuţi în apă.

 ———————————————————————————————–

Nu mă considerați poet,
Fiindcă ştiți prea bine că nu e adevărat!
Sunt doar un traducător,
Ce transformă sentimentele în cuvinte!

Nu mă mai plătiți pe drepturi de autor,
Dați-mi sentimente din care să trăiesc!
Nu-mi ucideți visul de a scrie,
De a picta cuvinte pe hârtie…

Veniți cu cât mai multe sentimente,
Nu-mi lăsați spiritul să se ofilească!
Nu mă lasați să mor, nu-mi luați cuvântul,
Căci astfel poezia va muri odată cu mine!

O ultimă dorință: nu-mi impozitați sentimentele!

——————————————————————————————–

uneori nopțile  stau față în față cu mine
şi mă cert că nu am privit cum se cuvine
verdele crud al primăverii
acea nuanță unică dintr-un an
că m-am bucurat prea puțin atunci cînd prima
rîndunea îşi odihnea zborul cu miros de mare
în cuibul de la streaşină
că n-am privit lumina şi nu m-am minunat
de risipirea ei în petale
că nu mi-am iubit mama cît ar fi trebuit
şi mi-a rămas atîta iubire nedăruită
cu care acum nu am ce să mai fac
că am dat mai mare importanță lucrurilor şi ființelor mărunte
şi păşirea mea a fost de multe ori imponderabilă …
aşa-mi (pe)trec uneori nopțile iar spre dimineață
mă amăgesc încă o dată şi mă pierd printre umbre

—————————————————————————————————

Aproape-n cădere îţi smulgi clipele
le arunci pe fereastră a toamnă,
rămân rănile adânci, curate
să se închidă de rod.

Trupul tău se frăgezeşte la soare
se-mbracă-n culoarea pâinii,
respiră prin piele o cafea fierinte
uitată pe masa de scris poeme.

Îţi mângâi trecerea prin noapte
cu frunzele ruginite ale gândului,
sufletul o pădure care desfrunzeşte
cu fiecare noapte câte un ram.

Trecerea mea, o izbândă ivită
prin gândul cuprins de singurătate,
o pată subţire de lumină-n cuvinte
aşezate pe inima ta întomnată.

Vântul din nord, răcoarea cu brume
ne coboartă-n genunchi întristarea,
în ochii tăi întârziaţi, gutuii
îşi rânduie fructele-n ferestre.

E încă dulce înţepătura mustului
ca o sevă care se plimbă prin trup,
marginile zdrenţuite ale anotimpului
se prelungesc în letargii de miere.

————————————————————————————————–

Doar zdreanţa aripii de fluture
    între pleoapele luminii sidefii
şi paşii micului painag
    una cu pulberea-n
şerpuitoarea urmă a femeii galbene
    cu mărul în dinţi.

Din vechiul cuib de lăstuni
    cade-n gol tăcere
castană zgribulită sub iarba cosită
    unde ogarii vântului roată-i dau
amuşind nedumeriţi
    mireasma  
deplin împlinitei dorinţi.

Şi între degete fugare
    remodelează amurgul
părelnicele umbre-n
    neschimbatul
nou chip.

——————————————————————————————————-

Motto: “Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil” -Emil Cioran-

Am decis să-mi aştern gândurile, sentimentele, întreaga mea fiinţă pe o foaie albă de hârtie, pentru că foaia nu mă judecă, simte tot ce simt şi eu şi tace. Uneori tot ce am nevoie este ca cineva să mă asculte, doar să mă asculte.

Probabil scriu pentru că s-au adunat prea multe în sufletul meu atât de mic şi totuşi atât de cuprinzător, de adânc. E ca o fântână fără fund, o culme a fericirii şi în acelaşi timp un abis al tristeţii. E o punte de la agonie la extaz; pare o cale atât de lungă şi totuşi sunt momente în care o traversez atât de rapid.

Voi, „oamenii mari”, aşa cum vă place să vă numiţi, vă veţi întreba în gândurile voastre atât de limitate: „Cum poate un copil să aibă sufletul încărcat?”, dar aţi uitat cum e să fii copil, cum e să fii adolescent.

Adolescenţa…de multe ori am încercat să definesc această perioada din viaţa mea, dar îmi este atât de greu. Pentru a defini ce înseamnă a fi adolescent ar trebui să mă caracterizez pe mine, ceea ce este aproape imposibil, pentru că sunt într-un continuu proces de autocunoaştere.

E asemenea unui tărâm aflat la graniţa dintre copilărie şi lumea voastră, a oamenilor maturi. Două lumi atât de diferite, încât mi-e greu să cred că le voi traversa într-o singură viaţă.

