————————————————————————————–

I.

O casă mică,
o Câmpie de necuprins,
visele mele s-au lovit
de Soare.
Numai de Soare.

 
Copilăria,
întinsă de-a lungul şi
de-a latul vieţii,
dăinuie şi azi
când iarna mă caută tiptil
cu firele firave
de înţelepciune.

II.

Prima carte
cu ghiocei,
am citit-o greu.
Literele erau fugare. 

M-au fascinat scenetele cu
pescari şi cu vânători.
Jucam
în rolul principal,
în ţinut erau năvoade
şi lupi.

III.

Ei au ucis pădurea
de lângă râu,
păsările bălţii
au fost aruncate
în moarte forţată.

Pomii nu mai aveau rădăcini…
Şi am plâns.

IV.

Am fost
pionier-cercetaş,
prin lacuri şi ostroave,
printre hoţii de cai.

Hălăduiam
pe lungi diguri cenuşii,
Eram liber, liber, liber.

Mă închipuiam Baltagiul,
prinţul ţinuturilor
locuite de călifari.

Aveam platoşa cutezanţei
şi mi-am clădit bucurii ,
castele din crengi
de sălcii pletoase.

Am fost fericit.
Dar ei au ucis pădurea
cu lame de fier.

Şi am plâns.

V.

Prima iubire,
ţinere de mâini,
curgătoare gânduri învolburate,
liane.

Ora era grea,
clipele treceau surâzând. 

A fost apoi uitarea,
Primul sărut
a rămas.

VI.

Am săvârşit şi eu
fapte demne de istoria lumii.
 

Am fost adolescent,
rebel fără cauză,
am fumat în veceu
la liceu,
am chiulit
de la orele profesorilor încruntaţi.

Am iubit
iubesc,
voi iubi
în limba în care m-am născut:
„ROMÂNIA”.

Oare nu merit
să fiu medaliat
cu un ordin?

Nu , nu vreau steluţe în piept!
Vreau un ordin precis:
Opriţi încătuşarea lumii!

VII.

Şi florile şi pomii fredonau,
pe muzica divin-universală.
Un curcubeu nepreţuit de sentimente,
ne lumina în Ţara planetară.

Linii, lumini,
Noi ne uneam cu cerul,
Era o nuntă ce începea cu noi.
Şi dezlegam, în rogvaiv,  misterul.

VIII.

Am modelat cu săruturi
semnul iubirii păstrate,
ne-am împletit trupuri
pe patul  de flori,
ea a pictat zâmbete,
eu am scris întrebări…

Am fost părinte , prieteni
şi sunt pentru trei,
poveste străveche,
cu bărbaţi şi femei.

IX.

Au pus şi spini
Oamenii  răi.

Am întâlnit zăgazuri,
le-am trecut.

Am plâns scriind,
când spinii m-au durut,
şi am luat adesea
viaţa de la început.

E lumea plină de eresuri,
şi mi-au făcut, cât au putut,
din viaţă,
chin de ne-nţelesuri.

X.

În iarnă este chipul meu adevărat,
nu pe topire,
nici pe întâmplări.

Spun adevărul
şi mă mântuiesc.
Mai  înţelept sunt azi,
preamândru am fost ieri.

Iubesc tot ce-i frumos.
Iubesc, iubesc, iubesc!

XI.

A trecut o bucată de timp,
n-a zăbovit
nicio secundă,
citesc de o vreme
letopiseţul cu veşti,
scriu pentru cei patru nepoţi
tot atâtea poveşti,
n-o fac pe gratis,
am o mare simbrie,
mă-ntorc pe aripile râsului lor,
într-o poveste frumoasă
din copilărie.

Zbor cu ei printre stele,
în toate jocurile noastre
ei sunt învingători.

Ştiu că viaţa
nu m-a învins!

Deşi…
sunt nebuloase pe cer,
şi mulţi nori.

OFF! lumea aceasta,

de necuprins!

XII.

Să privim stelele, copii!

Stelele nu se pot împărţi,

Nu se pot număra .

Fiecare copil, steaua sa.

Să privim stelele, copii,

şi să ne alegem

un petic de cer!

Viaţa e minune?

Mister?

XIII.

Cel de-al treisprezecelea ceas

când va veni,

mă va conduce lumea

în viaţa viitoare.

Sunt semizeu,

nu voi muri,

voi pleca puţin

din Câmpia- arenă

de ceasuri solare.

Dragi prieteni,

            Revista Armonii Culturale lansează o nouă provocare – un proiect inedit: o carte de poveşti (povestiri, amintiri) pentru copii, sub forma unui medalion literar, în care vor fi antologaţi mai mulţi autori. Fiecare autor va participa cu maxim 3 poveşti (povestiri, amintiri), cu următoarele caracteristici:

• Fiecare poveste (povestire, amintire) să aibă minim 1 – maxim 3 pagini format A4, fiecărui autor fiindu-i rezervată o secţiune specială, cu un număr de maxim 10 pagini;
• Poveştile (povestirile, amintirile) să fie în premieră (să nu mai fi fost publicate în nicio altă carte a autorului ori publicaţie scrisă sau online); Orice autor care, pe parcursul realizării antologiei, va publica materialul în orice altă publicaţie, va fi exclus.
• Poveştile (povestirile, amintirile)  să fie tehnoredactate în forma finală, în format electronic (Word, font Times New Roman 12 pt.);
• Forma finală (corectată) a poveştilor (povestirilor, amintirilor) vor fi expediate la adresele: redactie@armoniiculturale.ro şi/sau geocosynus@gmail.com, până cel mai târziu 15 SEPTEMBRIE 2011;
• Odată cu expedierea poveştilor (povestirilor, amintirilor), fiecare autor va formula un moto şi un titlu pentru secţiunea proprie din lucrare;
• Fiecare autor va trimite o fotografie şi un scurt CV literar (maxim 25 de rânduri de pagină A4) ce vor fi aşezate pe pagina de titlu a secţiunii proprii din carte.

            În ceea ce priveşte costurile implicate de un astfel de proiect, facem următoarele precizări:

• Costurile finale depind de numărul de pagini pe care-l va avea cartea şi de tirajul în care va fi publicată.
• Costurile cuprind: costuri de editare – tehnoredactare, formatare, aranjare în pagină, tiraj şi costurile aferente expedierii prin poştă a exemplarelor solicitate şi confirmate de către dumneavoastră;
• Fiecare autor are obligaţia de a achiziţiona minim 5 exemplare (maxim – cât doreşte fiecare);
• Preţul aferent vă va fi comunicat după definitivarea formatului final al lucrării, în vederea iniţierii procedurilor de publicare, înainte de trimiterea spre înregistrare a lucrării de către Biblioteca Naţională a României

Foarte important! 

Cartea va apărea sub îngrijirea Revistei Armonii Culturale.

Coordonatorii lucrării vor fi:

• membrii de onoare ai colectivului redacţional: acad. prof. Cristian Petru Bălan – Chicago(care a şi confirmat), SUA şi d-na Mariana Zavati Gardner – Anglia(care nu a confirmat, încă)
• Gheorghe A. Stroia – redactor-şef.

Sper să vă facă plăcere să participaţi la noul nostru proiect cultural, care are ca scop să dăruiască celor mici o primă carte de poveşti (povestiri, amintiri) – în format antologic, de o foarte bună calitate şi scrisă cu foarte mult drag de oameni excepţionali, dedicaţi, speciali!

Aştept confirmarea participării dumneavoastră la proiectul nostru, cu eventuale sugestii şi propuneri. Orice idee este binevenită şi face parte din procesul constructiv al unui veritabil dialog cultural, ce va reuni sub auspiciile sale români de pe toate meridianele globului.

Nu uitaţi: Scopul Revistei Armonii Culturale este acela de a demonstra cu argumente solide că românul este super-talentat, super-deştept, într-un cuvânt GENIAL şi că mai are multe lucruri bune de arătat lumii întregi!

