——————————————————————————————–

În luna iulie a acestui an, am avut plăcuta surpriză de a recepţiona, prin e-mail (doar suntem în era tehnologiei şi a informatizării globale!), o carte ce se doreşte o poveste – încă una, dintre multele poveşti pentru copii, pe care doar cel ce mai păstrează în suflet un crâmpei din universul Copilăriei o poate scrie: „Răţuşca Thyca” de Ecaterina Cîmpean. Pe lângă varianta scrisă, am recepţionat şi o variantă audio, foarte interesantă şi „colorată” cu sunete, într-un tot care deşteaptă simţurile şi induce atmosfera de poveste. Vocea caldă şi expresivă a Ioanei Sandu, având ca fundal un aranjament muzical semnat Francisc Reiter şi tehnoredactat de Robert Landmann, te poartă într-o lume amplă, o semiotică extinsă, cu multe, multe învăţăminte.

Deşi autoarea consideră „Răţuşca Thyca” – o poveste pentru copii, este foarte greu de crezut că un scenariu în care „etichetele” de ordine sunt: morala, prietenia sincer cultivată, onoarea, promisiunea, visul către înălţimi – ca vis împlinit, acceptarea de sine şi, nu în ultimul rând, omenia, se adresează doar publicului foarte tânăr. Precum în fabulele lui Grigore Alexandrescu sau în cele ale lui Jean de la Fontaine, Ecaterina Cîmpean se pricepe de minune să „asocieze” fiecărui personaj animalier câte o tipologie umane. Aici, în „Răţuşca Thyca” se pot întâlni diverse „caractere” : prietenul devotat până la moarte, visătorul, altruistul, naivul, dar şi curiosul, profitorul, parvenitul ori mincinosul. Gama tipologică diversă, „creionată” cu destulă versatilitate emoţională, este o dovadă în plus a unei bogate experienţe de viaţă, ca reiterare a „întâlnirilor” (în viaţa reală) cu „personajele” din carte.

La început timidă, sensibilă şi delicată, fără prea multă încredere în sine şi permanent supusă încercărilor (aflarea unor prieteni sinceri dar şi dezamăgirile suferite din cauza trădărilor), răţuşca Thyca porneşte – cu o dorinţă acerbă – pe cărările vieţii, pentru a-şi împlini visul, pentru a-şi contura destinul. Pe parcursul derulării poveştii, răţuşca Thyca dobândeşte o mai mare încredere în forţele proprii, reuşind să-şi educe, în mod constant, capacitatea de autocontrol şi, extrem de rar, să se bazeze pe ajutorul altora.

            Sub fluenţa şi efervescenţa constructivă a unei poveşti pentru copii, se împărtăşesc de fapt, experienţe de viaţă valoroase şi moralizatoare, fiecare pasaj al cărţii fiind presărat cu învăţăminte, dăruite cu generozitate. Când curajoasă, când temătoare, autoarea este, de fapt, precum răţuşca Thyca – o luptătoare, o învingătoare, care ştie să facă din întreaga-i viaţă, un model demn de urmat. Prin multiplele sale realizări, doamna Ecaterina Cîmpean sădeşte în inimile oamenilor: înţelegere, pace, compasiune, respect reciproc şi, mai presus de orice, prietenie sinceră. La Radio Prodiaspora – acolo unde este vicepreşedinte fondator – are o a doua familie. O familie frumoasă, formată din ascultătorii şi colaboratorii săi fideli, care nu sunt deloc puţini: scriitori, oameni de presă, radio şi televiziune, elite din aproape toate domeniile vieţii culturale. Vocea realizatorului de emisiuni radio atrage ca un magnet, având pentru fiecare ascultător: un cuvânt bun, o vorbă frumoasă, o alinare în momentele de grea încercare. Şi, precum răţuşca Thyca, detestă cel mai mult făţărnicia şi minciuna.

            Cartea, într-o prezentare inteligibilă, împărtăşeşte celor din jur, pe lângă starea de furibundă căutare – întru împlinirea viselor (oricât de îndrăzneţe ar fi ele) – şi o stare de revoltă, prin care sunt penalizate de fapt „bolile” care macină societatea contemporană, dintre care cea mai grea este ascensiunea nonvalorii, în detrimentul talentului nativ (dar, lipsit de oportunităţi de afirmare). Prin „Răţuşca Thyca”, Ecaterina Cîmpean lansează o nouă provocare, un îndemn la reculegere adresat speţei umane – în genere, pentru a putea reclădi tot ceea ce avariţia şi parvenitismul unora au putut distruge. O carte încărcată de sensuri existenţiale, plină de cuvinte rostite pe un ton tandru şi moralizator, o nouă „pildă” ce poartă semnătura prestigiosului realizator de emisiuni al Radio Prodiaspora.

            Plăcerea de a descoperi pas cu pas, atât întâmplările cărţii, cât şi galeria inedită de personaje (care vor încânta, cu siguranţă), va fi a cititorului sau a ascultătorului său, fie el copil sau matur. Mesajul cărţii va putea fi „receptat” cu sufletul, spre creşterea morală a tuturor. Din păcate, varianta audio a poveştii încă nu şi-a găsit finanţatorul, având în vedere că înregistrarea (cu drept de autor) în România a unui CD înseamnă costuri…exagerate. Dar, pentru acoperirea acestor costuri, o inimă mare ar fi de ajuns. O inimă care, va dori să împărtăşească şi celor nevăzători, o rază de speranţă, o lumină din candela sufletului său. Toate acestea, pentru o carte ce şopteşte – de la inimă la inimă,  o lecţie despre viaţă, îmbrăcată într-o aură de poveste : „Răţuşca Thyca” de Ecaterina Cîmpean, povestea unui vis împlinit.

Adjud – 13 iulie 2011

———————————————————————————————

Uneori mă postez în faţa oglinzii şi uit de mine. Atunci, mintea îmi arată o sută de chipuri. Fiecare dintre ele reprezintă o închipuire a cuiva despre felul în care arăt. De obicei, mama este cea care mă descoperă.
- Micuţul meu, nu te mai privi atât! Ai încredere în cea care ţi-a dat naştere când îţi spune că eşti frumos…
Dar nu pot să am, nu am cum. Singurii care îşi pot vedea unul altuia faţa, sunt sufletele pereche, pentru ceilalţi, omul de lângă nu reprezintă decât un chip şters, abstract. Unicii care îşi cunosc cu exactitate trăsăturile sunt părinţii, pentru că ei, ca suflete-pereche, au viziunea. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care, încă din copilărie visezi să te căsătoreşti. Să-l găseşti pe acel cineva care să te vadă şi să îl vezi.
Tata, ca pictor, face multe tablouri, majoritatea portrete. Oamenii vin la el din toate colţurile Oraşului, descriindu-şi perechea şi el le-o prinde în pânză.
L-am întrebat:
- Tată, de ce nu o desenezi şi pe mama?
Vroiam şi eu să o văd, să ştiu cum arată, căci lucrul acesta mi-a măcinat copilăria, dar, în schimb, tata a mormăit cuvinte neînţelese şi a plecat trântind uşa. Nu am înţeles de ce s-a supărat aşa de tare? Cu ce îl jignisem?
A revenit de abia după trei zile.
Mama m-a certat:
- Stih, să nu cumva să-i mai spui asta lui taică-tu vreodată! Ai auzit? El face doar ce vrea el, ce-i alege mâna, nu ce vrem noi!
Şi totuşi făcea ce vroiau alţii, din moment ce le picta portretele, nu?
Nu am priceput. Scrijeleam doar suprafaţa unei pietre, fără să ştiu ce ascunde înăuntru. Neavând altă soluţie, am încercat să mă eliberez de tensiunea întrebărilor, să uit. Am lăsat timpul să treacă. El e acela care face întunericul să strălucească şi lucrurile ascunse să iasă la iveală. De atunci, soarele şi-a schimbat de multe ori locul cu luna. Pentru restul cu un scop, pentru mine degeaba.
Întins spre pat, într-o stare de semi-vis, retrăiesc una dintre puţinele senzaţii pe care mi le aduc aminte din vremea când încă nu ieşisem pe lume. Simt apăsarea unei mâini pe care nu o pot zări. Mă frământă într-una, ca pe un bulgăre de lut. Mă mângâie, mă întinde, mă strânge. Mă bate pe spate, mă şterge la gură şi îmi mângâie părul. Mă lasă să o muşc cu începuturile mele de dinţi de degetele tari. Mă învaţă să mă rog. Îmi dă sfaturi. Le înţeleg, dar nu pot răspunde. Îmi spune că merg pe mai multe drumuri deodată. Că sunt pasăre, floare şi om. Că sunt o stea pe cale să explodeze, un oraş care se naşte. Eu sunt eu, ea şi el. Noi suntem unul.
- Poc!…
Tresar. De partea cealaltă a geamului, un porumbel albastru stă şi mă priveşte.
- Visul, îmi zic. Aş fi bun de prezicător.
Mi-aş dori să râd, pentru că râsul alungă incertitudinea momentului, dar nu pot.
Pasărea gângureşte umflându-şi pieptul. Are o atitudine ciudată. Parcă îmi comunică ceva. Dar ce? Izbeşte cu ciocul în sticlă.
- Poc!… Poc!…
Penajul albastru îmi moleşeşte ochii, făcându-mă să îmi doresc să dorm.
Să dorm şi să nu mă mai trezesc.
Măcar aşa până îmi dau seama ce semnifică toate astea.
- Hei, şoptesc, ce vrei de la mine porumbelule? Eu nu sunt o floare, eu nu-ţi cânt. Dacă ai venit până aici să te prăbuşeşti, să ştii că nu îmi doresc asta. Am prăbuşirea mea de care trebuie să am grijă. Nu vreau ca tu…
Tac. Pasărea a încetat în a mai izbi sticla şi tot zgomotul din jur a murit.
Clipele ce fac anii să treacă şi carnea să îmbătrânească nu mai există. O gâză ce se căţăra pe perete a rămas nemişcată cu un picioruş în aer.
Ceva tocmai se întâmplă şi tocmai eu, un Rătăcitor, nu sunt în stare să desluşesc.
Tâmplele îmi zvâcnesc din ce în ce mai tare şi în gură simt gustul dulceag al sângelui. Mă afund în ochii nemişcaţi ai porumbelului, fără a mai putea să respir. Picioarele mi se lipesc de podea, de parcă tocmai m-am transformat într-un copac de toamnă. Acum o să-mi las rădăcinile să străbată lemnul şi când voi face primul pas, voi pleca cu tot cu casă. Rămas bun, realitate! Bine te-am găsit, lume de-a doua!
- Bum!…
Uşa de la parter distruge mirajul şi pasărea zboară. Mă împleticesc spre fereastră. O văd pe mama, în mijlocul străzii, îngenuncheată în faţa unui necunoscut.
Inima îmi tresare ca înţepată de ace de stihii şi porumbelul din mine se îneacă în albastru şi moare. Ceva îmi cântă în urechi şi îmi tot cântă…
Primul pas a fost făcut.