Pe de o parte, e lumea aceea frumoasă, cu cântec şi veselie, plină de inocenţa zâmbetelor, de amintirea jocurilor, iar pe de altă parte, e lumea aceea gri, a oamenilor permanent obosiţi, trăindu-şi viaţa lor banală, captivaţi de rutina zilnică: se trezesc, mănâncă, se duc la servici, vin de la servici, mănâncă şi se întorc de unde au venit, din pat, urmând o perioadă de tranziţie, somnul. Şi nici măcar atunci nu pot să viseze, să închidă pentru câteva minute pleoapele grele, peste ochii lipsiţi de orice strălucire, să vadă în adâncul sufeletelor lor.

Cum rămâne cu sufletele lor? De ce se rezumă scurta lor viaţă la ceea ce mănâcă, la nişte diplome agăţate pe perete, prăfuite şi la diversitatea vestimentaţiei?

Cum rămâne cu  sufletele lor?

Unii oameni au uitat să fie copii. Ce tragic ! Sufletul are nevoie să fie copil ! Se hrăneşte cu vise, cu zâmbete, cu iluzii, cu iubire, cu lucruri mici, care nu se văd, nu se ating, nu pot fi materializate, dar care se simt şi  fac viaţa întradevăr frumoasă.

În ciuda eforturilor mele de a le ţine la distanţă, gânduri întunecate încep să-mi treaca prin minte. Ce rost au toate acestea? Ne naştem, trăim vreo câţiva ani, îmbătrânim şi murim. Ce rost are totul? Toţi oamenii din lumea întreaga, trăindu-şi scurtele lor vieţi înainte de a se duce în pământul din care au venit. Ce scop au toate acestea?

Viaţa este cea mai mare iluzie pe care o poate avea cineva.

Cum altfel am putea avea dorinţe şi vise, dacă nu am avea iluzia zilei de mâine?

Eu plâng pentru nesiguranţa voastră de a accepta oamenii ca mine, cu visele si iluziile lor care vor dăinui.

Visele sunt porţi spre alte lumi, doar visând putem înota în cel mai adânc ocean sau să plutim pe cel mai înalt nor şi să ne uităm la oamenii care, de acolo, de sus, par atât de mici şi de neînsemnaţi.

Dacă adolescenţa este treapta dintre aceste două lumi atât de diferite, atunci eu nu vreau să fac următorul pas. Văd cum mă îndepărtez de tărâmul cu cântec, în care a plouat cu zâmbete şi bucurie. Sunt într-o barcă şi văslesc singură, fară voinţa mea, într-un singur sens, spre depărtare, spre lumea voastră lipsită de culoare, mohorâtă şi surdă.

Simt cum o nălucă, din cearcănele nopţii, vine şi mă trage de şuviţele de păr, îmi închide pleoapele şi îmi desenează pe ele, cu o bucată de cărbune, drumul pe care am hoinărit fără să-mi treacă vreun moment prin minte să  privesc înapoi. Sare în barcă şi începe să vâslească printre amintiri, printre gânduri călătoare în lume şi rupe o bucată dintr-un fagure de visare.

Simt căldura luminii, lumina speranţei că eu nu voi fi ca ei, lumina cunoaşterii, căci eu voi cunoaşte fericirea, iubirea, lumina viitorului, lumina sufletului curat, încă nepătat, de copil.

Mi-aş lua arcurile de iluzii şi speranţe şi aş săgeta în lumea voastră limitată de reguli inutile, până ce ar fi cuprinsă de flăcări ca să-mi aduc aminte de vremurile de odinioară, atunci când nu-mi era teamă de ceea ce urma să se întâmple.

Acum, îmi e teamă de tot, de omul în care mă transform.

Sunt om, trăiesc. Sunt om ca şi voi, şi sunt atât de vulnerabilă. Încerc să fiu altfel, să fac lucrurile bune, în felul în care văd eu binele.

Trebuie oare să cedăm imboldului de a lovi pe cei care ne supără, de a lua tot ce dorim de la cei mai slabi şi în general de a nu da doi bani pe ceea ce simt ceilalţi? De ce să provocăm suferinţa fără rost? De ce să luptăm împotriva focului cu foc?

Dacă e ceva ce am învăţat până acum, este faptul că oamenii sunt răi, nu pentru că ar avea motive întemeiate, ci pentru că pot. Provoacă durere altora, iar durerea distruge. Pentru că atunci când suferi, nu mai poate exista nimic, numai dorinţa de a scăpa de durere. Atunci când e îndeajuns de puternică, “Distrugătoarea” ne lipseşte de tot ce suntem, până când ajungem nişte făpturi mai prejos decât animalele, care au o singura dorinţă: scăparea.