Cu sentimente de aleasă preţuire,

Gheorghe A. Stroia

Redactor-şef al revistei Armonii Culturale

625100 – Adjud, 28/20 Siret, judeţul Vrancea

tel: 0741-078.627, 0374-064.594

e-mail: redactie@armoniiculturale.ro şi/sau geocosynus@gmail.com

—————————————————————————————

Căluţi de mare

Le-am văzut odată chipul
şi de-atunci,
caii pitici
îmi măsoară timpul,
(tropotind prin adâncuri…)

*

Ba, deseori
evadează din mare
şi se clătesc de sare
cu valuri de nori,
(nechezând prin înalturi…)

*

Şi între ape şi cer
eu trudesc
să le cosesc
cu o coasă ştirbă, fără arcer,
fân de adâncuri,
fân de înalturi…

*

De aceea, oare,
nechezaţi, tropotind mereu
în jurul meu,
căluţi de mare –
semne de-ntrebare?

***

Îmi pare rău,
dar fânul meu
nu-i nici iarbă de mare,
nici iarbă de zare…
Fânul meu pentru voi
e mereu început de răspuns
suspendat între jos şi sus,
între unu şi doi,
între răsărit şi apus….

*

Am, totuşi, să vă dăruiesc
căluţi nărăvaşi de mare,
câte un punct pentru fiecare,
ca să vă desăvârşesc
ca… semne de-ntrebare.

Vlăstar de…Orfeu

(Maestrului naist Vasile Iovu, 
de la ascultător, omagiu!)

Când Dumnezeu făcu Suflarea,
El binecuvântă astfel Pământul:
„Dau omului în dar Cuvântul
Şi păsării îi dau Cântarea”

*

Dar, dintre oameni, El a sorocit
Şi câtorva sfinţitul har
Ce îl primiră păsările-n dar –
Şi lumea-n armonie a-nflorit.

*

Iar din Orfeu cel legendar,
De Domnul binecuvântat,
Odraslă mândră s-a-nălţat
În  glia satului Bardar.

*

Din naiul său de carpen sau jugastru,
Din sufletu-i înaripat,
Pâmântu-i drag, ce-i încă-nstrăinat,
Îi soarbe cântecul măiastru.

*

Când triluie VASILE IOVU,
Din fluierat, şi vântul tace,
Măiastra ciocârlie  terţă-i face – 
Şi-i multumit, acolo sus, şi Domnu’.

—————————————————————————————–

Valea Iadului

După plecarea bătrânului  Frânculescu, doamna Paulina cade pradă nehotărârii care într-o vreme de tristă amintire pentru majoritatea românilor îi măcinau nervii, făcând-o nedreaptă cu copiii care neştiutori o tăt sâcâiau cu tăt felul de întrebări; Şi aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Doamna Paulina şi bătrânul Frânculescu lucrau de zor la viitoarea casă când, în jur de prânz cineva care în Periam trecea drept un consătean obscur, începe a striga în maniera oamenilor crescuţi şi educaţi la ţară.                              
-Nu îţi fie teamă, intră în curte; Avem doar un căţeluş care mai mult latră decât muşcă, răspunde bătrânul, în timp ce lăsa fierăstrăul din mâna poate puţin cam obosită de soartă şi de vremea potrivnică.
-Nu poţi şti dom Frânculescu, îşi dă cu părerea titoistul care înfrico-şat din cine ştie ce motiv îi călca pragu; Muşcă până şi unii oameni, darmite câinii care-şi fac datoria şi-şi plătesc bucata de mămăligă.
-Ce mă omule, ţi s-o întâmplat ceva rău şi mă ei pă ocolite, întreabă şi nu fără motiv bătrânul Frânculescu? Ia spune, care-i baiu?
-Păi domnule Frânculescu, mai dimineaţă iar veniră unii dă la partidu muncitorilor săraci; Era c-o droaie dă miliţienii promovaţi din tovarăşi cu origine sănătoasă şi cât pe ce să mă aresteze idioţii dracu.
-Păi de ce mă omule? Ce pricină-ţi mai găsiră comuniştii iadului?
-Ei nene Frâncule, atunci când vrea, comuniştii găseşte mereu câte-o chichiţă care să te bage în puşcărie; După ce mă suciră cu tăt felu dă în-trebări, mi-or zis că musai să-mi fac cocioabă în satul Mititica.
-Da omule, dar asta nici nu-i chiar atât dă rău; Uite amu vine iarna cu ger şi zăpadă multă, iar noi nici măcar nu avem unde să stăm.
-Crezi că eu nu ştiu nene Frâncu? Ştiu, dar cum dracu să-ţi faci ca-să când nu ai scule şi nici nu te pricepi? Eu începui ceva, dar ca să nu stric bruma de lemne pe care mi le dădu dracii dă comunişti te rog pe matale; Poate mai pă seară dacă ai putea veni o ţâră pân la mine.
-Mă omule, dacă timpul şi nora mă lasă o să vin mai pe seară.
-Tată socru, dacă nu te superi pe mine aş vrea să te rog ceva.
-Şi apăi ce Dumnezeu vrei să mă rogi? Doar nu eşti o străină.
-Tată socru, tot ziceai matale că eşti obosit şi că vrei să faci o pau-ză; Cum bietul om n-o venit de pomană, ce-ar fi să te duci amu?
-Fie cum zici mă fată; După câte văd, tu vrei să scapi dă mine.
-Nici pomeneală; Du-te şi până vii, pregătesc ceva dale gurii.
După plecarea bărbaţilor, doamna Paulina intră în bordei; Revine cu câţiva cartofi şi cu mălaiul pe care grăbită începe să-l cearnă pe măsuţa cu picioare scurte şi frumos meşteşugite; Apa din tuciul pentru tradiţionala mămăligă tocmai începuse să fiarbă când, pe portiţa deschisă intră speriată micuţa Delia; Văzându-o atât de răvăşită, doamna Paulina Frânculescu se ridică de pe scăunelul din faţa pirostriilor şi cu îngrijorarea pe care nu-mai o mamă iubitoare putea s-o trăiască, o ia-n braţe pe fetiţa care înfrico-şată vorbea incoerent; În timp ce doamna Paulina tăt încerca să atenueze tulburarea care de-amu o stăpânea c-o forţă irezistibilă, fetiţa care tremura de o spaimă ne-nţeleasă, abia dacă reuşeşte să întrebe:
-Mamiii, hai cu mineee; De ce nu vrei să meri cu mineee? 
-Bine Delia mamă, dar de ce Dumnezeu plângi? Şi apăi unde naiba vrei să merem tocmai când avem atâta treabă de făcut?
-Mamiii, pe Marius mamiii; Hai mami, hai să merem acolooo.  

