————————————————————————————–

Trăia odată, în vremuri îndepărtate, un baieţel frumos cum nu se mai văzuse vreodată în acel ţinut. Părinţii îl îndrăgeau ca pe o nestemată, copiii vroiau care mai de care să se joace cu el, soarele ieşea dintre nori când îi vedea chipul şi-şi plimba razele prin pletele lui aurii, vântul adormea molcom în braţele sale, iar păsările măiestre se opreau ca să-i asculte glasul.

În fiecare seară, Fen, căci aşa se numea băieţelul nostru, adormea strângând în braţe singura jucărioară pe care-o avea: un ghemotoc de cârpe, peticit și de-o culoare ştearsă, care deseori păstra mirosul fraged al apei de izvor în care i-l curăţa cu grijă mama.

Neînfricat şi pus mereu pe şotii, îi plăcea să colinde până şi misterioasele cărări ale pădurii. Nu se temea de insecte sau de reptile cu forme ciudate cum făceau ceilalti copii și nici de noaptea care-şi ţesea cuminte vălul adânc de umbre.

Într-o zi când rătăcea prin pădurea din vecinătatea satului, Fen găsi la umbra unui stejar bătrân o oglindă veche cu ramă de-argint.O duse acasă dar n-o arătă nimănui. Fu atât de fascinat de această oglinjoară, în pofida simplitaţii ei, încât o ascunse sub pernă ca să-i vegheze somnul.O scotea în tăcerea asurzitoare  a nopţii, când razele lunii îi luminau modesta camera ca o complice fidelă. Începuse chiar să-i vorbească oglinzii, să-i împărtăsească dorinţele şi gândurile ca unei confidente de-ncredere. Trecură astfel zile, nopţi ba chiar luni până-ntr-o seară când oglinda noastră îşi dezvălui misterul.

Norii lăsau să cadă din înaltul cerului lacrimi mari cât boabele de fasole care, la rândul lor, produceau un clinchet de clopoţei atunci când se loveau de pamântul sfărmos. Vântul, parcă vrând să se revolte împotriva întregii naturi, alerga încolo şi-ncoace, făcând bietele flori şi frunze să tremure înspăimântate. Fen nu auzea nimic din toate acestea. Dormea… dormea adânc şi nevinovat cum numai un copil poate. Atunci sub perna lui se ivi o lumină… puternică… din ce in ce mai puternică, orbitoare, din care se-ntrupă o zână. O rochie albă strălucea prin frumuseţea a mii de diamante, bucle înfiripate parcă din nenumărate particule de lumină se revarsau peste umerii albi, două aripi diafane repetau jocul zglobiu al fluturilor, iar despre frumuseţea chipului nici nu putem vorbi căci nu s-au inventat înca acele cuvinte pentru a-l putea descrie.

Zana l-a sărutat, apoi s-a facut nevăzută cu Fen cu tot. Dar putem noi încheia povestea noastră aici? Unde l-a dus zâna pe Fen? Să fi fost oare o zână… rea?? Iată răspunsul! Căci povestea lui Fen s-a răspândit de la un ţinut la altul, de la un urmaş la altul.

Fen fusese cel mai viteaz, mai înţelept şi mai frumos prinţ din câti au existat vreodată într-o ţară îndepărtată în care soarele nu apunea niciodată, dar un vrăjitor de temut l-a pedepsit să se transforme într-un copil şi să moară înainte de a fi lepădat haina copilăriei. Zâna din oglinda sau mai bine zis nobila lui prinţesă a reuşit să scape de sub tirania odiosului vrăjitor, pornind astfel în căutarea bunului prinţ. Prin sărutul ei l-a eliberat pe acesta de vrajă şi a adus sfârşitul vrăjitorului care s-a topit transformându-se într-o substanţa verzuie din care a crescut şi încă mai creşte o plantă plină de spini şi care nu are niciodată flori.

Oamenii povestesc şi acum despre acea noapte în care un prinţ şi o prinţesa s-au pierdut în adâncul întunecat al cerului, purtaţi de-un cal alb cu două perechi  de aripi imense, în timp ce  drumul le era arătat de un ingeraş alb şi strălucitor care lăsa in urma lui o cărare îngusta din trandafiri roşii şi perle.

