——————————————————————————————–

Maria poeta de pe scară nu ne vorbeşte niciodată
despre poemele ei
vecinii o abordează pe ocolite
„te-am citit în ziarul cutare sau ţi-am cumpărat cartea cutare”
zîmbeşte şi pleacă fără să scoată o vorbă
e modestă zic unii
ba e cu nasul pe sus zic alţii
pe nimeni nu lasă indiferent şi asta înseamnă că e vedetă
oamenii urăsc vedetele de lîngă ei

într-o zi Maria va pleca din Bistriţa undeva departe
şi numai de la televizor le va zîmbi
va scoate multe cuvinte şi ei le vor asculta ca şi cum le-ar fi adresate
se vor lăuda tuturor cunoscuţilor
asta e vecina noastră Maria
cîte poezii ne recita pe vremuri
şi ce bine ne înţelegeam.

————————————————————————————————–

Pe lângă cele întâmplate
eu nu mă vait dar spun şi cer lumii
să mă vadă cum cerşesc atenţie pentru mine
şi ură pentru destrămaţi
şi jale pentru proşti,
credinţă pentru veşteji
şi putinţă pentru oameni.

Brusc se aprind toate becurile de pe Terra,
precum o ceată de licurici,
prin baruri se consumă,
eu beau o sumă de beri şi lat mă arunc în pat,
cugetând cu un zâmbet tâmp pe faţă:
Să-mi bag ce viaţă!

————————————————————————————————–

După minunata monografie a satului oltenesc – ”Fermecate Obiceiuri” (Şcoala Gălăţeană, Galaţi, 2005) şi „Magia colindei” (Sinteze, Galaţi, 2008), scriitorul gălăţean Năstase Marin ne surprinde plăcut cu încă o carte a vârstelor timpurii, intitulată „Domnişoara Iulia”, apărută la Editura Olimpias, Galaţi, 2009. Cartea are 120 pagini şi este frumos ilustrată de Vasile Bogdan Radu. Coperta cărţii este frumos alcătuită de Rodica Camelia Radu, ca o veritabilă carte a vieţii, prezentând pe coperta-faţă un personaj individualizat, urmând ca pe coperta-spate acesta să-şi piardă identitatea, prin transformarea sa în amintire. Pe tot parcursul ilustrativ al cărţii, apare ca un laitmotiv frunza, ca un simbol inconfundabil al scurgerii timpului, însemnând moartea şi apoi reînvierea. Aşa cum ne-a obişnuit deja, Năstase Marin surprinde în fiecare carte, câte o etapă a vieţii, artistic descrisă şi pictată în culorile vii ale amintirilor. Autorul încarcă fiecare povestire cu o notă de originalitate aparte, cu un umor de bun-gust, fiecare carte fiind o pledoarie a unei vârste pe care fiecare am trăit-o: copilăria. Încă din prefaţa cărţii, autorul ne avertizează asupra personajelor sale, ca fiind realitatea îmbinată cu fantezia, în care fiorul amintirilor se pierde într-un cântec duios.             .          