Trăiesc din iluzii – iluzia că eu nu voi fi asemenea lor, un om slab –  mă hrănesc cu iluzii şi tot ele mă omoară. Sunt ca un drog pentru mine, un drog care mă ajută să văd lumea printr-o altă aura. Continui să sper că îi voi învăţa şi pe alţii că o clipă de fericire este mai valoroasă decât orice altceva.

Dacă a fi „om mare” înseamnă să nu mai am timp să mă opresc, să privesc albastrul nemaipomenit al cerului, să schiţez un zâmbet, care să-mi descreţească fruntea înghesuită de gânduri, atunci când văd primul fluture al primăverii, cum zboară din floare în floare, bucurându-se de fiecare moment al vieţii sale scurte, dacă asta înseamnă a fi „om mare”, să nu te mai mulţumească nimic, atunci nu vreau să cresc, să devin „una de a voastră”.

Suntem într-o continuă căutare a perfectului, dar dacă am atinge perfecţiunea, care ar mai fi farmecul?

Văd, simt, aud cum se schimbă totul în jurul meu, nu după bunul meu plac şi totuşi continui să sper că eu voi rămâne la fel, un suflet de copil care răsună de ecoul veseliei, al sincerităţii şi inocenţei, un suflet curat, pictat în culorile vii ale vieţii.

Uitaţi-vă în oglindă, daţi timpul înapoi şi priviţi în adâncul sufletului, copilul de odinioară…

Înţelegeţi ce simt?

—————————————————————————————————

Bărbatul se simte slăbit. Pământul i se învârte sub picioare. Cocârjat, sprijinindu-se de o cruce, inspiră adânc. Nimic. Noaptea e atât de neagră, încât cu greu poţi distinge ceva. Aer nu există. Parcă cerul s-a deschis şi o zeitate monstruoasă l-a tras în piept pe tot. Îşi duce mâna la inimă, nedumerit. Nu bate.
- Ce naiba! exclamă.
Vorbele care îi ies din gură, îi ard gâtul dureros, dar, măcar, reuşesc să-i desfunde auzul. Smoala din jur începe, încet, să se umple de zgomote firave, pierdute.
„- Bum-bum!… Bum-bum!”, aude o voce ce se naşte odată cu el şi inima începe să-şi facă auzit ticăitul.
„- Poţi spune că Doamne – Doamne tocmai ţi-a schimbat bateriile!”
- Ce?… Cine eşti tu?
„- O „arătare”, să spunem. Cu termenul ăsta am mai fost catalogată şi de alţii.”
- Păi şi eu, cine sunt?
„- Până în urmă cu câteva secunde ai fost un amărât de zombi, acum eşti Ceva! Dă-ţi timp şi îţi vei aminti. De fapt, noi doi ne cunoaştem mai demult…”
Bărbatul îşi scutură energic capul şi sângele începe să-i cutreiere corpul în viteză. Îşi recapătă mobilitatea. Se îndreaptă ţinând mâinile în faţă drept pavăză spre ceva ce seamănă cu un gard. La un moment dat, se împiedică de o creangă prăbuşită şi e gata-gata să cadă.
„- Ups! Ţi-a schimbat bateriile, dar a uitat să te înveţe cum să aprinzi farurile!”
Noaptea prinde o culoare verzuie. Acum vede. Iese din cimitir pe poartă. Un câine bătut de soartă îl miroase cu intenţia e de a se apropia, dar, după primul pas, neînţelesul îi umple atât de tare nările, încât îi face creierul să lăcrimeze. Ar vrea să fugă, dar nu îl ţin picioarele. Se face colac cu labele acoperindu-i ochii. În mintea lui schelălăie şi fuge. În realitate, îşi aşteaptă soarta. Clipa în care Necunoscutul îşi va băga mâinile în el şi îl va sfârteca în două. Are doi pui, e tată. Au fost mai mulţi, dar din cauza unei boli ciudate, s-au dus pe rând. Căţeaua e cu cele două gheme de blană, ţinându-le de cald. Aşteptându-l să se întoarcă cu mâncarea. Ochii i se umplu de apă. Nu o să-i mai vadă niciodată. Acum, omul-neom îl va prinde şi îi va rupe labele una câte una şi mai apoi îşi va înfige în el colţii lui mari şi…
Bărbatul trece mai departe fără să-l bage în seamă. Câinele îl aude vorbind, deşi are gura închisă. Când se simte iar în siguranţă, apucă osul de lângă pubela răsturnată şi, tremurând din toate încheieturile, se îndreaptă spre culcuş.
Ceva mare şi rău tocmai a ieşit din groapă…