——————————————————————————————

Valea Iadului

Şi aşa mai trecură câţiva ani peste capul deportaţilor bănăţeni; Satul Mititica nu arăta ca Periamul bănăţean, dar era mult mai frumos şi mai bine organizat decât localităţile unde tovarăşii construiau de zor socialismul multilateral dezvoltat; De-acum deportaţii aveau case mai acărării, biserică unde să se roage, şcoală cu două săli de clasă şi un dispensar care de bine de rău asigura o minimă asistenţă medicală; Şi când te gândeşti că totul fusese făcut prin munca bănăţenilor aduşi în Valea Iadului doar pentru a fi exterminaţi prin înfometare prelungită şi muncă forţată, aprecierea deportaţilor din Periam căpăta nişte dimensiuni aparte; Speranţa că într-o bună zi se vor întoarce la casele din Banat nu se diluase câtuşi de puţin, iar în ultima vreme, credinţa care în anii de început le asigurase o minimă supravieţuire, atingea cote greu de imaginat; Se zvonise că numai titoiştii care sunt oameni cuminţi şi ascultători, vor fi lăsaţi să plece în satul natal; Deşi erau sceptici şi neâncrezători în promisiunile comuniştilor, deportaţii încă sperau; Unii deportaţi, cum adesea se întâmpla la vremea de cea mai tristă amintire, încercau să facă mici concesii stăpânilor, doar pentru a fi trecuţi pe lista celor îndrituiţi să plece în Periamul bănăţean; Cam aceasta era starea de spirit care îi anima pe deportaţii din lagărul Mititica; Era o vară fierbinte şi canicula făcea multe râuri de sudoare pe spinarea bieţilor deportaţi; Ziua era pe sfârşite, iar căldura care-i moleşise pe mulţi dintre titoişti, părea să cedeze odată cu lăsarea serii; Frânţi de oboseală, doamna Paulina şi bătrânul Frânculescu intrară pe poarta vopsită cu doar câteva săptămâni în urmă şi după un obicei care din fericire rămăsese nealterat, găsiră puterea de-a zâmbi copiilor care se bucurau de viaţă şi timp.
-Mămico, voi mereu veniţi târziu şi nouă ni se cam lungesc urechile de foame, îndrăzneşte o firavă nemulţumire domnişoara Delia.
-Am venit drăguţelor, dar voi de ce sunteţi atât de supărate, întreabă doamna care zâmbind le îmbrăţişa şi le mângâia pe amândouă la fel?
-Mamiii, da eu veau în baţeee; Amu veau în baţe la tineee.
-Tu nu ştii mămico, dar asta mică se zmiorcăie toată ziua.
-Da Delia, dar ea este micuţă şi poate puţin cam răsfăţată.
-Chiar aşa mamă! Tu doar pasta mică o răsfeţi şi o iubeşti.
-Şi tu de ce eşti rău? Pe tine nu te-am răsfăţat când erai mic?
-Ştiu mamă, dar eu nu sunt răutăcios, răspunde motivat fiul maiorului Radu, după care supărat o zbugheşte în grădina de legume.
-Nu te supăra mamă, dar să ştii că Marius o zis că de când ai două fete frumoase, pe el nu-l mai iubeşti şi nici nu-l mai bagi în seamă.
-Nu ştiam că poate fi atât de gelos, dar când şi ce ţi-a mai spus? 

-În urmă cu câteva zile; Era supărat că le iubeşti numai pe fete.  