            Lucrarea are cinci povestiri, una dintre ele dând chiar numele cărţii şi anume: „Domnişoara Iulia” Cartea – în sine – este o „radiografie” a unui ucenic de şcoală nouă, în care copilul de vârstă primară trece prin „drama” schimbării într-un singur an a cinci învăţători. Întâmplările descrise în carte continuă filonul de aur al „scrierilor” româneşti de valoare universală, multe dintre ele având sinonimii atât verbale, cât şi vizuale cu operele clasice. Astfel: „Domnul Fusulan” versus  Ion Creangă (Amintiri din Copilărie) „Domnişoara Iulia” versus Octavian Goga (Dăscăliţa), „Domnul Dodo”.  Versus Petre Dulfu (Aventurile lui Păcală). Nota de originalitate este dată de modul de percepţie insolit al autorului, strâns legat de aceste evenimente, pe care le încarcă cu umorul său debordant. Personajele descrise în care sunt pitoreşti, unele îmbrăcând straie de îngeri, altele împrumutând din vinovăţia demonilor. Sunt prezentate în povestirile cărţii cinci tipuri de dascăli. Unele dintre ele sunt pline de devotament pentru meseria pe care o consideră ca pe o sacră misiune: aceea de a-i iniţia pe micuţi în tainele învăţăturii ( „Domnişoara Iulia”, „Coana Preoteasă” ). Acestea sunt de fapt personajele, care datorită laturii lor materne, reuşesc să-i determine pe şcolari să progreseze, fără să utilizeze metode coercitive, ci doar sensibilizarea lor prin delicateţe. Este drept că uneori, chiar şi îngerilor le mai cade puful, dând la iveală o „mămică” certăreaţă, care să-i aducă din nou la realitate, prin impunerea disciplinei. Alte personaje, prezentate într-o manieră desprinsă, parcă,  din „Amintirile din Copilărie” ale lui Ion Creangă, sunt dascălii care impun actul educaţional cu forţa. Năstase Marin îi vede ca pe nişte dascăli „coruptibili” şi puşi mereu pe căpătuială. Aceştia care sunt gata să „ierte” greşelile şcolarilor, în schimbul a câtorva ouă, pentru ca, mai apoi, oul să se transforme în găină (referindu-se la stilul domnului Fusulan). Apare în carte şi tipul suplinitorului (domnul Dode), care nu are mare ştiinţă de carte, dar este încurajat să predea datorită în primul rând unei urgenţe a şcolii (postul vacant în mijlocul anului şcolar) şi apoi datorită statutului său social…”special” (fiul popii).

            Cartea surprinde realitatea şcolii româneşti măcinată de instabilitatea războiului, de vremurile crunte de sărăcie în care erau obligaţi să trăiască oamenii. Ultimul, dar nu cel din urmă personaj al cărţii este chiar directorul şcolii – d-nul Arsu, care reuşeşte să îmbine sensibilitatea, delicateţea cu corectitudinea şi disciplina, pentru a realiza un profil al şcolarului, cât mai aproape de necesităţile reale ale acelor vremuri. Dascălii prezentaţi în povestirile cărţii au şi modalităţi distincte de portretizare. Domnişoara Iulia este o pictură renascentistă, împrumutând culorile vii ale unui suflet sensibil şi mânat de dorinţe înălţătoare. Domnul Dodo este „creionat” ca un veritabil Păcală, pus pe şotii şi pe câştig imediat. Domnul Fusulan, un personaj opus lui „Bădiţa Vasile” al lui Ion Creangă, face din folosirea „sfântului Nicolai” (numit aici „mămică”) un instrument de tortură şi nu unul de îndreptare. Inaugurarea „mămicii” este făcută de Florina – o „Smărăndiţă a popii Ioan de sub deal”. Este demnă de reţinut meticulozitatea cu care autorul creează scenele din carte, atenţia pentru detaliu, dar şi ingenioasa împletire a imaginilor vizuale cu cele auditive. I se creează astfel cititorului impresia că se află chiar în mijlocul acestor întâmplări.     Scrierea este îmbogăţită cu multă sensibilitate de un veritabil fiu al satului, care ne transmite prin întreaga sa operă un mesaj simplu, dar foarte important: acela al rememorării vieţii satului românesc autentic şi a valorilor lui – ce au stat stavilă de neclintit – în folosul perpetuării fiinţei naţionale. Condeiul lui Năstase Marin este unul pitoresc, autorul dovedindu-se încă o dată, un fin cunoscător al tradiţiilor populare, al sufletului românului. Vă invit să descoperiţi în această lucrare similitudinile incredibile dintre problemele de atunci şi cele de astăzi ale învăţământului românesc şi să constataţi singuri cât de actuală este o astfel de scriere. O lucrare care (pe mine, personal) m-a impresionat foarte plăcut. Mi-au plăcut culorile în care au fost pictaţi şcolarii (cu destoinicia sau cu încăpăţânarea lor), nu foarte diferiţi de şcolarii de astăzi, ceea ce ne dovedeşte că – în genere – copilul este acelaşi dintotdeauna, iar copilăria este o vârstă care simte la fel, în oricare colţ al pământului ar fi trăită. Lectură plăcută!!

Adjud, octombrie 2010

————————————————————————————————-

Veneai rupt de pe drumuri depărtate
îţi spuneam să te astâmperi
cineva te caută mereu seara,
ne bucuram de fiecare întâlnire
clipa neaşteptată e mult mai frumoasă.