-Bine Delia, dar unde-i Marius? Păi nu v-aţi jucat împreună?
-Da mami, dar l-o înhăţat o femeie şi l-o dus în groapă la ea.
-Delia, stai cu mămica, intervine îngrijorată femeia care neştiind ce să mai creadă pune fata pe băncuţa din faţa bordeiului.
Cum fetiţa începuse să plângă şi s-o prindă de fustă, doamna Paulina o ia în braţe şi lăsând totul baltă, pleacă spre ţăruşul titoistei care de atâta durere se pierduse cu firea; Ajungând la bordeiul care prin grija comuniştilor era proprietatea doamnei Eliza, sora Paulina Frânculescu lasă fetiţa să-i alunece din braţe, după care ţinând-o de mânuţa-i catifelată, o început să strige c-o disperare tot mai greu de controlat:
-Eliză, Elizăăă; Amu de ce Dumnezeu nu vrei să-mi răspunzi?
-Bine fă Paulină, dar ce dracu ai cu mine şi încă taman amu?
-Eu sunt Eliză, dar amu fii bună te rog şi ieşi o ţâră din bordei.
-Tu Paulină, răspunde femeia care tocmai ieşea din groapa în care fusese aruncată de comuniştii români, uite că mi-am găsit băietu; Pe Ionuţ mâncălar mama; Amu îl băgai în groapa în care l-am şi legat dă pătuţ; Nu dalceva, dar un afurisât de băiet nu mai vrea să stea la mine; Amu înţelegi dă ce trebuie să-l bat o ţâră şi să-l păzesc tot timpu?
-Cum să nu înţeleg Eliză, dar fiind curioasă vreau să-l văd şi eu?
-Ştiu Paulină, dar până nu se cuminţeşte, eu nu-l mai scot afară.
-Bine Eliză, dar tu când crezi că se va cuminţi bietul băiet, întreabă şi nu fără motiv doamna care abia dacă se mai stăpânea?
-Tu Paulină, ca să vază şi ţăranii care crezură că băetu meu e mort, mâine ieşim pe strada care de-amu se va chema Ionuţ Barth.
Convinsă că în bordeiul titoistei care nu întâmplător plătea un împo-vărător tribut nebuniei se afla fiul său, doamna Paulina o ia în braţe pe fe-tiţa care continua să plângă şi disperată iese în drumul delimitat de ţăruşii proprietate personală; În timp ce grăbită alerga în speranţa că într-o gospo-dărie ar putea să-l vadă pe bătrânul Frânculescu, doamna Paulina întâlneş-te doctorul care mirat se opreşte locului şi îngrijorat peste măsură priveşte la femeia ce părea cuprinsă de spaimă şi durere; Stăpânindu-se cu greu, doctorul Vladimir abia dacă reuşeşte s-o întrebe:
-Ce dracu s-o întâmplat soră Frânculescu? Este cineva bolnav?
-Este un bolnav incurabil, răspunde disperată doamna Paulina.
-Bine doamnă Paulina, dar ceva tăt s-a întâmplat; Fii bună te rog şi spune-mi ce-o păţit Delia, întreabă doctorul care nu mai puţin îngrijorat o prinde de braţul care de-amu gesticula necontrolat?
-Fata-i speriată, dar crezând că este băietul ei, pe Marius l-o arestat Eliza în bordeiul proprietate personală; Ticule, amu lasă ranchiuna deoparte şi ajură-mă te rog eu frumos, ordonă cu aceeaşi nedorită disperare doamna Paulina Frânculescu; Ce dracu faci omule, tăt nu mă înţelegi?                                                  
-Las ce vrei doamnă Frânculescu, dar să merem mai repede, ordonă doctorul care luând-o pe fetiţă în braţe şi pe sora Paulina de mâna la care aspira de atâta vreme, se angajară pe drumul care ducea spre puşcăria în care fiul maiorului Radu ispăşea prima zi de arest.
Aşezată pe scăunelul din faţa bordeiului, femeia murmura un cântecel de prin părţile Aradului; Văzându-l pe doctor, dar şi pe sora care se opri-se lângă ţăruşul proprietate personală, părintele care tocmai ieşise dintr-o curte vecină, vine în mare grabă şi întreabă mirat:
-Dar ce s-o întâmplat cu sărmana femeie?
-Părinte Serafim, ştiu doar că băietul meu este în mare pericol.
-Bine, dar de ce Dumnezeu? Doar nu s-o pierdut păle coclauri.
-În timp ce băietul se juca cu fetiţa în faţa porţii de nuiele împletite, tanti Eliza la confundat cu fiul său şi la băgat în groapa personală; Părinte Serafim, vedeţi unde duce nebunia clonată de comunişti?
-Mare ţi-e grădina, exclamă făcându-şi cruce preotul Serafim!
-Întradevăr părinte; Cum numai sfinţia ta cunoşte grădina Dumneze-ului a toate ziditor, iartă îndrăzneala şi ajută-mă doar o ţâră; Te rog părinte, te rog frumos, plânge înfricoşată doamna Paulina.
-Păi atunci să procedăm cu tact, răspunde preotul, în timp ce privea la femeia care rânjind continua să cânte; Nu dalceva taică, dar biata femeie poate fi în stare de cine ştie ce faptă necugetată.
Bucuroasă, femeia nici măcar nu se uita la bărbaţii care intraseră în curte; Oprindu-se la numai câţiva paşi de uşiţa bordeiului în care se zbătea neputincios Marius Frânculescu, doctorul Ticu salută şi întreabă:-Bună ziua Eliză, dar ce mai faci? Amu eşti bine, sănătoasă?
-Şi voi dă ce dracu mai venirăţ pân acilea? Eu mi-am găsit băieţălu şi de-amu cred c-ar fi bine să plecaţi acasă, ordonă femeia care mai abitir decât nebunii calificaţi de securitate, o început să ţopăie.
-Mă taică, Dumnezeu ţi-o ascultat ruga şi ţi l-o trimis pe băiet.
-Auzi părinte Serafim, ia nu mai vorbi de Dumnezeul care pân amu nici măcar n-o vrut să mă asculte; Pe băiet l-am găsit eu; Se juca în drum c-o fetiţă despre care-mi zicea că este mireasa lui; Amu pricepi?
În timp ce bărbaţii încercau să găsescă calea cea mai puţin riscantă, femeia se opreşte din râsul care putea să scoată din sărite orice om normal, după care o început să urle şi să dea din mâini:
-Şi amu dă ce dracu rămăsărăţ ca nişte popândăi speriaţi de câinii vânătorului? Uite că de frica voastră, băetu începu să plângă; Nu se aude oameni curioşi? Ia plecaţi voi dacilea şi vedeţi-vă de treabă.
-Eliză, eu cred că băietul este bolnav şi trebuie să-l consult.
-Vorbeşti prostii doctore; Tu vrei să-mi furi băietu; Păi no?
-Te înşeli Eliză, eu nu sunt hoţ; Alţii fură până şi bunele maniere.
-Tăţi bărbaţii este hoţomani, răspunde femeia, în timp ce mai fericită ca niciodată ţopăia în faţa bordeiului, dar să ştii că n-o să-mi poţi fura fiul; Portiţa este încuiată cu lacăt şi pe nebunatic l-am legat de pat.          
Văzând că doctorul încearca s-o prindă de braţ, femeia se urcă pe acoperiş, continuând să ţopăie şi să se bucure pentru băieţelul furat; Ştiind destul de bine ce putea să se întâmple c-un acoperiş atât de fragil, doctorul abia dacă reuşeşte să spună câteva îndemnuri potrivite:
-Dacă vrei să plecăm acasă, coboară încet de pe bordei.
Fără să-l ia-n seamă pe doctor, femeia continuă să ţopăe pe acope-riş, doar până când s-au rupt cele câteva bârne care susţineau stratul de pământ; În timp ce biata femeie se prăbuşea în groapă, doctorul aproape c-o ţipat la preotul care îngrozit se luase cu mâinile de cap:
-Părinte Serafim, adu mai repede câţiva vecini şi nişte lopeţi.
Surprinsă de plecarea preotului care disperat căta nişte vecini mai săritori, sora Paulina lasă fetiţa în grija unei bătrâne şi cum era îngrijorată peste măsură, intră în curtea fără gard şi fără poartă.
-Ticuleee, strigă doamna Paulina Frânculescu, în timp ce disperată privea la bordeiul dărâmat; Ajută-mă să-mi scot băietuuu.
-Nu sări în groapă, ordonă prinzând-o de mână doctorul Ticu.
-Da mă omule, dar băietul meu este mort! Doctore, întreabă doamna care de-amu se scălda în lacrimi amare, nu mai poate fi salvat?
-Încetează, ordonă doctorul care îngrozit o zgâlţâia de umeri.
Agăţându-se cu picioarele de două bârne aşezate deasupra gropii în care comuniştii vroiau să înmormânteze o familie din Banatul românesc, doctorul Ticu scormoneşte în pământul care până nu demult fusese acope-rişul bordeiului construit în mare pripă şi cu te miri ce; După câteva încercări nereuşite, doctor Ticu dă la o parte o scândură mai lată; Săpând cu palmele făcute lopeţi, în cele din urmă vede capul băiatului; Dându-şi seama de poziţia în care se afla victima nebuniei de care vinovaţi se făceau comuniştii croiţi la Moscova, doctorul Ticu Vladimir sare în groapă, pentru ca în ce-le din urmă să câştige lupta cu timpul nemilos şi să-l scoată din pământ pe băiatul care abia dacă mai putea să răsufle.
-Doctoreee, băieţelul meu trăieşte, întreabă disperată doamna care în acele clipe de infern comunist îl credea dus în cea lume?
-Ia nu te mai văicări ca o babă; Paulină, băieţelul tău trăieşte.
-Mulţam fain doctore, dar amăgirea nu-mi foloseşte la nimic.
-Amu vorbeşti numa prostii; Cred c-ar fi mai bine să-l duc la spitalul care sfidând moartea programată măcar asigură strictul necesar.
-Dumnezeule a toate ziditor, pentru ce atâtea nenorociri? Am greşit crezând înTine, întreabă mai mult retoric doamna Frânculescu?
-Termină cu suspiciunea şi nu mai plânge; Paulină, dar băiatul trăieşte răspunde doctorul Ticu, bucurându-se de hotărârea destinului.
-Iartă-mă domnule doctor, dar aş vrea să-mi consult băiatu.
-Da Paulină, dar nu aici; Pentru asta trebuie să-l duc în cort.  