-Ascultă Delia, dacă Marius vă mai inoportunează gratuit, tu să îi spui că mama, bunicul şi doctorul vă iubeşte pe tăţi la fel de mult; Amu înţelegi fetiţa mea bună şi frumoasă, întreabă motivată mama Paulina?
-Am înţeles mămico, dar nu ştiu cum şi dacă merităm iubirea voastră, răspunde c-o vădită recunoştinţă domnişoara Delia.
*  *  *                                   
Soarele tocmai coborâse dincolo de deal şi învăluise în umbră valea când, pe drumul lagărului Mititica putea fi văzut un soldat care după felul anevoios în care mergea şi se ferea de privirea securisto-comunistă, părea suferind din cine ştie ce pricină; Obosit peste măsură, bătrânul Frânculescu se culcase de cum soarele căta spre Apus; Cum de la o vreme se înţelegeau de minune, tinerii Marius şi Delia Frânculescu plecaseră la un vecin şi protejaţi de vălul amurgului puteau vorbi dale lor; Gospodina care nu îşi mai vedea capul de câtă treabă avea de făcut, tocmai coborâse treptele pragului când, dulăul unde n-o început să latre cu înverşunarea care dovedea prezenţa cine ştie cărui nepoftit, chiar dacă presupusul infractor mergea pe drumul de dincolo de poarta bine lucrată.
-Cine-i la poartă, întreabă doamna Paulina oprindu-se locului?
-Doamnă, raportă c-o voce stinsă necunoscutul care abia dacă îşi mai păstra verticalitatea umană, sunt un soldat rătăcit şi dacă sunteţi bună veniţi repede până la poartă; Vă rog doamnă, vă rog frumos.
-Ce-ai păţit soldat necunoscut, întreabă femeia care luându-şi inima în dinţi, deschide poarta care da spre drumul bine pietruit?
-Sărut mâna doamnă şi iertaţi-mă vă rog, raportă abia şoptit bietul om; Ştiu că dau buzna mai abitir decât un infractor, dar fiind rănit, caut pe cineva care măcar să-mi panseze rana infectată.
-Nu ştiu cine eşti şi nici măcar unde Dumnezeu vrei să meri, răspunde sora Paulina, în timp ce închidea poarta în urma soldatului.
-Doamnă, vă spun tot ce-mi apasă inima şi conştiinţa care din fericire nu-s rănite, dar fiţi bună vă rog şi feriţi-mă de ochii securităţii; Este privirea care mă urmăreşte mai abitir decât umbra trupului rănit.
-Intră băiatule şi aşteaptă pân aduc o lampă de vânt, ordonă doamna care temătoare deschide uşa magaziei în care erau bine depozitate lemnele de foc; Locul nu-i prea sigur, dar este mai bine decât în drum.
-Mulţumesc frumos doamnă dragă, dar nu vreau să fiu văzut.
-Stai liniştit soldat necunoscut şi aşteaptă doar o ţâră, ordonă doamna care după ce închide uşa magaziei intră repede în casă. 
Fiindu-i teamă, sora gândea c-ar fi mai bine să-l trezească pe bătrânul Frânculescu şi împreună să hotărască ce şi cum să facă; Cum riscul asumat era prea mare, iese din casă cu gând d-a pleca la dispensar; Tocmai coborâse treptele pragului când, Delia şi Marius intrau în curte.                     
-Mami, întreabă zâmbind domnişoara Delia, iar am venit târziu?
-Păi mamă, insistă şi nu fără motiv flăcăiandrul care nu întâmplător făcea pe bosumflatu, te superi c-am întârziat o ţâră? Doar suntem obişnuiţi cu întunericul care de atâta vreme învăluie Valea Iadului.
-Nu m-am supărat Marius, dar luaţi-vă frumuşel de mânuţă şi mereţi repede la dispensar, ordonă motivată doamna Frânculescu.
-Bine, dar de ce naiba să ne ducem? Doar nu suntem bolnavi.
-Marius, ia taci dân gură; Bine mami, dar acolo ce să facem?
-Să-l luaţi pe doctor Ticu şi să veniţi cât mai repede acasă; Aţi înţeles mă copiilor frumoşi, sau vouă vă trebuie un ordin mai special?
-Ce s-a întâmplat mămico? Anca-i bolnavă şi nu vrei să ne spui?
-Marius fiule, din fericire Anca este sănătoasă tun; Dar voi ce naiba faceţi, nu mai plecaţi odată? Executarea mă copiilor frumoşi.       
Profitând de întunericul care învăluia Valea Iadului, doamna Paulina şi doctorul Ticu se furişară spre magazia unde nădăjduiau să-l găsească în viaţă pe soldatul care în urmă cu puţină vreme abia dacă mai mărşăluia pe drumul care taie satul Mititica în două felii aproape egale.
-Închide uşa repede şi aprinde lampa de vânt, ordonă doctor Ticu, în timp ce pe bâjbâite îngenunchia lângă soldatul rănit de moarte.
-Domnule doctor, întreabă doamna care temătoare lumina faţa soldatului, mai trăieşte bietul om? Răspunde dragule, doar nu eşti mut.                                           
-Da doamnă, trăieşte; Din fericire, pulsul este aproape normal.
-Bine domnule doctor, dar la cât sânge a pierdut soldatul necunoscut, cred că tensiunea este îngrijorător de mică.
-Din păcate n-avem aparat, dar nu ista-i necazu cel mai mare; Vedem mâine, dar ca să putem ieşi, fii bună te rog şi stinge lampa.
-Bine doctor Ticu, dar noi până când mai stăm în beznă, întreabă şi nu fără motiv, doamna care pentru a sufla în flacăra ce abia dacă mai pâlpâia, apasă sârma bine arcuită şi ridică sticla lămpii de vânt?
-Până la scadenţă doamna mea dragă, răspunde doctorul care de-amu se gândea la o mai veche tranzacţie cu oameni total nevinovaţi.
În seara zilei următoare, copiii se jucau pe drumul pietruit; Cercetând împrejurimile care doar întâmplător nu se bucurau de prezenţa cine ştie cărui securist, sora Paulina şi doctor Ticu găsesc potrivită starea de linişte şi se furişează în magazia unde necunoscutul care între timp îşi mai revenise cât de cât, încerca zadarnic să se fofileze printre anii de tristă amintire.
-Nu-ţi fie teamă soldat necunoscut; Doar îţi suntem prieteni.
-Sărut mâna doamnă dragă! Iertaţi-mă vă rog frumos, dar mă tem până şi de oamenii care pretind că-mi sunt prieteni mai apropiaţi.
-Bună seara soldat, dar cum te mai simţi? Ceva mai binişor?       
-Poate nu-i frumos ce vă spun doamnă, dar mă simt ca dracu.
-Soldat, amu lasă-l în pace pe încornoratul care ne îndeamnă numai la rău şi spune-mi dacă te mai doare locul unde ai fost împuşcat.
-Îngrozitor domnule doctor, dar cum n-am ce să fac, trebuie să suport fie şi numai o parte din durerile făcute cadou de americanii şi englezii care din meschine interese ne-au vândut la târgul de la Yalta.
-Suportă soldat; Prezenţa durerii îţi mai dă oarece speranţe.
-Ştiu domnule doctor, dar noi supravieţuim numai prin durere? Mă iertaţi, dar cum nu trebuie să vă stau pe cap dimineaţă vreau să plec.
-Te înţeleg soldat grăbit, dar unde Dumnezeu vrei să te duci?
-Cât mai departe; Chiar şi în Iad, dar cum nu am paşaport…,
-De ce soldat? Fascinanta Românie nu-i un Iad şi-o puşcărie?
-Păi dumneavoastră credeţi că nu ştiu cât de fascinantă-i România? Ştiu domnule doctor, dar trebuie să evadez din scumpa noastră patrie şi să nu dau satisfacţie comuniştilor fabricaţi pe bandă rulantă.
-Cum te chiamă soldat, întreabă cu glas abia şoptit doctor Ticu?
-Cu voia dumneavoastră domnule doctor, eu sunt numărul 1234.
-Da soldat, dar noi nu suntem gardieni în cine ştie ce puşcărie.
-Mă iertaţi domnule doctor; Pe mine mă chiamă Fugaru Ion.
-Nu ştiu de ce domnule Fugaru, dar ai un nume predestinat.
-Se poate domnule doctor, dar neputând să îl memoreze, gardienii penitenciarului în care am fost aruncat de un tribunal comunist, l-au înlocuit cu numărul 1234; Mă rog, un naş mai darnic n-am găsit.
-Soldat Fugaru, dacă bine înţeleg, ai evadat dintr-o închisoare?
-Aveţi dreptate, dar nu sunt soldat; M-am deghizat de nevoie.
-Am înţeles soldat, numai că în Mititica deghizarea nu contează.
-Domnule Fugaru, încearcă doctorul Ticu o firavă stratagemă, dacă nu ai încredere în noi eşti liber să pleci cât mai repede cu putinţă.
-Bine domnule doctor, dar unde Dumnezeu vrei să plece bietul băiat? Eu nu-i doresc aşa ceva, dar urmărit de securitate va fi prins şi condamnat pentru tăt restul vieţii; Nu ar fi păcat doctore, întreabă mai mult retoric doamna Paulina Frânculescu?   