Sunt un ochi care vede pe întuneric
şi totuşi rămân pavăză locului,
de multe ori ai încercat să mă duci
sub alte orizonturi.

Îţi mângâiam buzele cu aburul gurii mele
să se mişte şi inima ta
scăpai cu promisiuni,
din care îţi clădeai toată iubirea
care alunecă-n întâmplări.

Amândoi ne culcăm pe o ureche
ne spunem că totul decurge de la sine
când se ivea câte o ocazie
clipa se topea,
neaşteptarea e mult mai frumoasă.

————————————————————————————————

Abandonat de furia lumii în care trăise şi pe care de atâtea ori o încântase cu scrierile sale, Marele Mag presimţea că oamenii îl uitaseră cu desăvârşire. Pentru lumea întreagă, El nu mai era decât  ecoul unei glorii de mult apuse, pierdută undeva într-o nebuloasă a amintirilor. O nebuloasă din care El nu mai avea putere să se întoarcă.  Fusese condamnat la uitare. Mâna sa – alteori măiastră – nu mai avea putere să ţină, nici măcar, tocul cu cerneală. Iar dacă se străduia să mai scrie, din peniţă înfloreau doar picuri mari de sânge. Nici măcar El nu se mai recunoştea. Oglinda imensă, atârnată de perete, arăta în ea un chip trist, cu văi adânci, sculptate de secundele unui timp, veşnic înfometat. Oare asta rămăsese din Marele Mag? De ce, nici măcar oglinda nu-l mai recunoştea? Chipul său – odinioară radios – era, în reflexia din oglindă, al unui om bătrân, al unui suflet…care aştepta acel „ceva” – ce avea să vină.

            Luă o coală de hârtie şi se aşeză să scrie la masa sa de lucru, făcută din lemn de abanos. Cu ultimele puteri, prinse peniţa, pe care o lipise cu putere de sufletul pregătit să scrie…pentru ultima oară. Fiecare literă se aşternea pe foaia nescrisă, plină de durere, dar încărcată de reverberaţii. Fiecare cuvânt purta în el broderia fină a gândurilor, desprinse din ancestrale ecouri. Îl consuma enorm acest lucru, dar simţea că trebuia să scrie. Că trebuie să mai lase omenirii încă ceva. Îşi începuse scrierea, căzut în letargie, aşternând pe foaia imaculată câte o literă artistic scrisă. Ca pe un antic pergament, în care fiecare slovă scrisă înseamnă trudă şi plăcere. Înseamnă începutul dar şi sfârşitul. Îşi trase adânc suflul şi începu:

            „Acum, în al nu-ştiu-câtelea an al vieţii, simt nevoia să vă scriu, ca şi cum aş face-o pentru ultima oară. NU vă las un testament, vă las doar o mărturisire. Mă dezleg de toate tainele pe care le-am ascuns până acum şi pe care aş dori să vi le împărtăşesc şi vouă. Am fost adesea judecat şi condamnat, înainte de a mi se trimite o citaţie. Am fost adesea hulit şi alungat, înainte să mi se trimită măcar o simplă privire. Am fost adesea ignorat sau aruncat în noroi, înainte ca soarele să răsară în inima mea. E drept, e foarte drept că pentru unii din voi am fost bun, dar poate nu atât de bun pe cât mi-aş fi dorit să fiu. Pentru toate acestea, vă rog să mă iertaţi! Eu sunt de vină! V-am furat gândurile rele şi mi le-am însuşit fără drept! Şi dacă mi le-am aşternut ca mască peste chip, e doar vina mea! Dar, aş vrea să vă împărtăşesc lucruri, pe care voi nu le ştiţi. Acum, la final, pot să mă mărturisesc, ca să plec împăcat. Nu în stele, ci undeva într-un Infern al regretelor târzii. Într-o lume al cărei blestem va trebui să-l  port mereu, înfipt în suflet, ca pe o spadă ascuţită. Chiar şi aşa…aştept.