-Dar este băiatu meu, strigă sora Paulina, cu disperarea omului ca-re încercând să se agaţe de paiul salvator cade pradă tristeţii.
-Ai dreptate Paulină, dar trebuie să-l consult ca lumea şi să-i prescriu tratamentul necesar şi existent; Oameni buni, ordonă doctorul care bucu-ros ieşea din curte, amu scoateţi-o din groapă pe femeia care nu întâmplător cade pradă nebuniei şi purtaţi-vă frumos cu ea; Aţi înţeles?
-Maică, dar pe fetiţă n-o mai vrei, întreabă şi nu fără motiv bătrâna care abia dacă se mai sprijinea într-un toiag de corn uscat?
-Păi cum Dumnezeu să nu o vreau? Vin-o la mine Delia dragă; Hai mai repede, strigă sora, pentru ca mai apoi s-o prindă de mânuţă şi împreu-nă să plece cu doctorul care-l ţinea în braţe pe băiat.

-Paulină, vezi câţi deportaţi s-au angajat pe drumul spre viitor?
-Văd domnule doctor, dar câtă vreme oamenii merg pe calea indica-tă de comunişti, cui crezi că foloseşte angajamentul de care tu-mi vorbeşti cu atâta convingere, întreabă şi nu fără motiv doamna Paulina?
-Urmaşilor noştri, dar numai după decesul comunismului.

Interludiu:

„Dacă din pământ îţi vei face o oală pe care o vei folosi la mâncare sau la băut apă, să ţii minte că oala aceea va fi întotdeauna pământ. Tu nu vei fi creatorul ei ci doar cel care i-a dat formă. Un biet făurar printre atâţia şi atâţia alţii. Atunci când timpul va sosi, oala va lăsa mâncarea să-i scape şi se va preface în ce-a fost dintotdeauna: ţărână. Şi tu la fel. Şi el, şi ea, toţi. Nu răneşti un om doar pentru că poţi, cum nici păsările nu vin să-ţi ciugulească ochii, doar pentru că au cioc. Cu cât înveţi mai multe, cu atât îţi dai seama că ştii mai puţin, însă asta te ajută să te înalţi. Dacă cei de lângă tine zâmbesc, este un motiv în plus ca şi tu să faci la fel. Să nu îţi trăieşti viaţa în ură. Să crezi doar în ce simţi, dacă în tine se ascunde echilibrul. Dacă te clatini, mai bine îi asculţi pe alţii. Şi, ţine minte: în apa în care sângele şi-a lăsat durerea nu se găseşte viitorul, ci doar pavăza unui mormânt.”
Fragment din Cartea Nescrisă.

Capitolul 2 „Jumătate”

Mama a stat îngenuncheată în faţa unui străin. A făcut asta de parcă se cunoşteau de când timpul şi, într-un fel sau altul, îi greşise rău.
Acesta a fost trecutul. Apoi, necunoscutul a ridicat-o şi i-a spus „da”. Din acest cuvânt a luat naştere prezentul. Apoi acesta ne-a spulberat pe toţi ceilalţi din calea lui devenind unicul viitor. Am aflat că părinţii m-au minţit toată viaţa, ei nu au fost suflete-pereche. Pentru mama, acel bărbat, până atunci străin, s-a dovedit a fi cealaltă jumătate.
Din acel moment nimic nu a mai fost la fel, dintr-un motiv relativ simplu: pentru că totul s-a transformat în nimic.
Cei care mi-au dat viaţă s-au despărţit în condiţii reci, normale, de parcă nu făceau altceva decât să schimbe mobilierul.
Şi-au oferit unul altuia cadouri, după care au săpat o groapă în spatele casei şi le-au astupat cu pământ, după cum spunea datina. Nu s-au obosit nici măcar să cheme un martor. Ce era scris să se întâmple se întâmpla.
Mama m-a sărutat pe frunte, mi-a zis să am grijă de mine după care a dispărut. Bucuroasă.
Tata şi-a dat foc la teancul de picturi, păstrând doar unul cu un chip necunoscut. Pe când îşi făcea bagajele, mi-a mărturisit că cea de pe pânză e sufletul lui pereche. La ea a visat toată viaţa. Urma să plece în căutarea ei şi s-o găsească. Oricât ar dura… Aşa a dispărut şi el.
Eu, un Rătăcitor, am rămas singur într-o casă locuită de umbre. Am înţeles că, atunci când descoperi iubirea, dai foc la tot ce te ţine pe loc, astupi trecutul cu câteva lopeţi de pământ şi fugi să trăieşti. Să respiri. Să te bucuri de tot ce nu ai avut odată şi acum ai din plin…
În noaptea în care singurătatea şi-a găsit drumul spre sufletul meu, ceva mi-a zgâriat uşa. Când am deschis, mirat, acel ceva
s-a rostogolit înăuntru şi s-a ascuns sub pat. La prima vedere semăna cu un ghem de solzi, o sălbăticiune. Nu m-am speriat şi m-am condiţionat să nu mă mir. Am acceptat.
Am băgat mâna după ea şi încet, am început
s-o mângâi. Arătania s-a apucat să toarcă. Era un început frumos de prietenie. Înainte de ivirea zorilor am părăsit Oraşul. Amândoi. În sfârşit venise timpul să apuc drumul ce-mi fusese prezis de dinainte de a mă naşte. Sălbăticiunii i-am pus şi un nume: Jumătate. Momentan, era singura fiinţă care mă întregea.

