———————————————————————————-

Le urez realizatorilor, redactorilor, colaboratorilor şi cititorilor prestigioasei reviste „VISUL” sănătate, bucurii şi putere de muncă pentru a-şi urma visele!
La mulţi ani!

——————————————————————————————-

Sunt frunza ce demult plecată e în pribegie,
pe care vântul, spre cărări ascunse-o poartă,
şoptind printre noian de ramuri vers de elegie,
pentru secunda-n care fi-va doar natură moartă.

Sunt frunza ce demult plecată e în pribegie,
ce are-n suflet dor pentru un singur ram,
pentru un  ram crescut din tine, dulce poezie,
ce te-am compus în taină, până adormeam.

Sunt frunza ce-a zâmbit şi care-a plâns…
printre amurguri şi-anotimpuri legendare,
în care lacrimi de cleştar încet s-au strâns,
ofrandă pentru toate despărţirile amare.

Sunt frunza ce se va aşterne grabnic în uitare,
scriindu-şi dragostea mereu aievea şi curată…
lăsând-o amintire pentru alte frunze călătoare,
trăind prin ele dragostea, de fiecare dată.

Sunt frunza ce gândeşte acum în palma ta,
după ce-a rătăcit puzderii de hotare…
ştiind că vei privi-o şi că o vei avea,
mereu pe ramul tău, ţinută la păstrare.

Sunt frunza alintată care-a uitat de toamnă,
pe geamul tău lipită cu dulce resemnare…
rămasă mereu verde, vei ştii că asta-nseamnă,
că dragostea-i eternă şi că nicicând nu moare.

Sunt numai simple gânduri, copilăreşti, naive,
sunt gândurile frunzei purtată de destin,
ce te-a ales pe tine, din multele motive,
să fii raţiunea dragă pentru-a trăi din plin.

—————————————————————————————-

REDACŢIEI, COLABORATORILOR şi CITITORILOR REVISTEI VISUL

Din an în an aducerea aminte
A Tainei ce-ntrupat-a Pruncul din Înalt
Renaşe-n noi copilul dinainte,
Ca lacrima, la suflet; şi-n trup, neîntinat.

Să prelungim această graţie Divină,
Să nu grăbim întoarcerea-n uitare.
Iar pân’, din nou, Crăciunul o să vină,
Sfioşi să  facem paşi spre Înălţare.

———————————————————————————————

Ca o şopîrlă discretă, între două pietre,
ating pielea ta cu parfum de scorţişoară
urmez filele din calendar cu gîndul că te găsesc
în oraşul teilor înfloriţi,
amintirii îi trebuie mereu cuvinte noi
şi spaţiu pentru a nu înceta să apară
- o clipă uitasem asta -
deşi mă întreb cînd moartea vorbeşte în mine:
descriu realitatea sau o creez la doi paşi
de Colosseum-ul celui mai legitim detaliu de apă
nu există decît răspunsuri adecvate, oportune,
răspunsurile juste din sfînta Gertrude
solitudinea devine sensibilă ca durerea într-un spital
de la capătul tuturor raţionamentelor
în care nimic nu egalează Azay-le-Rideau,
poate doar zăpada cruciadelor
adulmecată de păsări
în vreme de război.

În închipuirea mea plină de soare
am toate motivele să te iubesc
lunea.

——————————————————————————————-

Valul greu de promoroacă
Peste toate a căzut
Încercând ușor coroane
Cu omătul ei de puf.

Peste casele din zare,
Afundate în omăt
Și la colțuri cu cristale,
Râuri calde se-ntrevăd.

Pomii toți cu a lor coroană
Se apleacă spre pământ.
Plecăciuni făcând în grabă
Pentru al iernii frig cel crunt.

————————————————————————————————

Dintr-un prost obicei
nu reuşesc să-mi aduc aminte
decât lucrurile frumoase.

Am o prietenă în fiecare cartier al oraşului.
După despărţire,
îmi aduc aminte cu nostalgie de
blocul în care stă
şi mă duc în inima nopţii,
când doar felinarele sunt treze
şi îi spun blocului care m-a ţinut
de atâtea ori în pântecul său de beton
că mi-au crescut
flori de cireş între degete
de când nu l-am mai atins,
şi miros tot a cireşe amare
tocmai bune de cules
de domnişoare tomnatice,
doritoare să facă dulceaţă…

Toate i le spun blocului
care mi-a găzduit o iubire,
ca şi cum aş fi atât de naiv
încât să cred că dimineaţa
când fosta mea iubită va pleca la serviciu,
blocul indiscret îi va povesti totul…

————————————————————————————————

Oraşul acesta e minunat şi noaptea
când se plimbă singur pe străzile înguste
cu mărinimie de nobil transilvan.
Catedralele şi turnurile meditative
se rotesc într-un carusel al luminii
şi eu am rămas un târgoveţ îndrăgostit sub ferestre.

Aeru-i somptuos şi parfumat
ca arome de vinuri vechi
de la ,,Butoiul de aur’’
înveşnicit sub cetate.

E sublim să-i urc treptele
pe sub arcade unde se spânzură noaptea
şi domniţele chicotesc la geamuri..

De multe ori m-am salutat cu statuile
unor personaje despre care ştiam puţin
şi ele mi-au dezvăluit totul.

Goticul şi barocul îşi dau mîna de pe ziduri
clădirile stau de veghe, străjeri ai amintirii,
oamenii curg ca nisipul în pustiu.