            Dragii mei, eu…recunosc! Recunosc că am fost un hoţ…care a furat mai mult decât vă puteţi voi imagina! Am reuşit să fur, încă de la naştere, primul surâs, născut din durere al mamei mele. Să-i fur tatălui meu culoarea ochilor săi, ca pe o moştenire de familie. Apoi, în copilăria mea, am reuşit să-i fur bunicului frumuseţea poveştilor fără moarte şi am reuşit să fur bunicii mele – mângâierea braţelor ei puternice, care mă dăruiau visului. Da, sunt un hoţ! Am furat…recunosc! În tinereţea mea, am furat inimi aprinse de patimă, din care mi-am făcut culcuş de vise, pe care mai apoi le-am spulberat. Am furat din chipul oamenilor pe care i-am cunoscut, bunătatea, pe care nu vroiau să mi-o dăruiască. I-am silit de multe ori să se lase  îmbrăţişaţi, sau i-am sărutat pe suflet, din umbră, chiar dacă nu au vrut.

            Când m-am apucat de scris, am devenit un şi mai mare hoţ. Am reuşit să fur verdele ierbii şi să mi-l aştern peste suflet, ca semn al tinereţii. Am furat Soarelui fiecare rază, ca să o dăruiesc inimilor îngheţate. Am furat vântului aripile sale lungi, cu care am călătorit până departe, departe, până în tărâmul viselor. Am încercat să fur stelelor nopţii liniştea şi să mi le aştern în palmă ca ecouri ale vibraţiilor universului. Da, recunosc…am furat! Am furat cerului lumina şi am ascuns-o, sperând să o pot împreuna cândva cu Lumina Oamenilor. Poate am reuşit, dar prin furtişag! Am furat de multe ori liniştea frunzelor pădurii şi am transformat-o în metamorfoză. Am furat munţilor din semeţia lor şi am păstrat-o la cingătoare, ca să mă ţină drept în şeile hergheliilor cuvântului, pe care am încercat să îl îmblânzesc. Am furat câte o rază de Soare şi-am aşternut-o în fiecare dimineaţă peste chipul iubitei mele, ca pe un clopoţel – gata s-o trezească. Am rupt câte o nufăr, din lacul albastru al gândurilor şi am pictat sufletele copiilor mei, în culorile purităţii inimilor lor. Da, recunosc! Doamne, câte lucruri am furat!

            Iată, acum, la final, mai fur încă, din fiecare zori ai fiecărei zile, speranţa trăirii amurgului. Mai fur încă din timpul meu câte o amintire, ca să-mi mai ung cu ea câte o durere. Mai fur din zori şi până în noapte, secunde peste alte secunde din ceasul cel mare al timpului, care se mai îndură. Sunt un hoţ…un hoţ fără de pereche! Şi ce-aş mai fura, dac-aş mai putea! Încă mai fur din sufletele voastre uitarea, pe care voi mi-o ascundeţi. Dar, pentru toate acestea, cum pot să vă mai cer îndurare? Cum aş putea spera că într-o zi mă veţi ierta? Cum aş putea să mă mai gândesc că voi avea un loc în inimile voastre? Nu, nu mai sper! N-aş vrea să mai fur, nici măcar speranţă! Dar, pot să mai fur câte o rugăciune? Pot să mai fur câteva minute de ascultare? Pot, de la tine  Doamne, să mai fur câteva momente de linişte? Te rog, lasă-mă să-ţi fur…îndurarea! Te rog lasă-mă să mai fur câte o rază de lumină, pe care să mi-o aştern în suflet! Ştiu, Doamne, că sunt un hoţ, care nu mai merită nimic! Dar, te rog, fură-mi viaţa şi dăruieşte-mă infinitului! Te rog, dă-mi voie să alerg în braţele sale nemărginite ! Doar un singur lucru îţi mai cer, Doamne: lasă-mă să mă sting…în picioare. Ca să simt bătaia vântului, nehotărârea ploilor, adierea zorilor, razele ascuţite ale luminii străpungându-mă! Te implor! Oare, nu mai pot să-ţi fur, nici măcar o fărâmă de milă? Hai…măcar una! ”

         Scrisoarea lungă, păstra peste ea, boarea unui suflet…un fur al destinului, un hoţ. Marele Mag se desprinse de la masa de scris, ieşi ca furtuna pe uşă şi dispăru. Dispăru acolo, undeva…de unde furase pentru ultima dată, câteva fărâme de milă.