———————————————————————————————

Marele Înţelept se aşează pe pat şi închide ochii. Pielea feţei i se strânge pe alocuri
într-un labirint de cute, create, parcă special, pentru a ascunde dedesubtul. Un alt chip, un alt „el”. Mâinile şi le ţine împreunate deasupra pieptului. Are degete lungi şi firave.
Cuvintele ce i se leagă în minte s-au schimbat odată cu vârsta, transformându-se într-un izvor de cunoaştere. Din el se adapă mulţi dintre novici şi chiar dintre confraţii de o vârstă. Are ani strânşi precum propoziţiile ce se alcătuiesc o interminabilă frază. Ştie că va veni vremea ca acelei fraze să i se pună punct şi acel punct se apropie. Dar, ce poţi să-i faci cerului? Îi poţi spune să nu mai fie albastru? Îl poţi convinge să-şi rupă o stea din boltă şi să ţi-o dea în dar? Nu…
Mătasea ce-i îmbracă trupul îi conferă o senzaţie de răceală, de îndepărtare, tocmai bună pentru meditat. Sunetele de afară se estompează tot mai mult până când liniştea devine stăpână.
Cu câteva zile în urmă, s-a întâlnit pe străzile Oraşului cu un prezicător. Bărbatul avea hainele desfăcute la încheieturi şi pline de praf şi negreală. Arăta de parcă însuşi Sfârşitul îl fugărise, nereuşind să-l prindă. Prezicătorul
i-a privit atent faţa, ca şi cum ar fi reuşit să i-o vadă, după care a rostit:
„- Ia aminte! Niciun om, oricât de bunăvoinţă şi deşteptare i-ar îngrădi mintea, nu are dreptul de a se numi conducător. Ai grijă! Mare grijă…
Aşa era, dar ce să-i faci, uneori până şi înţelepciunea are nevoie de scaune înalte pentru a se putea face auzită. Timpurile erau grele, încurcate şi, în ultima perioadă, şoapta vântului a adus cu ea zvonul cum că ultimul magistrat nu a murit de moarte bună, ci a fost otrăvit. Se ridică părul pe tine când auzi aşa ceva!
A făcut tot posibilul să oprească acele vorbe defăimătoare şi prosteşti, dar întrebarea a rămas.
„Oare chiar aşa ajunseseră oamenii?”
Ce poate să-ţi împungă inima atât de tare încât să renunţi la tine pentru a fi altceva? O bestie, un monstru…
Lumea avea deja sălbăticiunile al căror rol era să le aducă celorlalţi moartea, nu mai era nevoie şi de alţii pentru a face asta. Şi, la capitolul ăsta, creaturile sălbatice se descurcau onorabil.
„Oh, tu cu mintea-mpovărată
De crengi sfărmate şi de frunze,
De călăuziri pribege
Cu dulcele mânjit pe buze,
Ţi-ar sta mai bine-n trup de floare,
S-atragi pe-albaştrii porumbei,
Să-i minţi cu cântecul pustiu,
Şi-apoi să te-nfrupţi din ei”.
Aşa suna poezioara găsită lângă corpul pământiu al magistratului. Suspiciunile s-au îndreptat mai întâi spre tagma Poeţilor dar ei nu erau genul care să se implice în sfârşitul unei vieţi. Ei s-ar fi ferit să omoare o insectă. S-au gândit la Asasini şi Revoluţionari dar ei nu mai existau de sute de ani. Unii spuneau că nici nu existaseră vreodată. Că nu erau decât un mit. Dar atunci cine?
Marele Înţelept se întinde după paharul cu apă şi ia o înghiţitură. Oftează lung. Mintea îi e plină. O goleşte. E ora odihnei de după-amiază. Trebuie să respiri adânc, să închizi ochii şi…
Ceva îl înţeapă pe dinăuntru, făcându-l să tuşească. O dată şi încă o dată. Saliva care-i stropeşte roba de mătase lasă în urma ei o pată mare vişinie. Seamănă cu un nor care îşi curge ploaia.
- Otravă, murmură. Deci, e adevărat…
Cu ultimele-i puteri apucă pana, o înmoaie în cerneala albastră, după care, pe o bucată de hârtie, mâzgăleşte aproape ilizibil:
„Între oameni şi sălbăticiuni au mai rămas doar florile. Restul ţine de vrăjitorie…”

———————————————————————————–

Îmi surprind privirea uneori
încremenită
rânjet întins peste botul pisicii
în strădania de-a mesteca amarul fir de iarbă
şi mă scutur să-mi desprind gleznele
de nevăzuta pânză de păianjen
ce a cuprins pe nesimţite locul
ca o pasăre-mpuşcată zvâcneşte inima
şi cade alături în zbaterea-i haotică
aud strigătul lui Munch
în faţa şi-n spatele meu
din ochii uriaşelor panouri
mă urmăreşte scurgându-se hipnotizant
pielea cu solzi coloraţi
de reclame
răcnitoare şuierătoare
comandând străzii
coloană de trupuri în transă
purtate cu grija cuvenită recipientelor cu TNT
cu privirile-n perpetuum mobile
după alt chilipir
şi peste toate se simte adierea oftatului uşurat
- ca după dezlegare -
dintr-o singură expiraţie
a unui singur plămân

PENTRU CĂ MERITAŢI!

——————————————————————————————–

Aris se trezeşte din cauza unei gâze mici şi roşii, care i se plimbă pe mână. Insecta o cercetează de parcă ar fi ceva de mâncare.
- Nu ai gura atât de mare pentru a mă înghiţi! O îndepărtează uşor şi se ridică trosnindu-şi spatele. Cerul, de un albastru dureros, e traversat de rânduri de păsări.
De rochiţa ei înflorată stau agăţate firicele de iarba Domnului. Acea iarbă care, odată ce îi dai foc, te face fericit. La început fumul ei te face să tuşeşti şi gâtul să ţi se irite şi ochii să îţi lăcrimeze, apoi o senzaţie stranie de pace spulberă orice urmă de încordare. Ochii nevăzutului ţi se deschid şi o altă lume îşi deschide porţile. Fragmente netrăite încă din propria-ţi viaţă şi, câteodată, din a altora ţi se bulucesc pe dinainte într-o cursă nebună.
Pluteşti într-o moleşeală dulce-bolnăvicioasă care te face să-ţi doreşti să nu te mai trezeşti. Mintea îşi rupe orice legătură cu trupul.
La sfârşit, senzaţia de revenire e brutală. Capul stă să îţi pleznească şi totul în jurul tău se învârte. Efectul de apăsare, de durere neştiută, nu trece decât odată cu cea de-a doua lună plină.
Vrăjitorii bătrâni foloseau iarba Domnului pentru a-şi înmulţi puterea. Aris e mică însă, prea tânără să rişte. Au mai fost şi alţii care au aruncat această plantă în foc şi au luat-o razna, sau pur şi simplu… au dispărut.
Nimeni nu i-a mai văzut vreodată. Un alt cer şi-a deschis norii şi nefericiţii au fost traşi în sus pentru totdeauna. Fiinţele care fac asta au un trup firav terminat cu un cap mult prea mare şi ochi pe măsură. Se spune că vorbesc fără să-şi mişte buzele şi că le face plăcerea lor constă în suferinţa altora. Zboară în care de foc şi se bat parte în parte cu zeii.
Aşa se zice…
Aris nu a întâlnit nici măcar un alt vrăjitor, ce să mai vorbească şi de vietăţi din alte lumi!…
Tot ce poate face în legătura cu iarba Domnului e să se scuture de ea. Să o dea vântului.
Părinţii lui Aris s-au născut orbi, aşa că s-au unit nefiind suflete-pereche. Când Marele Înţelept a testat-o, i-a atras atenţia că e foarte posibil ca nici ea să nu-şi găsească în această viaţă jumătatea.
- Poate ar trebui să alegi şi tu un orb, i-a spus unul dintre înţelepţii mai tineri. Ţi-ar fi mai uşor, nu?!
Marele Înţelept l-a mustrat arătându-i toiagul.
A tras-o pe mica vrăjitoare deoparte şi i-a vorbit blând, liniştind-o.
- Fata mea, tu ai drumul tău de parcurs… O să vină timpul când puterile îţi vor creşte şi oamenii se vor speria de tine şi te vor alunga din Oraş. Să nu îţi fie teamă, viitorul tău va avea o însemnătate. O vei găsi cumva. Şi, s-ar putea să fii singura care mai deţine acest frumos dar. Foloseşte-l cu grijă şi înţelepciune!