-Mă iertaţi domnule doctor, dar în cineva tot trebuie să am încredere; De unu singur nu cred că vei ajunge prea departe, raportă şi nu fără motiv soldatul care cel puţin deocamdată poza într-un necunoscut.
-Şi unde vrei să mergi, întreabă mirată doamna care de-amu încerca să nu rămână indiferentă cu soarta pribeagului? În America?
-Eu vreau într-o ţară unde să n-am de-a face cu tot felu de comunişti fără credinţă creştină şi cu nişte profesori atât de barbari.
-Te înţeleg domnule dragă, dar cum şi de unde ai evadat?

—————————————————————————————-             

Aş fi vrut să-mi scriu numele pe oceanul de foc
îndoind o palidă rază de soare
când frunza îmbracă timpul
în dâre de vis şi iertare

Aş fi vrut să sorb zâmbete din văzduhul lichid
pe braţele timpului să lunec uşor
când luna plânge cu rouă de-argint
peste oceanul de foc

Aş fi vrut să-nfig secundele-pământul incolor
ca o fantomă să mă pierd în întuneric
şi inima să-mi scald în uitare
şi-n văzduhul lichid

Aş fi vrut să-mi culeg lacrimile din focul pământiu
cu petale sângerii ca să le-nchid în diamante
când soarele ucide lumina
peste trupul pământului incolor

—————————————————————————————

Introducere

Mic îndrumar pentru părinţi şi bunici, pentru fraţii şi surorile mari, care vor să le citescă fraţilor şi surorilor mici şi, bineînţeles, pentru toţi copiii-cititori.

După cum ştiţi timp de trei ani, ne-am întâlnit la rubrica “Gata de culcare, copii”, şi cu toţii ne-am simţit bine. A fost timpul poveştilor pe care le-am scris eu pentru voi. Odata cu “Însemnările Motanului Tom” însă, Motanul Tom va scrie pentru voi, făcând însemnări pe marginea poveştilor pe care le citeşte el seara, în bibliotecă.
Tom este cititor de cărţi pentru copii. El vă poate găsi cea mai bună carte pe raftul din bibliotecă. Să nu vă mai spun că ştie şi când să vă aducă cea mai frumoasă poveste: când plouă sau ninge, la o ceaşcă de ceai sau la o cană de lapte fierbinte cu aromă de scorţişoară. Iarna, nu uită niciodată păturica.Vara, vă aduce cartea în grădină odată cu pălăriuţa de soare şi cu sucul rece de portocale.
Pe toate le ştie Motanul Tom. Să aveţi încredere în el! Chiar am să vă dezvălui una din mărturisirile lui: ”Să ştiţi, dragi copii şi părinţi, că eu citesc numai poveştile acelea molcuţe ca şi lăbuţele mele. Şi asta este şi părerea Doamnei Gheo.”
Dar să-l lăsăm pe Tom să vă scrie.

Eu sunt Motanul Tom şi locuiesc în casa Doamnei Gheo.
Ziua, ca toţi motanii, mănânc, dorm, beau apă, torc şi mă uit pe fereastră. Casa are şase ferestre. De la fiecare am câte o imagine diferită. Cea mai frumoasă este cea care dă în grădină: pe timp de vară, toate păsările şi veveriţele, toţi fluturii vin să se întâlnească cu florile şi copăceii de aici. Cea mai interesantă imagine mi-o oferă fereastra dinspre stradă. Şi ştiţi de ce? Pentru că pe acolo trec oamenii, maşinile şi copiii la şcoală.
De la fereastra dormitorului nu văd prea multe lucruri. În schimb, dacă vreau să mă relaxez, mă aşez aici şi privesc la o lădiţă cu pământ, în care, vara, sunt o mulţime de flori, unele mai colorate decât altele, iar iarna, este multă zăpadă, parcă ar fi acoperişul lădiţii. Câteodată zăpada se mai topeşte şi ia diferite forme. O dată am stat de vorbă cu un urs polar, o dată, cu un om de zăpadă şi chiar cu o balerină pe gheaţă.
De la fereastra bibliotecii, unde Doamna Gheo citeşte şi scrie poveşti, nu văd cine ştie ce, pentru că dă spre peretele casei vecinului. Aşa că, atunci, când sunt în bibliotecă şi mai ales când Doamna Gheo este plecată, mă uit prin cărţile din cameră. Doamne că multe mai sunt! Şi pe fiecare le-a citit Doamna Gheo şi pe fiecare sunt însemnări.
Trebuie să vă mărturisesc că şi mie îmi plac cărţile, dar după un timp chiar mă doare capul şi atunci, mă duc la fereastra care dă spre grădină, ca să mă relaxez. De cele mai multe ori stau de vorbă cu veveriţa Saul, căreia îi place mult portiţa de la grădină. Stă acolo mai tot timpul, aşa că îmi vine uşor să-i mărturisesc gândurile mele.
Câteodată mai vine şi Lal, câinele de la vecinii din partea cealaltă de casă, pe care nu-i văd niciodată. Şi tot aşa stăm de vorbă. Şi lui Lal îi plac cărţile. Stăpânul lui însă nu scrie poveşti pentru copii. El este om de ştiinţă. Studiază motoarele de la maşini şi avioane, iar Lal a învăţat multe de la el. Sincer, nu ştiu cum poate să-i placă aşa ceva. Când văd maşinile astea făcând atâta zgomot şi praf, chiar nu înţeleg.
Poveştile sunt altceva. Doamne ce frumoase şi cuminţi sunt! Chiar am impresia că sunt molcuţe ca şi lăbuţele mele.