În faţa casei cu uşile larg deschise, stătea acum, impunător, un copac cu ramurile împletite a rugăciune, spre cerul plin de armonii. Era bine înfipt în pământ şi stăpân peste propria-i umbră. Copacul, cu ramuri împletite, stăpânea panorama imensă ce se deschidea privirii. Din vârfurile ramurilor sale, se desprindeau încet, încet, licurici. Milioane de licurici. Copacul avea coroana imensă sărutată de o lumină dulce şi clară. Părea o torţă, făcută spre a alunga întunericul. Ramurile sale făceau o lumină intensă, ce se pregătea să îmbrăţişeze cerul, într-un sărut evanescent. Era – până la urmă – un copac mare şi bătrân, a cărui scânteie – încet, dar sigur – se-ndrepta spre eter. Era un copac – ca oricare altul – ce se stingea. Încă un copac…ce ştia să moară …în picioare.

Adjud – Octombrie, 2010

————————————————————————————————

Un munte-n vârf a cuibărit o arcă
Deasupra-n nori că nu îi vezi surplusul,
De veghe la răscruci de timp să-ntoarcă
Pe cei ce-n suflet caută apusul.

Din ochi ne cântăreşte şi ne încearcă
Acel fior de dragoste-n impulsul,
De a mai trece peste mări c-o barcă
Să uiţi de ore când se schimbă fusul.

Răsună gongul nerăbdător s-atingă
Clipa aprinsă-n al lumii mers nebun
Legând femeia de bărbat c-o chingă.

Eu aş topi din vârstă ţevile de tun
Să fac un pod pe râu, dorul să-i stingă
Când trenul străbate pădurea de gorun.

————————————————————————————————–

Dincolo de geamuri
plouă
încă adormite degetele pipăie
bucata de noapte rămasă
şi-o trag înfaşurând-o strâns
pe trupul ce s-a răsucit
scâncind un geamăt nemulţumit
pentru că toate lucrurile astea naturale
au prostul obicei de-a intra cu timpul la apă
şi parcă văd cum în curând
nici zilele n-o să mă mai încapă
şi n-o să îmi ajungă nici pâna la cot
şi-abia atunci
pe unde scot
cămaşa am să văd.

De dedesubt
salteaua-n ripsul ei rărit
că m-a-nţeles dă semn
să crape
grăbită
în tăcere câlţilor să mă îngroape.

Dincolo de geamuri
şerpii apei
cu sunete de clopoţei lichizi
rătăcesc în noapte
şi plouă.

Motto:

 “Se pare că oamenii văzuţi de sus în jos sunt altfel. Şi altfel oamenii văzuţi de jos în sus. Deci, oricare ar fi ei, vezi-i faţă-n faţă”.
                                                                                                                                                                                                                 Nicolae Iorga – Cugetări

Întâmplarea a facut ca în perioada 24-26 septembrie, să pot participa atât la Masa rotundă organizată de către Patronatul de medicină integrativă, cât şi la Colocviul Societăţii Române de Haiku – Constanţa, societate care promovează de ceva vreme poezia de sorginte niponă în ţara noastră.

Aparent fără a avea legătura una cu alta, cele două manifestări, s-au completat, aducând într-o lumină nouă problematica relaţiei dintre individ ca persoană umană şi societatea căruia îi aparţine. Poate pentru că odată cu timpul, începem să vedem tot mai clar că istoria, chiar dacă la altă scară, atunci când responsabilitatea este doar un cuvânt golit de conţinut, tinde să se repete.

Masa rotundă organizată de Patronatul de medicină integratiavă, a fost iniţiată în cadrul proiectului POSDRU 86/6.1/s/58636 şi are ca obiectiv crearea unei reţele regionale pentru promovarea conceptelor economiei sociale în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi (având un grup ţintă de 800 persoane) Prin activităţile desfăşurate – schimb de bune practici între partenerii naţionali şi transnaţionali, prin dezvoltări de parteneriate atât cu organizaţiile nonprofit cât şi cu cele orientate spre profit, consiliere şi orientare profesională şi psihologică, mentorat, tutoriat, prin înfiinţarea unor centre ale economiei sociale pentru persoanele cu dizabilităţi, se are în vedere o creştere a responsabilizării şi mobilizării comunităţii în vederea incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilităţi.