Era anotimpul florilor desfăcute, când aerul era desfătare fără de sfârşit. Era o noapte frumoasă, liniştită, când sălbăticiunea a pătruns în Oraş sărind zidul înalt, de parcă acesta nu ar fi fost altceva decât o simplă denivelare.
Ceva a făcut-o pe Aris să se ridice din pat şi, încă dormind, să deschidă uşa şi să păşească în stradă. O voce blândă îi susura cuvinte neînţelese şi două mâini invizibile o ajutau să străbată întunericul.
În piaţa pustie, în mijlocul chipului sângeriu pictat de lună, stătea şi aştepta creatura. Era înaltă cât doi oameni, cu braţe musculoase ce se terminau cu gheare. S-a cocoşat toată, aşteptând ca fetiţa pirpirie să ajungă în dreptul ei şi s-o înhaţe fără tăgadă. Urma să fie o pradă uşoară. O vânătoare perfectă, fără probleme. O va duce sus pe Dealurile Plângerii şi o va îngropa de vie. De abia atunci, îi va da voie să ţipe. Chinurile fetiţei şi tremurul sufletului ce părăsea corpul, îi vor îmbrăca inima în bucurie.
Fiinţa cea mică îi stă acum în faţă, dar sălbăticiunea nu o atacă încă. Îşi simte puii fremătând în burtă şi gândeşte că, în maxim cinci zile, o să le dea drumul. O să-i elibereze, să fugă, să se joace, să-şi întâlnească soarta.
Când îşi îndreaptă spatele solzos, unul dintre paznicii de noapte o descoperă şi fluieră alarma.
Acum puii sunt neliniştiţi şi luna plină nu face altceva decât să-i agite. Urma de om e atât de aproape încât îi poate simţii mirosul de trup fraged şi neînceput.
Creatura are o rămăşiţă de proiectil pierdută pe undeva prin şoldul drept, care, de fiecare dată când plouă, îi dă drept răsplată dureri măcinătoare, insuportabile. A încercat de multe ori, dar schija e prea încăpăţânată să se lase scoasă. În această clipă, puiul de om îi atinge locul cu pricina, cel al durerii extreme şi şoldul o fulgeră atât de tare încât se clatină pe picioare. Cască botul într-un mârâit surd, fără putere, şi colţii ascuţiţi precum cioburile strălucesc.
Fetiţa se îndepărtează, dar fără teamă. Frântura de proiectil începe să iasă din carne ca trasă de o aţă invizibilă. Puţin, şi încă puţin… Gata!
Sălbăticiunea e atât de uimită când vede bolţul de fier cum atinge caldarâmul, încât nu mai aude hârâitul oţelului ce mişcă pe deasupra ei cuşca-capcană.
Durează o clipă până când maşinăria se prăbuşeşte peste ea din înaltul cerului, prinzând-o între colţii imenşi de metal şi sfârtecându-i trupul.
Ultimul ei gând zboară la ghemotoacele din burtă, apoi luna e acoperită de un nor mare şi negru şi lumina ei nu mai revine niciodată.
Aceasta a fost noaptea când Aris a fost alungată din Oraş.
Oamenii nu suportau ideea ca printre ei să trăiască cineva căruia o sălbăticiune să nu-i poată lua viaţa.
Acum acea noapte e trecută, dar nu într-atât încât să nu-i mai bântuie visele. Există fantome şi multe dintre ele ţi se ascund în cap.

————————————————————————————-

Valea Iadului

Câteva săptămâni mai târziu, preotul Ioan Serafim Lugojanul ieşea din cimitirul în care făcuse slujba pentru sufletele celor care dintr-un motiv sau altul plecaseră la Dumnezeu; Se opreşte la numai câţiva paşi de portiţa împletită din nuiele de salcie şi după un mai vechi obicei notează în carneţelul păstrat sub sutana care după aspect şi culoare părea croită pe vremea vi-teazului Mihai Vodă Pătraşcu; Prin voia Domnului, eu supusul său din tot-deauna, consemnez astăzi ziua cinsprezece din August anul curent: Pân amu or mers la Dumnezeul nostru, treizeci şi două de suflete care spovedite ori nu, tăte sunt fără de prihană şi nici nu mai încearcă durerea; Fără nici-o excepţie, Dumnezeu le-a primit pe toate după rânduiala Lui cea dreaptă; Am slujit la căpătâiul celor plecaţi doar pentru al ruga pe Stăpân ca măcar o vreme să-i ţină treji pe martirii neamului; Nu dalceva, dar titoiştii trebuie să depună mărturie pentru demascarea adevăraţilor călăi; Dumnezeul nost a făgăduit împlinirea dorinţei şi m-a făcut mesagerul bunătăţii întru credinţă şi viaţă veşnică; Mulţumescu-ţi Doamne şi facă-se voia Ta, notează preotul Serafim în carnet, după care mulţumit de glasul divinităţii care-i da putere şi speranţe pentru viitorul nu prea îndepărtat, pleacă spre satul cu bordee, dar şi cu nişte ţărani condamnaţi pe nedrept; Preotul Ioan abia dacă plecase spre satul Mititica când, mai ceva decât o nălucă apare tanti Eliza; Ridicând privirea din colbul drumului de ţară medievală, preotul Ioan vede o femeie care ducea pe umeri o cruce de lemn.
-Amu de ce te închini părinte, întreabă femeia care între timp înce-puse să râdă c-o poftă de nebun; Doar nu sunt Fecioara Maria.
-Unde duci crucea ista, întreabă puţin mirat preot Ioan Serafim?
-Ei părinte, cum aflai că eşti cu treabă la cimitirul satului, mă gândii că n-ar fi rău să-l înmormântezi şi pe băietu care fiind mort dă atâta amar de vreme, n-are nici cruce şi nici altceva nu are bietul băiat.
-Mă fata taichii, încearcă preotul s-o liniştească pe femeia ce părea cuprinsă de nebunia celor mai nebune vremuri, băiatul cred că mai trăieşte şi din aşa pricină eu nici măcar nu pot să-i ţin o slujbă.
-Cum părinte, băietul meu trăieşte? Te întâlnişi cu Dumnezeu şi ţi-o zis că bietul Ionuţ este viu şi nevătămat? Ia nu mă mai perpeli părinte şi spune-mi ce dracu îţi porunci Dumnezeu la ceas de mare taină.
-Dumnezeu face şi desface toate câte sunt în lumea ista păcătoasă, chiar dacă nemulţumiţi unii creştini tăt încercă să-l ocolească.   
-Da părinte Serafim, dar noi de ce dracu pierdem vremea?
-Tu ai dreptate fata taichi; Aici chiar că nu mai avem ce face, predică şi nu fără motiv preotul Ioan Serafim Lugojanul.
-Am înţeles părinte Ioan; Dacă aici nu avem ce face, atunci să me-rem la gropile noastre; Chiar părinte, acolo nu-i tăt un cimitir?
Urmat de femeia care în ciuda nebuniei începuse să cânte o melodie veselă din Banat, preotul pleacă spre satul cu deportaţi şi bordee preisto-rice; În asfinţitul soarelui, crucea proiectată pe drumul care ducea în sat, căpăta dimensiuni uriaşe pe umărul monstrului care ameţit de nebunie proletară se clătina în bătaia săgeţilor aurii; După ce cu tact şi multă înţele-gere, o lasă pe femeie în faţa bordeiului proprietate personală, părintele Serafim Lugojanul se grăbeşte spre gospodăria în care spera s-o găsească pe doamna Paulina Frânculescu; În colbul drumului care tăia satul Mititica în două părţi aproape egale se jucau doi copii; Din fericire, băieţelul şi fe-tiţa încă nu înţelegeau cine-i obliga să trăiască precum oamenii din comuna primitivă; Ameninţat de căţelul care nu întâmplător era prezent la datoria pentru care fusese angajat la serviciul de pază, preotul Ioan Serafim intră în curte; Ajutându-se de tradiţionalul băţ, bătrânul Frânculescu încearcă chiar dacă o făcea fără prea mult succes, să-şi asigure paznicul de intenţiile care stăpâneau cugetul sfântului părinte.
-Bine te-am găsit Frâncule, salută preotul care obosit peste măsură, se aşează greoi pe băncuţa din faţa bordeiului!
-Ce s-o întâmplat părinte? Sfinţia ta pe unde se preumblă?
-Cum pe unde mă Frâncule? Iaca fusăi la cimitirul unde am ţinut o slujbă pentru odihna morţilor de pân amu.
-Bine că măcar morţii se odinesc în linişte şi pace; În ce ne priveşte, vezi bine cât ne chinuim doar pentru a trăi cu orice preţ.
-Ia nu te mai văicări Frâncule; Ai un nepoţel tare frumos şi cum eşti mai prevăzător decât mulţi dintre conţăranii satului Mititica, tu tăt ai mai făcut câte ceva pentru iarna care va veni cât de curând.
-Dar ce mare brânză crezi că am făcut părinte Serafim? Din câteva scânduri pe care mi le-o dat, pot face doar o cămăruţă amărâtă.
-Dacă ne gândim la gerul care bântuie în Bărăgan, bine şi atât.
-Păi vedeţi părinte Serafim, eu taman daia încerc să-i lămuresc pe oamenii care optimişti, tăt speră să plece până în iarna care vine.
-Ai dreptate omule, dar cum eşti ăl mai priceput dân sat, eu mă tăt gândesc la o troiţă în care Dumunica să pot ţine slujba de pomenire şi în-chinare; Nu crezi c-ar trebui să ne grijim încă de-amu?
-Vom face şi biserică părinte Serafim, dar mai întâi de toate ne tre-bui un acoperiş deasupra capului; Nu dalceva, dar în Valea Iadului cred c-o să fie ger nu glumă; De părinte Serafim, noi altă cale nu avem.
În timp ce bătrânul Frânculescu se gândea cu respect la tăte cele, pe portiţa rămasă deschisă intra grăbită doamna Paulina; Era urmată la câţiva paşi de doctorul Ticu şi de învăţătorul care abia dacă-şi mai putea mişca picioarele betege; După ei dau năvală băiatul şi fetiţa care în urmă cu doar câteva săptămâni se zbătea între viaţă şi moarte; Printr-o minune dumnezeiască, fetiţa scăpase din ghiarele morţii; Din păcate însă, mămica ei căzuse pradă bolii; Cum fetiţa care dădea vizibile semne de însănătoşire rămăsese orfană, doamna Paulina se sfătueşte cu bunicul şi hotărăsc ca cel puţin deocamdată s-o ia pe fetiţă în casă; Până când vor găsi nişte pă-rinţi care s-o adopte, copiii care se înţelegeau de parcă erau fraţi din tot-deauna, o atacară cu larma şi mânuţele catifelate.
-Ştiu că vă e fomică, îi ia în primire c-o blândă dojană mama Paulina, dar trebuie să aveţi puţină răbdare; Uite drăguţilor, chiar amu vă pregăteşte mami ceva bun de papa; Fiţi cuminţi şi aşteptaţi doar o ţâră.
-Seară bună părinte Serafim, salută doctorul printr-o uşoară înclinare de cap, dar când aţi venit la conacul bătrânului Frânculescu?
-Seară bună fiule! Am venit de numai câteva minute.
-Cum te mai simţi părinte? Nu te mai supără stomacul?
-Uneori mă mai supără fiule, dar mă rog Domnului din cer.
-Ai dreptate părinte; Fără Dumnezeu, oamenii n-ar putea trăi.
-Da fiule, dar eu mă gândeam la om şi la mintea de pe urmă.
-Părinte Ioan Serafim, amu chiar că vorbiţi de lucruri sfinte.
-Nu ştiu la care sfânt se gândeşte un doctor cu doar câteva medica-mente; Dar ce faci dascăle, nu vrei să stai o ţâră lângă mine, întreabă şi nu fără motiv preotul Ioan Serafim Lugojanul?
-Cum nu părinte, răspunde motivat învăţătorul care obosit de drum şi viaţă, se aşează lângă preotul Ioan Serafim? Din păcate însă, picioarele bătrâne şi de la o vreme suferinde nu prea mă mai ajută.
-Bine dom învăţător, dar doctorul n-are leac pentru aşa durere?
-Nene Frâncule, răspunde doctorul Ticu, în timp ce interesat o ur-mărea din priviri pe doamna Paulina, în afară de sfaturi gratuite, deocam-dată n-am medicamente pentru suferinţa domnului învăţător.
-Şi doctoriile pentru boala ista, nu trebuiau cerute comuniştilor?