Nu poţi să nu cazi în agonia prezentului
când trecutul păşeşte peste el în armură
iar prin muzeu trec stafii înveşmăntate în capodopere.

Doamne, îmi zic , suntem atât de nevolnici!
Dacă ceasurile din turnuri s-ar opri
nu putem reţine în memorie,
nici măcar întâmplările
cu umbre care ne acoperă de frumos.

——————————————————————————————–

Nimbul oraşului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă şi bucuria trecătorilor. Aripile destinului se agaţă de gânduri, le poară şi astăzi rememorând vremurile apuse în cenuşa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberaţiile mirate ale drumeţului grăbit după nevoile prezentului. La porţile impozante ale cetăţii de odinioară stau de veghe neclintite: aura trecutului, cenuşiul prezentului şi zâmbetul viitor al renaşterii. Poate numai aşa peste fardul ruginit şi colbul aşezat pe iluziile noastre înfăşurate în dorinţa de mai bine vor sosi vulturii din înălţimile la care aspirăm. Acum îţi împrospătezi memoria în izvoarele nesecate ale moştenirii, ţi se dezvăluie trofeele câştigate prin spirit şi adversitate. De pe dealurile dezvelite care înconjoară cetatea, soarele reînnoirii îţi atinge fruntea şi-ţi binecuvântează surâsul. Duhul iertării se înalţă peste sufletele căzute în păcat şi din umbra păianjenului neobosit în ţesere, străbat razele luminii. Clopotele catedralelor bat şi absorb sub sunete tristeţe şi bucurie. Nu ştiu cine crede că iubirea este un păcat , când de fapt este o trăire, un continuu zbucium, o sete de adevăr şi dreptate, o rugăciune îndreptată prin cuvânt spre biruinţă şi înfăptuire. Întotdeauna fac un gest de plecăciune în faţa chemării de taină în dulcea respiraţie a visului frumos. Lacrimile boabe de mărgăritar picurate de stele, uneori haotic pe acoperişuri odată cu ploile răzleţe ne pierd şi ne regăsesc în şoaptele sfâşiate de incosecvenţa prezentului. Alb de salcâm cu flutruri ne umple sufletul de arome nemirosite încă.
Străduţe înguste pe sub arcade ca acoladele unesc ziduri roase de vremi în pulberea sângerie a cărămizilor şi inimi înroşite de patimi, porunci nedefinite sălăşluiesc cu o sfinţenie de lut în drumurile nesfârşite şi platonice. Din interiorul vechilor clădiri se aud nerostitele cuvinte ascultate şi înţelese numai de nobilii şi târgoveţii tăcerii. Ei ştiu cum să păşească pe treptele deziluziilor şi împlinirilor cu sufletul deschis. Se aud trubadurii şi menestrelii de altă dată fredonând sub ferestrele domniţelor iar pe podul miciunilor se dezbat la îmbinarea serii cu noaptea, în umbra lămpilor cu gaz, taine nebănuite şi întîmplări stranii din cetate. Şi ce frumos este când ochii de pisică ai acoperişurilor gotice ori baroce nu te urmăresc. Se aruncă peste balustradele podului tot ce sună fals şi nu este picant pentru urechile deschise la curiozitate şi bârfă iar străduţa pe dedesupt urcă domol avidă de picanterii ca ochii orbului după lumină.
În tolba cu poveşti şi îstorisiri adorm toţi oştenii, cavalerii şi prinţii în somnul de piatră din orologiile din turnul sfatului ori al catedralelor, purificat de credinţa fiecăruia în zeitatea sufletului său , mereu deschis la demnitate, trăire şi aspiraţie.
Munca, iubirea şi lupta pentru menţinerea cetăţii întotdeauna neîngenuncheate şi înfloritoare prin meşteşugul fiecărei bresle şi cetăţean rămân blazonul şi esenţa care răzbat şi se transmit ca o apoteoză a primordialităţii, unităţii şi utilităţii valorilor de creaţie umană, odinioară şi astăzi, în cultura şi civilizaţia europeană.

————————————————————————————–

Apusa-i tu, luceafăr blând,
Dar steaua-ți luminează,
Pierdute minți ce rătăcesc
Tărâmuri reci de gheață.

A noastră cale ne veghezi
Prin neguri depărtate
Când fără țintă să urmezi
Zburăm pierduți de toate.

De n-ai fi tu, iubitul nostru,
Învățător de viață,
Cu toți am merge fără țel
Pe al vieții fir de ață.

Ne-am stinge greu pătimitor
Căci ochii n-au să vadă
O dreaptă cale de urmat
Fără a ta dovadă.

Am trece în beznă îmbrăcați
Făr’ ideal în viață.
Fără de inimă chemați
Și cufundați în ceață.

În astă lume, mai presus,
De tot ce-i rupt din mână
Eu nu socot a fi decât
Iubirea în versuri pură.

Prin slova ta ne-ai arătat
Că dragostea e vie.
Ne poartă-n brațele ei dulci
Spre steaua ce lucie.

Dar în zadar, oricât ar fi,
Din patimă iubirea
Spre astrul sacru să ajungi
Te cheamă despărțirea.

Chiar nechemat de tu ai fi
De neagra nălucire
Să ajungi la el rămâne un vis,
O tragică menire.

Cîci nu e ceas să nu îi văd
Lumina tot mai slabă.
Din asta lume vlăguit
Plecând în mare grabă.

- De tu te duci în depărtări,
Sihastru de jeratic,
Tot cerul scapără scântei
Și plânge singuratic.