Termenul de dizabilitate, contestat de către unii, a fost adoptat şi a înlocuit în plan lingvistic termenul anterior de handicap, la protestul organizaţiilor persoanelor cu handicap, care au contestat modul în care persoanele care au deficienţe/afectări, limitari ale activitatii şi/sau restricţii de participare, sunt tratate şi etichetate de către societate şi au considerat termenul ca având o conotaţie peiorativă.Din păcate, doar înlocuirea unui termen lingvistic, nu echivalează şi cu o schimbare de perceptie şi mai ales nu echivalează cu o schimbare atitudinală.

În cadrul mesei rotunde, a fost subliniat în mod repetat faptul că abordarea holistică a persoanei în practica medicală, implică o regândire a tratamentului, astfel încât să permită prin îmbinarea medicinei tradiţionale şi a celei moderne, alegerea a tot ceea ce este benefic pentru pacient.

Şi aceasta înseamnă recunoaşterea şi acceptarea alături de terapia clasică alopată şi a terapiilor complementare – homeopatia, acupunctura, biorezonanţa, fitoterapia, dietoterapie, terapia psihologică, Ayurveda, artterapia. Şi poate că în primul rând, recunoastrea şi acceptarea faptului că menţinerea actualei şi în acelaşi timp, a atât de vechii mentalităţi faţă de persoanele cu dizabilităţi privite doar ca o povară, ca un balast social, este păgubitoare pentru întreaga societate, atât pe termen scurt, prin irosirea unor resurse şi aşa insuficiente, pentru că tot ce se face fără o asumare a responsabilităţii şi fără implicare duce la eşec, cât şi pe termen lung, când responsabilii iresponsabili, constată că rezultatul ineficienţei în gestionarea problematicii persoanelor cu dizabilităţi este doar un numar uriaş de dependenţi social cu care nu se mai pot descurca.

Şi în acest impas se ajunge atunci când oamenii sunt consideraţi doar un număr de dosar, „un caz”, de care cei responsabili cu destinele societăţii se spală pe mâini ca Pilat din Pont, acordându-le doar mizera îndemnizaţie de subzitenţă cu care o persoană într-o astfel de situaţie, fără ajutorul unei familii, a rudelor, nu poate trăi decent.

Preocupările pentru asigurarea unui cadru realmente funcţional pentru asigurarea dreptului la muncă celor cu disabilităţi mai uşoare, care ar fi asigurat şi o veritabilă inserţie socială a acestor persoane, au fost inconsistente, iar în ultimul timp, motivându-se situaţia economică dificilă, s-au disipat cu totul. Mult mai uşor a părut a fi, aşa cum au subliniat şi vorbitorii mesei rotunde, desfiinţarea şcolilor de meserii, în care copiii cu disabilităţi puteau primi instrucţie potrivită cerinţelor şi potenţialului lor, sau desfiinţarea facilităţilor pentru întreprinderile care angajau persoane cu disabilităţi.

Şi aceasta, doar pentru că în acea aproape o jumătate de secol petrecută sub regimul trecut, binecunoscutul slogan: „nimeni nu este de neînlocuit”, ceea ce presupunea ca toţi sunt la fel, s-a întipărit în circuitele neuronale ale unora care şi astăzi au o gândire infexibilă, în stil spartan. Astfel că şi astăzi, sunt daţi la o parte din viaţa socială orbii, sau surzii, sau cei cu deficienţe locomotorii, sau cei cu deficienţe mai mult sau mai puţin uşoare, psihice. Dacă nu făţiş, cel puţin indirect, prin absenţa mecanismelor de protecţie şi de facilitare a unor condiţii speciale (de exemplu atelierele protejate, care există mai degrabă ca intenţie decât ca număr rezonabil de unităţi funcţionale) pentru ca aceştia să-şi poată desfăşura o activitate, utilă atât lor cât şi societăţii. Doar li se asigură o pensie, nu?