-Ai dreptate părinte Ioan, dar cum să-i conving? Doar să îi şantajez cu ceva de care să nu se poată lipsi; Nu-i frumos, da-i sănătos.
-Păi de ce trebui să apelezi la şantaj? Faci cum vrei domnule doctor, dar să nu-l mâniem pe Dumnezeul care ne dă viaţă şi rost.
-Câtă vreme alte năcazuri ne sugrumă, poate c-ar fi mai bine să re-nunţăm pentru moment la moftul care astăzi se chiamă sănătate.
-Cu părinţii mai treacă meargă domnule învăţător, răspunde îngri-jorată doamna Paulina, dar copiii noştri nu au nevoie de un dascăl priceput? Eu mă îngrozesc numai la gându că în lipsa şcolii, copiii noştri vor fi analfa-beţi şi lipsiţi de perspectiva la care tăţi creştinii au dreptu.                          
-Aveţi dreptate doamnă Paulina Frânculescu, intervine motivat doc-torul Ticu, este necesară o şcoală pentru ca micuţii să înveţe buchia cărţii; Este necesară o bisericuţă în care părintele Serafim să poată sluji măcar odată pe săptămână; Mă oameni buni, dacă fără cultură titoiştii pot ieşi din iarna care nu-i prea departe, fără dispensar, sau în cel mai rău caz fă-ră o baracă nenorocită în care să-i consult pe pacienţii care aşa cum bine vedeţi şi dumneavoastră nu sunt puţini, lista întocmită de părintele Serafim s-ar putea mări nepermis de mult; Asta-i părerea mea şi cred c-ar fi bine să mai chibzuim despre ce şi cum trebuie să facem.
-Acum sunt nevoită să-ţi dau dreptate domnule doctor, raportă cu oarece convingere sora care luându-se cu treabă intră în bordei.
-Dar sfinţia ta ce părere are? Ce ar trebui să facem mai întâi, insistă doctorul în încercarea de-a găsi un adept care să-l încurajeze într-o acţiune pe cât de importantă pe atât de necesară?
-Sunt de acord fiule, numai că Dumnezeu nu ne-ar ierta niciodată, dacă în ciuda sărăciei, nu ne-am gândi la biserica creştină.
-Ai dreptate părinte Ioan! Sfântă-i predica ţinută în respect pentru Domnul, dar forţaţi de sărăcie va trebui să le facem pe rând.
-Sunt nevoit să vă dau la tăţi dreptate, răspunde împăciuitor bătrâ-nul Frânculescu, dar cum iarna vine fără a ne întreba, eu cred că mai întâi trebuie să lucrăm la case; După ce vom avea un acoperiş deasupra capului, din ce ne rămâne şi din ce vom reuşi să cumpăram cu puţinii bani pă care-i mai avem, să ridicăm o baracă ce-ar putea fi dispensar medical, şcoală pentru copii şi în ziua de Duminică s-o folosim ca biserică unde credincioşii să se roage la Dumnezeu; Ce spuneţi daşa socoată?
-Cum comentaţi părinte Serafim, întreabă doctorul ce părea mulţu-mit de propunerea bătrânului Frânculescu? Nu-i bine aşa?
-Când sărăcia ne apasă grumazul care nu întâmplător este supus la cazne, chiar dacă pentru puţină vreme, unirea mi se pare potrivită.
-Doar atât putem face, conchide bătrânul, în timp ce mulţumit pri-veşte la copiii care aşezaţi la măsuţa în trei picioare mănâncă c-o poftă de invidiat; Asta-i mă fraţilor şi de-amu cu Dumnezeu tăt înainte!
În timp ce rostul intra liniştit pe un făgaş dătător de speranţe, învăţă-torul şi preotul se ridicară de pe băncuţa improvizată; Bărbaţi tocmai se îndreptau spre portiţa care exista mai mult în imaginaţia deportaţilor bă-năţeni când, o femeie venită pe nepusă masă exclamă:    
-Uite-l pe Ionuţ! Mă băietu mami, continua să strige sărmana feme-ie, vin-o repede la mama; Ce mă obraznicule, nu mă recunoşti?
-Tu Eliză, intervine gazda care îngrijorată se apropie de ţăruş, bă-iatul la care te uiţi este fiul meu; Aşa cum bine vezi, nu este Ionuţ.
-Dar cine este mireşica de colo? Paulină, s-o însurat băietu tău?
-Tu Eliză, sunt doar nişte copii care nici măcar nu înţeleg ce vrei.
-Părinte Serafim, insistă femeia care de-acum era prinsă în ghiarele nebuniei, ai vorbit cu Dumnezeu? El ce mai zice părinte care nici nu-ţi pa-să? L-o găsit pe fiul care-i mort şi sfârtecat de câinii timpului?
-Ai răbdare Eliză; Dumnezeu se grijeşte de tăţi şi de toate.
-Eşti un mincinos părinte, iar sărmanul băiet putrezeşte pe cine ştie unde, contrează sărmana femeie, după care începe să plângă.
-Tată socule, dar uite că nici nu ştiu cum naiba să-ţi spun.
-Ce vrei mă fată? Ai nevoie de ceva şi nu îndrăzneşti să ceri?
-Eu nu tată socru, dar sărmana femeie cred c-ar vrea să meargă la bordei; Nu ştiu cum naiba să-ţi spun, dar numai matale poţi să…,
-Ce să pot mă fată? Aşa cum bine vezi, m-o prins bătrâneţea.
-Tată socru, te rog s-o ei uşurel şi s-o duci la bordei; Nu ştiu de ce, dar biata femeie doar de matale mai ascultă; Ce zici, te poţi duce?
-Eu mă duc mă fată frumoasă, răspunde bătrânul care fără să vrea insinuiază o anume stare de fapt, dar vezi şi tu ce faci pacilea.
După plecarea bătrânului care prin cuvinte nu prea bine meşteşugite încerca s-o liniştească pe femeia care nu întâmplător era stăpânită de hi-doasa nebunie, doamna Paulina întreabă şi nu fără motiv:
-Bine, dar unde dracu vrei să pleci? Păi tocmai amu te grăbeşti?
-Nu plec, dar ce motiv la îndemnat pe bătrân să te avertizeze?
-Ticule, ajuns la bătrâneţe, omul ista are parte doar de necazuri.
-Asta este soarta noastră, dar nu crezi că este supărat pe mine? 

