==================================================

Îi mulţumesc lui Eminescu…
Îi mulţumesc lui Eminescu –
Fără el, aş fi fost altul…
Fără el, n-aş fi putut scruta Înaltul.
*
Îi mulţumesc lui Eminescu –
El mi-a dat tâlcul
Ca să pot pătrunde Adâncul.
*
Îi mulţumesc lui Eminescu –
El mi-a dat scânteia
Ca să pot adora Femeia.
*
Îi mulţumesc lui Eminescu –
El mi-a dat darul
Ca să pot străpunge Hotarul.
***
Îi mulţumesc lui Eminescu!
Fără el aş fi fost altul…
El mi-a dat tâlcul,
El mi-a dat scanteia,
El mi-a dat darul
Ca sa pot trapunge Hotarul:
Dincolo de mine,
Dincolo de tine,
Dincolo de ceaţă,
Dincolo de viaţă –
Pân’ voi reuşi
„Să-nvăţ… a muri”.

Oglinda
Mă ştie
din copilarie…
Şi de atunci mă-ngână
oglinda nebună,
desenându-mi chipul,
măsurându-mi timpul…
*
Oglindă, oglindă,
unealtă de-osândă,
vine de-acum timpul
să îmi ascunzi chipul…

Şi… adu-ţi aminte
de cel dinainte…

Clopotul
Prin veacurile trecerii fugare,
Cu noi în legea vieţii prins,
El sparge liniştea din zare
Dând grai metalic bocetului stins.
*
Prin el strămoşul meu uitat –
Cu tânguiri de bronz în glas
Şi răsuflarea-i rece – şi-a strigat
Cuvântul frânt de bun-rămas.
*
Prieten bun a fost şi cu bunicul
Căci despicând în două valea,
Mai lesne boii-i trăgeau dricul,
Mai lină parcă-i era calea.
*
Cât despre dangătul cel care
Striga plecarea tatei înspre astre,
Şi-acum aud ecou de jale
Întors din depătările albastre…
*
Îmi va sluji şi mie clopotul, la rând,
Mă va-nsoţi în măguri, spre Ceahlău,
Şi se va-napoia cu glas plăpând
De poezie tălmăcită în ecou.

Judecaţi-mă…

A scrie poezie,
ziceţi, e ceva indecent,
e ca şi cum,
cu mână vinovată,
ai ridica rochiţele florilor…
Ce faptă ingrată!
*
Ruşinează-te deci, poete!
Ţi-i de-ajuns
că florile există…
E fără socoteală
să risipeşti pentru ele
atâta cerneală…
*
Cuvintele?…
Cuvintele sunt amăgiri
Cu chip de fecioare
în calea orbului,
sunt flori fără petale.
*
Nu vinde iluzii deci, poete!
Căci e lucru ştiut,
încă de pe vremea lui Ovidiu,
că a scrie poezie
e o impostură, ba,
e chiar o nebunie…
***
O, iarta-mă, judecătorule,
cer îndurare!
Dar eu scriu despre floare
fiindcă, la naştere,
o ursitoare
mi-a turnat cerneală
în scăldătoare…
***
Şi nu s-a dat încă
sentinţa definitivă,
poetul rămânând
un nebun în… derivă.

Drumul

Omul şi-a vrut
mereu calea lină;
lucrurile nu trebuiau
să-i fie stavili…
De aceea şi-a ferit din cale
chiar şi munţii.
A uitat însă
de el şi de semeni –
hopuri vii,
presărate pe potecă,
de la capătul începutului
până la cel al sfârşitului.
*
Mereu drumul vieţii,
acum spoleit cu asfalt –
ingredientul iluziei…
*
Nu vă împotriviţi
Drumarului căilor noastre!…

=================================================

Creşteam împreună
cu munţii
oraşele.

Sângele nostru
când linişte
când furtună.

Netezeam apoi totul
ca-n palmă
să nu rămână cumva riduri
pe obrazul timpului

Pururea tineri!

======================================================

Ningea fără mine.
Şi ningea atâta de frumos
fără mine
în visul
Omului de zăpadă.

====================================================

La început a fost marea?