 Şi nu de azi, sunt daţi la o parte, la periferia societăţii şi cei pensionaţi, care odată cu pensionarea, par să fie atât de nedrept consideraţi a-şi fi pierdut brusc toate abilităţile atât în plan fizic,  cât şi psihic.

Din păcate, marea lor majoritate tinde să se resemneze cu această situaţie, atomizându-se, repliindu-se cu timpul asupra propriei persoane, situaţie admirabil descrisă într-unul din poemele în stil tanka de către poeta Emilia Dumitrescu – medic pediatru – pensionară în vârstă de 82 de ani, care a participat şi în acest an la colocviul SRH- Constanţa:

Trup înfăşurat
în spirala locului
şi timpului său
încarcerat în sine –
melcul, bătrânul sihastru

Şi pentru că izolarea lor socială, frustrarea trebuinţei de apartenenţă şi implicit nemulţumirea, sunt factori stresori, îmbătrânesc galopant abia acum, pentru că factorul psihic are un rol major în declanşarea şi întreţinerea multor boli, îngroşând astfel rândurile celor care necesită ajutor pentru îngrijire. Aşadar, dintr-o dată numărul celor cu dizabilităţi (fizice, mentale) ajunge la o cifră greu de pronunţat. Şi foarte greu de gestionat.

Iar soluţia, nu este aceea a lamentărilor fără sfârşit şi a disculpărilor facile şi totodată inutile, legate de trecut, de greaua moştinere a unora sau a altora, disculpări care fac parte din arsenalul manipulărilor unei gândiri egocentrice şi care nu duc decât cel mult la menţinerea unui status quo, dacă nu înrăutăţesc şi mai mult situaţia.

 Un cunoscut proverb chinezesc spune: „Dă-i unui om un peşte şi va fi sătul o zi; învaţă-l să pescuiască şi va fi sătul toată viaţa”. Şi a învăţa pe cineva „să stea pe propriile picioare”, a-l învăţa şi a-i oferi posibilitatea de a face faţă vieţii cu propriile sale resurse, atâtea câte sunt şi aşa cum sunt, înseamnă în primul rând a-l respecta ca om, cu tot ce-i este lui specific.

Doar că respectul faţă de om, poate fi foarte greu învăţat într-o societate orientată în mod excesiv spre valorile materiale, o societate obedientă lui Mammon, mereu în goana după înavuţire şi profit. Şi mai înseamnă a înţelege că omul are şi alte trebuinţe în afara celor bazale, fiziologice, că este ceva mai mult decât un suricat care trăieşte sub presiunea devizei: „înşfacă şi fugi”, că omul este aşa cum spunea Blaise Pascal  „o trestie gânditoare” şi are nevoie să se deschidă spre lumea din care face parte cu altruism şi sensibilitate, să o înţelegă, să-i descifreze frumuseţea şi să-i înţeleagă tainele. Că are nevoie pentru a fi fericit, să trăiască în armonie cu universul din care face parte. Şi că acest lucru nu este posibil fără a-şi acorda şi răgazul de a se opri şi a observa, de a medita, de a citi, de a se apleca asupra unei opere de artă, de a trăi în clipă, echilibrându-se.

Iar haikuul, poemul de sorginte japoneză, de mici dimensiuni dar de mari profunzimi, este o poezie a simţurilor care surprinde realitatea din adâncimea clipei prezente, având conotaţii din filozofia zen:

Un singur lucru este cert: totul trece

Un singur lucru este constant: Schimbarea.

Un singur lucru există : clipa de faţă.

(Zenisme – David Bell)

 Arta în general şi haikuul in special, educă în spiritul dragostei şi al înţelegerii faţă de natură şi de oameni, cultivând autenticele valori umane.

Poate de aceea, nu întâmplător haijinii (scriitorii de haiku) nu sunt doar unul sau mai multe grupuri reprezentând un curent literar, ci mai degrabă reprezintă o deschidere a oamenilor către oameni, pentru că îndrumând prin grupurile create în şcoli copiii să scrie haiku, săvârşesc de fapt o adevărată muncă de dezvoltare spirituală a acestora, dezvoltându-le sensibilitatea, spiritul de observaţie, bunătatea, modestia, sinceritatea, valori umane tot mai greu de întâlnit într-o lume sufocată de o mass-media agresivă, debordând de vulgaritate şi promovând kitschul.