—————————————————————————————

Valea Iadului

Convins că în faţa pichetului militar oprise maşina în care se aflau medicamentele cerute cu o justificată insistenţă, doctorul strigă la bărbaţii care dintr-un exces de bun simţ stăteau ceva mai deoparte:                                                
-Mă oameni buni, lăsaţi inamicu în pace şi veniţi cât mai tip-til.
-Ce să fie dom doctor? Parcă şi noi auzirăm cum să mişcă ceva.
-N-am de un să ştiu, dar cred c-o venit maşina la pichetu militar.
-Păi dacă-mi ordonaţ dumneavoastră, eu încerc să mă strecor până pe coamă, raportă mândru de încredere candidatul la moarte.
-Atunci nu mai pierde vremea, dar nu care cumva să te vadă răcanii; Mă omule, doar ştii că nu avem voie să urcăm dealul morţii.
-Ştiu dom doctor, ştiu că n-avem voie să urcăm nicăieri; Amu lăsaţi pă mine; Sunt mai ceva decât o pisică, răspunde cu oarece curaj deportatul care cu multă fereală o început să urce dealul însingurat.
Se înoptase binişor când din dealul morţii puteau fi auzite două fo-curi de carabină; Ce s-a întâmplat pe dealul dincolo de care numai tovară-şii cu carnet roşu aveau voie să meargă? Ecoul împuşcăturilor abia dacă se stinsese când, soldaţii de pe creastă încep a striga de parcă se angajase-ră în depistarea cine ştie cărui infractor; Apoi, liniştea se aşterne cu aceeaşi odioasă nepăsare peste românii condamnaţi de români.
-Dom doctor, eu cred că în deal o tras cineva cu carabina.
-O carabină veche; De atâtea ori i-am auzit vocea în război.
-Ai dreptate doctore, dar în cine să fi tras, întreabă sora gândind la ceva anume? Tu omule, ia vezi de ruda care s-o urcat pe deal.
-Nu ştiu doamnă Paulina, răspunde deportatul c-o vădită îngrijorare în glasu-i de titoist nefericit, dar şi cumnatul care nu mai vine.
-Linişte, ordonă sora, în timp ce privea de după grămada de lemne; Nu ştiu cine vine, dar cred că cineva se furişează spre noi.
-Se vede ceva, întreabă fremătând de nerăbdare doctorul Ticu?
-Domnule doctor, spre noi se îndreaptă un răcan necunoscut.
După ce răcanul trece de stiva în spatele cărea deportaţii se ascun-deau, doamna Paulina Frânculescu încearcă ochiul vijilent al partidului bazat pe inteligenţa muncitorilor săraci şi ordonă abia şoptit:
-Soldat Muscă, stai pe loc; Doar îţi suntem prieteni.
Auzind ordinul, soldatul Muscă întoarce capu, dar când vede cine se afla în spatele stivei, întreabă c-o emoţie greu de stăvilit:
-Cum doamnă Paulina, dumneavoastră faceţi de planton?
-Soldat Muscă, ordonă sora cu acelaşi glas scăzut, dacă nu vrei să ne audă sergentul Vadim, fii bun te rog şi vorbeşte o ţâră mai încet.
-Nu vă temeţi doamnă Paulina, nemernicul dracu nu are cum să a-udă; Din fericire pentru tăţi, de-amu îl băgarăm la bulăul pichetului.
-Bine mă soldat, dar cine a îndrăznit să-l aresteze pe oltean?
-Păi cum n-am avut încotro, l-am arestat noi domnule doctor.
-Lasă-l încolo de idiot; Mai bine spune-mi dacă în maşina care nu cu multă vreme în urmă s-a oprit la pichet era şi locotenent Dăscăloi.
-O venit şi locotenentul, dar amu cred că înjură de tăţi sfinţii.
-Dom doctor, eu m-aş duce să-l aduc pă cumnată-miu; Nu dalceva, dar dă vreme ce maşina o venit, el trebuia să se întoarcă.
-Rămâi pe loc omule; Soldat Muscă, ordonă îngrijorat doctor Ticu, în deal s-o urcat un om de-al nost; Amu fii bun te rog şi adu-l aici.
-Nu vă supăraţi pe mine dom doctor, dar pe cine să aduc?   

-Un bănăţean, este rudă cu omul ista; Băbatul s-o urcat doar pentru a vedea ce maşină opreşte şi dacă o venit bravul tău locotenent.

-Am înţeles dom doctor, dar mă tem că n-am pe cine să aduc. 

-De ce soldat? Doar n-o fost împuşcat de cine ştie care răcan.
-Ce s-o întâmplat băiatule, întreabă îngrijorată doamna Paulina?
-Doamnă, văzând că într-un tufiş se mişcă ceva, unul dintre răcanii care se aflau în patrulare, dân teamă sau vrând să facă pă grozavu, trage două focuri şi mai mult din nemereală o împuşcat un civil.
-Cum adică dom doctor, întreabă deportatul şi nu fără motiv înte-meiat, un răcan idiot l-o trimis pe cumnată-miu în lumea dapoi?
-Ia stai o ţâră mă omule; Soldatul Muscă n-are de unde să ştie cine este civilul împuşcat, încearcă doctorul să-l liniştească pe titoistul disperat; Şi apăi nici dracul despre care vorbeşti nu-i chiar aşa de negru, răspunde doctorul care de-amu încerca ruşinoasa frică omenească.
-Mă iertaţi dom doctor, raportă titoistul care abia dacă îşi mai putea stăpâni furia, dar eu cred că vreţi să mă duceţi cu vorba; Păi no?
-Mă nene, parcă-mi pare rău de vorba cam nepotrivită; Nu te su-păra pe mine, dar cu toată credinţa în Dumnezeul a toate ziditor, nici mă-car părintele de la catedrală nu-l mai poate învia pe omul acela.
-Ştiu soldat Muscă, dar nici pe răcanii decedaţi în urmă cu doar câteva zile nu-i mai poate învia; Buni sau răi, să le fie ţărâna uşoară.
-Întradevăr doamnă Frânculescu; Doi soldaţi or murit de friguri.
-Vedeţi doamnă Paulina, doar moartea celor doi soldaţi, l-au convins pe locotenentul Dăscăloiu, să raporteze atât de urgent la comandamentul care dacă nu mă înşel se află undeva în Galaţi.
-Văd doctore şi mai văd cât de odios poate fi argumentul care din păcate, legitimează dreptatea botezată în sânge de creştin.
-Aşa o fost din totdeauna; Oricât ar părea de odios, până şi adevă-rul despre naşterea Mântuitorului o fost scăldat în sângele pruncilor.
-Dom doctor, întreabă soldatul care mirat privea spre creasta dea-lului, cât timp să fi trecut de când am venit la dumneavoastră?
-Soldat Muscă, ştiu doar că timpul zboară peste tăţi şi peste toate câte sunt; De ce întrebi? Trebuie să faci de planton şi te grăbeşti?
-Nu dom doctor, dar trebuie să însoţesc câţiva titoişti din Mititica; Nu ştiu, dar cred că pentru pachetele din maşina de Galaţi.
-Atunci să merem cât mai grabnic soldat Muscă, ordonă bine moti-vat doctorul Ticu, dar nu care cumva să te dai de gol în faţa cine ştie cărui oltean promovat doar în timp ce se făcea apelul de seară.
Oprindu-se la doi paşi de uşa pichetului militar, soldat Muscă încear-că să joace rolul sergentului amator; Încruntat peste măsură, soldatul or-donă cu o voce care se vroia cât mai severă cu putinţă:
-Atenţiune bă tituiştii dracului; Staţ acilea pân ce merg să raportez tovarăşului locotenent, cum că veniră trei tituişti din Mititica.
Aflând că frumoasa deportată putea să-l aştepte cu nerăbdare, lo-cotenentul Dăscăloiu se ferchezueşte timp de câteva minute în faţa oglinzii care sta agăţată pe un perete zugrăvit cu cadavrele păduchilor, după care însoţit de un tovarăş necunoscut ies din pichet; Ca umbra care se ţine scai de om, venea c-o nedorită hotărâre comunistă securistul Broscoi.                                                        
-Mă răcanu dracului, întreabă locotenentul care nu întâmplător era mai bine dispus, unde măta în cur este tituiştii pă care-i adusăşi?
Surprinşi de rapiditatea cu care fuseseră primiţi, titoiştii care se lă-sau îndemnaţi de răcan Muscă, se apropiară de vremelnicii stăpâni; Atras de farmecul doamnei Paulina, locotenentul Dăscăloiu se opreşte la câţiva paşi de titoişti şi încercând o precară amabilitate ordonă:
-Eu vă chemai numa ca să-l prezentez pe tovarăşu doctor Mincu; Specialist în multe molimele, dar şi în epidemica ce vă cuprinsă cu tremurici tâmpit şi idiot, doctor Mincu este ăl mai premu dântre toţi.
-Tovarăşe locotenent, raportă sora care nu întâmplător încerca să scape cât mai urgent de ofiţerul bun doar să debiteze tâmpenii, mă bucur nespus de onoarea pe care dumneavoastră ne-o faceţi prin prezentarea unei celebrităţi în domeniu, dar amu fiţi bun şi daţi-ne mai repede medica-mentele solicitate contracost şi în conformitate cu legile pe care orânduirea socialistă le votează şi le respectă doar când are interes.
-Fă tituisto, ordonă ofiţerul în aceeaşi manieră proletară, o să plătiţi doftoriili doar cu multe zâle muncă; Păi tu ce pizda mătii crezuşi, că statu vi le dădu pă gratis? Ia mai puneţi pofta în cuiul dân tindă.
-Tovarăşu locotenent, ordonă securistul cu vocea comunistului care-şi pierduse bunul simţ, ca să nu mai reclame deranjul pentru care îi scosăşi din gropile cu şobolani, dă-le doftorii şi să plece dacileaşa.            
-Bă răcane, ordonă locotenentul care nu întâmplător încerca să îi facă pe plac securistului Broscoi, du-te şi adă cutiile cu doftorii; Nu dalceva mă bou dracu, dar nu vreau să-i mai văd pă înfriguraţii aiştea.
Împovăraţi cu pachetele în care sperau să găsească medicamentele solicitate, deportaţii tocmai vroiau să plece când, ofiţerul ordonă cu vocea stăpânului care încerca să-şi arate lipsa bunului simţ:
-Mă tituistu care faci pă doftoru dă oameni vii şi care fusăşi calificat pă vremea burghejilor capitalişti, să vii mâine cu căruţa; Nu dalceva dobitocule, dar să împute şpionu care-i mort; Ai înţeles?