—————————————————————————-

Într-o poieniţă ascunsă vederii, în Pădurea Adâncă, Aris a făcut ca din pământ să răsară flori. Acestea sunt multe şi fără nume. Le-a visat într-o seară. De atunci s-a tot gândit dacă e bine să le creeze şi dacă chiar poate să facă asta. S-a hotărât. Şi-a spus un „da” mare şi hotărât. Când paşii îţi părăsesc drumul pe care merg toţi semenii, ajungi singur. După un timp, vorba nerostită te îneacă şi pustiul din suflet se măreşte. Devii un altul. Un necunoscut. Tot ce ai avut comun cu alţii, inclusiv gândirea, se scutură în cele patru zări. Respiri, eşti unic în sfârşit şi aţa care te ţinea legat de pământ se rupe.

Dar nu, să nu îţi închipui că însuşi cerul îţi devine pământ! În tot şi în toate există limite. Chiar dacă nu le vezi, chiar dacă nu le simţi, sau, pur şi simplu, nu vrei să le bagi în seamă, ele sunt acolo, există. Te aşteaptă să le iei în piept, să-ţi blocheze braţele şi să-ţi încolăcească picioarele. Ele sunt acelea care te fac să lăcrimezi uitându-te după un nor sfâşiat, sau un sfârşit de ploaie. Tot ele îţi şoptesc în miez de noapte că, deşi zeii te-au făcut pasăre, te-au lipsit de aripi. Scopul Întregului e atât de îndepărtat încât se pierde de dinainte de a începe. Aceste limite sunt propriu-ţi trup. Numai în clipa când scapi din el, te eliberezi cu adevărat. Până atunci, rămâi doar gând fără formă.
În poieniţă, într-un cerc străjuit de copaci de toamnă, curcubeul de flori străluceşte. Aici, în mijlocul culorilor parfumate, Aris se simte ca acasă. Totul din jur îi transmite linişte şi siguranţă. Micul ei refugiu, micuţa ei casă…
A venit şi ziua când micuţa vrăjitoare a colindat prea mult arşiţa câmpiilor şi noaptea a prins-o dormind departe de aşa-zisa „casă”.
Atunci s-a întâmplat ceva…

Prin încăpere plutesc nori de diferite forme. Unii dintre ei dau impresia de animale antice, înfometate. Din cauza lor, cei prezenţi nu îşi pot vedea chipul.
Ăsta e doar unul dintre motivele pentru care cel mai tânăr zei e iritat. Imediat ce marele zeu deschide subiectul, intervine.
- Eu cred că au nevoie de o schimbare. Şi, mă gândesc la una majoră, nu la două frunze în bătaia vântului. De fapt, cred că toţi avem nevoie de această schimbare. De puţin aer proaspăt. Nu putem sta pironiţi pe vecie, aşteptând ca „ceva” să se întâmple. În ultima vreme, convocăm consilii, doar pentru că un tembel a reuşit să-şi deosebească capul de fund. Am ajuns ca nişte bătrânele lipite de o bancă, pentru care singurulele evenimente interesante din zi sunt răsăritul şi apusul soarelui. Ce ziceţi, am dreptate, sau nu?
Şuşotelile din jurul mesei se înteţesc.
- Şi cum vezi tu această „schimbare”? Am reuşi s-o facem, oare, desenându-le un nimb pe frunte? Scobindu-le coastele, pentru a le planta aripi? Poate să-i lăsăm să păşească pe stele şi deasupra să le fie pământul?!…
Tânărul zeu se încruntă. Îşi muşcă limba. A recunoscut glasul. Îi aparţine zeului cunoaşterii, al cărui principal scop e să te facă să îţi pui întrebări, şi nu să te lămureşti.
Zeul cel tânăr îl vede ca pe un îngâmfat, un butoi mereu prea plin. Nutreşte o antipatie făţişă vizavi de el.
- Zic doar că ajunge. Nu-mi amesteca vorbele precum le amesteci celorlalţi gândurile, zeu al cunoaşterii! Ar trebui să fim parte activă în viaţa celor creaţi. De mult prea mult timp lumea stagnează, ba chiar începe să regreseze. Se apropie de Începuturi…
- Crezi că a te apropia de Începuturi nu e un lucru bun? Îmi pare rău că te contrazic…
„Nu îţi pare deloc, ba chiar te bucuri!”, gândeşte zeul cel tânăr.
Zeul Cunoaşterii continuă:
- Ce poate fi mai minunat decât ca în mijlocul apogeului să revii la rădăcini?
Cel tânăr îndepărtează un nor, dar un altul îi ia instantaneu locul. Râde.
- Apogeul civilizaţiei? Dacă mai erau şi alte lumi, judecam că poate nu vorbim de aceeaşi, mare cunoscător! Vezi măreţia lor în faptul că au descoperit roata şi focul, că nu înţeleg?!
Zeul Cunoaşterii hohoteşte.
- Eşti tânăr… Sunt multe pe care nu le pricepi. Poate că cineva de la această masă ar dori să îţi explice mai bine. Cine ştie, poate chiar Marele Zeu…
În încăpere se face linişte. Este interzis ca Marele Zeu să fie pomenit în discuţii de genul acesta.
Zeul cel tânăr se bucură. Oponentul lui a făcut o greşeală copilărească şi acum cel mai mare dintre ei urmează să îl pună la punct.
- Nu am ce să explic. Poţi să continui Zeu al Cunoaşterii, deoarece e posibil ca printre noi să se mai găsească şi alţii care sunt rupţi de ceruri…
Zeului cel tânăr i se învolburează cuvintele prea tare la gură. Ceea ce se întâmpla nu e corect, aşa că alege calea cea mai simplă pentru a aplana totul spunând:
- Dacă până şi Marele Zeu e de aceeaşi părere, atunci ce şansă are un ou ca mine să schimbe soarta unui întreg cuib? Să lăsăm vorba să ne poarte spre alte părţi, mai importante…
Tocmai a fost călcat pe coadă rău de tot. Împotriva lui s-a format o coaliţie. Lucrurile nu vor rămâne aşa.
În acea noapte, zeul cel tânăr coboară din cer şi îşi varsă frustrarea în mijlocul poieniţei în care tronează minunatul curcubeu de flori. Distruge totul.