Departe de a fi un grup închis, în mijlocul lor îşi găseşte locul şi este primită cu empatie orice persoană care are iubire şi respect pentru frumos, pentru artă în general. Cu multă prietenie, a fost primită printre ei şi tânăra scriitoare Cidem Narcisa Breslaşu, care deşi suferind datorită unei deficienţe neuro-motorii, nu a abandonat lupta cu viaţa şi a ales să facă ceea ce Iorga numea a fi «un act social al frumusetii şi înţelepciunii» tipărind – ajutată de mama ei căreia i-a dictat – zece volume de poezii pline de sensibilitate şi cărţi dedicate copiilor pe care-i iubeşte atât de mult.

Şi gândul m-a dus iar la ceea ce spunea în Cugetările sale ilustrul nostru savant Nicolae Iorga „Când arunci sămânţa în noroi, el se preface în pămânat hrănitor.El nu este noroi decât când îl calci în picioare”.

Şi pentru că trăim într-o societate democrată, iar democrat înseamnă «cineva care vrea să înalţe poporul pe umerii săi, nu să se înalţe el pe umerii poporului» poate că ar fi de dorit ca cei ce iau deciziile, să-şi amintească faptul că dizabilitatea nu este alegerea nimănui şi că a deveni o persoană cu dizabilităţi se poate întâmpla oricând, oricui şi chiar într-o singura şi nefastă clipă.

Printre membrii Societăţii Române de haiku – Constanța, nu sunt puţine persoanele cu vârste cuprinse între 60 şi 80 de ani – adevărate modele pentru tinerele generaţii – care îşi trăiesc frumos şi demn vârsta şi care traversându-i cu seninătate patriarhală dificultăţile reuşesc să rămâna trestii gânditoare, stăruindu-se să fie, asemenea altor artişti, cutia de rezonanţă, din care să răsune pentru ceilalţi muzica universului.

 Printre ei, cunoscutul poet, scriitor şi dramaturg Şerban Codrin – membru USR – care cu prilejul aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea şcolii româneşti de haiku a adăugat recent premiilor sale şi titlul de Mare Maestru Tanka, Renku şi Haiku. Cu răbdarea şi precizia giuvaergiului, acesta îşi şlefuieşte fiecare poem ca pe un diamant, astfel încât fiecare faţetă a acestuia, să strălucească de frumuseţe:

Cascada urcă
şi explodează-albastru
cerul spre pământ –
pianul şi universul
sub degetele tale
                  (Şerban Codrin)

Deodată flăcări
ciobesc întunericul
până la roşu –
ultima încordare
pentru întâiul tunet
                      (Şerban Codrin).

Cei care fac parte din Societatea Română de haiku Constanța, la fel ca şi membrii Patronatului de medicină integrativă, ştiu că ACUM, este o perioadă la fel de bună ca oricare alta de a acţiona şi de a accepta schimbarea, astfel încât, să poată fi împlinită speranţa marelui nostru înaintaş Nicolae Iorga :«frăţia sentimentală dintre români să fie schimbată într-un simţ de unitate cu toate urmările de solidaritate şi muncă împreună».

————————————————————————————————–

Bătrânul şedea la capătul punţii
cântărind trecătorii
după cât de sprinten le era pasul
sau cât de senină privirea
Cei pe care fărădelegile din timpul vieţii
îi făceau să meargă încovoiaţi,
trebuiau să se întoarcă din cale
altminteri puntea s-ar fi rupt

———————————————————————————————-

moto: viaţa seamănă uneori cu
o călătorie scurtă, foarte scurtă.
————————————-
călătoresc cu un camion hodorogit
şi am cel mai incomod loc
nu ştiu încotro merge,
nici şoferul nu m-a întrebat
unde vreau să ajung
lumea urcă şi coboară din mers
nu văd pe unde trecem,
de fapt nu văd nimic
călătorii se ceartă şi se încaieră
pentru cele mai bune locuri
pe al meu nu-l doreşte nimeni
într-o seară
şoferul s-a răstit la mine:
coboară că am ajuns la cap!
am deschis ochii mari,
eram în acelaşi loc