———————————————————————————————

Valea iadului

Animaţi de aceeaşi nobilă hotărâre şi insistând în încercarea de-a vedea lumea de dincolo de ţăruşi, deportaţii bănăţeni se angajară pe uliţa satului Mititica de Bărăgan; Dar vai, zadarnică le-a fost încercarea; Părea doar o himeră care se ascundea cine ştie unde şi cum; Târgul a fost încheiat în urmă cu mai multă vreme şi negustorilor de la Yalta nici măcar le păsa de sclavia în care bolşevicii aruncaseră ţări şi popoare întregi; Scriind a-ceste rânduri despre oamenii năpăstuiţi, îmi vin în minte câteva versuri pe care neputându-mă abţine, încerc să le ofer drept mângâere sau poate ca o firavă justificare bună doar pentru tăţi patrioţii care din păcate româneşti, au purtat jugul comunist atâta amar de vreme:
De rupi din pom o rămurea, ce-i pasă codrului de ea?
Ce-i pasă unei lumi întregi, de moartea mea?
Pe bună dreptate, ce-i păsa societăţii care trăia în libertatea hărăzită doar de Dumnezeu, de tăţi deportaţii care mureau în Valea Iadului? Erau doar nişte amărâţi care prin tributul plătit cu vârf şi îndesat, astâmpărau pentru o bună bucată de vreme setea vampirilor şcoliţi la Moscova; Măcar de-ar fi fost singurii sugari; Din păcate însă, pe meleagurile mioritice or apărut într-un timp atât de scurt numeroase clone româneşti; Erau nişte vampiri poate mai însetaţi şi mult mai cruzi decât învăţătorii asiatici; Sfidând nelegiuirile comuniştilor fabricaţi din nişte analfabeţi cu originea sănătoa-să, viaţa îşi urma cursul, chiar dacă în repetate rânduri, purtătorii de cruce erau obligaţi să moară; Lăsând deoparte considerentele care n-aduc de-cât întristare, să ne alăturăm necondiţionat prietenilor pe care dacă nu-i putem ajuta, măcar să îi înţelegem şi să-i facem cunoscuţi lumii care bine motivată ar putea să aline suferinţa unor luptători vinovaţi doar pentru că se socoteau creştini; O zi mai târziu, doctorul Ticu şi doamna Frânculescu Paulina tocmai ieşeau din bordeiul în care confruntându-se cu viaţa unui deportat moartea avusese câştig de cauză când, pe drumul satului care nu fără motiv fusese numit Eternitatea Românească, putea fi văzut un ca-mion militar; Când în cele din urmă, împricinatul mastodont se opreşte în-tr-o groapă din drumul stropit cu sânge de creştin nevinovat, câţiva miliţieni care cu siguranţă fuseseră clonaţi din elita muncitorilor fruntaşi în întrecerea socialistă, aruncară peste gărduţul împletit din nuiele de salcie, un deportat care din păcate, nu putea fi identificat la prima vedere.
-Să fii cuminte mă bou dracului ce eşti, altfel o să înfundezi puşcăria din care nici mort n-o să mai ieşi; Ai înţeles bă moşneagule bătrân şi mare dobitoc, întreabă furios securistul cu ochii bulbucaţi?                               
Încercând să facă abstracţie de ameninţările unui securist care în ton cu moda timpului fusese promovat doar în baza originii sănătoase, învăţătorul Irimescu încerca să se ridice, dar cum picioarele nu vroiau să-l mai asculte şi nici măcar la Dumnezeu n-avea trecere, se târăşte spre cel mai apropiat bordei; Văzând cum bietul învăţător încerca fără prea mari şanse să găsească sprijinul care să-l ferească de securistul cu ochii bulbu-caţi, sora Paulina şi doctor Ticu l-au dus la bordeiul şcolar; Obosit şi tor-turat numai ca învăţătură de minte, dascălul adoarme imediat; Creştinii tocmai ieşeau din curtea sărmanului învăţător când, omniprezentul securist începe a urla mai abitir decât un nebun calificat:
-Tu ăl care te dai mare doftor, dă nu îţi vezi dă treabă, să ştii că pân la urmă o să-l vezi pă dracu unde şade; Acuşica înţelegi ordinu meu espre, întreabă doar pentru intimidare securistul Broscoi?
-Tovarăşe ofiţer, răspunde doctorul care nu întâmplător era susţinut de tăţi ţăranii satului Mititica, puteţi aresta până şi sălciile de pe malul râu-lui, dar fără medicamente n-o să puteţi învinge boala care în scurtă vreme o să facă victime şi în unitatea soldaţilor de pază.
Securistul Broscoi tocmai încerca să abată şuvoiul de vorbe frumoa-se peste capul deportaţilor bănăţeni când, o femeie c-un copilaş în braţe, venea în fuga mare pe drumul dintre ţăruşii proprietate personală; Dispera-tă, biata femeie se opreşte în faţa medicului de puşcărie.
-Dom doftor, se vaită şi nu fără pricină sărmana femeie, după ce o tremurat toată noaptea, amu se mai linişti o ţâră; Să ştiţ dom doftor, continuă femeia care nu întâmplător era cuprinsă de fireasca nebunie, dar amu nici măcar nu mai răsuflă bietu dă el şi stă cu ochişorii deschişi.
-Mort de friguri, ordonă doctorul după o sumară examinare; Femeie, de-amu nici măcar Dumnezeu nu-l mai poate vindeca.                                                                      

-Cum dom doctor, cum să fie mort, întreabă fără să-şi creadă urechi-lor biata titoistă? Păi nu vedeţi cum să uită la mine?
-Iartă-mă femeie, dar eu n-am ce să fac; Amu cheamă-l pe părintele Serafim Lugojanul; Măcar de slujbă să aibă parte bietul copil.
Încercând să nimicească în faşă răzmeriţa deportaţilor care ajunse-seră la limita răbdării şi nu mai puteau fi stăpâniţi în conformitate cu indică-ţiile partidului, securistul ordonă în timp ce scuipa a lehamite:
-Băăă, mort, nemort, tăceţ dracu dân gură şi plecaţ dacileaşa.
Neavând de ales şi cum nu vroiau să-şi pună mintea cu nebunul, în cele din urmă, doamna Paulina şi doctorul Ticu reuşesc s-o ducă pe femeie la bordeiul proprietate personală; În timp ce deportaţii plimbau moartea care încântată savura trupul bietului copil, pe drumeagul care cobora dealul puteau fi văzuţi doi răcani scăpaţi din puşca sergentului Vadim.
-Ce mama dracu păţârăţ bă răcanilor idioţi? Doar nu mă cată careva, întreabă securistul care furios se strâmba în faţa răcanilor?
-Păi tovarăşu gradu, dacă permiteţi noi raportăm mintenaş.
-Raportează mai repede şi nu te mai poticni ca un bou la deal.
-Păi tovarăşu, raportă soldatul abia trăgându-şi răsuflarea, sărgen-tul Vadim vă ordonează cum că trebuie să veniţ urgent la pichet.
-Mă bou dracu, tu nu ştii cine sunt eu, înjură birjăreşte ofiţerul?
-Nu tovarăşu grad, dar aista-i ordinu sărgentului Vadim Prişcaru.            
-Bine bă răcani tâmpiţi şi taman buni dă băgat la bulăul militar, dă când sărgentul care după mine este ăl mai mare dobitoc dântre toţi gradaţii, îmi dă mie ordin şi-mi cere să-l execut imediat şi mintenaş?
-Tovarăşu grad, raportă soldatul care speriat se retrage câţiva paşi, sărgentul Vadim face ca toţi dracii împieliţaţi, mai ales dă când doi soldaţi începură să tremure ca proştii şi să facă spume la gură.
-Păi ce mă boii dracului, voi credeţ că eu sunt doftor dă oameni vii, întreabă abia stăpânindu-şi furia securistul Broscoi?
-Noi nu ştim ce sunteţ în civilie, dar ca să nu moară în pichetu mili-tar, sărgentu zâce să-i luaţ repede şi să-i aruncaţ undeva pă câmp.
-Cum bă tâmpiţilor, sărgentul vrea să-i arunc în cine ştie ce groapă şi el să iasă basma curată? Ia spuneţ bă idioţilor, voi asta vreţ?
-Cred că Vadim are dreptate, raportă răcanul care de-acum prinsese oarece curaj; Dă fapt sărgentu vrea să-i aruncaţ doar ca să nu ia şi alţi ră-cani înfrigurarea dă care aiştea tremură ca nişte proşti ce este ei.
-Bine bă răcanii dracu! Atunci urcaţi-vă sub prelată, plecăm acuşica, ordonă securistul care după ce urcă lângă şofer strigă furios: Bă neam dă manivelă, dă ce pizda mătii dormitezi ca un boulean? Porneşte odată şi să plecăm dacileaşa; Doar nu vrei să ne ia şi pă noi cu tremurici.
Cu o rablă condusă de un şofer aşişderea, securistul Broscoi ajunge în cele din urmă la pichetul militar; Văzând cum coboară din cabina ruginită, sergentul raportează c-o falsă îngrijorare:
-Trăiţ tovarăşu ofiţăr! Bine că venirăţ la pichet şi taman la ţanc.
-Sărgent Vadim Prişcaru, căpiaşi deabinelea sau eşti nebun de legat, ordonă securistul care nu întâmplător îşi etala autoritatea?
-Ce dracu să fac tovarăşu ofiţăraş? Cu atâţa tituişti pă cap mai dau şi în nebuneală oltenească; Mai rău dă răcanii care boleşte ca nişte proştii ce este ei şi tremură dă parcă ar fi în luna lu Decembre trecut.
-Sărgent Vadim, atunci lasă-i dracu să bolească.
-Îi lăsai tovarăşu ofiţăr; Doar nu dăgeaba este proşti ca noaptea.
-Atunci dă ce pizda mătii mă chemaşi la ordin mă bou dracului?
-Păi tovarăşu ofiţăr care mereu vă purtaţi în civilie, doi răcani care este tare gravizi, n-ar putea să-i bolnăvească şi păia care este mai sănătoşi la cap şi până una alta poate să ţâie puşca în mână?
-D-o mai avea cu cin să se îmbârlige, gravidă-i muică-ta; Şi apăi mă sărgent idiot, ţi-am mai zis că eu nu sunt doftor dă oameni vii.
-Acuşa înţelesăi tovarăşu ofiţăr, da măcar să-i vedeţi oleacă.
-Bine mă boule, dar unde măta-n cur îi băgaşi pă înfriguraţi?
-Veniţ încoa tovarăşu; Cum tremura ca proştii, îi băgai în căcănăria unde să cacă şi să pişă răcanii pedepsâţi doar dă unu ca mine.                           
În timp ce sergentul deschide uşa bulăului militar, securistul Broscoi vede pe pământul plin de atâtea gângănii scârboase, doi soldaţi care nemai-putând să se ţină pe picioare se prezintă în poziţie culcat.                
-Tovarăşu ofiţăr, aiştea este răcanii bolnăviţi dă tremurici. 