Aris se sperie când vede dezastrul. Într-o margine îndepărtată, unul dintre cei trei copaci de toamnă care au scăpat ca prin minune neatinşi, prea înspăimântat, îi serveşte o explicaţie total incoerentă.
- Suntem doar viermi încolăciţi pe după talpa stăpânului…
Aris simte cum pielea i se încreţeşte brusc şi gura i se usucă.
- Care stăpân?
Copacul nu îi mai răspunde. Însă, crengile lui noduroase împung cerul…

————————————————————————————-

Striviţi-mă! Sunt un vierme.
nu puteţi,
sunt prea mic?
Aştept învelişul oaselor voastre
pe care-l înghit
şi-l transform în pământ.

Rațiunea voastră de a muri
e raţiunea mea de a fi,
şi a vă simţi şi înnobila carnea
infestată de minciună
în trebuinţă.

—————————————————————————————

În universul meu nu plouă,
Păsările nu se hârjonesc în praf
Nici tăcerile nu se rup din plăceri,
Totul e imponderabil, valsează.

Oamenii îşi umflă capilarele în somn
Şi se visează îndragostiţi de femei
Pe care nu le cunosc,
Ele vin şi pleacă prin pereţi
Fără să lase urme.

Totul se-ntâmplă atât de frumos,
Nu-şi mai doresc să se trezească
Dar nu-i lasă cocoşul de metal,
Cu glasul ca un clopot,
Spânzurat de limbă
Şi lovit de frigurile morţii.