Oricum trecutul e o corabie trasă la ţărm
de simt în mine o aşa de adâncă tristeţe,
val după val celulele mor
stinse lumini în dosul perdelelor epidermei.

În curând voi pleca.

Muntele ne poartă în spinarea lui tăbăcită
ca pe nişte rucsacuri cu cărţi
şi nu-mi va rămâne altceva decât să privesc
casele înşirate în vale
ca pe nişte oameni
obişnuiţi să ascundă câte ceva.

================================================

Mucegaiul se întinde
Într-a noastră crudă țeastă.
Cugetul ușor îmbată
Destrămând a firii ață.

Câmpuri mov de levănțică,
Toate florile din lume,
Că e mare, că e mică,
S-ale cugetului spume

De-s udate cu lectura
Pe pămțntul roditor
Vei avea ce pune în gura
Într-al vieții viitor.

Căci o minte mai bogată,
Cumpenele vieții sare
Și a lumii rece gloată
Ce ne calcă în picioare.

=====================================================

Ioana d’Arc arde
în sângele meu de peste cinci veacuri
peste nouă ani se împlinesc
şase

iar ţie femeie a timpului meu
nu îţi voi lăsa decât această
înflăcărată poezie!

===========================================

Din cugetul înfometat,
Aștern pe foaie rimele pustii.
În nopți tăcute, fără somn,
Lâng-arătări din fumuri cenușii.

Fantasme sumbre ce se nasc
Din frunza arsă de tutun
Se-nalță-n aer și se zbat
Căutând plămânul de nebun.

Căci numai astfel de făptură
Ar soarbe ortava neîncetat
Când suflet mort fără căldură
Atârnă-n trup nemângâiat.

Nemângâiat de o voce caldă
Ce-n suflet scapără scântei,
De-a verii floare parfumată,
Mireasma florilor de tei.

====================================================

La 28 ianuarie 1992 a trecut în nefiinţă unul din cei mai mari sculptori pe care i-a dat România lumii. Original, profund, cu meşteşug înalt, Ion Vlad ne-a lăsat peste 120 de sculpturi în ţară şi zeci de sculpturi în lume. Astfel, asemenea lui Brâncuşi, a dat seamă despre geniul artistic al neamului din care se trage.

S-a născut la Feteşti pe 24 mai 1920, a învăţat carte în Călăraşi şi „meserie” în Bucureşti, la Academia de Arte Frumoase mentor fiindu-i Cornel Medrea. A fost profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti.

Toţi criticii români, indiferent de timp şi de mediu, indiferent de grupări şi de interese, i-au apreciat la superlativ operele, fapt ce a condus la acordarea Premiului de stat în 1964.

Din 1965 a ales să trăiască la Nisa şi să lucreze la Paris, inclusiv ca profesor de desen la Sorbona şi profesor de sculptură la Academia americană din Paris.

Comemorăm la 28 ianuarie un mare artist şi îl aducem prin imagini reprezentând câteva sculpturi ale sale în memoria celor care l-au cunoscut iar celor de azi spre cunoaştere.

Cu pioşenie, Emil DRUNCEA

===================================================

La trecerea Pragului dintre Ani, fulguiesc tainic în noi nostalgice amintiri, abia aşezate în sipetul trecerii. Unul dintre fulgii ce poartă clipa spre recentul trecut arhivează în el bucuria mea de a  vă fi descoperit şi de a trăi, prin obolul Dumneavoastră,  plăcute iluzii în confruntarea muritorului cu Timpul, cu Veşnicia pe care o prefigurează această copleşitoare dimensiune a Universului.  

Drept modestă  recunoştinţă, vă doresc, Distinsă Doamnă Redactor-Şef, Stimată Redacţie, un AN NOU generos, care să vă împlinească atât aspiraţiile personale, cât şi pe cele  închinate Cetăţii pe care, implicit, o slujiţi.  

Colaboratorilor Revistei le urez sensibilitate şi inspiraţie în croşetarea Cuvintelor, astfel încât broderia rezultată să confirme şi să afirme Harul.

  Al Dumneavoastră îndatorat, 
             Gheorghe Pârlea-Năvrăpeşti