-Voi ce aveţi bă dobitocii dracului şi dă ce tremuraţi ca nişte friguroşi, întreabă securistul care neprimind nici-un răspuns, scuipă cu năduf proletar şi îngrijorat face stânga împrejur?
-Păi nu vă zâsăi că răcanii este gravizi rău dă tot? Poate taman daia nu-i bine să nu vă apropiaţi dă friguroşii aiştea; Cine ştie tovarăşu ofiţăru, dacă să ia înfrigurarea şi dân ferocire nu sunteţ nici doftor?
-Sărgent Vadim, ordonă furios ofiţeraşul de la securitatea promovată de partidul muncitoresc, dacă nu taci dân gura proastă să ştii c-o să-l vezi pă dracu unde şade; Acuşica înţelesăşi bă dobitocule?
-Tovarăşu ofiţăru, eu înţelesăi că vă ofertizai gratis şi fără bani.
-Sărgent Vadim, ordonă securist Broscoi după o profundă chibzuin-ţă, acu plec la Galaţi; Nu ştiu când pizda mătii, dar o să-ţi trimit nişte me-decamente şi un doctor dă oameni; Până una alta spune răcanilor înfriguraţi, ordonă securistul, în timp ce grăbit urca în cabina camionului: Bă dobitocilor, dă nu vreţ să vă ia dracu nu care cumva s-o mierliţ.
Încercând să-i ţină-n viaţă pe răcanii care după mintea lui puţină e-rau gravizi, sergentul a început să alerge ca un bezmetic incurabil; Uneori se oprea din brauniana-i nebunie şi cu năduf îşi vărsa oltenescul foc; Graţie întâmplării, în calea sergentului care nu întâmplător atingea apogeul nebu-niei de sorginte comunisto-securistă, îşi face apariţia soldat Muscă; Luân-du-şi inima în dinţi, lugojanul raportează cu oarece curaj:
-Tovarăşu sergent, cred că avertismentul doctorului din Banat trebuie luat în seamă, altfel ne curăţăm cu tăţii; Şi apăi tovarăşu sărgent, pe băietul care protesta în faţa pichetului l-aţi împuşcat dăgeaba.
-Bă idiotu dracu, acuşica dă ce măta în cur nu taci dân gura proastă? Parcă nu te întrebai nimic, ordonă indignat sergentul Vadim.
-Am înţeles sărgent Vadim, raportă soldat Muscă, după care făcând stânga împrejur pleacă în mare grabă din faţa gradatului clonat de armata populară, dintr-un oltean schizofrenic şi nebun de legat.
Turbând de furie, sergentul o început să facă tumbe în faţa pichetului militar, dar neavând pe cine să îşi verse focul de sorginte oltenească, intră în arest şi ordonă în maniera nebunilor calificaţi:
-Bă răcanii dracu, voi nu auzârăţ cam ce ordin dădu ofiţăraşu care-i ăl mai secretos dântre toţi ofiţăruşii dacileaşa?
Tăcerea muribunzilor provoacă sergentului care nu întâmplător era cuprins de o vădită imbecilitate, o stare soră cu nebunia care nu fără mo-tiv fusese implementată de partidul muncitoresc român:
-Ordinu este să nu muriţi bă idioţilor care dormitaţi toată ziulica, iar dacă voi sunteţ ai dracu şi-o mierliţ ca nişte dobitoci, eu vă belesc cu mâ-na mea; Acuşica înţelesărăţ mă boii dracu ce sunteţ voi?
Cum bieţii răcani continuau să tremure de parcă venise gerul Bobo-tezei, sergentul s-a înfuriat şi mai rău; Cuprins de odioasa nebunie, creatura înnobilată cu grad de sergent, se repede la unul dintre soldaţii care tremurau şi-l loveşte în stomac cu bombeul bocancului dăruit de partidul muncito-resc; Câtă vreme pacientul rămâne inert, lovitura aplicată nu era pe măsura eficienţei pe care partidul o cerea c-o insistenţă diabolică; Înfuriindu-se şi mai rău, sergentul începe a lovi cu şi mai multă patimă.  

-Bă dobitocu dracu, dă nu vrei să vorbeşti cu superiorul care îţi dă ordin şi te învaţă milităreala oltenească, ia coleaşa nişte bombee în burta plină dă căcat; Bou dracu ce eşti, nici acuşica nu-ţi ajunge?
-Tovarăşu sărgent, raportă lugojanul care văzând nelegiuirea odiosu-lui criminal venise însoţit de câţiva camarazi de nădejde, i-aţi bătut degeaba pe răcani; Mai bine lăsă-i să moară liniştiţi, ordonă şi nu fără motiv soldatul care nu întâmplător se apropia cu oarece fereală.
Cum era cuprinsă de turbare oltenească, creatura cu grad de sergent se întoarce spre cel care ordonase cu atât de multă îndrăzneală şi urlă mai abitir decât nebunul calificat la locul de muncă:
-Tu ce măta-n cur mai vrei? Mă bou dracu, tu n-ai înţeles că ordinu este să pleci dacileaşa? Raportează şi nu mai căsca gura la mine.
Încurajat de camarazii care de o bună bucată de vreme nu îl vedeau cu ochi buni pe nesocotitul sergent, soldatul Muscă ordonă:
-Tovarăşu sărgent, dacă vă mai daţi în petic şi dacă îi mai bateţi pă soldaţii care de-amu se zbat în ghearele morţii, noi am hotărât să vă recla-măm comandantului care în această seară va veni la pichet.
-Cum bă răcanii dracu; Taman voi să-mi faceţi mie reclamaţâe?
-Noi nu am vrea tovarăşu, dar adunarăţi prea multe potlogării. 

-Ia spune mă bou dracu, câte potloage să adunară în Oltenia?
-Mai întâi că puşcarăţ fără ordin un bănăţean nevinovat, apăi că ţi-paţi la noi şi în loc să aveţi grijă de bolnavi le daţi bombee în burtă.
-Ia mai du-te în pizda lu muică-ta, înjură sergentul care începând a se teme, îl împinge pe soldat din uşa bulăului; Eşti o vită încălţată.
Auzind înjurături de mamă, camarazii care de mai multă vreme că-tau pricină de răzbunare, se strâng ciorchine în jurul bravului sergent imo-bilizându-l la doi paşi de uşa bulăului militar.
-Mă băieţi, amu legaţi-l o ţâră mai zdravăn; Nu dalceva, dar cine ştie ce crimă mai poa să facă olteanul ista nenorocit; Legaţi-l bine mă fra-ţilor, altfel nebunul poate scăpa şi atunci să vezi nenorocire.
Cu riscu de-a fi arestaţi, soldaţii care n-aveau nici în clin nici în mâ-necă cu oltenii, îl înşfăcară şi-l legară fedeleş; Cum sergentul Vadim conti-nua să ceară ajutor de la partidul muncitoresc şi din păcate prea românesc, unul dintre soldaţi ordonă sever:
-Bă oltean nărod, dacă mai urli ca nebunu scăpat dân balamuc, noi îţi scoatem ciorapii dân picioare şi-ţi astupăm gura proastă.
-Ce vrei să faci mă dobitocule? Bou dracu, mai repeteşte odată.
Fără a sta prea mult pe gânduri şi încurajat de camarazii care vroiau să se răzbune pe olteanul ce părea mai nărod decât celebrul Sucă, un ră-can îi scoate ciorapii şi cu toată împotrivirea îi astupă gura.
-Amu ce dracu-i facem, întreabă bine motivat unul dintre răzbună-torii de ocazie? Sodat Muscă, doar n-o să-l ducem la expoziţie.
-Poate ca bufon, dar mai bine să-l băgăm la bulăul unde să vadă şi el cum se doarme cu furnici pe sub cămaşă murdară şi nespălată.
-Da bă Muscă, dar săracu Marin cum se mai simte? Tăt aşa?
-Marineee, ordonă motivat lugojanul, raportează şi nu te mai prosti; Uite mă, noi l-am legat pe sărgent şi nu are cum să te mai bată.
-Bă Muscă, eu cred că îl strigăm degeaba; O murit bietu Mărin!
-Să fii blestemat sergent Vadim! Tu şi tăt neamul tău idiot şi dobitoc, ordonă lugojanul care de atâta durere a început să plângă.
În timp ce soldaţii tăt încercau să împace capra cu varza, o maşină militară opreşte în faţa pichetului; Văzându-i pe răcanii care la doi paşi de uşa bulăului continuau să vocifereze cu îndrăzneală capitalistă, locotenentul care furios tocmai coborâse din cabina prăfuită întreabă:              
-Bine mă răcanilor, dar voi pentru ce mama dracu vă certaţi?
-Tovarăşu locotenent, noi îl legarăm pe sărgentul care contaminat de nebuneală o început să-i bată pe bolnavii dă friguri.
-Ia nu mai mânca căcat; Păi cum să nebunească un Vadim?
-Păi olteanul era nebun dân naştere şi nu-i trebuia prea mult tovarăşu locotenent, raportă cu oarece curaj soldatul Muscă Viorel.
-Bine bă, dar voi ca nişte dobitoci unde mama dracu îl pitirăţi?
-L-am băgat la bulău şi i-am ordonat să-i ţină de urât răcanului ca-re o murit de câtă bătaie o mâncat de la un sergent scrântit şi nebun.
-Bă răcanii dracului ce sunteţ, întreabă locotenentul care mai temător ca niciodată se opreşte mirat lângă uşa bulăului militar, voi chiar nebunirăţ cu toţii? Mă idioţilor, cum de făcurăţ aşa legalitate ilegalistă?
-Noi nu nebunirăm tovarăşu locotenent; Doar pe sărgentul Prişcaru Vadim l-o prins nebuneala şi taman daia l-am băgat la bulău.
-Dobitocii dracului! Deschide uşa tâmpitule şi nu mai căsca gura.
-Am înţeles, să trăiţi tovarăşu locotinent, raportă răcanul care luân-du-şi inima în dinţii de un galben respingător deschide uşa.
-Acilea îl pitirăţ mă boii dracu ce sunteţ voi, ordonă ofiţerul care nu întâmplător se strâmba în manieră comunistă?
-Păi unde în altă parte tovarăşu locotinent? Răbdare doar pân ce îi scoatem ciorapii dân gură; Altfel dobitocul n-o să poată guiţa nimic.
-Aşa care va să zică, ajunsărăm creminali să soldaţi; Sărgent idiot, dacă omorâşi un soldat comunist, tribunalu militar te mănâncă.
-Am înţeles tovarăşu locotinent, dar nu dân cauza mea muri răcanu care tremura ca un bou bălţat, încearcă asasinul o firavă apărare.
-Gura sărgent Vadim; Doar la tribunalu militar mai vorbeşti.
-Să fie aspru pedepsit tovarăşu locotenent, raportă îngrijorat solda-tul Muscă, dar până una alta noi ce Dumnezeu facem cu răcanii din bulău? Unul este mort, dar camaradul încă mai răsuflă.                                                                        
-Lăsaţî-i în paza sărgentului Vadim; Orişicum, până la venirea maio-rului Drăghici, altă treabă n-are de făcut; Înţelegi mă bou dracu?
-Da tovarăşu locotenent, dar unu este mort şi trebuie îngropat.                          
-Nu îngropi pă nimeni răcane, poate doar pă măta; Ai înţeles?
-Înţeles tovarăşu locotenent, dar pe căldura ista nu se împute?
-O să-l îngropăm doar când o veni tovarăşu maior Drăghici; Acuşica lăsaţi-l dracu în bulău; Dăcât să îl scoateţi afară şi să ne dea şi nouă boala dă înfriguraţi, tot mai bine să rămână în bulău.