——————————————————————————-

Valea Iadului

Când se împlineau doi ani de la hotărârea prin care doar unii bănăţeni de pe graniţa cu sârbii urmau să fie deportaţi cât mai repede cu putinţă în Bărăganul proaspăt colectivizat, tătucul Stalin trecea în lumea morţilor; Dumnezeule mare, ce tristeţe fără margini ia cuprins pe comuniştii care de la o vreme stăpâneau jumătate din Europa medievală! Era de necrezut, dar pe străzi puteau fi văzuţi nişte muncitori care ţineau în mâini tabloul dictatorului de la Kremlin şi îndureraţi plângeau de parcă venise sfârşitul lumii; Că sfârşitul putea veni numai dacă tătucu mai trăia câţiva ani, este o chestiune pe care în acea vreme doar câţiva români aveau curajul s-o co-menteze; În dispensarul care mai degrabă semăna c-o magazie făcută din scânduri prost finisate, doctorul încerca să acordeze un aparat care frizând vigilenţa securisto-comunistă intrase clandestin în lagărul morţii; Tocmai reuşise când, uşa se deschide brusc şi în lumina de care bieţii condamnaţi se bucurau, putea fi văzută silueta doamnei Paulina.
-Şi tu de ce dracu nu baţi la uşă? Dai buzna precum securiştii.
-Cum de ce? Pentru că uşa unui spital trebuie să fie deschiă.
-Şi amu dacă tot mai prins în flagrantul care mă poate condamna la moarte, de ce dracu stai în picioare şi nu ei loc pă scaun, întreabă doctorul Ticu, după care îngrijorat peste măsură pune zăvorul la uşă?
-Mulţam fain doctore, dar cum te-am prins cu mâţa în sacul timpului, spune-mi şi mie ce minciuni mai debitează cutiuţa vorbitoare?  
-Latră frumos, dar cum pe femeia din tine n-o interesează asemenea cutiuţe, ar fi inutil să îţi explic modul de recepţie.
-Chiar aşa doctore Ticu? Ştiu că sunt atehnică, dar nu crezi că mă jigneşti considerându-mă incultă? Ia spune, ce dracu mai ciripeşte?
-Deşi pare de necrezut, cutiuţa ciripeşte ceva în legătură cu moartea tătucului Stalin; Ciudat doamnă dragă, dar sper să fie adevărat.                          
-Cum Dumnezeu domnule doctor, chiar o murit tătucul de la Krem-lin? Hai că n-avem aşa noroc, îşi arată scepticizmul sora Paulina.
-Niciodată nu m-a bucurat moartea unui om, numai că în cazul ista mă alătur necondiţionat intelectualilor care la aflarea unei asemenea veşti, or şi început să plângă cu lacrimi de bucurie.
Când radio Bucureşti transmite ştirea care confirma decesul tătucu-lui de la Kremlin, deportaţii bănăţeni explodară de atâta bucurie nedisimu-lată şi dând frâu liber sentimentelor care îi unea, se îmbrăţişară şi se săruta-ră cu patos; Cum era şi firesc, bucuria nu mai cunoştea margini; Laolaltă cu multe milioane de oameni oprimaţi, deportaţii bănăţeni credeau că du-pă înmormântarea liderului comunist, se vor bucura împreună cu alţi creştini de sfânta libertate; Acesta să fie singurul motiv pentru care cei doi călători prin timp şi istorie comunistă, se bucurau împreună de oarece promisiuni? Până când vom fi în măsură să dăm în vileag promisiunile istoriei, să ră-mânem lângă cei doi deportaţi şi să ne bucurăm cu oarece decenţă de fe-ricirea pe care nu întâmplător o încercau fără falsă modestie.
-Dacă mă mai strângi mult, aia mică se va supăra rău de tăt şi până la urmă va începe să plângă, ordonă încântată mama Paulina.
-Nu se poate, cred că te-ai înşelat; Paulină, tu chiar eşti gravidă?
-Păi dacă vrei să-ţi spun, fii bun te rog frumos şi dă-mi drumu.
-Îţi dau ce vrei, dar dăruieşte-mi ceeace nici măcar n-am visat.
-Doctor Ticu, vom avea o fetiţă mică şi frumoasă ca o păpuşică.
-Paulină, simt că înebunesc datâta bucurie anticomunistă, mai apucă să spună cu glas nu prea bine timbrat, după care dând frâu liber sentimentu-lui care-i unea de o bună bucată de vreme, condamnaţii la moarte prin în-fometare prelungită şi muncă forţată se iubesc cu drag.
-Şi vrei s-o ei razna taman când trebuie să ne gândim la viitor?
-Păi la ce să ne gândim? Deşi sunt epuizat, pentru tine fac orice.
-Nu ştiu ce vrei să faci, dar nu la mine va trebui să te gândeşti.
-Ştiu doar că niciodată n-o să-mi poţi interzice astfel de gânduri.
-Nici măcar n-am să încerc, numai că de-acum trebuie să te gândeşti la fetiţa care în ciuda incertitudinii, va trebui să aibă un nume frumos şi un viitor dacă nu fericit, măcar fără comunişti şi fără securişti.
-Anca! Ce spui soră Paulina Frânculescu, nu-ţi place numele propus de mine, întreabă mai fericit ca niciodată doctor Ticu Vladimir?
-Îmi place, de ce nu? Iată un nume frumos: Anca Frânculescu!                              
-Marius, Delia, Anca; Iată ce bogată este doamna Paulina, exclamă doctorul care bucuros privea prin fereastra care da spre drum!
-Este tot ce avem doctore Ticu Vladimir; Poate că-ţi cer prea mult, dar trebuie să fim o ţâră mai mândri şi dacă se poate mai optimişti.
-Eu cred că-i tăt ce ne-am dorit mai mult, confirmă şi nu fără motiv doctorul care de-amu se mulţumea numai cu darul pentru care viaţa căpăta sensul poate nesperat la început de drum.
Văzând copiii care alergau pe drumul pietruit de condamnaţi, doctor Ticu Vladimir revine la starea nemilosului timp şi după ce ruşinat şterge în mare grabă lacrimile de bucurie deschide uşa sănătăţii.
-Mami, să ştii că Marius iar la supărat pă domnul învăţător.
-Ba eşti o mincinoasă Delia; Nu eu l-am supărat cel mai mult.
-Ia spune-mi Marius: Ce altă boacănă ai mai făcut la şcoală?
-Să ştii că la şcoală n-am mai făcut nici-o boacănă, dar Delia este o mincinoasă şi mă pârăşte; Amu de ce mamă, de ce mă pârăşte?
-Eu nu ştiu să pârăsc mamă, dar la şcoală mi se spune orfana.
-Şi eu mă bat doar ca să nu mai râdă copiii de ea, răspunde motivat fiul maiorului Radu Frânculescu; Păi Delia nu-i un nume frumos?
-Drăguţilor, intervine cu aceeaşi voce blândă mama Paulina, ia veniţi la mine şi nu vă mai certaţi; Doar nu sunteţi ţigani comunitari.
În timp ce mama-şi îmbrăţişa copiii, în curtea clinicii intra însoţit de câţiva deportaţi mai destoinici învăţătorul Irimescu; Se opresc cu tăţii în faţa uşii care rămânând deschisă oferea un interior sărăc în instrumentar şi medicamente, dar bogat în oameni devotaţi sănătăţii.                                                                                                   
-S-a întâmplat ceva domnule învăţător, întreabă doctorul care mirat tocmai ieşise în faţa colibei care cu greu putea fi numită dispensar? Copiii fac nebunii şi nu v-ascultă, insistă şi nu fără motiv doctorul Ticu?
-Domnule doctor, nu ştiu dacă aveţi oarece cunoştinţă de aprobarea pe care cu chiu cu vai am obţinut-o săptămâna trecută, dar numai aşa pu-tem tăia contracost, nişte copaci tocmai buni de lucru.
-Bine domnule învăţător, dar ce să faceţi cu nişte lemne verzi?
-Verzi, neverzi, tăt trebuie să mai ridicăm o altă sală de clasă; Toate bune şi frumoase domnule doctor, dar cum oamenii pricepuţi se dau bolnavi şi obosiţi peste măsură, nu prea mai avem cu cine face treabă.
-Şi eu cum să v-ajut domnule învăţător? Doar să pun mâna pe to-por şi prin exemplul personal, să-i mobilizez pe cei care sunt mai puturoşi; Mă iertaţi domnule învăţător, dar nu am altă soluţie, îşi declară neputinţa doctorul Ticu Vladimir.
-Eu nu vă cer să puneţi mâna pe topor, da măcar vorbiţi cu oamenii care de-amu ascultă doar de doamna şi de dumneavoastră.
-Oameni buni, ordonă sora care auzind ce pricină-l paşte pe învăţă-tor tocmai ieşise din baraca dispensar, mereţi în sat şi spuneţi ţăranilor că cei care nu vor mere la tăiatul copacilor pentru şcoală, chiar dacă au s-au n-au copii la clasa domnului învăţător Irimescu, nu vor primi medicamente; Ce zici doctor Ticu Vladimir, nu contrasemnezi ordinul?
-Bine doamnă, dar este prea mult pentru nişte oameni amărâţi.
-Ştiu doctore, dar când este vorba despre şcoală, nimica nu-i prea mult; Păi în afară de comuniştii care ne-au adus doar pentru a ne extermina, cine crezi că doreşte ignoranţă şi supunere oarbă într-o societate poate şi mai oarbă, întreabă mai mult retoric doamna Paulina?