-Eu cred că nici el nu ştie pe cine este şi pe cine nu este supărat, da în ce te priveşte poţi să stai liniştit, răspunde evaziv doamna Paulina.
-Da soră, dar cu ce crezi că mă încălzeşte o asigurare verbală?
-Păi doctore, tu crezi că socră-miu este chiar aşa de orb şi nu vede cum te ţii după fundu meu? Iartă-mă Ticule, dar ţăranii asta cred.
-Cum o dai, bine tăt nu e; Ştiu că n-am nici-un drept, motiv pentru care-ţi cer permisiunea de a mă retrage în sinistra mea singurătate.
-Şi pe mine cui mă laşi? Stai acolo şi nu mă mai pisa la cap.
-Am înţeles, raportă doctorul care îngândurat ia loc pe băncuţă.
-Aşa doctore; Păi vezi că poţi fi băiet cuminte, ordonă sora Paulina, după care grăbită intră în groapa care ţinea loc de casă?                                                       
-Iartă-mă doamnă Paulina Frânculescu, dar eu nici măcar nu vreau să crezi că numai din motive sexuale mă ţin după fundu tău.
-Cum aşa domnule doctor, raportă sora care de-amu era mai atentă la ciubărul cu mălai? Păi nu-ţi mai plac, sau te-ai răzgândit? 
-Ba da, dar vroiam să te întreb despre fetiţa care stă la tine.
-Păi de ce domnule doctor? Vrei s-o înfiezi pe micuţa Delia?
-La cât sunt de singur, ideea cu înfiatul ar putea să mă salveze.
-Poate, dar ce mai ştii în afară de tragedia prin care a trecut?
-Unde baţi soră Vlăsceanu? Doar nu-ţi sunt duşman de moarte. 

-Ascultă domnule doctor, întreabă sora Paulina oprindu-se locului, tu-ţi mai doreşti o fetiţă mică mititică şi frumoasă ca o păpuşică?
-Vreau doamnă Paulina, dar nu o pot face singur; Ştiu că nu-ţi este uşor să stai cu fundu în două luntrii, dar nici eu nu mai pot suporta tirania singurătăţii; Şi apoi Paulină, nici la mila ta nu mai pot rămâne.
-Da Ticule, dar eu cred că niciodată nu vei ajunge la mila oamenilor şi nici n-o să fii sclavul care să aibă nevoie de compătimirea femeilor.
-Numeşte-l cum vrei soră Paulina, raportă decepţionat doctor Ticu, dar numai iubire nu se chiamă sentimentul care crezi că ne leagă.
-Am înţeles doctor Ticu Vladimir, dar nici eu nu pot să îmi târguiesc sentimentele care m-animă datâta vreme; Amu înţelegi pricina?
-Ştiu doamnă Frânculescu, dar asta este consecinţa sincerităţii mele; Să fi greşit la vremea când v-am destăinuit gânduri mai intime?
-Visezi frumos doctore care nu ai ce pierde şi nici la ce renunţa în încercarea de-a porni pe noul drum, dar la mine de ce nu te gândeşti? Eu de ce trebuie să uit de soţul care nici nu ştiu cum mă va condamna în clipa când se va vedea încornorat? Ce să-ţi spun în asemenea condiţii?  
-Iartă-mă soră Paulina, dar nu ţi-am cerut să renunţi la soţ.
-Păi atunci ce dracu vrei de la mine? Vrei să-ţi fiu amantă?
-Nu doamnă Paulina; Eu vreau doar o fetiţă mică mititică.
-Ia ascultă domnule doctor, răspunde doamna care supărată ridicase tonul şi tremura de furie, tu crezi că eu sunt vaca pe care ţăranul cu bani la chimir, o cumpără doar pentru ai face nişte viţei cu care să se mândrescă în cine ştie care târg? Asta crezi domnule doctor?
-Am înţeles doamnă Frânculescu; Poftă bună, ordonă doctorul care împins de resortul bunului simţ, se ridică în picioare şi mai grăbit ca niciodată, pleacă pe drumul care ducea în sihăstria cortului sanitar.
Doamna Paulina o tăt încercat să-l oprească, dar cum doctor Ticu se îndepărtase pe drumul plin de gropi şi hârtoape, se mulţumeşte numai cu tristeţea de care va scăpa doar într-un târziu al timpului viitor; În acele clipe de rătăcire sufletească, sora Paulina Frânculescu revedea orori din război; Pe scena din faţa bordeiului, chipul muribunzilor alternau cu imagini din nefericita-i copilărie, pentru ca într-un târziu să se amestece în proporţii nu prea bine definite cu statutul de victimă titoistă.

Artistului CORNEL FUGARU

Chiar ieri îţi ascultam cerescul glas
Şi nu ştiam că, astăzi, te vei duce,
Te-mbrăţişez şi-ţi spun un „Bun rămas!”
De-acum eşti liber, nu mai porţi o cruce!

Îmi va fi dor de tine, Bebe drag,
De-al tău pian ce mă vrăjea pe loc,
Să treci în bucurie-al vieţii prag,
Azi, iată, s-a-mplinit al tău soroc.

Ne vom vedea, cândva, în altă lume,
Vom plânge şi vom râde amândoi,
Dar, pân-atunci, se vor aşterne brume
Pe ţărmul mării, viscolind în noi …

La cumpăna amiezii ai pornit
Pe drumul de lumină-n Infinit …

Cluj-Napoca, 13 iulie 2011