———————————————————————————————-

Aris încearcă să-i vorbească din nou, dar copacul nu dă semne că ar vrea să-i răspundă. Îşi plimbă crengile dintr-o parte într-alta, sub presiunea unui vânt imaginar. E nervos, bosumflat. Mai devreme, Aris l-a oprit din a mânca un fluture mare şi roz, unul dintre aceia despre care se spune că aduce pacea, şi asta l-a supărat.
Una dintre poveţe sună aşa: „Orice ai face, în orice situaţie te vei afla, să nu enervezi copacii. Cine va face asta va suporta consecinţele. Ceilalţi semeni nu-i vor fi de ajutor”.
Toată lumea e conştientă că a te lua la harţă cu un copac, nu e un lucru înţelept. Mai ales cu unul ca cel de faţă. Specia lor e numită „Tomnatic”, cu toate că primăvara e anotimpul lor.
Oamenii îi ocolesc de la distanţă dintr-un motiv întemeiat: au fost cazuri când unii nefericiţi
s-au trezit sugrumaţi de crengile groase. Tomnaticii nu te omoară, doar se joacă cu tine, dar ei prin „joacă” înţeleg să-ţi dea drumul în momentul în care simt că eşti pe ducă.
Şi acea clipă nu e una tocmai plăcută…
Chiar şi pe foc, dacă ai vrea să-i pui, ar fi degeaba. Lemnul lor, de o consistenţă vâscoasă, nu arde. Însă ar putea fumega la nesfârşit.
Pe de altă parte, Aris nu se teme. Are douăzeci de ani magici şi e vrăjitoare. Sensul ei în viaţă e să comunice cu natura şi, în unele cazuri, să o supună propriei voinţe. Şi dacă e să fim sinceri, se pricepe mai bine la a vorbi cu plantele decât cu semenii ei.
Oamenii au fost cei care au exilat-o, au dat-o afară din Oraş pe motiv că le aduce ghinion.
Ghinion… Superstiţiile sunt vechi de când lumea şi nimeni nu îşi mai aduce aminte cu precizie în ce constau cu adevărat. De unde au început. De la generaţie la generaţie s-au schimbat precum cuvintele din Cartea Sfântă citită în pieţe de predicatorii nebuni. „Vrăjitoarele aduc nenoroc…”
Putea să-i lase în noaptea aia. Putea să se dea la o parte şi să-i dea voie monstrului să-şi aleagă victimele după bunul lui plac. Dar, chiar aşa să se fi petrecut lucrurile? Adevărul e că nu mai era sigură de nimic.
Părinţii i-au murit. De atunci, din acea zi toropitoare, chiar dacă are pe cineva în preajmă, tot singură este. Sunt goluri care nu fac altceva decât să se umple încontinuu cu alte şi alte goluri, până când inima îţi devine prăpastie.
Cu trei apusuri în urmă, în peregrinările ei, a întâlnit un om sfânt care predica la marginea unei păduri. Bărbatul avea o alură mândră cum numai cei care cunosc ascunzişurile vieţii o pot avea.
S-a oprit curioasă. În jurul bărbatului nu era nimeni să-l asculte şi dacă el credea că poate vorbi copacilor, sau că aceştia erau interesaţi de spusele lui, se înşela amarnic.
- Demoni! a urlat brusc predicatorul, făcând frunzele să se scuture. Sunt demoni pe care ochii noştri nu mai pot să-i vadă. Ei se schimbă precum vorbele sfinte, făcându-te să-ţi pui întrebări al căror răspuns nu-l poţi găsi decât în moarte. Oare tu, Zeu al Îngăduinţei, ne-ai dat suflu doar pentru a ne lupta o viaţă cu necunoscutul? Pentru a ne murdări spiritul în drumul spre purificare?
Omul a îngenuncheat în ţărâna purpurie, cu privirea aţintită spre cer.
- Oare un om poate să blesteme un Zeu? Oare un om poate struni demoni împotriva norilor ce îi acoperă mintea? Oare un om poate schimba un cuvânt sfânt? Îl poate însufleţi? Pot da viaţă unei sălbăticiuni doar gândindu-mă la ea?…
Aris s-a înfiorat. Sălbăticiunile erau monştri care cutreierau lumea, hrănindu-se cu trupul sau cu mintea celor ce le ieşeau în cale. A le pomeni numele era o blasfemie, chiar şi pentru un predicator nebun.
Aris s-a ghemuit lângă un copac blând, cu ramurile întortocheate, a cărui hrană consta în propriile-i frunze. I-a mângâiat scoarţa cafenie, după care l-a întrebat ce părere are despre omul sfânt.
- Cuvinte… Aducere de nenoroc… Sfârşit.
Copacii blânzi vorbeau puţin, dar ştiau întotdeauna ce să spună. Ei nu foloseau decât cuvintele necesare pentru o convorbire, iar dacă subiectul discuţiei nu-i interesa, tăceau.
Noaptea, când luna arunca cu deochiuri peste fiinţele pe două picioare, vrăjitoarei îi făcea plăcere să se cuibărească între crengile gelatinoase. Aici era aproape ca…acasă.
Se simţea apărată, fără de griji, cu viitorul strălucindu-i dinainte. Mai presus de toate, copacii blânzi cunoşteau o grămadă de poveşti.
Odată, unul dintre ei îi spusese despre timpurile trecute, când ei, copacii, fuseseră transformaţi în torţe de către un prezicător orb şi stelele se acoperiseră de fum negru şi dureros. Atunci, furtuna lor de gânduri se abătuse asupra oamenilor, care, înnebuniţi, începuseră să se omoare între ei precum sălbăticiunile. Se zicea că însuşi marele Zeu al Războiului participase la măcel. Multe trupuri deveniseră deveniseră rădăcini şi pământul dăduse naştere la monştri. Acei monştri străbăteau acum lumea în lung şi-n lat, cu singurul scop de a opri oamenii. De a le bloca calea spre împlinirea destinelor.
Cărţile Naşterii fuseseră rescrise
într-un limbaj pe care foarte puţini îl înţelegeau. Din acest motiv, era posibil ca şi cei mai credincioşi să păcătuiască. Chiar şi fără voia lor…
- Unde eşti tu, Zeu al Cunoaşterii, când lumea are nevoie de tine? a răbufnit încă o dată predicatorul, aruncând Cartea Sfântă în ţărână.
A rămas aşa cu ochii goi sfidând cerul, până când luna a început să lumineze ascunzişurile. Atunci, şi-a ridicat cartea, a şters-o de roba care îmbrăca trupul şi a dispărut.
Copacul blând s-a foit neliniştit. Vântul rece care se pornise să sufle îi transmitea o senzaţie stranie de însingurare. Ca şi cum ar fi martorul unei prăbuşiri. După o vreme, a mormăit:
- I-a răspuns. Chiar înainte să plece, i-a răspuns…
- Cine? a întrebat Aris.
Copacul a tăcut.
Fata a insistat.
- Cine i-a răspuns?
- Zeul. Asta nu poate fi de bine. Vorbele celor de sus nu pot fi reproduse fără ca ceva rău să nu se întâmple. Aşa că nu o să le spun… Calea se întunecă cu fiecare frunză mâncată şi Lumea suferă şi Oamenii se pierd.
Şi Aris se pierduse acum în gânduri şi copacul de toamnă care reîncepuse să vorbească cu ea, se prinde că nu e atentă şi îşi închide mintea. Vietăţile de genul lui sunt extrem de supărăcioase şi încăpăţânate.
- Lasă că îţi trece, îi spune vrăjitoarea pe un ton ce se vrea nepăsător. Când o să ai chef de vorbă, o să mă chemi. Până la urmă, nu e prima oară când te bosumfli dintr-un nimic. Probabil că nu va fi nici ultima.
Începe să plouă. Stropii mari şi grei produc o anumită vibraţie care face sălbăticiunile să o ia razna. Undeva, în stânga ei, se aude un tânguit inuman şi atunci Aris se face nevăzută. Îi ia ceva timp până când reuşeşte să adoarmă. Şi, atunci când o face, visează un porumbel albastru care se tot izbeşte de o sticlă. Din el zboară fulgi-scânteie care aprind noaptea. Un trup de munte se desface în bolovani. Râul de piatră ucigaş urmăreşte cântecul de stihii. Un băiat care în locul pieptului are o gaură imensă, străbate pădurile în căutarea inimii pierdute.
- Aici, murmură Aris în somn. Inima ta… Aici…

———————————————————————————————-

Interludiu:

„Vei fi judecat după felul în care i-ai privit pe alţii: cu aceeaşi ochi, de la aceeaşi înălţime, cu aceleaşi ascunzişuri. Sensul vieţii tale trebuie să fie totuna cu tine. Dacă tu şi el sunteţi drumuri separate, atunci apa o să vă ude doar până la glezne.