——————————————————————————————

Respirând soare, hrănindu-se cu ploaie şi înveştmântându-se în puritatea cerului, sufletele se regăsesc din scoarţa copacului şi până în casele ferite de muşcătura vântului. Dintre toate, unul este şi podea şi acoperiş.
Oraşul doarme în momentele când luna aruncă cu deochiuri. Atunci sunt prea puţini aceia care se aventurează pe străzile pustii. În rest, stă cu simţurile libere, mereu la pândă, deoarece oricând se poate întâmpla ceva neprevăzut. Ceva care, la prima vedere, ar putea părea neînsemnat, dar care ar rescrie viitorul.
De un timp, aerul s-a încărcat cu un miros crud, pe care nu-l recunoaşte. Probabil, că aşa miroase Schimbarea. Nu o vrea, deoarece nu o înţelege.
Zilele trecute, cel mai mare dintre ingineri a reparat unul dintre zidurile exterioare, lipind pietrele între ele cu un material nou, necunoscut, căruia nu i s-a dat încă nume. Pietrele s-au prins perfect, şi aici e problema… Se pare că, în ultima perioadă, în mintea locuitorilor răsar tot felul de născociri. Aceste invenţii avansează mai repede decât oamenii. Îi lasă în urmă, furându-le întâietatea. Îi face să pară ca nişte firicele de nisip purtate de unicul sens al apei. Asta nu poate fi de bine…
Cu fiecare răsărit, Oraşul se apropie tot mai mult de Începuturi. De prima respiraţie, de explozie. De momentul în care, dintre un infinit de alte posibilităţi, lui i s-a îngăduit să fie.
Forfota de peste zi a celor ce-şi expun marfa prin pieţe, sau a celor ce ţin dizertaţii pe diferite teme pe lângă Marile Statui, a devenit un zumzet fără sens. Oraşul e obosit şi, din această cauză, zidurile au început să se surpe şi multe dintre dalele de piatră ce-i decorează trupul s-au crăpat.
Uneori, când Luna povesteşte despre lumi ascunse, îmbrăcând suflarea într-un straniu roşu fără de pereche, bucăţele din Oraş sunt mult prea atrase de acea culoare. Astfel preiau sângerarea şi rămân aşa. Aici o dală de piatră, mai încolo ciutura unei fântâni, mai departe o porţiune de zid, o bancă de lemn…
Părţi din el încearcă să se unească cu Luna. Cu cerul, să-şi ia zborul precum o pasăre gigantă şi nătângă. Una care are aripi, dar nu ştie cum să le folosească. O pasăre care-şi doreşte să înveţe, sau să îşi reamintească cum era odată, înainte ca pământul să-i înţepenească picioarele.
Nu ştie dacă aceasta e o concluzie, sau doar un gând idiot provocat de enervantul ding-dong al celor ce prelucrează metalul, dar e… ceva.
Visează mult, des. Unele dintre vise sunt de-a dreptul stranii, despre ceva numit „spaţiu”, deşi nu reuşeşte să-şi dea seama ce e acela şi cum arată.
În minte îi vine trecutul legat de predecesorul lui, cel care i-a dat naştere şi oftează. Acel locşor cu câteva colibe, nimic important, i-a fost odată părinte. Şi tată şi mamă. Extaz şi agonie. Acum, familia lui se rezumă la vietăţile pe două picioare care îi populează cotloanele.
Din când în când, noaptea, oamenii îşi îngroapă semenii morţi sub o mână de pământ, dar când ceremonia se încheie, Oraşul îşi scutură măruntaiele făcând gropile să se lărgească şi trupurile care clocotesc încă de energie să se afunde cât mai mult. Cât mai aproape de inima lui.
Mai sunt şi momente când se întinde, dezmorţindu-şi încheieturile. Atunci, oamenii sunt cuprinşi de frenezie.
„- Cutremur!”, urlă ei. „Cutremuuur!…”
Când agitaţia îşi atinge pragurile primordiale, visele despre „spaţiu” devin tot mai pregnante.
„- Zboară! Zboară, pasăre mare şi nătângă! Scutură-ţi trupul de gâze şi zboară!…”

————————————————————————————-

Dimineaţă de week-end
e.n. anno lucis X
soare în flăcări
 deasupra oraşului toropit de căldură
puhoiul de oameni mărşăluieşte spre ţara făgăduinţei
ce-a înglobat conform tehnologiei doi în unu
râvnitul El Dorado şi Mecca lăcaş sfânt
blitzuri lumini rumoare megafoane
curge-n cascadă muzica
în care goale îşi susură ispita ademenitoare
cuvintele sirenă gratis 15% mai mult concurs
nici nu e nevoie să aveţi noroc câştigaţi oricum
privirile se înflăcărează scrutează pătrund
viitorul dorit opulent cum bine ştiţi de ieri a început
dezarticulate capetele giruete se învârt
spre primul promo  prima reducere  primul cadou
fluviul omenirii printre rafturi se umflă
tălăzuind spre ieşire-n tantalic efort
şi înspăimântata privire se face afiş peste zid
pentru a face loc defilării
cariatide înclinate purtând povara umilelor „yes –uri ” pe spate
în canonul de a-şi ţine echilibrul pe picioare tremurate
 galerele de pântece piratereşti
 înaintând cu buzele-n nemulţumire ţuguiate
ţevile de AKM sunt printre gene strecurate
dosurile rotundă monedă de schimb
dansează pe fesele-antrenate spre stânga sau dreapta tot globul
şi din neant gândul năstruşnic apărut
psalmodiază chicotind mărunt
întru adormirea omenirii cu ştanţă new-tech
doar funcţia
funcţia creează organul
atotputernica funcţie
clonează întru veşnicie homunculusul
 în raport invers.