Ploaia aparţine Cerului şi pământul Trecătorului. Când cele două se unesc, noi destine iau naştere. Nu ai nevoie de coroană pentru a avea supuşi, dar nici să porunceşti pentru ca alţii să îţi dea ascultare. Dacă simţi nevoia de a îngenunchea pe cineva, cel mai aproape de tine eşti tu. Foloseşte această oportunitate şi vei învăţa ce înseamnă umilinţa. Oglinda îţi arată întotdeauna imaginea pe care tu singur ţi-o creezi. Ea nu are nicio vină pentru felul în care arăţi. De fapt, în nimic nu există vină, ci doar oglindire.”

Fragment din Cartea Nescrisă.

Capitolul 1: Un porumbel albastru

Din momentul în care închid ochii, respiraţia mi se relaxează şi mă pierd. Simt cum devin din ce în ce mai uşor, până şuieratul unui vânt mă fură şi mă duce cu el. Sunt un fulg, o petală. Visul începe la fel ca întotdeauna. Cerul bufneşte supărat şi pământul porneşte a se mişca. În murmurul lui se citeşte acea nervozitate specifică copiilor mici, atunci când le iei din mână jucăria. Muntele prinde viaţă, trosnindu-şi încheieturile, şi florile de statura unui om mediu, care se răsfiră la poalele lui, ţipă speriate.

„- Hiii… Hiiiiii!…”

Sunetul străpunge norii precum o săgeată încărcată de durere. Sunt flori cântătoare, ucigaşe de păsări. Trupuri reci de porumbei albaştri stau pierdute printre ele drept dovadă. Bătrânii murmură că aceste flori trasează acea linie fină care delimitează văzutul de nevăzut. Legenda spune că prin cântecul lor, aceste plante-gigant l-au mâniat pe cel mai mare zeu şi acesta le-a blestemat. Le-a pus pecetea celui mai îngrozitor păcat:crima.

„- Să îi omorâţi pe cei mai dragi vouă!”, le-a prorocit zeul. „Pe cei care v-au creat.”

Bineînţeles, tot legenda aminteşte că păsările au fost cele care au dat viaţă florilor. Şi asta e tot.

Dintre toate zburătoarele, se pare că porumbeii albaştri sunt cei mai predispuşi la a cădea în ispita cântecului îmbătător. Sub carnea care le îmbracă spiritul ascund o slăbiciune incredibilă, fatală.

Când floarea se deschide, sute de ţepi veninoşi sunt pulverizaţi în direcţia păsării. O ciupercă verde, o înflorire mortală. Pentru zburătoarele atinse, acel moment reprezintă sfârşitul. Prima şi ultima prăbuşire.

Atunci cântecul florilor e trist, plin de remuşcări. Ascultându-l, ai putea avea impresia că suferă, că le pare rău pentru ce au făcut. Dar, asta ţine doar până la următorul fâlfâit de aripi. În acea clipă, plantele devin atente. Notele joase, lugubre, se transformă în înălţare, în extaz. Şi acele otrăvite pleacă din nou în căutarea victimelor. În urmărirea „creatorilor”.

Aceste flori poartă numele de stihii şi asta e de ajuns, deoarece acesta e motivul pentru care puţinii mei prieteni mă iau mai mereu peste picior. Numele meu e Stih, înţelegeţi?

Mare surpriză…

Mama mi l-a dat înainte de a mă naşte, dorindu-şi din tot sufletul ca eu să devin cântăreţ. Sorţii i s-au arătat potrivnici, după primele testări, cei înţelepţi decizând că menirea mea era să fiu Rătăcitor. Ce bine ar fi fost să mai aştepte câţiva ani să mă poată întreba şi pe mine. Măcar aşa de „chestie”. Poate că şi eu aş fi avut un cuvânt de spus în ceea ce-mi priveşte viitorul.

Mama s-a întristat şi e de înţeles, deoarece, meseria de Rătăcitor e una dificilă şi nu poţi ştii cu siguranţă dacă viaţa ta îşi va găsi vreodată rostul. Dacă, într-un final, vei reuşi să laşi ceva în urmă. Un înţeles care să-i împlinească pe ceilalţi. O dovadă că ai trăit, că tu ai fost tu şi nu un altul.

Câteodată, îmi crestez venele şi din ele curge sânge albastru de porumbel şi nu pot să nu mă întreb când îmi va sosi timpul. Timpul pentru a zbura, timpul pentru a auzi cântecul florilor, pentru a mă prăbuşi şi înmulţi numărul celor uitaţi…

Tata e pictor, unul bun, dedicat. Pentru el visul şi realitatea s-au îmbinat perfect. Odată a venit odată acasă cu câteva stihii, dăruite de un client. Le-a înfipt într-o vază şi le-a lăsat acolo. Spunea că muzica lor îl relaxează, îl inspiră.

De mine, ce să zic? Două zile, am stat închis în cameră, fiindu-mi prea teamă să ies şi să dau nas în nas cu acele primadone carnivore. Mama a râs, explicându-mi că, pentru noi, florile sunt inofensive, dar imaginea acelor împroşcând aerul în căutarea mea m-a făcut să stau deoparte.

De ce să ieşi în calea unei posibile nenorociri, fără niciun motiv? De ce să calci într-o baltă căreia nu îi cunoşti adâncimea, când poţi foarte bine să o ocoleşti?

A treia zi, florile s-au ofilit. Am fost rugat să le iau şi să le arunc afară, dar atunci când

m-am apropiat de vază, una dintre ele a murmurat o frântură de cântec şi, fără voia mea, am ţipat. Tata a râs. Exagerat de mult. Din acel moment părinţii m-au clasificat ca fiind un laş şi mi-au reproşat dezamăgiţi că, atunci când voi deveni bărbat şi voi fi pus să iau gâtul tradiţionalei păsări mărgelate, nu voi fi în stare. Deci, nu voi putea să înfig o lamă ascuţită într-un biet gât subţire îmbrăcat în fulgi pufoşi şi coloraţi…

Nu am putut să-i contrazic, aveau dreptate. De ce aş fi în stare de aşa ceva? Pentru ce? Rolul meu în viaţă nu e să omor fiinţe, ci să găsesc acel ceva care să-mi spună cine sunt eu şi cine e lumea. Doar atunci îmi voi fi găsit sensul, împlinirea.

În visul meu cerul bufneşte din nou şi de data asta muntele îşi scutură bolovanii colţuroşi peste stihiile înspăimântate. Plânsul lor este acoperit definitiv cu piatră. Scena seamănă cu un fel de răzbunare întârziată. Un fel de „echilibrare”.

Un porumbel albastru planează disperat în căutarea acelei note magice, acea mireasmă auditivă care l-a condus până acolo şi îi va aduce moartea, dar nu o găseşte. Gângurind răguşit zboară mai departe.

„- Hiii!… Hiiiii!…”

Mă trezesc asudat. Cearşeaful lipit de mine, nu vrea cu niciun chip să îmi mai dea drumul. E atât de cald, de apăsător. Aerul e aproape inexistent.

Ceva îmi spune că în curând va trebui să plec. Unde, nu ştiu. Rătăcind, probabil…

Bufnetul mă face să tresar şi să-mi golesc mintea de gânduri.Ceva tocmai s-a izbit violent de geam. Aprind lumina, fără grabă, încercând să-mi alung teama. Lipit de sticlă e un fulg mare şi albastru.

„În sfârşit şi-a găsit floarea”, îmi şopteşte mintea.

„Şi el a fost tot ca tine, un Rătăcitor…”

——————————————————————————————

Cum înfloresc pleoapele
Pe câte un ochi
Clipesc a rătăcire
Şi cum
Se învârte imaginea
Pe care o reflectă
Pe o spirală
Ca un taifun
Fără să-i înţeleg sensul
Ştiu doar
Că voi simţiţi teama
Cum intră sub piele
Ca un guşter sub pietrele drumului.

——————————————————————————————–

În labirintul sufletului
se topeşte fericirea
şi se reflectă-n afară
de pe buzele inimii,
printr-un surâs al fiinţei.

Durerea nu se topeşte,
se sedimentează
şi rămân împreună,
de la răsăritul luminii
până la declicul morţii.

——————————————————————————————–

Am plecat pe muchia de apus a zilei
la întorsura munţilor unde-s zimbrii
şi nu mă opresc până soarele cade după creste.
Vin păsări din păduri, cu aripi de frig,
care ştiu din ce parte bat vânturile vremii,
cu aceleaşi ploi mărunte de care nu scapă nimeni.
Fagii ne vor îndrăgi în curând,
vulpea împarte-n secret ştirile de seară,
m-ar încălzi o baie de aburi şi o ţuică fiartă,
s-ascult cu femeia o muzică veche şi calmă.
Seara se umple cu miros de răşină şi fructe
ori, poate noaptea are o cămaşe de flori
din care apare dimineaţa cu buzele stoarse,
când stelele se sting înecate în izvoare.
Doar gânduri galbene din cuvintele spuse
netezesc pe palmele tale aburite,
ca geamul ferestrei de respiraţia soarelui.

——————————————————————————————

Valea iadului

Luna coborâse peste deal şi de-acum proiecta monştri pe întinsul văii; Se auzeau numai comenzile gradaţilor made în Oltenia şi uneori nişte câini care gândindu-se doar la mămăliga pe care stăpânii puteau s-o arun-ce din uşa bordeiului, lătrau cu aceeaşi convingere canină; Potrivnică divi-nităţii, Valea Iadului oferea deportaţilor care de-amu se opuneau regimului de la Bucureşti o moarte discretă; Oameni fără Dumnezeu, călăii comunişti încercau să-i extermine doar prin înfometare şi muncă forţată; Într-un a-semenea context, soldaţii comandaţi de sergent Vadim Prişcaru se bucurau doar la gândul că epidemia care de-amu începuse să facă victime, le sări-se în ajutor; Cum somnul părea să-l ocolească, doctorul se furişează în a-fara bordeiului şi acompaniat de căţel, pleacă spre casa titoistei care din anumite pricini nu crezuse o iotă din tot ce propusese puţin mai devreme; Bătea binişor spre ziuă când, doctorul se opreşte în faţa bordeiului; După ezitarea care în treacăt fie zis era provocată de moartea care de la o vre-me da târcoale deportaţilor, doctorul bate în uşiţa rămasă deschisă pentru Dumnezeu şi pentru prietenii întru credinţă.
-Cine-i acolo, întreabă un glas ce părea să vină din adâncul pămân-tului? Dacă eşti hoţ, fură măcar boala care ne ucide copiii şi viitorul.
-Dar nu sunt hoţ doamnă îndurerată; Eu sunt doctor Ticu Vladimir şi dacă nu te superi, vreau s-o văd chiar amu pe fetiţa suferindă.
-Bine dom doctor, dar aşteaptă până când aprind o lumânare.
-Am înţeles doamnă, dar ce s-o întâmplat? Voi nu aveţi nici măcar lampă de vânt, întreabă şi nu fără motiv doctor Ticu Vladimir?                                                  
-Păi cum să n-avem dom doctor? Din păcate, gazul s-o cam gătat; Amu dacă tăt venirăţi pân la sărăcia noastră, coborâţi pe scara de pământ bătătorit, îndemnă biata femeie cu oarece nădejde creştinească.
-Pentru la noapte poate-ţi fac eu rost de nişte gaz, promite doctorul, în timp ce cu teamă cobora în groapa proprietate personală.
-Mulţam fain doctore, dar nu-mi face trebuinţă; Păi matale nu vezi ce frumos doarme Delia mea dragă şi atât de frumoasă? Biata mea fetiţă, doarme aşa dă frumos că niciodată n-ar vrea să se scoale.
-Muşcă-ţi limba femeie; Fetiţa nici măcar nu mai tremură.
-Ştiu domnule doctor, dar mai bine veneaţi cu părintele Serafim.
-Ascultă femeie, răspunde doctorul care după atâtea zile de zbucium şi chin găsea un motiv de bucurie, fetiţa matale o depăşit criza de friguri şi amu este doar slăbită de boală; Ai înţeles femeie?
-Cum dom doctor, întreabă neâncrezătoare biata femeie, fetiţa mea dragă va supravieţui timpului ce pare mai păgubos decât infernul?
-Fetiţa o biruit moartea, dar fiind slăbită de o boală atât de nemiloa-să, va trebui să ai grijă de ea; De băut dă-i doar apă fiartă şi răcită, iar pe frunte pune-i comprese reci; Amu înţelegi cum şi ce să faci?
-Am înţeles dom doctor, dar dumneavoastră nu aveţi nici măcar un nasture alb, întreabă femeia care nu ştia cât şi dacă să se bucure?
-N-am femeie, dar din fericire pentru fetiţă, aspirina nu-i necesară, răspunde doctorul care mulţumit ieşea din bordeiul în care prin voia Dom-nului, până şi epidemia de friguri putea fi biruită.                                           
Soarele abia dacă răsărise când, deportaţii conduşi de doctor Ticu Vladimir, se înşirau pe drumul care ducea spre dealul păzit de răcanii ser-gentului Vadim Prişcaru; Animaţi de o nestăvilită pornire lăuntrică şi stă-pâniţi de curajul pe care frica de moarte ţi-l  procură cu aceeaşi falsă gra-tuitate, titoiştii bănăţeni se angajară pe coasta dealului.
-Nu vă supăraţi părinte, dar trebuie să mă ascultaţi o ţâră.
-Nu mă supăr taică, dar care-i păsu? Doar suntem cu tăţii.
-Ştiu părinte, dar fii înţelegător şi rămâi ceva mai în spate; Nu dalce-va, dar bieţii oameni măcar de ultima slujbă să aibă parte.
-Păi de ce taică? Românii trag în românii care se ţin de neamuri?
-Părinte Serafim, avertizează şi nu întâmplător doctor Ticu Vladimir, orice nelegiuire este posibilă şi încântătoare pentru comunişti.
Surprinşi, soldaţii abia dacă reuşiră să se regrupeze în faţa pichetului păzit de plantonul care de-acum părea să doarmă; Îmbrăcat doar în izmene olteneşti, sergentul Vadim Prişcaru începe a manevra carabina smulsă din mâna unui biet răcan şi urlă în maniera nebunilor calificaţi:
-Staţi bă tituiştilor, unde mama dracu plecarăţi? Ce bă, voi surzârăţi dabinelea şi dăfinitiv? Opriţâ-vă boii dracu, altfel vă împuşc pă toţi; Firaţa-i dracu dă sârboi nenorociţi, doar nu plecarăţ la plimbare.
Riscându-şi viaţa, ţăranii din lagărul Mititica se apropiau de pichetul militar; Încercând să dea un exemplu pozitiv soldaţilor care în faţa titoiştilor erau copleşiţi, sergentul Vadim îndreaptă carabina spre deportaţi şi trage fără avertizare; Un băiet ce nu părea să aibă mai mult de şaisprezece ani, se prăvăleşte ca secerat de trăznet; Din gura-i împodobită cu numai câteva tulee, o început să-i curgă un firicel de sânge fierbinte şi curat.
-Mi-ai omorât băietu, strigă disperată o femeie trecută bine de pri-ma tinereţe; Nenorocitu dracu, ai omorât un copil nevinovat.
Dându-şi seama că împuşcase fără ordin, sergentul Vadim se opreş-te în faţa soldaţilor care de-acum îl priveau înmărmuriţi şi asemenea nebuni-lor calificaţi la şcoala cine ştie cărui securist a început să urle:
-Ţine arma răcanu bă dracu şi să ştii că eşti ăl mai mare bou; Altfel nu băgai glonţ în ţava în care nu vezi nici dacă te uiţi cu chibritu.                             
Răcanul care de fel era fiul unui ţăran din satul Juveţeii Mici, începe să tremure şi cu mâinile ridicate încearcă să refuze arma de care sergentul Vadim încerca să scape cât mai repede; Făcându-şi loc la căpătâiul băiatului împuşcat de un gradat nemernic, doctorul Ticu Vladimir constată cu oarece uşurinţă, decesul unui deportat care de dincolo de viaţa pământeană încer-ca să privească cu ochii de un albastru sângeriu.
-Ucigaşilor, continua să strige cu aceeaşi firească disperare mama băiatului ucis de oltean, ce avusărăţ cu băietu? De ce măăă, de ceee?
-După o vreme, crimele vor dovedi vinovăţia comuniştilor în proce-sul comunismului, raportă motivat doctor Ticu, în speranţa că istoria trebuia să-i condamne pe criminalii care vor plăti după lege şi dreptate.
-Sergentu Vadim lo împuşcat; El este criminalul, strigară ţăranii care ameninţători se apropiau de pichetul în care asasinul aruncase arma crimei şi disperat se ascunsese într-o magazie de efecte militare; Dobitocu dracu-lui, amu trebuie să dea socoteală pentru crima comisă, condamnă motivat unul dintre ţăranii condamnaţi de comunişti.
Undeva-n depărtare, printre hârtoapele drumului de ţară româneas-că, înainta cu mare greutate un camion militar; Încercând să se strecoare printre gropile comuniste, maşinăria stârnea nori de praf.
-Mă fraţilor, strigară deportaţii abia stăpânindu-şi furia, poate că în maşina care vine la pichetul militar, este şi locotenentul Dăscăloiu.
-Să vină maică; Să vină şi să vază ce crimă o făcut un oltean nenoro-cit, încearcă să se facă ascultată o femeie care la o vârstă destul de înaintată, abia dacă-şi mai mişca picioarele umflate şi crăpate.
În cele din urmă, camionul militar se opreşte la numa câţiva paşi de grupul deportaţilor care indignaţi peste măsură, manifestau de parcă s-ar fi aflat pe străzile Parisului capitalizat de cultură şi modă:
-Ser-gent uci-gaş, ser-gent uci-gaş, ser-gent uci-gaş!
Din cabina camionului militar, coboară locotenentul Dăscăloiu şi securistul Broscoi; De sub prelată, nişte miliţieni care din cine ştie ce pri-cină râdeau mânzeşte, aruncară o femeie peste oblonul din spate; Egzaspe-rat de bănăţenii care manifestau împotriva orânduiri socialiste, locotenen-tul care primise aprobarea omniprezentului securist, strigă mai abitir decât nebunii calificaţi la şcoala tovarăşului Fane Ghiorghiu:
-Ce aveţ bă tituiştii dracu şi dă ce urlaţ ca nişte nebuni?                                      
-Tovarăşu locotenent, nebun este doar sărgentul Vadim.
-Ce căcat mănâci bă tituist dobitoc? Doar nu vrei să te arestez.
-Tovarăşu locotenent, raportă calm doctorul Ticu Vladimir, sergentul Vadim Prişcaru o împuşcat fără ordin, un băiet nevinovat.
-Sărgent Vadim, dar unde mama dracu te băgaşi mă boule?
-Sunt acilea tovarăşu, raportă sergentul pe faţa căruia moartea bietu-lui băiet lăsase urme de groază în sos de prostie oltenească.
-Sărgent Vadim, auzâşi cu ce te acuzează tituistul care zice c-ar fi doctor dă oameni vii, întreabă şi nu fără motiv locotenent Dăscăloiu?
-Eu nu ştiu pă cine acuzeşte tovarăşu locotinent, dar să ştiţ că tituistu vă minte doar ca să mă înfundeze pă mine în bulăul răcanilor.
-Mă bou dracu, recunoşti că-l puşcaşi pă tituistu care zace în ţărâ-nă? Răspunde idiotule: L-ai împuşcat ori nu pă tituist, întreabă locotenentul care nu întâmplător vroia să pară cât mai furios cu putinţă?
-Ce dracu să recunosc tovarăşu locotinent? Asta-i arma lu Roşcovă care îi un mare dobitoc, încearcă s-o scalde sergentul Vadim.
-A mea este carabina tovarăşu locotinent, dar cum văzură şi soldaţii dacileaşa, sărgentu pă care-l apucasă nebuneala mi-o smulsă din mână şi trăgând la nemereală împuşcă mortal un deportat bănăţan, raportă răcanul care de frică şi boală tremura ca în plină iarnă.
-Ce-ai dă zis sărgent Vadim, întreabă ofiţerul care interesat încerca să pară cât mai imparţial în ochii securistului care preocupat rumega cine ştie ce acţiune criminală? Raportează dobitocule, doar nu eşti mut.
-Da tovarăşu locotinent, numa că eu mă aflai în lecitină apărare. 
-Bine bă tâmpitu dracului, dar tu dăspre ce lecitină vorbeşti, întreabă ofiţerul care mirat se umfla în pene mai abitir decât un curcan? 
-Lecitină apărare tovarăş locotinent; Până şi răcanii ştie cu se mă-nâncă lecitina, raportă cu aceeaşi imbecilitate sergentul Vadim.
-Mă bou dracului, cu toată lecitina până la urmă cred c-o să dai dă dracu, ameninţă cu oarece convingere locotenentul Dăscăloiu.
-Dom ofiţăr, intervine o bătrână care de-amu era animată de curajul deportatului care nu avea nimic de pierdut, barem nu mă nemeri pă mine care fiind babă bătrână, fac umbră pământului dă pomană.
-Taci dân gură cotoroanţa dracu; Doar nu te întrebai pă tine.
-Tovarăşu locotinent, nu vedeţi cum vorbeşte baborniţa? Păi cum să nu te-apuce dracii şi să nu-i împuşti pe tituiştii dobitoci, raportă sergentul care de-amu părea încurajat de vocabularul comandantului său? Eu taman daia tovarăşu locotinent, taman daia voiam să vă raportesc.
-Gura sărgent tâmpit; Aşa vorbărie s-o faci la procesu judecăţii.
-Ce fel dă proces tovarăşu locotinent? Apăi cine dracu să mă judece şi încă taman pă mine, întreabă mirat sergentul Vadim Prişcaru?
-Bă dobitocu dracu, un proces la tribunalu poporului; Pricepuşi?
-Păi dă ce tovarăşu locotinent? Doar pentru că puşcai un tituist ca-re oricum trebuia să moară? Mama lor a dracu de sârboi dobitoci!
-Bou dracului, te va judeca şi te va condamna doar pentru că tituis-tul fuse împuşcat fără neam dă ordin scris şi semnat.
-Tovarăşu ofiţer, încearcă doctorul să se facă ascultat, pentru lumea care iubeşte dreptatea şi spiritul legii, sergentul a comis o crimă abomina-bilă; În afară de moartea băiatului, în satul Mititica au mai fost înregistrate şi alte decese; În principal, moartea oamenilor fiind cauzată doar de epide-mia despre care v-am raportat în câteva rânduri.
-Bă tituistule, ordonă locotenentul care de-acum se oţăra la doctorul Ticu, dacă vrei să pricepem ceva, vorbeşte în limba românească; Ia spune şi nu te mai căca în pantalonii făcuţi de domnul Banat.                                                                     
-Tovarăşu locotenent, în situaţia în care deportaţii cad victimă epi-demiei de friguri, noi nu mai putem merge la secerat de grâu; Acum aţi în-ţeles disperarea care ne îndeamnă la un  asemenea refuz?
-Ce vorbeşti bă tituistule? Băăă, voi vreţ să vă arestez mintenaş?
-Nu vrem tovarăşu ofiţer, dar ce câştigaţi prin arestarea noastră?
Încercând să aplaneze cât mai repede conflictul care în cele din ur-mă putea să degenereze într-o răzmeriţă anticomunistă, ofiţerul cu ochii bulbucaţi deschide gura şi ordonă cu autoritate proletară:                   
-Locotenent Dăscăloi, te urci în maşină şi pleci la Galaţi; Nu mă in-teresează cum şi dă unde, dar aduci leacul cerut dă tituişti; Pricepuşi?
-Am înţeles tovarăşu, dar eu nu pot să plec în misiune fără ordin.
-Bine locotenent, dar deportaţii cum pot fi împuşcaţi fără ordin?
-Regretez tovarăşu ofiţer, dar nu eu l-am împuşcat pă dobitoc.
-Tovarăşu locotenent, continua să urle din motive speciale securistul Broscoi, dacă nu vrei să dai dă dracu execută ordinul meu.
După plecarea ofiţerului ce părea să fi promovat la apelul de seară, doctorul îngenunchiază lângă băietul împuşcat de un sergent total nesăbuit; Îi închide ochii, după care se adresează preotului:
-Părinte Serafim, poate nu ar fi rău să predicaţi măcar câteva vorbe de împăcare întru Domnul; Era doar un copil ceva mai mare.
-Taică, predică abia murmurat preotul Ioan Serafim Lugojanul, de-amu băietul este în puterea Dumnezeului a toate ziditor, iar eu m-am rugat pentru iertarea păcatelor săvârşite cu voie sau fără de voie.
-Doctore Ticu, întreabă sora care în cele câteva clipe de buimăceală, încă nu realiza dimensiunea tragediei care abia dacă fusese jucată de ser-gentul Vadim Prişcaru, ce s-a întâmplat cu bietul băiat?
-Doamnă dragă, raportă îndurerată mama fiului ucis cu atâta sânge rece de călăul comunist, s-o întâmplat că-l puşcă sărgent Vadim.
-Pentru sergentul Vadim Prişcaru orice crimă pare firească, dar ci-ne Dumnezeu o dat un asemenea ordin criminal, întreabă sora care nu în-tâmplător încerca regretul condamnaţilor la muncă forţată?
-Se pare că nimeni doamnă Paulina Frânculescu, dar fiind contaminat de nebunie oltenească, sergentul Vadim o înşfăcat arma din mâna soldatului de pază şi o tras fără ordin în deportaţii bănăţeni.
-Bou dracu! Doar un nebun putea să tragă în oameni nevinovaţi.
-Cum te simţi Paulină? Uite ce au putut să-ţi facă bandiţii dracu, constată cu oarece uşurinţă doctorul Ticu, pentru ca mai apoi s-o îmbrăţi-şeze pe femeia de care se îndrăgostise c-o patimă de licean.
-Doar nu arăt ca dracu, încearcă o falsă cosmetică sora Paulina.
-Te-au bătut Paulină? Spune drept soră, te-au schingiuit rău bandiţii care ştiu doar să ucidă, întreabă şi nu fără motiv doctorul Ticu?                                                 
-Păi tu crezi că m-au dus în beciul securităţii doar ca să mă mângâie cu privirea de vulturi înfometaţi, întreabă mai mult retoric doamna Paulina Frânculescu? Bine că măcar nu m-au schilodit mai rău.             
-Dobitocii dracului, cum de sunt în stare să lovească o femeie fără apărare? Trebuie să te pansez, altfel plăgile se pot infecta, ordonă doctorul care lăsându-se stăpânit de aceeaşi furie neputincioasă, zadarnic încerca să se menţină în poate cel mai precar echilibru.
-Mă cârpeşti oleacă, dar mai târziu; Până una alta spune-mi te rog frumos: Marius ce face? Tata socru nu este supărat pe mine? Hai doctore, vorbeşte şi nu mai sta ca mutu în căluşul ţărănesc.
-Păi dom Frânculescu este la pichet şi băiatul o rămas acasă; Nu îţi fă griji degeaba; I-am spus să fie cuminte şi să nu plece nicăeri.
Ameninţaţi de securistul cu ochii bulbucaţi, dar şi de armele pe ca-re soldaţii le pregăteau dintr-o pornire demonică, în mai puţin de-un ceas titoiştii treceau înfricoşaţi de ţăruşii proprietate personală; Abia stăpânin-du-se, fiecare deportat gândea numai la familia lui; Bucuros, Marius îşi prinde bunicul de mână şi cu un zâmbet pe care pana istoriei nu va reuşi să îl zugrăvească pe pânza nemilosului timp, exclamă bucuros:                                    
-Ai văzut bunicule, mama o venit doar pentru noi!
-Da mă nepoate, răspunde bunicul, în timp ce-l mângâia în creştetul capului, dar cum să nu văd taman iubirea ista nemăsurată!
-Bine bunicule, întreabă nepotul care nu întâmplător părea să-l sur-prindă pe bătrânul deportat, dar tăticu care nici măcar nu ştiu cum arată, când vine din puşcăria care-l ţine arestat de atâta vreme?
-Amu ce-ţi veni Marius băiete, întreabă mama care nesocotind ră-nile trupului frumos dăltuit, pregătea din te miri ce masa de prânz?
-Nu te supăra mami, răspunde fiul care motivat se cuibărea la piep-tul bunicului, dar eu ştiu că doctoru nu-i tăticul meu adevărat.
-Ai dreptate Marius, dar nu-i locu şi nici momentu potrivit, răspunde doamna Paulina doar pentru a justifica o firească amânare.
-Ia lasă băietu în pace, glăsueşte cu dojană bătrânul Frâncu; Păi tu crezi că Marius n-are dreptu să ştie ce s-o întâmplat cu tatăl său?
-Un asemenea drept nu poate fi pus la îndoială, numai că fiind prea mic, nu poate să înţeleagă nebunia regimului care-i condamnă pe creştini, doar pentru că n-au acelaşi crez politic; Ai înţeles tată socru?
-Mami, revine băietul cu aceeaşi surprinzătoare perspicacitate, pe tine tăt un regim numai bun de îngropat, te-o bătut aşa de rău şi ţi-o făcut atâtea bube? De ce mamă, de ce naiba te-or bătut cu băţu?
-Marius, întreabă doctorul care forţat de împrejurări era bine moti-vat, chiar dacă nu sunt tăticul tău natural, nu vrei să fim prieteni?
-Tu ce spui mamă, întreabă şi nu fără interes imediat fiul maiorului care din nesupunere faţă de regimul comunist a fost arestat de omniprezen-ta securitate, eu pot fi prieten cu nenea doctoru? Spune mami, n-ar fi bine dacă aşi avea şi eu un tătic care să mă iubească la fel ca bunicu?
-Marius băiete, răspunde mulţumită doamna Paulina Frânculescu, ca să meriţi prietenia domnului doctor, trebuie să fii băiat cuminte şi să-i asculţi doar pe oamenii care-ţi sunt prieteni; Amu înţelegi?
-Nu vreau s-o alint cu nişte vorbe de laudă deşartă, raportă zâmbind provocator doctorul Ticu Vladimir, dar doamna Paulina este cea mai fru-moasă şi cea mai bună mămică din toate câte sunt.
-Mamă, nenea doctoru zice că eşti o mămică bună şi frumoasă.
-Dacă aşa mă vede nenea doctoru nu-mi rămâne decât să mă simt măgulită şi încântată, răspunde zâmbind frumos nora Paulina.
-Păi dacă eşti cea mai bună mămică, de ce naiba nu mă laşi să mer cu bunicu la râul care curge atât de frumos? Hai mamiii, mă laşi să mer la râu, întreabă miorlăind fiul maiorului Radu Frânculescu?
-Tată socru, ordonă nora care de-amu încerca un gând anume, de ce vrea Marius la râu? Doar ştii cât de uşor se pierd copiii mici.
-Mă fată, or să ne trebuiască niscai nuele pentru tavan; Nu dalceva, dar până la urmă tăt va trebui să ne facem un pui dă casă.  
-Noi mereu ne-am mulţumit cu puţinul oferit cu atâta zgârcenie; Ce să facem tată socru, măcar o iarnă să avem unde sta şi în care să nu mu-rim de frigul adus pe aripile vântului din Bărăgan.
-Nu ştiu dacă pentru o iarnă ori mai multe, dar ştiu că trebuie făcută, răspunde bătrânul, în timp ce-l prindea pe nepot de mână.